Anca STÂNGACIU: Nicolae FLORESCU – Perfecțiunea arhitecturizării exilului cultural și arta desăvârșită a reflectării exilului autentic

Omagiu lui Nicolae Florescu (12 octombrie 1942-6 noiembrie 2013) și Ileana Corbea Florescu (1 februarie 1942 – 9 mai 2023)

Criticul literar, publicistul și profesorul Nicolae Florescu reprezintă un simbol și o forță de reprezentare desăvârșită a scrierilor despre exil, a ilustrării exilului literar, a înțelegerii într-o manieră complexă și completă a spriritului de a fi al intelectualilor exilului, la toate acestea adăugându-se superlativul evocării permanente și pasionante a spiritului exilului pe care l-a înțeles mai bine ca nimeni altul, sine ira et sutdio, cu obiectivitate și maxim profesionalism, în cărțile și studiile sale sau în întâlnirile periodice din Jurnalul Literar, ziarul prin excelență al exilului românesc. Talentul, pasiunea, munca, determinarea, stoicismul și forța organizării cercetărilor sale sunt completate de meritul incontestabil de a ilustra cu precizie, acuratețe, convingere și argumente, exilul autentic, exilul curat, anticomunist, rezistent și veritabil, Nicolae Florescu fiind și din acest punct de vedere un garant al promovării rezistenților și neînfricaților anticomuniști, ceea ce îl detașează și îi dă o anvergură de originalitate, unicitate și excelență pe care nimeni nu a avut crezul și fermitatea de a o împlini, cu atât mai mult cu cât vorbim de o perioadă a scrierilor sale în care nu a existat acces la arhive în România. La București sau la Freiburg, Nicolae Florescu a pătruns în toate subtilitățile exilului, cu intuiție, inteligență și profesionalism, înțelegând menirea lui reală, literară, culturală, identitară, dar și anticomunistă, spunând adevăruri și pronunțând, fără ezitare, realități despre exil. Un exil, așadar, antidictatorial, Mircea Popescu vorbind de bună seamă despre “anticomunismul nostru de bază, altfel ce căutăm noi în exil”? De fapt, este unul dintre uriașele merite care îl detașează și îl evidențiază pe Nicolae Florescu de alte încercări similare din sfera exilului cultural, aceea de a întreprinde o excepțională cercetare de istoric literar, de a realiza analize impecabile ca și critic literar, dar și de a reflecta cu flerul istoricului, realitățile exilului adevărat, punând în lumină vocile talentate, dar și anticomuniste ale exilului întrucât acestea au fost două principii fundamentale ale trăirii în exil, Nicolae Florescu asumându-și cu o forță de convingere incredibilă, evidențierea intelectualilor merituoși din perspectiva acestei obligatorii ambivalențe.

Reușita demersului, prin acuratețea redării exilului literar autentic anticomunist, înțeles dinspre valoarea sa literară, culturală sau identitară, dar și de realitate istorică postbelică, nelăsând loc de echivoc între rezistenți, înțeleși în spiritul ferm, dur și ireconciliant anticomunist de tip Lovinescu, Ierunca sau Goma și restul, ”binevoitori” ai regimului de la București, oportuniști, favorabili și apropiați ai ambasadelor românești din acea vreme, a rezultat din pana inconfundabilă a lui Nicolae Florescu, subtil și pretențions critic și istoric literar, din prietenia și cunoașterea exilaților și a stării reale a exilului autentic, din profunzimea cercetărilor realizate tocmai în arhiva Bibliotecii Române de la Freiburg, biblioteca exilului românesc care este păstrătoarea unei comori unice a exilului prin presa, manuscrisele, publicațiile, cărțile, scrisorile sau alte opere ale exilului. Ajuns acolo, în acea bibliotecă cu suflet, cum spun însuși exilații, câți mai sunt astăzi, reuniți la simpozioanele organizate de dr Mihai Neagu, Nicolae Florescu a studiat cu asiduitate, pasiune, determinare, luni de zile în ani de-a rândul, aducând la lumină și punând în valoare cu precizia specialistului desăvârșit, date, note, reflecții, analize și nenumărate referiri la personalități, opere, contribuții literare, perioade și sentimente identitare exilului autentic, spunând, în fapt, atât de mult din ceea ce se putea spune fundamental, asumat, complet și analitic despre exilul literar, despre exilații literari care au rezistat primului val, celui de al doilea sau al treilea, departe de casă, de „țara de peste dâmb, de peste veac” cum spunea cu amărăciunea depărtării și a dezrădăcinării, Vintilă Horia.

De fapt, remarcabilele volume Întoarcerea proscrişilor (1998) şi Menirea pribegilor (2003) dezvăluie forța de convingere critică și subtilitatea analitică, profunda cunoaștere a publicisticii exilului de la Revista Scriitorilor Români încolo, subtilitățile filosofiei exilului anticomunist, adică al celui nealterat ideologic și neaservit Securității, dimensiunile culturale ale românismului, dar și uimitoarea înțelegere a fenomenului literar în contextul unei perioade, eveniment sau perioadă istorică, adică remarcabila înțelegere a conexiunii dintre faptul istoric și exil, dintre istoria exilului și filosofia acestuia, dintre rațiunile politice, ideologice, partidice, instituționale sau internaționale și cultura exilului, dinspre spiritul său erudit și cel lucid.

