Ionuț ȚENE: Înființarea de școli confesionale în Diaspora pentru păstrarea identității românești!

În ultimii 25 de ani numărul românilor în Diaspora a crescut constant și masiv. S-a ajuns astăzi, ca circa șapte milioane de români să trăiască în afara granițelor țării. Se nasc mai mulți copii români în Diaspora decât în România. Dacă statul român nu are grijă de românii din Diaspora, riscăm ca în două generații să pierdem această comunitate de limbă, istorie, identitate și credință religioasă, care reprezintă azi o zestre specială a valorilor românești și o punte de legătură dintre România și țările în care trăiesc conaționalii noștri. Trebuie să recunoaștem că Biserica Ortodoxă are o contribuție fundamentală la păstrarea valorilor culturale, lingvistice, istorice și religioase românești în Diaspora. Biserica Ortodoxă Română continuă să crească în Diaspora. Reiese din datele statistice publicate de Patriarhia Română la București, potrivit serviciului de informații austriac „Pro Oriente”, următoarele: Biserica Ortodoxă Română are patru arhiepiscopii și nouă eparhii în afara României, cu un total de 1.500 de parohii sau instituții similare. Numărul mănăstirilor a crescut de la 67 (2021) la 71 (2023), iar cel al clericilor de la 1.311 (2021) la 1.379 (2023). Personal, am fost invitat la diverse comunități românești din Diaspora, în cadrul unor evenimente culturale, și am observat că parohiile ortodoxe sunt liantul care păstrează identitatea de limbă și de cultură română. Dar un rol activ în ultima vreme îl are și Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, care finanțează substanțial evenimentele și manifestările culturale românești din Diaspora. În cazul comunităților românești din Diaspora, promovarea și sprijinirea școlilor de weekend și a cursurilor de limba română constituie cel mai important instrument de susținere a filonului lingvistic și cultural românesc la tânăra generație. Pe de altă parte, problema învățământului în limba maternă în comunitățile din jurul granițelor este în continuare delicată, dată fiind politica statelor în cauză în domeniul învățământului în limbile minorităților naționale.

În acest context favorabil românilor din exterior, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni oferă anual copiilor români din străinătate, care frecventează școli cu predare în limba română, sau cursuri de limbă, cultură și civilizație românească, consumabile de uz școlar (ghiozdane complet echipate cu caiete, penar, acuarele, pixuri, creioane, carioci etc.). ”Diaspora poate deveni o minoritate naţională fără identitate”, avertiza lunile trecute un director din cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. ”Sunt proiecte în Diaspora care privesc organizarea unor şcoli de duminică, a unor ateliere de limba română, unde copiii învaţă în sistem extracurricular limba română. Vorbim despre o dezvoltare şi o profesionalizare a celor care îi învaţă pe copii, de la cele mai fragede vârste, să gândească româneşte, să aibă dor de ţară. Există la nivelul statului român o altă instituţie, numită Institutul Limbii Române, care are un curs de limbă, cultură şi civilizaţie românească. Dar în Italia, unde sunt peste 250.000 de copii de origine română în sistemul de învăţământ, acest curs ajunge la 3000-4000 de copii. Evident că eforturile făcute de Institutul Limbii Române nu ajung să răspundă nevoilor din comunităţi. Rolul nostru este să trezim interesul pentru limba română ca limbă vie, limbă maternă, dar aici intervine şi un proces de mândrire a părinţilor, pentru a putea să conştientizeze faptul că e bine să îi înveţe pe copii româna la cele mai fragede vârste. Odată ce au tangenţă cu mediul românesc, se dezvoltă în bazinul lingvistic românesc, acei copii vor gândi româneşte toată viaţa. Şi sunt studii psihologice făcute. E foarte clar că un copil care învaţă limba maternă de la început se dezvoltă mai bine decât un copil care nu ştie al cui e. Am mai spus asta şi în alte dezbateri. Ne putem trezi peste 20 de ani cu o altă minoritate naţională, diaspora. Nu vor şti nici că sunt americani, nici români, ci undeva între. Această situaţie poate să cauzeze o traumă psihică peste ani şi ani. Trebuie să ne gândim la politici publice care să răspundă nevoilor din comunităţi, indiferent că acei copii trăiesc în Italia, Franţa sau revin în ţară”, a declarat Radu Cosma, directorul Direcţiei de Proiecte pentru Diaspora şi Comunităţi Istorice din cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, în cadrul conferinţei Bogățiile românilor din Diaspora! – Dezbatere despre legitimarea românilor prin cultură, organizată de DC MEDIA GROUP.

