Simion Felix MARȚIAN: Mă rog pentru neamul meu (poeme)

Marea Unire

 

S-a ridicat Istoria-n picioare
La început de iarnă și de veac,
Și-a decretat, maiestuoasă-n frac:
”De azi Carpații nu mai sunt hotare!”

”Căci pe a Daciei străveche vatră
Ceea ce  astăzi voi numiți Carpați
Sunt mâini de frați întinse către frați,
Îmbrățișare milenară-n piatră.”

Acest ucaz menit s-alunge ulii
Și norii de pe cerul românesc
A strâns, într-un elan sărbătoresc,
Pe fiii Țării-n poala Albei Iulii.

Și unde a intrat Mihai Viteazul
Cu tot alaiul său voievodal,
Intra acum, la fel de tiumfal,
Poporul ce-și scotea din jug grumazul.

S-a-nfăptuit atunci Marea Unire
Pe care astăzi o sărbătorim,
Dar o perpetuăm doar când trăim
Uniți cu toți în cuget și simțire.

S-au dus acei ce-au fost pe metereze,
Dar idealul lor e-n noi mereu,
Când ne rugăm cu toți lui Dumnezeu
Ca Țara-n veci s-o binecuvânteze.

Și-I mulțumim că România-i mare
Și că în viitor la fel va fi
Prin sfântă voia Lui, și că-ntr-o zi
S-a ridicat Istoria-n picioare!

 

 

Sonet sărbătoresc

( 1 Decembrie)

 

O filă geruită se întoarnă
În calendarul deja zgribulit,
Şi soarele surâde-abia ghicit
Pe cerul plumburiu, ca-ntr-o lucarnă.

Dar dintr-un timp pe loc despăturit
Vine istoria sunând din goarnă
Şi-n România prima zi de iarnă
Se-aprinde într-un foc de neoprit.

E sărbătoare azi în românime
Şi-mpins de un imbold instantaneu
M-alătur bucuriei unanime

Să fac urarea pentru neamul meu,
Punându-mi focul inimii în rime:
Să-ţi fie călăuză Dumnezeu!

——————————————

Simion Felix MARȚIAN

Neunkirchen
1 Decembrie 2019

 

Lia RUSE: Patria

PATRIA

 

Câtă iubire-am strâns pentru tine, ţară!

Câţi nori îşi picură fluturi-petale

Râzând, de drag, în palma clipei tale

Sărbătorindu-ţi ziua-n horă, iară…

Spre lumea noastră pe treptele divine

Suişului îţi flutură steagul măreţ

Rugându-ne suav, cerului, pe îngheţ,

Cu vorbe tandre, dulci, simple şi senine.

La -Întâi Decembrie- ne duce gândul

Bucurându-ne, ţară scumpă, în zăpadă,

Cum înaintaşii au vrut să te vadă :

Întreagă, bogată, liberă ca vântul…

………………………………………………………

Ai fost legată de pământul strămoşesc

Rămânând statornică, -firească urmare-,

-Împotriva năvălirilor barbare-

Prin grai, credinţă şi-obiceiul românesc.

Cum Mihai Viteazul te-a dorit întreagă,

Te-ai pregătit istoric ani grei pământeşti

Şi,..prin jertfa fiinţei sale sufleteşti

Regele a reuşit să te-nţeleagă…

……………………………………..

Azi, contemplându-te, simţim căldura ta,

Deşi, uşor, lin, se îmbracă pământul

Cu strai alb-gros că, înverşunat doar vântul

Din an în an, dar rar, ne poate supăra…

Din vatra-ncinsă, în care , râde focul

Străluce bucuria în privirea noastră

Sărbătorindu-te până-n noaptea-albastră,

Dorindu-ţi, mereu, să te poarte norocul.

Tărâmul tău bogat, astăzi, e amorţit

Reverberând sub diamantele-aprinse

Mărturii, în el, de secole cuprinse…

………………………………

„Stimă, iubire şi respect, ţi-am dăruit„.

LA MULŢI ANI !

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

1 Decembrie 2019

 

Valenţiu Liviu MIHALCIA: La mulți ani, România !

1 Decembrie 2019.

A trecut deja un an de la momentul celebrării celei mai mari sărbători a românilor de pretutindeni și din toate timpurile, centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Emoții ce nu pot fi exprimate, emoții pe măsura momentului.

Moment care m-a răscolit și a făcut să trăiesc bucuria regăsirii slovelor potrivite din comoara ascunsă a limbii române.

