Alexandru NEMOIANU: Înaintemergătorii

Trecutul și viitorul se întâlnesc în clipa prezentă. În veșnicie această precizare nici nu mai exista, un prezent continuu este starea. În acestă înțelegere trebuie sa fim conștienți ca toate generațiile conlucrează și contribuțiile lor sunt mereu actuale.Tot în această înțelegere trebuie sa acceptam ca unele generații au avut contribuții mai substanțiale decât altele dar, valoarea și importanța lor se măsoară nu după “realizări”, se măsoară după statornicia în ROST, în Tradiție, în înțelegere morală, în Credință.

Comunităţile umane organice; familii, neamuri, naţiuni, toate au putut avea rost semnificativ câtă vreme s-au întemeiat și s-au putut adresa unei păreri de sine comun împărtăşite, unei “memorii colective”. Această “memorie colectivă” este suma credinţelor, obiceiurilor, amintirilor, a înţelegerii, comun împărtășite, a diferenţei dintre “bine” şi “rău”.

Toate acestea alcătuiesc, cum spuneam, ”memoria colectivă” şi în lipsa ei un “model existenţial” real nu poate există.
Această “memorie colectivă” este o realitate vie, care se transmite din generaţie în generaţie. Ea nu este şi nu poate fi osificată ori sclerozată. Fiecare generaţie îi adaugă ceva nou şi semnificativ dar care adaus întotdeauna rămâne consecvent aceluiaşi semn. ”Memoria colectivă” rămâne întotdeauna credincioasă şi consecvenţă sieşi şi ea este de fapt criteriul critic al vieţii istorice.

Fiind o realitate vie, memoria colectivă vine din trecut, este trăită în prezent şi este proiectată, că aşteptare a fi împlinită, în viitor. Iar garanţia acestei realităţi este elementul pe care s-au întemeiat şi dezvoltat toate marile civilizaţii omeneşti: mormântul strămoşilor.

Plecând de la singură certitudine a condiției omenești, mortalitatea, în mod paradoxal, ”mormântul strămoşilor” devine calea vieţii.

Timpul este un întreg și, după cum orice trecut acționeaza asupra viitorului, tot așa, orice prezent acționează transformator asupra trecutului. Existau, astfel, lucruri care, în trecut, nu erau reale și pe care prezentul le face reale. Aici se vede importanța “cultului strămoșilor”. Trăind drept ca oameni, ne înălțăm părinții, după cum fructul justifica pomul. Respectul pentru strămoși și modelul lor de existență este o datorie vitala. ”Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința”(Sf.Pavel,Evrei,13;7)

“Mormântul strămoşilor” este certitudinea că suntem parte a unei cai pe care trebuie să o străbatem.”Mormântul strămoşilor” ne spune limpede că existenţa nu se sfârşeşte cu nici unul dintre cei care mai trăim, aşa cum nu s-a sfârşit cu nici unul dintre cei care au fost. ”Mormântul strămoșilor” ne obligă să înţelegem că avem o datorie de împlinit şi faţă de cei care au fost şi faţă de cei care au să vine. ”Mormântul strămoşilor” ne spune răspicat că în această lume nu suntem singuri. ”Mormântul strămoşilor” ne oblige pe toţi şi pe fiecare să facem cea mai solemnă făgăduinţă, că nu vom uita niciodată ceea ce datorăm acestor strămoşi.

Această nu înseamnă să credem că toţi strămoşii au fost sfinţi, dar trebuie să ne încredinţeze că unii dintre ei sunt Sfinţi! Şi pentru aceşti Sfinţi şi prin ei suntem şi stăm în fiinţă.

Acest respect pentru “mormântul strămoşilor” şi pentru “memoria colectivă” într-o ultima analiză constituie o mărturisire.Este amintirea Raiului din care am fost alungaţi şi a cărui nostalgie,în vorbele Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia,”ne va chinui întotdeauna”.

Pentru Români înţelegerea şi practicarea acestor adevăruri a fost pentru foarte multă vreme simplă. Dat fiind faptul că orice Român şi oricum orice familie românească îşi are obârşia într-un sat aceste adevăruri se aşezau fără nici o dificultate. Comunitatea sătească, acea aşezare miraculoasă având existenţa “din veci”, asigura nu numai existenţa fizică dar mai ales pe cea sufletească.Orice abatere de la “rânduiala” era sancţionată şi îndreptată.De aceea ura sălbatecă împotriva satului, care a existat întotdeauna dar care în ultimul veac a devenit devastatoare, nu trebuie să surprindă. Ce este trist este faptul că acestor forţe ale răului le-a stat complice şi le stă complice neghiobia unor personaje penibile. Personaje penibile care au avut lipsa de bună cuviinţă să dea până şi numelui sfânt de ŢĂRAN o conotaţie peiorativă. Repet indivizi care împletesc prostia cu un vid de rost existenţial. Personaje care trăiesc degeaba.

Această ura împotriva satului este parte din furia cu care “memoria colectivă” românească se doreşte a fi distrusă şi înlocuită cu jalnice iluzii sau abominaţii.

Pentru că trebuie să fim înţeleşi, atunci când “memoria colectivă” a unui Neam este distrusă atunci acel Neam încetează să mai aibă existenţa semnificativă, de fapt încetează să mai aibă existenţa, trece în un vegetatism fără rost.

Acestei încercări îi stă martor momentul istoric actual şi acestei încercări trebuie să ne opunem toţi şi fiecare.

Este destul de trist că pământul românesc este controlat de către “pro consuli”,de la Bruxelles şi de la Washington. Dar absolut dramatic este când vedem, sub ochii nostri, cum entităţi care nu au nimic în comun cu Neamul Românesc şi care nu au absolut nimic comun cu binele Neamului Românesc hotărăsc ce nume să poarte străzile româneşti, căror “eroi” să se închine Neamul Românesc,sau cum să fie alcătuită familia românească. Entităţi străine şi parazitare care caută să elimine din “memoria colectivă” românească tot ce defineşte acest Neam: Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, Eminescu şi Caragiale. Iar lor le stau alături oameni de nimica, fără suflet și fără rădăcină, pleava si secatura;adunati în ONG-uri.

Aici nu mai este nimica de comentat.În acest moment toţi, dar mai ales fiecare, avem de făcut o alegere. Şi să nu ne facem nici o iluzie, pentru această alegere vom da “samă” şi în lumea asta şi în cea care va să fie.