Alexandru NEMOIANU: Înaintemergătorii

Trecutul și viitorul se întâlnesc în clipa prezentă. În veșnicie această precizare nici nu mai exista, un prezent continuu este starea. În acestă înțelegere trebuie sa fim conștienți ca toate generațiile conlucrează și contribuțiile lor sunt mereu actuale.Tot în această înțelegere trebuie sa acceptam ca unele generații au avut contribuții mai substanțiale decât altele dar, valoarea și importanța lor se măsoară nu după “realizări”, se măsoară după statornicia în ROST, în Tradiție, în înțelegere morală, în Credință.

Comunităţile umane organice; familii, neamuri, naţiuni, toate au putut avea rost semnificativ câtă vreme s-au întemeiat și s-au putut adresa unei păreri de sine comun împărtăşite, unei “memorii colective”. Această “memorie colectivă” este suma credinţelor, obiceiurilor, amintirilor, a înţelegerii, comun împărtășite, a diferenţei dintre “bine” şi “rău”.

Toate acestea alcătuiesc, cum spuneam, ”memoria colectivă” şi în lipsa ei un “model existenţial” real nu poate există.
Această “memorie colectivă” este o realitate vie, care se transmite din generaţie în generaţie. Ea nu este şi nu poate fi osificată ori sclerozată. Fiecare generaţie îi adaugă ceva nou şi semnificativ dar care adaus întotdeauna rămâne consecvent aceluiaşi semn. ”Memoria colectivă” rămâne întotdeauna credincioasă şi consecvenţă sieşi şi ea este de fapt criteriul critic al vieţii istorice.

Fiind o realitate vie, memoria colectivă vine din trecut, este trăită în prezent şi este proiectată, că aşteptare a fi împlinită, în viitor. Iar garanţia acestei realităţi este elementul pe care s-au întemeiat şi dezvoltat toate marile civilizaţii omeneşti: mormântul strămoşilor.

Plecând de la singură certitudine a condiției omenești, mortalitatea, în mod paradoxal, ”mormântul strămoşilor” devine calea vieţii.

Timpul este un întreg și, după cum orice trecut acționeaza asupra viitorului, tot așa, orice prezent acționează transformator asupra trecutului. Existau, astfel, lucruri care, în trecut, nu erau reale și pe care prezentul le face reale. Aici se vede importanța “cultului strămoșilor”. Trăind drept ca oameni, ne înălțăm părinții, după cum fructul justifica pomul. Respectul pentru strămoși și modelul lor de existență este o datorie vitala. ”Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința”(Sf.Pavel,Evrei,13;7)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Înaintemergătorii” →

Alice PUIU: Ninsoarea absenței tale

Ninsoarea absenței tale

 

îngândurate torc ierni

prin pulsul arborilor decupați din tăcere

în odaie doar un anotimp al absenței

în care orele se strivesc una de alta

și-n pădurea lor de cioburi

doar un licăr de floare

strânsă într-un somn de cer călător

tălmăcește pe-un țărm

la o margine de uitare

depărtarea dintr-un semn

rătăcit pe tipsia cuvintelor

arse de noapte

și-mprăștie-n răspântia aștrilor

bolnavi de veșnicie

ninsoarea absenței tale

peste ochiul dintr-un gând.

—————————–

Alice PUIU

Noiembrie 2019

Pictura – Francois Fressinier

Anna-Nora ROTARU: Cuvântul Tău, prin sunete de harpe…

CREDINȚĂ ȘI RECUNOȘTINȚĂ…

 

Mi-e sufletul atât de plin de Tine, Doamne,
Parc-aud Cuvântul Tău, prin sunete de harpe…
Invăluiește și mă-nalță pe luntrea ta, din ape,
Cu-ale curcubeului culori, țâșnite în eșarpe,
Ca fulgul du-mă-n primăveri, din arse toamne,
Din iernile ce-or vrea să mă condamne !

Mă las în voia Ta, purtată de Forțele Divine,
Acolo unde omului, nu-i poate-ajunge pasul…
Nu știu dacă vreodată, de-o fi să-mi vie ceasul,
Îmi va răzbate sufletul, făcând la mal popasul…
Avea-voi și eu dreptul, oare poate-mi se cuvine,
Ca darul să fie hărăzit și pentru mine ?