Cuvinte care au ascultat, au înțeles rugămintea mea precum și solemnitatea momentului și care, cu sfială și respect s-au așezat cuminți pe coala albă, într-un mod nebănuit și neașteptat, cuprinzându-se în hora propozițiilor și a frazelor, ce au au asistat într-un final la moșirea unui copil al slovelor intitulat “Kilometrul zero”.

Acel kilometru numit zero, ca început, simbol, reper al construcției celui mai mare ideal ca neam și națiune: ȚARA.

Un an a trecut deja și cu câteva zile înaintea sărbătorii anului 101 de la Marea Întregire a Neamului Românesc și a primului kilometru de Țară, mă aflu stingher și abătut în fața vidului de cuvinte și idei, încercând a străbate cu mintea, sufletul, inima, tot acest timp  al anului ce s-a scurs și încerc să mă conving că evenimentele ce s-au perindat au ajutat într-adevăr la regăsirea, la reînălțarea, la afirmarea națiunii române în contextul Danubiano-Pontic, precum și în contextul regional, european și internațional.

Încet-încet, ideile se înșiră și își fac loc și astfel, în acest an 101 îmi dau seama de faptul că nu am reușit pe deplin să ne găsim cadența și pașii necesari să defilăm umăr la umăr, lăsând în continuare spiritele malefice să bântuie nestingherite prin țară și să încerce cu orice preț să nedreptățească și să supună acest popor minunat.

Popor care nu se vrea prins în mrejele ”vrăjitorilor” și ”vrăjitoarelor” de aici și de afară, a celor care ne tot dau târcoale și încearcă să ne păcălească, să ne atragă în jocul lor, să ne ia mințile, bunul simț, înțelepciunea și care încearcă din toate puterile să ne facă să scăpăm din brațe tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu mai sfânt, mai sacru pe acest pământ ca neam, națiune și popor.

O ȚARĂ binecuvântată cu de toate, bogată, frumoasă, învăluită de arome de busuioc și de flori de câmp, cu lanuri de grâne, livezi și vii, câmpii, dealuri, munți, ape, marea cea mare, bogății nebănuite și locuită de oameni frumoși care vorbesc o limbă de neuitat.

Oare ne vor păcăli ”vrăjitorii” și ”vrăjitoarele”?!

Oare vrăjile lor vor reuși?!

Oare vom avea puterea, inteligența și intuiția de a separa binele de rău, minciuna de adevăr, lumina de întuneric?!

Oare vom reuși să deosebim omul bun de omul rău?!

Vom reuși cumva să nu mai repetăm greșelile trecutului, să nu își mai facă efect farmecele celor care nu fac decât să râvnească la ceea ce nu le aparține?!

Vom reuși oare să nu  uităm faptul că doar cu o viață și o moarte suntem datori noi, ca oameni? Dar, datori  a lupta și a înfăptui prin viața noastră, prin pelerinajul nostru vremelnic pe acest pământ sacru, a marii dorințe a celor ce ne-au pregătit calea prin curajul, munca, lupta lor în desăvârșirea unui popor mare, a unei țări unite, a păstrării intacte a unei moșteniri pe care trebuie să o cinstim în veci și să o ducem mai departe, să o îmbogățim, să o lăsăm generațiilor viitoare, care și ele la rândul lor au ca sfântă menire să sporească aceste avere, să îi scoată în evidență frumusețea și unicitatea și să zdrobească orice dorință a cuiva de a o dezbrăca de frumusețe, bogăție,  puritate, de tot ceea ce este sfânt.

Cuvintele îmi șoptesc cu respect că doresc ca suratele lor de anul trecut să se prindă și ele în hora slovelor din acest an.

Continue reading „Valenţiu Liviu MIHALCIA: La mulți ani, România !”

Amina Mekahli: Aproape moartă

Tabblou Tineke Storteboom

 

Aproape moartă

 

Având picioarele înfășurate în lațul din cadavre de cuvinte
M-am înălțat

Ca un fascicul de lumină peste ruine

Cu pântecul alunecând peste saliva limbilor fără ecou
M-am îmbăiat
Precum o amintire în tușul negru-al călimării mele

Urechile îmi rezonau la șoapta penițelor
ce tremurau sub vânt,
în chip de pagini albe, sau lințolii…

 

Amina Mekahli, Algeria

poezie nepublicată. Iulie 2019.