Publicația Jurnalul Literar, inițiată în 1990 de către Nicolae Florescu, în amintirea directorului fondator, George Călinescu, a întruchipat grija permanentă și preocuparea pentru exilul adevărat, un demers, o menire și o vocație unică prin calitatea sa excepțională, dusă mai departe, cu hotărâre, asumare și impresionantă forță de doamna Ileana Corbea Florescu, chezășia calității și a continuității profesionalismului îndreptat spre același spirit al exilului. Jurnalul Literar a fost dedicat reabilitării și readucerii în circuitul literar a scriitorilor din exil, pribegi și refugiați, dar și a prezentării în manieră critică și integrativă a exilului cultural, rezistent și anticomunist. De altfel, un mare merit al publicației este acela de redare a operei marilor scriitori din exil, dar și de revalorizare a atitudinii lor ferme, după plecarea din România comunizată. Dar, Jurnalul literar, ca întreg constructul excepțional al lui Nicolae Florescu, de altfel, are numeroase alte semnificații, ca cea de invitație la românitate, la românsm în universalitate, la cultura eternă, la un anumit tip de existențialism. Jurnalul Literar a fost o instituție, o epocă, un crez, un univers și va rămâne așa prin Ileana Corbea și colaboratorii săi. De altfel, în 1990, Nicolae Florescu spunea în interviul “Literatura exilului anticomunist” din România Liberă din 15 februarie 2008 că “eu nu împărtășesc dileme – am mai spus-o – , sau nu îi colorez activitatea cu schimbarea macazului zilei. Antrenez în scrisul meu convingeri, credințe formate prin mulți ani de muncă, cercetare, lectură și de aceea nu îmi permit să renunț la ele, căci altfel nu aș mai fi ceea ce sunt, iar Jurnalul Literar e o parte din acest a fi”. În paginile Jurnalului Literar au apărut, ca rezultat al muncii și strădaniilor uimitoare de cercetare realizate cu prisosință la Freiburg, lucrări necunoscute ale unor scriitori români consacrați din exil precum Horia Stamatu, Alexandru Busuioceanu, Nicu Caranica, Th. Cazaban sau referiri la Leontin Jean Constantinescu, Remus Radina, Cicerone Ionițoiu. Ceea ce i-a făcut o imensă onoare lui Nicolae Florescu a fost publicarea în 1999 a Memorialului anticomunist din închisoare, scris chiar în închisoarea din Elveția, înainte de a fi condamnat la moarte în țară, de Oliviu Beldeanu, autorul loviturii anticomuniste împotriva ambasadei RPR de la Berna din 1955. În ceea ce l-a privit pe Mircea Eliade, Nicolae Florescu a considerat în Menirea pribegilor că „imaginea de lider al conșiinței exilate românești a dominat activitatea desfășurată de Mircea Eliade în ultimele decenii ale vecaului ce tocmai s-a încheiat”.

Faptul că Nicolae Florescu a întruchipat impecabilul și că s-a dovedit cuprinzător și absolut, prin stil și atitudine, transpare și din referirile lui Bujor Nedelcovici, care îl vedea „mereu activ, revoltat, intransigent, iconoclast” șI de asemenea cu un “spirit critic care îi era înscris pe chipul transfigurat, dar și în gândirea, în cărțile scrise și în cuvintele exprimate”.

Dar, pentru un și mai deplin profil intelectual și profesional al lui Nicolae Florescu trebuie vorbit despre dimensiunea reprezentativității, așa cum au perceput-o înseși personalitățile exilului, precum Alexandru Niculescu care a apreciat că „Nicolae Florescu a înțeles imediat după 1990 drama exilului și risipirea în lume a nefericirii noastre, a valorilor alungate din țara subjugată, dar mai ales necesitatea reîntregirii culturii românești”. Bujor Nedelcovici, căruia Nicolae Florescu i-a publicat imediat romanele interzise de cenzură a considerat că marele merit al cercetătorului în arhivele din Germania, a constat în „înțelegerea dramei proscrișilor în lupta pentru trecut, memorie și demnitate intelectuală”.

Nicolae Florescu a fost profund anticomunist și atașat valorilor occidentale, iar profesorul universitar Alexandru Herlea, membru din 1986 al Secțiunii de Știință și Istoria Științei din cadrul CTHS (Comité des travaux historiques et scientifiques) și președinte al Asociației La Maison Roumaine, cu statut de societatea savantă franceză din 2012, remarca „seriozitatea, tenacitatea și pasiunea” criticului literar, precum și dorința „de a ajut și de a face cunoscute activitățile exilului care în țară erau neștiute”.