Cred că șansa păstrării identității lingvistice, culturale, istorice și religioase a românilor din Diaspora este încheierea cât mai urgentă a unui protocol dintre BOR și DRP, cu sprijinul Guvernului României, pentru înființarea de școli confesionale pe lângă parohiile ortodoxe române din Diaspora. Aceste școli confesionale pot funcționa în sistem de ”școală după școală” (after school) în cadrul parohiilor și pe lângă bisericile ortodoxe din Diaspora, cu profesori plătiți de către statul român, care vor avea rolul funciar, ca elevi români din Diaspora să învețe limba română și să-și însușească cunoștințe de istorie, geografie, literatură și cultură română. Profesorii pot fi cadre didactice emigrate în Diaspora, care vor fi plătite în urma protocolului încheiat dintre DRP și Patriarhia Română de la bugetul de stat al României. Consider că, aceste școli confesionale în regim de ”școală după școală” (after school) vor fi adevărate focare de cultură și educație, ce vor păstra identitatea lingvistică, istorică, religioasă și culturală a românilor din Diaspora. Școlile confesionale românești din Diaspora trebuie să fie integrate în rețeaua noastră școlară, cu o contribuție specială la zestrea culturală a românilor pe plan național și universal. Copiii români din Diaspora sunt parte a viitorului națiunii și culturii române.Să avem grijă de ei.

Ionuț Țene

Marian P. BELCIUG: Dacă vrei să fii iubit de lume

Dacă vrei să fii iubit de lume,

trebuie să iubești libertatea morală

totală,

să-ți placă experimentul social

care pune pe piedestal

înțelepciunea pubertății,

egocentrismul adolescent,

gândirea indecentă,

lipsa de efort, de talent.

.

Dacă vrei să fii iubit de lume,

trebuie să-ţi placă frivolitatea, ipocrizia, minciuna,

să arăți înțelegere pentru omul care iubește lenea,

să te ferești să dai sfat care cere autoexaminare

şi care pe omul leneș, frivol, mândru, necinstit

îl doare.

.

Dacă vrei să fii iubit de lume –

şi vei avea vreodată ceva de criticat –

scuză-te îndelungat,

blamează-te pe tine,

arată ca nu este nimic serios

în faptul odios

care cere să fie înfierat

și din cauza căruia morala socială,

încrederea în om,

au decedat.

.

Iar dacă inima ta nu te lasă

şi nu poți trece cu vederea

minciuna, ipocrizia, frivolitatea, decăderea

şi aduci oamenilor aminte

de judecata morală,

respectul față de om,

compasiunea socială,

atunci trebuie să fii mulțumit

că vei rămâne neobservat

şi nu vei fi niciodată invitat

să guști din tortul popularității,

al adunărilor oficiale,

hedoniei materiale,

care aduc lumea împreună

şi o duc de râpă.

Autor: dr. Marian P. Belciug, Canada

Mircea DAROȘI: Alexandru Florin Ţene, autorul unor valoroase romane biografice

Scriem sau vorbim despre oamenii de-o aleasă cultură, îndeosebi în momente aniversare, le creionăm portrete în cuvinte şi le aducem omagiile de profundă admiraţie şi recunoştinţă pentru tot ceea ce au făcut într-un domeniu sau altul. Un astfel de om, truditor pe ogorul literelor şi al înnobilării limbii române este Alexandru Florin Ţene. Ajuns la ceas de praznic afectiv şi de popas bilanţier, distinsul om de cultură, scriitor, critic şi istoric literar, publicist, poet, eseist şi dramaturg îşi serbează în acest an opt decenii de viaţă tumultoasă care îi onorează existenţa. Sunt bucuros că am ocazia fericită de a scrie despre o asemenea personalitate culturală atât de complexă. Dar ca să scrii despre scriitorul Alexandru Florin Ţene, trebuie mai întâi să-i cunoşti opera în care se oglindesc toate virtuţile sale umane. Am avut ocazia să citesc o parte din romanele pe care mi le-a dăruit cu toată dragostea şi prietenia, le-am recenzat şi le-am publicat în diferite ziare şi reviste, dar de fiecare dată am avut un sentiment de reţinere, ca nu cumva, cuvintele mele să fie prea sărace pentru a exprima anvergura personalităţii sale literare. În primul rând, aş sublinia talentul şi stilul autentic de care se bucură creaţiile lui, apoi diversitatea tematică pe care o abordează şi uşurinţa cu care scrie.