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg


***

 

La presque morte // Les pieds entremêlés  dans les cadavres des mots/J’ai rampé // Comme un faisceau de lumière sur des ruines // Le ventre glissant sur la salive des langues sans écho/ J’ai baigné / Comme un souvenir dans le noir de mon encrier // Mes oreilles résonnant au chuchotement des plumes/qui frissonnaient sous le vent,/comme des feuilles blanches, ou comme des linceuls…

Elena TUDOSA: Iubirea noastră răsărit de curcubeu (poeme)

Te aștept

 

Te aștept la granița dintre vise,

Când porțile raiului se deschid,

Pe aripi de îngeri voi scrie dorințe,

Unul dintr-înșii o să-mi fie ghid.

 

Spre cripta păcii divine mă ducă,

Acolo unde liniștea, locul a găsit

Durerii, ce-n suflet mi-e rană adâncă,

Din ziua în care mi te-am pierdut.

 

Te aștept dar pe al veșniciei fir,

Pe aripi de înger vrând ca să zbor,

Și să las dorul pe care-l respir,

Acolo în raiul de la granița viselor.

 

Tot zbuciumul vieții să pot alunga,

În liniștea vieții tale nemuritoare,

Ocrotită de griji sub aripioara ta,

Să nu mai simt singurătatea ce doare.

 

Te aștept și sufletul în frământări,

Se mistuie-ncet de atâta așteptat,

Doar la granița viselor, mângâieri,

Voi găsi pentru sufletul meu îndurerat.

 

Te aștept și ma frâng în amar oftat!

 

 

Pășește-ncet

 

De-ai să pășești pe-al vieții drum,

Am să te rog ca să pășești încet,

M-am resemnat, nu mai sufăr acum,

Nici nu îmi fac speranțe să te mai aștept.

 

Dac-ai să vezi că-n mine-i doar tăcere,

Pășește-ncet te rog și chiar nu te opri,

E prea târziu să mai simt vreo durere,

Ori vreo scânteie care iubirea mi-ar trezi.

 

De vei vedea căci, chiar te-am dat uitării,

Pășește-ncet departe, nu te opri pe cale,

Azi sufletul cunoaște ce-i clipa-n singurării

Iar cerul nu mai plânge deloc de dor și jale.

 

De vei simți să știi că-n gândurile mele,

Nu mai e loc de tine, căci ele odihnesc,

Pășește-ncet te rog, nu rătăci-ntre ele,

Oricum nu mai exiști, eu nu te mai iubesc.

 

De vezi că te-am uitat și nu mai simt durere,

Speranța de a-mi fi, de mult eu am pierdut,

Atât, pășește-ncet, inima mea îți cere,

Tu nu mai ești al meu, nici eu a ta nu sunt.

 

 

Merg

 

Merg pe-un drum întortocheat,

Unul care duce spre nicăieri,

Cu sufletul suferind, încarcerat

În amintirile noastre de ieri.

 

Merg și mă îndrept spre nu știu unde,

Calc pe cărări pline de frunze moarte,

O tăcere abisală sufletu-mi cuprinde,

Cât doare depărtarea ce ne desparte.

 

Merg și-aud pașii cum îmi suspină,

De durerea frunzelor ce le strivesc,

Mă răpune-nsingurarea asta meschinnă,

Lângă care de o vreme trăiesc.

 

Merg și pasul mi-i tot mai rar și obosit,

Încotro mă îndrept totul îmi pare străin,

Grele durerile din sufletu-mii chinuit,

M-au încarcerat în propriul destin.

 

Merg și drumul mi-e presărat de spini,

Încerc din răsputeri a-l străbate,

Mă urmăresc ale noastre amintiri,

Iubirea s-o întâlnesc nu se mai poate.

 

 

Unica dorință

 

Și-mi spun de ce nu vrei să înțelegi,

Că îmi zvâcnește gândul în tâmpla argintată,

Căci te iubesc, iar taina iubirii n-are legi,

Iar eu de tine sunt atât de-ndepărtată.

 

În suflet te închid în fiecare seară,

Iubirea în cuvinte o aștern pe hârtie,

Mă doare întristarea i-atâta de amară,

Când doar singurătatea îmi ține companie.

 

Povară-mi este viața, pustie-odaia mă apasă,

Când vine înserarea înecată în tăcere,

Precum o vietate prinsă în a tăcerii plasă,

Cad frântă de nesomn, sleită de putere.

 

Doar strigatul strident de cucuvea în noapte,

Mă scutură cu frică din trista letargie,

Și mă-nfioară gândul la cât ești de departe,

Pedeapsă mi-e iubirea ce sufletu-mi sfâșie.