Rămâne esențial de spus că asiduitatea și fermitatea de a scrie despre exilul adevărat a avut la Nicolae Florescu o nuanță aparte prin aproprierea de unele personalități ale sale, ceea ce explică, justifică, certifică și înnobilează demersul său. Nicolae Florescu a avut întâlniri la Paris, în 1994, cu mai mulți reprezentanți ai rezistenței anticomuniste, ceea ce i-a permis să cunoască îndeaproape România exilată, proscrisă, liberă, iar mai apoi susținerea acordată lui Remus Radina, prin publicarea testamentului său, sau interviurile luate lui Cicerone Ionițoiu, două figuri radicale ale exilului anticomunist și personalități extraodinare ale spațiului exilului, i-au conferit lui Nicolae Florescu neîndoiala, dar mai cu seamă absolutul judecății sale corecte, critice și obiective asupra adevăratului exil, altfel spus incontestabila, justa și cuprinzătoarea viziune asupra fenomenologiei exilului, parte a culturii și ființei românești.

Pentru azi și pentru oricând, Nicolae Florescu nu este un critic clasic, scrierile sale despre exil nu sunt statice, descriptive, restituitive prin republicarea unor opere și atât, ceea ce reprezintă, desigur un prim nivel de contribuție, ci sunt vii, trăitoare de adevăr și inspiraționale, unice, inconfundabile și complete. Prin opera desăvârșită dedicată exilului literar, Nicolae Florescu rămâne un întreg pentru cultura română, un cercetător cu o contribuție completă asupra exilului literar și un erudit desăvârșit prin forța de a vorbi despre exilul anticomunist, prin convingerea absolută că echilibrul reliefării exilului constă în redarea adevărului, fie el chiar și incomod și, în sfârșit, prin relevarea adevăratului sens al rezistenței, adică prin curajul anticomunist asumat!

Anca Stângaciu, Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj

Ion C PENA: Poetul din urmă (Poezii)

Alpinism

Pe piscuri goale, fără viaţă,

Unde nici vulturi nu s’avîntă

Eu mi-am tîrît povara sfîntă

A trupului flămînd de viaţă.

Cu patimă m-am strîns pe stîncă

Strîngînd spasmodic piatra tare …

Şi-i drept că gura-mi, nu arare

Cerşea un sprijin de la stîncă.

Prăpăstii mi-au surîs sarcastic,

Guri de-abia înfiorătoare,

Dar prins de culme cu ardoare,

Am rîs şi eu – la fel – sarcastic …

1928

Publicată în „SO₄H₂”, anul I, nr. 1, din 15 aprilie 1932

Noapte la Turnu Măgurele (1930)

Noaptea caldă … noapte pasăre nocturnă

Aripa de neguri grele şi-a lăsat-o

Pe oraş ca un „Adio del Passato”

Fredonat într-o lagună taciturnă.

Pietonii pe trotuare trec în grabă.

Liniştea se sparge’n uşi de cafenele.

Catedrala’nalţă turlele spre stele

În mirosul de grătar şi de tarabă.

Stingerea se sună lung la regimente,

Cu ecouri prelungite. În grădină

Teatrul râde-n revelaţii somnolente,

Pe când paznic al luminilor de lapte

– Sfinx pe soclul său de piatră carpatină –

Stă eroul de la şaptezeci şi şapte …

Publicată în „Graiul tineretului”, anul II, nr. din 11 iulie 1933

.

Voiaj

Sbor alb, aruncat peste zare,

Trec albe legiuni de gânduri –

Nici-o stea, nici-o statuie de sare,

Înfipte-n trecut, în curânduri.

Alergam, aur, printre platanii suri,

Ceas deşteptător pentru fluture şi cuc,

Iarba ne mângâie, plopii mahmuri

Şi Dumnezeu e bun ca un eunuc.

Privire departe, cer larg, deschis,

Ne jucăm cu focul, cu inima mea;

Somnul e mort, visul e deschis

Către viaţă, moarte, aer, catifea.

Plouă la sud, fulgeră norii,

Peste noi ţipă cocorii de spaimă –

Numai un puţ numără călătorii

Şi rugăciuni adânci singur îngaimă.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, anul II, nr. 4 – 5 din 1 ianuarie 1937

Anii mei

Anii mei ca merele toamnei trec

Cu dragostea, cu tristeţea, cu bucuria;

Peste calendar, peste zile m-aplec

Şi-mi plac colindele şi Sântamaria.

Visez ades la biserica din copilărie,

Bătrână, cu denie, cu joc, cu prohod;

La bâlciuri o fată, o menajerie

Şi eu evoluând, între ele, Irod.

Drumuri în apă, berzele călătoare,

Feerie de primăveri şi uimire.

Blândul Isus între copii, sunătoare

În frunza de plopi – aninată vuire.

Anii mei, lunile şi zilele mele,

Fraţi şi surori cu viaţa, cu amintirea

Merg către unde? Şi vă scutur nuiele

În sufletul negru cum este cernirea.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, anul III, nr. 3 din 27 noiembrie 1937

Melancolie

Stăm aşa gravi, timpul ne plouă,

Cu destinul alături îmbătrânim;

Altă lumină, aer, lume nouă

Şi călătorim etern către ţintirim.

Scocul nădejdii sec, gândul coclit,

Prin sânge trece cornul tristeţii:

Plânge, aripa ruptă, vag infinit

În care coboară pâraiele vieţii.