Voi fi aleasă, ca ridicându-mi capul de pe pernă,
Să văd alt Cer prin ceruri și printre stele Steaua,
Ce-mi luminează prin plânsele ferești podeaua,
Îmbiindu-mă s-adun din curcubeu vopseaua ?
Voi prinde raza soarelui, (sătulă-s de lanternă !),
Să-mi arate calea spre-acea lume eternă ?

Să pot vedea cu ochii minții, ce eu nu înțelegeam,
Când cerul azuriu s-a scurs, de la fereastră-n baltă…
Când vântul psalmodia, pe tulbure de ceață geam,
Când spuza mocnea-n vatră tăceri ce nu stingeam
Și-acum, că mă ridici de jos, parcă aș fi mai înaltă,
Băierile cerului-atingând, suflul vieții îmi tresaltă
Că, dincolo de viață, mă așteapt-o altă !

 

 

RĂTĂCIRI ÎN MINE…

 

M-am ascuns în colțu-ntunecat al minții mele,
Pitită dup-al noianului gândirilor altar…
Mi-adun visele zdrelite, căzute pe podele,
C-au îndrăznit să zboare, s-ajungă pân’la stele
Și-aștept în întuneric, o scânteire din amnar,
La dor neîmpăcat, un dar…

În deșertul tristeții și-al tăcerilor prigoană,
Încerc să-mi domolesc furtunile ce bat în piept…
Litanie îngân la poala sufletului, icoană,
Un pic de tihnă să îmi dea, să pot închide-o geană,
Să pot din mine să m-adun și pașii să-mi îndrept,
Pe-un drum mai lin, mai drept…

Că sensul vieții e să dai vieții tale un alt sens,
Când visele pierdute par, pe drumuri de început…
Cu cât fuge timpul, zile și minute-n spațiu dens,
Cu fiecare clipă mai mult m-afund în gol imens,
Cu tot noianul de trăiri, înglodate-ntr-un trecut,
Pierduta-n mreje de necunoscut…

Încet simt că mă îngrop în mormane de cuvinte…
Neputința mă sufocă, voia mea e pusă-n frâie…
Aș vrea sa prind ecoul, curcubeul de veșminte,
De iz de putregai fugind din veșnice morminte,
Ca din psihoza gândului regurgitat doar să rămâie,
Mirosul sfânt de mir și de tămâie…

Să evadez din mine, corset mi-i trupul, dinastie,
Din hățișuri de coșmaruri, ce de temeri m-au-ngrozit !
Fără granițe, tăceri, să le-azvârl peste pustie,
Niciodată de ele nimeni, nici s-audă, nici să știe
Și, din păienjenișuri, ce-n juru-mi pânze mi-au urzit,
Să pot spune: tu, Viață, m-ai trezit !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Cuvântul Tău, prin sunete de harpe…” →

Mariana Zorița TURDA: Azi nu-ți scriu

Azi nu-ți scriu

 

Azi nu-ți scriu ursită !
Nu vreau să-ți cer nimic!
Mi-e gândul tulburat,
E cerul înorat și plouă ,
De parcă se sfârșește lumea
Și vântul care bate furios la geamul meu
Știrbind din liniștea-nserării
Rupând din gândul meu
Felii de vers ,redării de amintiri…
Am ostenit să-nod un fir și înc-un fir
Și ș-apoi s-o iau de la-nceput
Sperând !
Nu-ți scriu nici azi și poate că nici mâine!
Ce aș putea să îți mai cer ?
Când ți-am cerut ceva,cândva…
Tu erai surdă ș-acuma plouă…
Și vântul care bate mai des în geamul meu
Îmi spune că-i târziu și că e toamnă ,
E frig afară și-i iarnă-n părul meu !

————————–—————–

Mariana Zorița TURDA

Cortemaggiore PC.It

14 noiembrie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Pustiul dintre pleoape (stihuri)

Dincolo de geam
suflă vântul…
Nu îl simt, doar îi aud șuieratul.

Dincolo de zâmbet
adie deznădejdea…
Nu o aud dar îi simt bocancul.

Dincolo de mine
se târâie umbra…
Nu o aud,
nu o simt,
doar o văd șerpuind printre cioburi
de vise.

Dincoace,
curcubeu cenușiu
punte între pleoapele uitate deschise,
pustiu…

 

 

Poem după Armaghedon

Nu vor lătra nici câinii nenăscuții
Neînvățatele aripi cu zborul
Iar mintea care n-a simțit fiorul
Iubirii va apune-n fundul curții.