 

Și-mi spun de ce nu vrei tu să mă înțelegi,

Că dorul e mai crunt decât o suferință,

Căci te iubesc iar taina iubirii n-are legi,

Însă îmi mistuie întreaga mea ființă.

 

Și sufăr așteptând spre mine să alergi,

Cât vreau să te-ntalnesc, e UNICA DORINȚĂ!

 

 

Iubirea noastră răsărit de curcubeu

 

Mă tulburi rău cu-al tău surâs,

Cu ochi-ți verzi-smarald, seducători,

Iubirea ce-mi părea a fi un vis,

Azi mă cutremură cu-amarnic dor.

 

Te simt iubite topindu-mă-n fiori,

În lacrimă de bucurie mă prefac,

Când dragostea în suflet mi-o strecori,

Eu curg din ochii tăi frumos șirag.

 

Când te respir ce mult mă năucești,

În fiece arteră te simt cum îmi pulsezi,

Mă pierd de drag, plutesc când mă iubești,

În fiecare por mă faci ca să vibrez.

 

Mă-mbeți în mrejele iubirii tale caste,

Mă simt femeie renăscându-mă din nou,

Lumină ni-i iubirea pe cerul vieții noastre,

Un răsărit senin, frumos de curcubeu.

 

 

Iubirea, liniște sufletească

 

Fără tăgadă azi te vreau,

Să mă zăpăcești, să-mi pierd

Mințile, iar apoi liniștită să stau,

Lângă tine să mă dezmierd.

 

Îndrăgostită de tin’să te las,

Fără pretenții și fără regrete,

Să-mi însoțești fiece pas,

Dragostea ta să mă îmbete.

 

Să mă tremuri iubite, să cad

Pradă ușoară, dragostei flămânde,

Patimilor ce prea crunt mă ard,

Cu iubire să le pot răspunde.

 

Să mă încătușezi în sufletu-ți blând,

‘N a ta dragoste ce nu are seamăn,

Doar clipe bete de fericire trăind,

Să înțeleg că-mi ești sufletul geamăn.

 

În șoapte dulci, nerostite niciodată,

Și cu tandrețe înfocați să ne iubim,

Fericirea să mă renască încă o dată,

Și în iubire eternă să ne veșnicim.

 

Astăzi toate clipele singurătății,

Iubirea ta arzândă să-mi risipească,

Să împletim curcubeie pe cerul vieții,

Iubirea să-mi fie liniște sufletească.

 

 

Și iată pleci iar toamnă

 

Și iată pleci toamnă cu pași grăbiți,

Făr’a privi măcar o clipă înapoi,

Știu că îți pare rău și lacrime fierbinți,

Vor curge rânduri, rânduri în infernale ploi.

 

Și iată pleci, dispari în norii plumburii,

Fugară, lașă plină de a ta nepăsare,

Așterni și vălul rece al brumei argintii,

Apoi ca o nălucă ai să te pierzi în zare.

 

Și iată pleci, pașii ți-i porți în zări pustii, Continue reading „Elena TUDOSA: Iubirea noastră răsărit de curcubeu (poeme)”

Al. Florin ŢENE: Ce este patria, mamă ? Întrebare de 1 Decembrie

Nu ştiu cum am urcat în căruţa vieţii mele,

Nu m-a întrebat nimeni dacă doresc să mă nasc,

mi-aduc aminte doar că părinţii

erau înjugaţi la ea

pe-o cale de stele

robi la o zdreanţă de care ţineau cu dinţii.

 

Nu m-au întrebat

De vreau s-au nu

Să urca pe înserat

În căruţa cu roţile

Celor patru anotimpuri:

Copilărie, tinereţea,

Maturitatea şi bătrâneţea…

Scârţâia din toate încheieturile

Pe osie, tristeţea.

 

“Mamă?”-am întrebat-o, când

noaptea ardea pe  rug…

ea trăgea la jug

şi tata rătăcea prin gând.

“Ce este Patria,mamă?”

-Eee…!Ce vezi, muică!

Eu trăgând la plug

Taică-tău trudind la ţuică.

Patria?! E pâinea pe care nu o avem,

E cuvântul de care mă tem.

 

 

“Ce este patria noastră, mamă?”-

întrebai,

privind la Regele Mihai,

din ramă.

-Eee…! Sunt preşedinţii ce ne amăgesc

cu-n ciur de mălai

să-i alegem din Paşti

în Mai.

 

“Ce este patria, mamă?”