La răsărit zările pară,

Alămuri ruginite ţipă strident,

Vrerea uitată, surdă, amară,

Şi cortina lăsată funebru, atent.

Poate mai ştii idila de an, de zece,

Creşte-n noi amintirea cenuşie,

Toamna, moarte, visul falnic trece

Şi privim în ram pe Sfânta Marie.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, anul III,nr. 8 – 9, 24 aprilie 1938

Poetul din urmă

Pe-aici poetul este rătăcit,

Prin hârburi de anafură şi besnă,

Heralzii în tăcere i-au murit

Şi plânsu-i-au durerile în glesnă.

De vreme îndelungă-i călător –

Cu pietrele şi roua din grădină,

Cu pulberea, cu norul tunător,

Cu toamna îmbrăcată în rugină.

A năzuit o ţară de poveşti –

Naiade în albastră legiune,

Luceferi în betele îngereşti

Şi verile cu umbră de cărbune.

Să fluture alaiele în zob,

Pe lanuri să se scuture belşugul,

Din cupe să hălădue – şi rob

Ca neaua să-i lucească meşteşugul.

O ţară de lumină şi de vis

Poetul peste ani a căutat-o;

I-e sufletul de negură, închis

Şi ţara pân’acuma n’a aflat-o.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, nr. 1 din 15 iunie 1938 şi în „PREPOEM” an II, seria II, nr.19 din iunie 1941

Opriţi-vă!

În drumul meu opriţi-vă fierbinţi,

În carnea mea cu târnăcoape.

Am să vă dau mistere şi arginţi,

Ca fumul, bogăţia să vă’ngroape.

Mi-e inima de fulgere ocean.

Mi-e palma năzdrăvană şi haiducă.

Opriţi-vă cu sufletul ochean

Să beţi înfiorarea hăbăucă.

Pe steiul ars de foc şi’nchipuiri

Să vă înalţ o clipă, să vă doară.

Crepuscul de altare şi zefiri

Şi vorba peste moarte să vă moară.

Nu închinaţi cu mine rugăciuni

Ci treceţi, ca barbarii, mai departe,

Mă jefuiţi de grâne şi tăciuni.

Deschis îmi e pătulul ca o carte.

Eu voi rămâne singur, vagabond,

Un cerşetor de soare şi de vise.

Voi ocoli destinul rubicond

Cu porţile de marmură, închise.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, an IV, nr. 1 din 15 iunie 1938 şi în „UNIVERSUL LITERAR” an I, nr. 21 din 23 mai 1942

Autor: Ion C Pena

Bibliografia lui Ion C Pena (1911 – 1944), perceptorul – scriitor, îngropat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia alături de fiul lui Sadoveanu,

Ion C Pena debutează publicistic pe 15 aprilie 1932 în „Revista – SO4H2″, din Turnu Măgurele, cu poezia „Alpinism”, scrisă pe când avea 17 ani. Traduce şi publică, împreună cu Ştefan Baljalarschi, „Poemele mele” de Serghei Esenin.

De tânăr, Pena şi-a creat adversităţi publicând tot în anul 1932 (21 de ani), texte prin care se delimitează de „exclusivismul rasei şi culturii germane”, în care-l combate pe Oswald Spengler, filosof idealist, reprezentant al antiintelectualismului şi istoric german, un critic fervent al latinităţii.

Fiind simpatizant şi susţinător al ţărăniştilor, în aprilie 1933 (22 de ani), publică poezia „Noapte la Turnu Măgurele” în „Graiul tineretului ţărănist” – Organ al Tineretului Naţional Tărănesc din Teleorman, care apărea sub coordonarea unui comitet. Tot aici îi apar articole în care susţine cauza ţăranului roman. Astfel, în articolul „Atotputernicia latifundiară”, Pena subliniază că „Statul român este un stat de ţărani. Încercările care tind să facă din el amestec de laborator, cu consistenţă artificială, sunt sortite să se sfărâme mai devreme sau mai târziu şi să tulbure numai evoluţia naturală a lucrurilor, aruncând-o în regres sau în împietrire. Şi totuşi istoria noastră contemporană nu este decât lupta surdă şi pe planuri multiple, dusă împotriva emancipării ţărănimii. Nu există proces istoric mai nedrept şi mai dureros, la noi, decât acel al ţărănimii din’naintea războiului. O clasă care deţinea aproape 90 % din populaţie, în loc să guverneze era guvernată de o minoritate infimă, care o înhăma fără nicio măsură la carul intereselor sale. Burghezia română prin reprezentantul său politic – partidul liberal – duce aceeaşi politică de ignorare a nevoilor ţărăneşti. Dealtfel interesele sale nu erau altele, fiindcă orice s-ar spune, partidul liberal nu era atunci decât ediţia a doua a conservatorismului”, „Reforma agrară care s-a făcut după război, ca să se împiedice bolşevizarea tării – nu de dragul omeniei, cum fals se arată de unii – a fost compromisă din cauză că s-a pus în posesia lotului un ţăran rămas la arhaice metode de cultură şi lipsit de inventar agricol. Acesta este ţăranul format de latifundiarul român, fie el „conservator” sau „liberal.”