Doar îngerii vor murdări asfaltul
Albastru al pustiei bolți senine…
Pierdute în oceanul de ruine
Falangele vor scrijeli bazaltul.

Cu cenușiu va ninge peste fluturi
Când herghelii vor trece umbre-n tropot,
Din munți va coborî un glas de clopot

Ce vise va trezi din așternuturi
În timp ce eu și tu vom râde-n hohot
Pictându-ne pe pleoape începuturi.

Păltiniș, 16 octombrie 2019

 

 

Ritmicitate

Din când în când în palma mea te tulbur
Ca pe o apă-n ploile de vară
Ascult în trupul tău cântând vioară
Și de mireasma macilor mă bucur.

Din când în când poeme-ți scriu pe pleoape
Și din seninul ochilor storc purul
Colind setos cu degetul conturul,
Corabie pe-nvolburate ape.

Din când în când sucomb spre a renaște
Și înviez spre-a pătimi pe cruce,
Încalc cu nonșalanță legi caduce

Și cu blândețea mielului de paște
Pe pieptul tău pun tâmpla să se culce
Simțind cum veșnicia-n mine naște.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

Noiembrie 2019

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Pustiul dintre pleoape (stihuri)” →

Gavril Iosif SINAI: poemul de dimineață

poemul de dimineață

 

cu zorile luna s-a prins de lumina albă
cum să scriu un poem adormit în plapuma norilor
ai zice că tot ea vrea să stăpânească ziua fără ajutorul stelelor
când poemul deschide un ochi printre nori și-i cade degetul mare în cafeaua așezată pe un colț de idee
întinsă pe masă cu mintea o țin între mâini
să nu păteze cerul chemat ca o lampă
din zilele focului purtat printre rânduri de grote
în care pun să fiarbă acel poem cu aromă
de dimineață după cafea stalin semna condamnarea la moarte a prietenilor săi
spre sticla cu votcă aruncând mâinile și blestemele
să fugă în europa ciocanul și secera lui din rucsac
se prinde de șmecheria lui viitorul și-i sapă un continent în istorie
unde cade eu deschid ferestrele
tot mă frământ și poemul nu și-ar scoate măcar un vers
din paginile fără muze ce-au acoperit dimineața
pe întinderea albă mă țin ca tarzan de liană
vreau să scriu un poem lângă cafeaua de dimineață
să cadă versul în ea iar eu să îl prind așa crud
ca un primat la universitate

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

16 noiembrie 2019

Maria HOTEA: Se scutură brumă-n toamnă

Se scutură brumă-n toamnă

 

În adieri de vânt se scutură frunze atinse de brumă
Pe alei pustii pașii călcând peste ele le lasă în urmă,
Se pierde în depărtare privirea plină de melancolie
Tristețea și neliniștea din suflet îmi alungă orice bucurie.

 

Ramurile desfrunzite parcă a ruga se înalta spre cer
Norii pufoși și fumurii se destramă și se pierd în eter,
Timpul pe nesimțite se scurge în clipe ce-n grabă trec
Precum toamnele reci ce-n vise rebele mi se petrec.

 

Tot mai departe mă poartă gândul mereu călător
Putere nu am să alungă din suflet amarnicul dor,
Din dragostea noastră au rămas frânturi de vise
Ce se pierd în amintiri și nu pot fi nicicând distruse.

 

O eternă durere o simt și din plâns nu mă opresc
Se scutură brumă-n toamnă și încă te mai iubesc,
Nu pot opri timpul pentru o clipă în care să te chem
Să dispară tristețea și iubirea-n doi să o petrecem.

——————————-

Maria HOTEA

16 noiembrie 2019

Marilena Ion CRISTEA: Se duce toamna…

Se duce toamna…

 

Pașii mei călcând prin frunze s-ar întoarce iar la tine,
Fiindcă, iată, vine iarna, de dincolo de coline,
Ramuri reci și desfrunzite, trist, se-apleacă la pământ,
Lăsând loc înfrigurării unui șuierat de vânt!

Stropii mici ai toamnei mele mi se scurg printre priviri,
Și închid o poarta veche de culori și amintiri,
Se alintă pe obrajii ce se înroșesc de frică,
Se opresc, apoi, pe buza pânzei albe care strigă.