-Sunt cei de care îmi este teamă,

umbrele ce pe la coţuri ne ascultă,

vămuindu-ne clipa, zborul,

păsările şi cântecul cu dorul.

2

 

 

“Ce este patria, mamă?”

-Este mormântul necunoscut al unchiului tău,

mort pentru ţară

Într-un nesfârşit hău.

Este lacrima neîmpăcată

După casa de comunişti demolată,

Este minciuna ce ne-o spun

Pentru un viitor promis

Şi bun.

 

“Ce este patria, mamă?”

Este ce vezi,de peste tot,

Şi nu e al tău

E al celor care te văd

Şi te socot.

Este Limba Română dulce ca mierea

Cu care minciuna ne-o spun

Pentru un viitor promis

Şi bun…

Amar ca fierea.

 

“Ce este patria, mamă?”

-Este ce vezi, peste tot,

şi nu e al celor care te văd

şi te socot.

Ce este Patria…?

Oul

Ce este…

Creşte

Ce?!

 

Imi răspunde ecoul

O tristă poveste.

––––––––––

Al.Florin ŢENE

Gheorghe PÂRLEA: Spovedanie pe malul drept

Spovedanie pe malul drept

 

Mă iartă, frate, de mai poţi,

Că nu te-am apărat de hoţi,

Mă iartă, frate, şi fii blând –

Ţi-o cer spăşit şi suspinând!

 

Că fraţii tăi din nou sunt laşi

La Bucureşti, ca şi la Iaşi –

Se-ascund nevrednic după fuste,

Clamând că eroismele-s vetuste.

 

Te ştiu întruna zbuciumat,

Drag frate peste Prut uitat,

Te-aud săptămânal „La est de vest”

Rostind cuvinte de protest.

 

Te ştiu mereu visând în van

Că va mai face Neamul un Divan,

Te ştiu cu sârg pornit la drum,

Să ne uneşti într-un „Album”.

 

Ştiu rana de pe chipul tău,

Blând frate drag din Chişinău,

Şi ştiu că ţi-i cinstită fruntea,

Lăsând să “Treacă alţii puntea”.

 

În stare să ne ierte tot,

Alt frate-al nostru, poliglot,

Nu oboseşte să ne spună:

„Şi totuşi, limba (cea) română”.

 

De tine, soră, ştiu că osteneşti

Strigând, în „Rugă”, psalmii cei celeşti

Şi aşteptând răsplată pe pământ:

După tăcere, un frăţesc cuvânt.

 

Mă iartă soră, de ţi-e milă,

De neputinţa mea umilă!

Mă iartă, frate, de mai poţi,

Că nu te-am apărat de hoţi!

———————————

Gheorghe PÂRLEA

(Din vol. „O punte peste Prut”, Ed. „Balacron”, Chișinău, 2013)

 

Notă: Citatele sunt titluri consacrate de bibliografia a cinci dragi creatori basarabeni: Nicolae Dabija, Vasile Șoimaru, Nicolae Rusu, Vlad Pohilă, Ninela Caranfil.

Liliana DEREVICI: Dar cu bucurie în Parohia „Adormirea Maicii Domnului” prin slujirea în credință, cultură, lumină și odihnă a părintelui IOAN CHIRILĂ

Am avut bucuria ca astăzi 24 noiembrie 2019 să ne mângâie și să ne odihnească sufletele, părintele nostru prof. univ. dr.  IOAN CHIRILĂ, președintele Senatului Universității „Babeș Bolyai”.

După oficierea Sfintei Liturghii în credință, evlavie și lumină duhovnicească alături de slujitorii altarului acestei parohii, părintele IOAN CHIRILĂ a rostit un cuvânt de suflet la a 30-a duminică după Rusalii, a dregătorului bogat și a păzirii poruncilor.

După cum Sfântul Apostol Pavel învăța pe cei din Colose că trebuie să se îmbrace în iubire, în dragoste, să fie buni, îngăduitori unii cu alții, să fie mulțumitori, tot așa părintele IOAN CHIRILĂ ne-a îndemnat să avem INIMĂ BUNĂ. Îmbrăcarea noastră în veșmântul iubirii începe cu INIMA, sentiment pe care ni l-a descoperit Iisus Hristos în momentul în care s-a schimbat la față pe muntele Taborului. E important să fii îmbrăcat în veșmântul dragostei, să fii lumină pentru cei care rătăcesc în întunericul acestui veac. Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea inimă bună pentru a ajunge la FERICIREA MULŢUMIRII. Să conștientizăm că nimic din ceea ce adună omul pe pământ, nu ia cu el, decât faptele binelui.