În articolul „Rechizitoriu”, publicat pe 1 martie 1934 (23 de ani), Pena îşi manifestă temerile legate de posibilitatea începerii unui nou război mondial: „Nu se poate contesta de nimeni că evenimentele şi orientările internaţionale se succed cu o convergenţă diabolică spre un nou război. Din neliniştea şi nervozitatea care există în toate cancelariile europene se ghiceşte, cu prisosinţă, sensul grav al timpului pe care îl parcurgem. Nu-şi face nimeni nicio iluzie asupra viitorului steagului alb. „Pax perpetua”, care a putut să încolţeasca în creierele înfierbântate de credinţă ale călugărilor din evul mediu, pe care Woodrow Wilson (n.n. preşedinte al Statelor Unite ale Americii) a trâmbiţat-o lumii şi a dăruit-o Europei cu paragrafe de cod civil, căreia Briand (n.n. prim ministru al Franţei, in 1926 a primit Premiul Nobel pentru Pace) i-a adus jertfă toată naivitatea sa copilărească şi din care numai Stresseman (n.n. ministru de externe al Germaniei) a ştiut să culeagă roade bune, este astăzi cu desăvarşire compromisă.”

„Din nenorocire, scadenţa fatală a fost infinit mai apropiată, decât putea să creadă oricine. Areopagul de la Geneva îşi plânge astăzi ruinele fiindcă i s-a dezvelit, în sfârşit, goliciunea ieftină din care a întreţinut, cu inconştienţă, un mit al păcii, timp de un deceniu şi jumătate.”, „Liga naţiunilor s-a dovedit, singură, un templu al neputinţei şi al ipocriziei”, „Nimeni n-a subminat mai mult pacea şi n-a pregatit mai bine drumul unei noi încercări, decât liga naţiunilor. Acesta este adevărul urât – ca oricare altul – dar de necontestat şi de dovedit oricând. Căci toţi câţi s-au adunat acolo, în numele ei, n-au venit deloc cu gândul păcii, ci au formulat numai revendicări în lumina mondială”, „Copiii ligii naţiunilor sunt gata să se ia de păr şi ea se ascunde neputincioasă. Bine că nu mai are, cel puţin acum, curajul inconştienţei fără margini ca să mai arunce, în spaţiu, lozinca concordiei universale, de care italianul cu uitătură cruntă şi-a bătut joc o viaţă întreagă şi pe care fratele său proaspăt – Hitler – a înmormântat-o înaintea constituţiei de la Weimar”, „Campionul războiului şi revizuirii tratatelor, de la Roma, Germania cu intenţii hotărat revanşarde şi Anglia şovaielnică în mâinile nehotărâtului vizionar MacDonald (n.n. prim ministru al Regatului Unit) (fereşte-ne Doamne de vizionari!) marchează impresionate chemări la realitate care nu mai pot fi ignorate de niciun cap întreg. Bethmann – Hollveg (n.n. cancelarul Germaniei) vorbea odată de „petecele de hârtie”. Nu sunt de atunci decât aproximativ 20 de ani dar vorba lui s-a uitat prea repede. Să nu se piardă însă, din vedere, că odată va reveni iarăşi de actualitate, de o tragică actualitate.”

–––––––––

În ultimii 3 ani, despre Ion Pena au apărut articole în multe publicaţii tipărite sau online, între ele aflându-se şi ziarele generaliste Adevărul, Puterea, Unirea, romania Libera şi Evenimentul zilei, care au tiraje importante. Sunt sute, mii de persoane care au citit despre viaţa lui tragică sau din epigramele şi poeziile sale, or măcar au auzit de el. De mare ajutor a fost şi este internetul prin Facebook, Wikipedia, paginile cu profil literar, etc.

Semnalele venite spun că a venit vremea ca Pena să fie scos la lumină pentru o nouă viaţă. Citindu-i scrierile, atâtea câte s-au mai găsit, va exista prin fiecare dintre noi, determinând poate şi lumea literară să-l ia în considerare pe viitor. Bine ai venit din lumea umbrelor Ion Pena!

–––––––––––––––––––––-

– Lucian Vasiliu, membru USR: “Pe tânărul POET Ion PENA îl situez la înălțimi valorice compatibile (păstrând proporțiile) ca registru, vocabular, teme, în companie prestigioasă, precum ARGHEZI, BACOVIA, Dimitrie STELARU, Constant TONEGARU, ieșeanul Mircea POPOVICI sau Emil BOTTA (născut tot în anul 1911).