Uite, cum se duce toamna și ne lasă, parcă, goi,
De un zbor prins printre ramuri, de iubirile din noi,
Și de soarele cu raze moi și blânde, nostalgii,
Gânduri ce aleargă-n câmpuri, printre frunzele din vii!

Uite cum, într-o tristețe, ce se cuibărește-n suflet,
Toamna pleacă pregătindu-și cu durere al său umblet,
Pe o bancă-nsingurată lasă urme de-ntâlniri,
Ce curand vor fi doar ploaie și o mare de trăiri.

Pașii mei călcând prin frunze s-ar întoarce iar la tine ,
Fiindcă, iată, este iarnă, și nu știu de unde vine,
Fulgi de nea cad în neștire peste tâmple retrograde,
Arătându-mi noua iarnă într-o mie de fațade!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

16 noiembrie 2019

(imagine internet)

Anatol COVALI: Tridiletele* speranței

Nu vreau să plâng

 

Nu vreau să plâng. Vreau din dureri să pot
măcar un zâmbet luminos să scot,

*

acum când mă destram şi-n risipire
alunec neştiind unde şi cum
se va sfârşi frumosul nostru drum
plin de-mplinire şi de fericire.

*

Nu vreau să plâng. Visez să pot să-alin
ale tristeţii ploi, ce din destin

*

cad pe speranţa ce de-abia adie,
dorind să ne preschimbe în noroi
potecile pe care amândoi
ne îndreptăm voioşi spre veşnicie.

*

Nu vreau să plâng şi să te văd plângând.
Vreau zâmbete senine-n orice gând.

16 noiembrie 2019

 

 

Ce pot să-ţi dau?

 

Ce pot să-ţi dau în dar pentru că eşti
şi de atâţia ani împodobeşti

*

cu zâmbetele tale a mea viaţă,
care atâta farmec n-ar avea
dacă n-ai fi necontenit în ea
azur superb şi blândă dimineaţă?

*

Ce pot să-ţi dau în schimbu-a tot ce-mi dai,
când faci din orice râpă colţ de rai

*

şi pui vibraţii-n stâncile din mine,
când codrii mei adânci întineresc,
căci gândurile tale-n ei foşnesc
şi-ţi văd surâsu-n ape cristaline.

*

Ce pot să-ţi dau ca-n viaţă-mi să rămâi
şi cu a ta prezenţă s-o mângâi?

15 noiembrie 2019

 

 

Întotdeauna

 

Întotdeauna în destinul tău
este măcar o zi cu un ceas rău

*

când tu decizi şi iei o hotărâre
pe care mai târziu ai s-o regreţi,
fiindcă pe tot ce faci pune peceţi
şi-ţi umple amintirile cu dâre.

*

Întotdeauna spui mult prea târziu,
nu trebuia pe acest drum să fiu

*

şi-ţi pare rău, dar nu mai ai ce face,
nu te mai poţi întoarce, nu ai cum
să mai colinzi acelaşi sau alt drum
când viaţa-îţi dă-ncontinuu bobârnace.

*

Intotdeauna, când priveşti spre ţel
spui cu regret: Putea să fie-altfel !

14 noiembrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Tridiletele* speranței” →

George POTIRNICHE: Te grăbesc să-ți aminteşti…

Te grăbesc să-ți aminteşti…

 

Scuturându-te de humă din abisul zdrențuirii
ai păstrat inelul nunții pe falanga cu capricii,
dezgolind aramă feții că o lege a rânduirii
s-au trezit din somn jurații, ca nebunii din ospicii.

Într-o ruga îngerească,am legat la ochi furtuna,
s-au aprins nemărginite lumânări flămânde n geamuri,
printre șirul de canoane, în miez de zi ardea doar luna,
tremurând retină morții, strălucind în mii de falsuri.

În ochii tăi priveam adânc, un deșert și niște munți,
emisfere întregi de drame și-o pădure de ciulini,
torturat până la sânge,mă durea cum poți să minți
cu atâta nonșalanță… tu și haitele de câini !

Dar mai este încă vreme, să ne spunem ce n-am spus,
pe motiv că se prăvale din vulcane lava-n gând,
ca un râu nestăvilit pe drumul scurt către apus,
te grăbesc să-ți aminteşti…că-n mormânt intrăm pe rând!

——————————-

George POTIRNICHE (Budescu)

13 noiembrie 2019