Pentru a moșteni viața veșnică trebuie să păzim poruncile dar și să sălășluim în inima noastră cuvântul mântuitor al lui Iisus Hristos. Pentru aceasta e nevoie să facem milostenie și să renunțăm la săvârșirea păcatului. Este nevoie să adunăm în inima noastră cuvântul lui Iisus Hristos pentru a rodi.

Doar Dumnezeu este bun în lumea aceasta și trebuie să ne rugăm Lui pentru a primi și noi înțelepciune, dragoste și bunătate pentru a înmulți binele și adevărul pentru ca veșnicia să pornească încă din această lume.

Apoi părintele IOAN CHIRILĂ a vorbit despre acest post care este un post al bucuriei pentru că Hristos vine să se nască. În Împărăția lui Dumnezeu mergem bogați în fapte bune și trebuie să fim un izvor de bunătate pentru cei săraci, cei goi, cei însetați și cei însingurați. Să avem un cuvânt bun pentru cel ce e dezorientat  în întunericul acestui veac, un cuvânt bun izvorât dintr-o inimă plină de bunătate care e însuși cuvântul lui Dumnezeu pe care să-l primim în peștera inimii noastre pentru a se naște în inima noastră dragostea și fericirea. Să-i iubim pe cei ce ne blestemă, să nu întoarcem spatele niciodată lui Dumnezeu și să avem inima îmbogățită în Dumnezeu.

În final părintele paroh protopop dr. DAN HOGNOGI a mulțumit invitatului nostru de astăzi, părintelui prof. univ. dr. IOAN CHIRILĂ, președintele Senatului Universității „Babeș Bolyai ”pentru gândurile exprimate cu clarviziune, înțelepciune dar și cu pace a inimii, odihnă a sufletului pentru îmbinarea între cult și cultură, pentru rugăciune, dragoste, apreciere, dorindu-i sănătate, binecuvântări în viața dânsului și creștere duhovnicească și socială.

Și noi mulțumim pentru toate și dăm slavă bunului Dumnezeu!

—————————-

Liliana DEREVICI

Cluj-Napoca

24 noiembrie 2019

Invitație la spectacolul lectură IN MEMORIAM AMOS OZ

TEATRUL EVREIESC DE STAT

prezintă

 

 

spectacolul lectură  IN MEMORIAM AMOS OZ

 

 

În distribuție: Maia Morgenstern, Dorina Păunescu, Roxana Guttman, Viorica Bantaș, Nicolae Călugărița, Mircea Dragoman, Mircea Drîmbăreanu, Nicu Predica, Viorel Manole, Mihai Prejban

 

 

  

 Invitați de onoare:

 

Doamna Denisa Comănescu, Director General al Editurii Humanitas Fiction Excelența Sa Domnul David Saranga, Ambasador al Israelului în România

 

Eveniment realizat în parteneriat cu Editura Humanitas Fiction și  Ambasada Israelului în România.

 

AMOS OZ (1939–2018) este cel mai important prozator și eseist israelian. S-a născut la Ierusalim, părinții săi fiind originari din Polonia și Rusia. La 15 ani se stabilește în kibbutzul Hulda. A absolvit Facultatea de Filozofie a Universității Ebraice din Ierusalim. După succesul internațional al romanului Soțul meu, Michael, scriitorul continuă să publice cărți de ficțiune: Odihnă desăvârșită, Cutia neagră, Să cunoști o femeie, Să nu pronunți: noapte, Aceeași mare, Poveste despre dragoste și întuneric, Rime despre viață și moarte, Scene de viață campestră, Între prieteni, Iuda. Semnează eseuri literare, culturale și politice, cele mai cunoscute aflându-se în Cum să lecuiești un fanatic, Dragi fanatici. În 2012, publică împreună cu fiica sa, istoricul Fania Oz-Salzberger, eseul Evreii și cuvintele. Opera sa impresionantă promovează umanitatea, generozitatea, pacea și a fost tradusă în peste 40 de limbi. Printre cele peste 30 de premii și distincții primite de autor se numără: Premiul Păcii al Editorilor Germani (1992), Premiul Goethe (2005), Premiul Grinzane Cavour (2007), Premiul Príncipe de Asturias pentru literatură (2007), Premiul Heinrich Heine (2008), Premiul Franz Kafka (2013).

 

Marți 3 decembrie, ora 16.00

Intrare liberă

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Misiune şi Vocaţie întru CUVÂNT şi Ţară

                     

                        „Dă-mi, Doamne, inspiraţie şi putere

                         să scriu până la sfârşitul vieţii mele!”