– Sonetistul Adrian Munteanu, membru USR: „Ion C Pena are viziune si energie asemeni lui Goga (in vremurile lui bune), o poezie care astazi se poarta mai rar. Poate doar Grigore Vieru sa se apropie si uneori Paunescu”

––––––

Gheorghe Grigurcu: „De-o preţuire aparte merită scrierea în proză a lui Ion Pena, Moneda fantazienilor (1937 – 1938) care oferă o viziune surprinzător anticipativă a ceea ce va reprezenta la noi societatea „socialistă”. Cu o amărăciune ascunsă sub o relaxare candid exaltată, autorul descrie fenomenele totalitarismului ce se va instaura după moartea sa, de la cinismul viclean al dictaturii şi eşafodajul economic inuman, la distrugerea proprietăţii private, deopotrivă la oraş şi la sat, la propaganda deşănţată şi ideologizarea obligatorie. E o operă de ţinută orwelliană, cu impresionante vaticinări, singulară, după cît se pare, în literele noastre. Negreşit, Ion Pena merită de acum încolo o susţinută atenţie recuperatoare.”

(Marin Scarlat, strănepotul lui Ion C Pena)

Ştefania MARINEANU:„OCHIUL DESCHIS” AL POETULUI AL. FLORIN ȚENE

Ce frumos este în sufletul și gândul poetului Al. Florin Țene, eliberând de sub lumina tiparului antologia de poeme Întoarcerea la metaforă, apărută în 2023, la Editura Globart Universum din Montreal, Canada. Cititorul avizat liric este beneficiarul, în acest caz, al unei nuntiri poetice de excepție, cu o selecțiune inedită, din 24 de volume de poezii, semnate de maestrul Țene, încă din anii comunismului și până în aceste timpuri absurde, care vremuiesc golgote: Sărutul rămas de fructă coaptă/ e-o amintire dulce pe buzele-mi moi.

Antologia Întoarcerea la metaforă este, în fapt, Un tren de poeme, care duce, spre încântarea celor ce mai cred în poezie, sentimentele universale la destinație. Poetul pătrunde cu rotundul său în duhul sfânt al iubitei, iar jurămintele lui sunt ca niște caligrafii în lemn, care nu se vor șterge niciodată.

Ochiul deschis al poetului consacrat, îndreptat către Univers, zăboveşte la o masă a veșniciei, chit că noaptea e ca un fluviu întunecat / unde stelele sunt pești cu ochi roșii. Asemeni lui Nichifor Crainic, poetul are nostalgia paradisului copilăriei sale rurale, revăzând la această generică masă brâncușiană podgoreni cu ochii plini de lumina zorilor. Din păcate, astăzi, nucile din nucul copilăriei sale, cel între două veacuri așezat, nu mai au clinchetul lor verde de altădată.

Statuile lui Al. Florin Țene, de-atâta singurătate, își rup armura veșniciei și coboară pe alei (Fuga statuilor), iar, din când în când, nucul din vis îl cheamă la ore târzii. Gândurile poetului se mută, deseori, în povestea rurală a copilăriei sale, anunțându-și Mama, că el, copilul de altădată, are, încă, flori căprui în ochi, că îi este tare dor de casa părintească, o adevărată primăvară de miresme, că inima nucului din Ograda cu nuc, încă îl doare, că simte gustul semințelor peste arătură și că în satul lui, ca o licărire, tatăl său cioplește carul, pentru întoarcerea acasă a fiului rătăcitor. Iar atunci, când viforul suflă în oglinzi și Timpul sporește laptele din sâni (iată o metaforă cosmică), primăvara aleargă desculță prin sat.

Mitul popular al jertfei din Mănăstirea Argeșului apare într-un vers superb, care poate rămâne lejer în posteritate: eu în nicio femeie nu mai zidesc biserici.

Scrisul lui Al. Florin Țene e un fel de zbor circular și veșnic, iar acolo unde îi stă capul, iarba a încolțit asemenea ideilor sale. Există, pe ici pe colo, o matematică sentimentală barbiană a poeziei autorului acestei antologii, poetul apreciind distanța dinte unghiul îndrăznelii și prefirându-și cuvintele printre ninsorile albastre, venerând colindătorii de altădată, cei care îi apar în vis pe sănii de lumină.

Țene, contemporanul, e un Andrei Mureșanu și un Grigore Vieru, la un loc, glorificând, la rându-i, limba română, graiul nostru nemuritor, în care sălășluiește bobul de grâu și din care germinează/ verbele poemelor noastre.

Întotdeauna, pe locul rămas gol, din foile poemelor sale, Al. Florin Țene, desenează un lup, gândindu-se, probabil, la simbolistica originii noastre dacice, întruchipată în steagul Cap de lup, pe care îl fluturau, întru eternitate, strămoșii noștri. Doinele sale-poeme sunt rupte din neîmplinirea sufletului românesc, el așezând legendele pe corzi de viori, iar soarele cerului nostru, cel din orașul ploilor nocturne, în viziunea sa, reprezintă triumful vieții asupra penumbrei…

Poetul se întoarce pe dedesupt, la primele iubiri, așa cum Rândunelele se întorc, primăvara în sat, având în vedere Memoria toamnei, a acelei toamne înnobilate de rugină, în care Undeva, departe, un foc acuză dimineața.

Să scrii cu o pană luată din guguștiucul care se adăpostise în nucul copilăriei tale nu e la îndemâna oricui. Dar, Al. Florin Țene beneficiază de acest privilegiu, pentru că are memoria vântului în sânge și, încă, visează stele și viori, în lanurile de grâul ale copilăriei. Se lovește cu fruntea de cer, reevaluându-și tinerețea din vremea în care, pe aleile parcului, în fața sa, statuile luau poziția de drepți: Mă rănesc de rană și sângele/ picură duh în verbe.

Iată constelații lirice ale versului lui Al. Florin Țene, a cărui poezie este încălțată cu sandale din pielea cerului, autorul fiind conștient de originea divină a poeziei, fiindcă Dumnezeu a plăsmuit geneza cuvintelor, decretând, astfel, Legile Armoniei universale. Prietenii poetului sunt și ei zdrențuiți de verbe, ei căutând febril sensul vieții în găocile nucilor, pentru a dărui tuturor infinitul sau nimicul lunar din palmă.

Există, în viziunea poetului, și o gară a poeților, o gară abandonată în poezie, în care verbul umblă descălțat. Iar când luna își îmbracă rochia de gală, lui îi vine dor de Eminescu, pornind cu veșnicia la drumul fără întoarcere al poeziei dulcelui vers clasic, care nu moare niciodată, înălțându-se, astfel, prin Cuvântul primordial.

Poetul Țene trage, în drumul lui spre Cer, o mie de poeme, dedicând ierbii sonate și sonete, căci, așa, cum spune și Grigore Vieru, poet fiind de țărână și neam, el nu poate fi mai mult decât iarbă. Suflă precum ciobanul în fluier de cucută și așteaptă răbdător ca poezia lui să facă dragoste cu Soarele. Hălăduiește prin imperiile sale de vise, împrumutând răbdarea pietrei, ca în poemele, privind regnul mineral, ale lui Lucian Avramescu. Știe că viața e o luptă, pe care o poți câștiga și prin poezie, plimbându-și sensul stilistic prin suveica timpului, poetul fiind însăși seva românismului și a poemelor sale.

Adoră ploile nocturne, se angajează, cu contract de muncă temporar, paznic la o pisică și un cățel, și, uneori, se mută în Cartierul Mănăștur, cu tot cu Paparudele din bibliotecă. Când soarbe vinul de Drăgășani se simte ca un semizeu, găsind, atunci, și mai bine sămânța din interiorul cuvântului și spunându-i iubitei: Iubito, hai să ne trăim vremea rămasă. Eul lui poetic se împarte în doi: Unul pune verbul,/ Celălalt așază iubirea în vers.

Etern contemporan cu Dumnezeu, Al. Florin Țene urcă, precum vremea, în imponderabil, timp în care poezia îi încolțește tâmplele, iar Muza îi trece pe trotuarul de vis-a-vis. Își deschide des geamul de gânduri, în timp ce, cineva asfaltează Cerul, poetul din Drăgășanii lui Gib Mihăescu, făcându-și relații printre heruvimi, ca să poată îngenunchea în fața propriului său vers.

Platanii lui Al. Florin Țene visează veșnicia, plouă cu metafore, pe aleea adunată pe făraș, și, din când în când, Săgeata lui Cupidon îi sfârâie în carne, iubita sa devenind frezie de toamnă, iar, aproape de el, bidivii cu potcoave de lumină zboară spre castelul sufletului său.

Accident ireparabil, poetul nostru își bate singur în frunte/ cuiul lui Pepelea,/ pentru câteva imperii de poeme.

Acest imperialist român al poeziei, Al. Florin Țene, strigă, la un moment dat: Românie, luminează-te odată, / Că viitorul tău e Dumnezeu!

Ştefania MARINEANU

Zenovia ZAMFIR: Al. Florin Țene – Marele om de cultură

A fi scriitor nu este o meserie, nu este o profesie, este un har primit de la Bunul Dumezeu, este acel talant pe care fiecare îl primim la naștere și pe care cel ce-i este hărăzită slova îl transformă în cuvinte frumoase și alese, în scrieri pentru sufletul însetat de cultură al semenilor noștri.

A rânduit Dumnezeu să văd lumina zilei pe melegurile binecuvântate ale Vâlcii, județul cu cele mai multe biserici și mănăstiri, înconjurat de ape dătătoare de viață, stațiunile balneo climaterice, zona de unde au pornit în lume marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Jutinian Marina, Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Efrem Enăchescu, dar şi locul de obârşie al scriitorului Al. Florin Ţene, cel ce vine din „Orașul dintre vii – Dragășani” . Despre marele om de cultură vâlcean s-a scris şi se va scrie multă vreme, el a demonstrat că pasiunea pentru scris poate fi tranformată într-o activitate prolifică, nu neapărat financiră, ci mai ales spirituală. Harul şi priceperea domniei sale pe ,,Ogorul scrisului ”, le revarsă cu multă generozitate tinerilor și celor mai puțin tineri din jurul său, pentru că scrisul nu începe de la o vârstă fragedă, nu este un timp anume pentru a publica o carte, este acel destin care te îndrumă spre vers, spre poezie, spre cuvântul care aduce bucurie, pace cititorului.