 

(Radu Mărculescu, filosof, scriitor, artist, prizonier, deţinut religios)

 

 

         Cuvintele alese sunt Mlădiţele sublime înmugurite din LOGOSUL dumnezeesc şi ele trebuiesc permanent împodobite cu veşmântul Luminii înmiresmate de harul Duhului Sfânt.

         Albul diafan al cuvintelor se prelinge din susurul apelor ce limpezesc veşnicia străbună, din catifeaua albatroşilor ce planează pe ţărmul însorit al Mării cu ochii albaştrii în care surâde Cerul, din mireasma florilor dalbe care înseninează verdele-brocart al câmpiei, din altiţa turturelei zglobii ce ne fascinează ca un miracol, din haina mirilor sub care tresaltă sufletul lor arzător şi curat, din caşmirul plopilor fără soţ cu pâlpâiri şi acorduri de romanţă, din sumanul frumoaselor şi majestuoaselor oltence, din tulpanul admirabilei şi neliniştitei codobature, din corola splendorii pomilor de April înfloriţi la Nunta Învierii Domnului Hristos, din candelabrul afrodisiacilor ciorchini de salcâm, din bundiţa de astrahan a zbenguitorilor mieluşei, din neaua ce se aşterne înaintea paşilor Magilor ce vin la Împăratul Cosmosului să i se închine, din razele Dorului Luceafărului dac Mihail Eminescu, din unduirile serafice ce gătesc Calea Crăiesei Maria.

   Cuvintele înmiresmate de harul divin slujesc şi slăvesc natura tainică a surâsului angelic, prelins din aura Icoanelor Sfinţilor Neamului, primeniţi întru Hristos, intonând şi cântând Liturghia cerească ce se pogoară ca un omofor serafic, ca un nimb de veneraţie peste cântările psaltice ce liturghisesc în ctitoriile voievodale ale Strămoşilor, într-o simfonie a bucuriei întregului suflet ortodox naţional.

   Toate clipele vieţii omului trebuie să pulseze de fapt veşnicia întru care l-a creat, l-a aşezat şi l-a recreat Mântuitorul nostru Iisus Hristos spre învierea şi mântuirea sa.

   Sfârşitul fiecărei clipe e de fapt naşterea celeilalte clipe aşa încât toate clipele devin bătăile inimii eterne, iar în această veşnicie gândurile se întrupează în idei novatoare, ideile prin duh se convertesc întru Cuvântul ceresc, se revelează întru Cântare divină, astfel că graiul brodat în brocartul sufletului frumos al românului valah, prin lumina sa celestă purifică inima arzătoare aşezând-o în conştiinţa de neam şi de cer ca o serafică metanoe, ca o sublimă întoarcere permanentă la Atotfrumosul Hristos.

   Fiecare gândire, sclipire despre frumos, fiecare întrupare, revelare în adevăr, fiecare dăruire, risipirea a binelui, fiecare trăire, înălţare a libertăţii se circumscriu dreptei credinţe strămoşeşti, geniului străbun, filosofiei duhului celest, ortodoxiei veşnice ca tradiţie nesfârşită, ca permanenţă spirituală, ca divină creaţie harică, adică jertfire mărturisitoare întru Dumnezeul treimic şi întru Neamul nostru ales.

   Gândul alb, serafic, năframă a zidirii Dragostei dumnezeieşti, plămadă a veşnicului Mire-Cuvânt, înmiresmat de lumina ancestrală a Creaţiei însufleţeşte prin mamă, dascăl, preot, ostaş, poet, scriitor, comandant, erou, profet, martir, mărturisitor şi sfânt, zelul artistic al naţiei vlaho-ortodoxe întru comuniunea cu Tatăl ceresc-PĂRINTELE Naţiunilor.

   O trăire de atitudine a demnităţii creştine într-o existenţă luminată de har descifrează tainele, misterele, neliniştile matafizice, încifrează spiritul, sensul, armonia, tâlcuieşte, limpezeşte, revelează înţelepciunea Duhului, dobândind Filosofia mistică, gândirea hristică-creştin-ortodoxă, însuşind vocaţia străbună milenară de a toarce gândul curat, de a urzi cuvântul luminat, de a ţese fapta cea aleasă, trăirea, jertfa, dorul, dăruirea, iubirea, libertatea, adevărul ca misiune pentru urmaşi şi ca mărturisire pentru urmaşii urmaşilor daco-traci, a vlahilor care au mai rămas liberi şi români.