De curând, am primit la Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea, unde îmi desfășor activitatea, Antologia 80, numită sugestiv ,,Întoarcerea la metaforă”, Editura ,,Globart Universum” Montreal, Canada, un exemplar pentru mine, pe care după ce l-am citit îl voi dona Mănăstirii Suiești, cea care vegheză și aduce Slavă Bunului Dumnezeu în localitatea natală a Patriarhului Justinian Marina, și un exemplar pentru cititorii bibliotecii. De această dată, autorul ne încântă cu versuri, cu iubirea de neam, de glia strămoșească. Poeziile sale au titluri sugestive, ele ne arată o lume imaginară minunată, ne poartă prin frumusețea plaiurilor românești, prin istoria și spiritualitatea unui popor vrednic și ales, în acest sens, exemplificăm : ,,Memoria toamnei”, ,,Cântecul de vară”, ,,Balada bradului de Crăciun”, ,,În toamnă vibrează un menuet”, ,,Solstițiu de vară” – ANOTIMPURILE; ,,Dimineață de Sfântul Gheorghe”, ,,Cina cea fără de taină”, ,,Contemporanul meu, Isus!”, ,,Confesiune de credință”, ,,Cineva SUS mă iubește”, ,,Dincoace de Styx”, ,,Dumnezeu este o carte”, ,,Ziua lui Dumnezeu”, ,,Doar o treime”, ,,Geneză”, ,,Rugăciunea zilei”, ,,Contemporan cu Dumnezeu” – CREDINȚA; ,,Casa părintească și vecinii buni nu se vând”, ,,Cercul timpului nostru”, ,,Platanii visează veșnicia”, ,,Răbdarea pietrei”, ,,Metafora ruginirii Oltului”, ,,În Drăgășani”, ,,Horă târzie în sat de pescari”, ,,Cercul timpului nostru”, ,,Vitraliile mării”, ,,Inima mamei” – NATURA, IUBIREA, FAMILIA; ,,Gloria Limbii Române”, ,,Dor de Eminescu”, ,,Ce este patria, mamă, în timp de epidemie?” – PATRIA și LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEȘTI, etc.

Cu volumul „Întoarcerea la metaforă”, Al. Florin Țene ne invită să pășim în universul său liric pentru a descoperi puritatea și frumusețea gândirii sale, pentru a ne demonstra că poezia este vindecătoare, ea ne învață să ne bucurăm din nou de viață. Aflat la venerabila vârstǎ de 80 de ani, scriitorul, jurnalistul și poetul, Al Florin Țene, personalitate marcantă a literaturii românești contemporane, ne dăruiește o poezie de factură celestă. Președinte al Ligii Scriitorilor din România, director de reviste, jurnalist, istoric, filosof, dramaturg și cronicar, unul dintre cei trei părinți ai Zilei Limbii Române, domnul Țene își trage seva puterii de creație din nesecata esență culturală și spirituală a poporului român.

Cartea ,,Întoarcerea la metaforă” este de atfel o întoarcere a poetul în timp, își retrăiește cele mai frumoase momente alături de cititor cu multă simplitate, sinceritate, dar cu multe fascicule de lumină stelară. Construcțiile metaforice, expresiile indetite, stilul și ușurința versificației ne arată un poet talentat, un mare poet contemporan. În anul 2022, am avut onoarea și bucuria de a fi în preajma Omului Al Florin Țene și a familiei sale, la două evenimente culturale deosebite organizate, unul la Călimănești, iar celălalt chiar în localitatea natală, la Biblioteca Publică din Drăgășani. A fost multă emoție, ematie, respect și bucurie în rândul cititorilor, al oamenilor de cultură prezenți. Mai mult, la Drăgășani, împreună cu colegele, Cristina Prunel Bărbulescu și Iustina Batae am invitat și liceeni. Fiind moderatoare, am provocat la un dialog cultural atât sărbătoritul, cât mai ales tinerii pe care i-am pus să citească din opera scriitorului, fiind răsplătiți cu cărți, reviste și autografe. Se știe că atunci când familia te înțelege, te sprijină, succesul este garantat. De atfel, chiar soția are câteva volume de poezie, în special pentru copii, iar fiul, Ioan Țene, calcă cu mult aplomb pe urmele tatălui, el însuși având mai multe cărți de proză publicate, iar pasiunea pentru cercetare l-a propulsat printre tinerii de valoare.

Prin opera sa complexă, domnul Al. Florin Țene, este unul dintre cei mai mari oameni de cultură contemporani, iar în ,,Cuvinte despre Dumnezeul din noi”, la final, ne spune… ,,Dumnezeu este cel care ne-a dat viață. De aceea, pe el trebuie să-l iubim mai mult decât pe oricine altcineva (Marcu 12:30). Ca să te apropii de Dumnezeu este necesar să înveți mai multe despre el și să faci voia sa. În felul acesta îți dovedești iubirea față de el. — Citește: 1 Timotei 2:4; 1 Ioan 5:3. Marcu spune că Dumnezeu ne-a dat viață. Așa este. Însă Dumnezeu nu este o persoană fizică. Este un Duh născut din celula primordială de care spuneam. Este propria noastră conștiință”. Așa cum scria într-un eseu Al.Florin Țene.

Zenovia Zamfir