   Urcuşul sufletesc al creştinului ortodox valah pe culmile filocalice ale Neamului nostru primordial şi nemuritor, jertfitor, străjer pe culmea de veghe aşezată ca o cetate ascetică pe piscul semeţ carpatin al misticii-isihaste atinge iluminarea care întronizează sofianismul ca frumuseţe universală întru purificarea eului naţional şi personal, dând menire caracterului naţionalist, ca sens evanghelic şi ecumenic întru cuvânt, credinţă, libertate, iubire, adevăr şi ţară.

   În Vatra strămoşească Filocalică ancestrală a Neamului nostru pelasgo-daco-român, în pantheonul Sofianic al monoteismului precreştin, predacic şi al Ortodoxiei dacoromâne, în patrimoniul creaţiei literare al Patristicii răsăritene, s-a ctitorit de milenii România Tainică a arealului sacru carpato-danubiano-pontic – Grădina Maicii Domnului, unde Mântuitorul Hristos l-a chemat şi l-a rânduit întru Fiii Aleşi ai Daciei Mari şi pe Gabriel Artur Silvestri, ca sacerdot al Frumuseţii LOGOSULUI divin, ca jertfire aleasă întru Neam şi Patrie.

   Întru această vocaţie hristică a avut şi nobila misiune, rezervată doar geniilor creştine, asumată numai profeţilor religioşi de a lupta permanent prin Sabia Cuvântului pentru Vatra Străbună dăruită de Dumnezeu, pentru Neamul nostru aşezat în Vatra sa sacră de la ivirea sa în Zorii lumii, iar mai pe urmă devenită Grădina Maicii Sale – Fecioară Maria – Crăiasa Vlaherna Carpatina.

   Sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Neamului său a instituit ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU, ca TREAPTĂ a ROMÂNIEI TAINICE preexistenţiale, unde fiinţează spiritual  PANTHEONUL sacru al PĂRINŢILOR Părinţilor noştri, al STRĂMOŞILOR şi al STRĂBUNILOR.

   România Tainică este de fapt Dacia Tainică, urzită ancestral de Dumnezeu pentru Neamul cel mare al peloasgo-traco-geto-daco-românilor, ca fir al nemuririi, „înaintând în nevăzut (în taină deci) ca o pânză freatică spre <<cei ce urmează să fie>>, în urma acestui proces spun – au apărut şi Tudor Vladimirescu şi paşoptiştii; apoi, odată cu Eminescu, miracolul.” (Artur Silvestri, Fapta culturală, Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia Press, Bucureşti-2009, p. 15)

   Artur Gabriel Silvestri, cernând realitatea României contemporane, a celei de azi, a observat cum s-a aşezat făina pură, pudra trăirii din care se frământă, se dospeşte, se creşte, se rumeneşte, se împarte, se hrăneşte şi se împărtăşeşte purtătorul de viaţă întru Hristos, Fiul ales Daciei Mari, al României Tainice, iar dedesubt tărâţa pentru hrana celor îngreunaţi în a cuvânta, în a înfăptui, adică ale ciocoilor parveniţi, deveniţi prin tentacolele votului liber, aşa cum au fost predestinaţi de Oculta, unul premier, altul vice, altul liderul statului unei Românii, nu a ROMÂNILOR, ci a unei Românii de suprafaţă, în care programatul la Cotroceni îşi exercită mandatul de politically correct.

   Adică?!

   Adică, răspunde doctorul deputat Nicolae Bacalbaşa: „Să apuci rahatul din partea lui curată.”  (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, Doi Plisnoţi care au trecut Prutul, vol. I, Colecţia Opera Omnia publicistică şi eseu contemporan. Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2016, p. 189)

   Doctorul hâtru şi parlamentarul incomod, favoritul grupării anarhice REZIST şi-a numit cartea după un banc tâmpit cu trei englezi tâmpi, bogaţi dealtfel, care au plecat în croazieră la vânătoare în Africa. Doi lăudăroşi visau, unul să vâneze lei, altul rinoceri, iar al treilea mai modest, plisnoţi.

   „- Ce-s aceia plisnoţi?, au întrebat miraţi ceilalţi doi.

   – Nişte animale pe care le întâlneşti pe marginea drumului. Seamănă cu oamenii şi, când îndrepţi arma spre ei, ridică braţele şi ţipă aşa, ascuţit: plis not, plis not, a răspuns proaspătul vânător… Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Misiune şi Vocaţie întru CUVÂNT şi Ţară”