Interesat de vieţile unor personalităţi importante din istoria literaturii române, Alexandru Florin Ţene urmează modelul biografiilor romanţate pe care l-au promovat mulţi scriitori români, precum George Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Dumitru Caracostea, Mihail Zamfir şi alţii. Astăzi a devenit o colecţie foarte cunoscută, care face parte dintr-un proiect editorial îndreptat spre toţi cei interesaţi de vieţile marilor personalităţi culturale. Alexandru Florin Ţene are un palmares bogat în acest sens, şapte scrieri de acest gen, care impresionează prin arta şi originalitatea în care sunt realizate. Este vorba de romanele despre Gib I.Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Ion Minulescu, Traian Dorz, Vasile Militaru şi cel mai recent ,,Nu plângeți că mă duc de lângă voi – Viața „Sfântului închisorilor”, Valeriu Gafencu. Povestea lor este spusă în mod inedit. Toate titlurile conţin sintagma ,,între realitate şi poveste’’, dimensiuni greu de delimitat în fiecare roman. Autorul are capacitatea de a surprinde amănunte mai puţin cunoscute, realizează dialoguri efervescente, creionează personaje vii, cu trăsături bine conturate. Aproape toţi cei cuprinşi în galeria acestor portrete au suferit din cauza regimului communist, au murit în uitare sau izolare, ori în alte locuri, ca să nu fie prinşi de malaxorul cenzurii strivitoare. Despre toate acestea găsim mărturii în fiecare dintre cele şapte volume apărute. Al. Fl.Ţene recuperează ceea ce trebuia recuperat, din nevoia de a-i repune în drepturi, de-a le consolida renumele, viaţa şi opera. Este o acţiune curajoasă şi provocatoare prin care autorul îi redescoperă pe cei care au fost daţi uitării. Toate cărţile de acest gen sunt încărcate de informaţii pe care biograful a considerat că este bine să le aducă la cunoştinţa cititorului. Se documentează temeinic şi interpretează datele culese din biblioteci, arhive sau alte instituţii de specialitate şi, mai ales, studiază foarte atent operele protagoniştilor săi, pe care le încălzeşte la temperatura sufletului său de om al literelor. Romanele sale biografice sunt bine structurate şi se disting prin claritate şi profunzime analitică, prin argumentări şi opinii proprii. Ele abundă în descrieri de epocă, în informaţii istorice şi culturale, pun în valoare personaje luate din lumea reală sau imaginară, cu psihologii dintre cele mai complexe, adevărate radiografii sufleteşti. Florin Ţene este un maestru al artei cuvântului, dispune de o remarcabilă relevare şi îmbinare a elementului biografic major, cu cel mărunt, dar semnificativ şi, nu în ultimul rând, printr-un discurs narativ atractiv.

Dar opera lui Al. Fl. Ţene nu se rezumă doar la atât. Ea cuprinde 22 de volume de poezii, unele bilingve, 16 romane, 5 volume de proză scurtă, 23 volume de critică literară şi eseuri, 4 volume de teatru, 3 volume de interviuri şi este cuprins în peste 70 de antologii, dicţionare literare şi enciclopedii. Publicistica sa, în general cu tentă filozofică şi socială, a apărut în ziare şi reviste pe un areal foarte extins în ţară şi străinătate. El este fondatorul multor publicaţii, director sau colaborator de valoare al acestora, recunoscut şi apreciat la cele mai înalte niveluri. Astăzi este Preşedintele Ligii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, membru al Academiei Americano-Română de Știință și Artă (A.R.A.). Este membru al Asociației Scriitorilor Români din Canada. L-am cunoscut în cadrul Cenaclului literar ,,Artur Silvestri’’ din Cluj-Napoca, al cărui preşedinte este, şi am văzut în Domnia Sa un om de încredere, echilibrat, înţelept, talentat, calm, modest, mare patriot şi mare sufletist. Pentru toată activitatea sa de om al culturii, a fost apreciat de către cele mai înalte foruri culturale, a primit cele mai favorabile referinţe din partea unor valoroşi critici literari din ţară şi de peste hotare şi i-au fost acordate numeroase titluri, distincţii şi onoruri.

La ceas aniversar, îmi permit, cu cea mai aleasă prietenie să-i urez Domnului Al. F. Ţene, un călduros ,,La mulţi ani !’’, multă sănătate, bucurie şi împliniri pe toate planurile.

Mircea Daroşi

Daniela ȘONTICĂ: Un autor interbelic de (re)descoperit: Ion Pena

Demersul de popularizare a poetului Ion Pena (1911-1944), întreprins de inginerul Marin Scarlat, strănepotul scriitorului-erou, este unul asiduu, dar meritoriu. Ion Pena este un autor ale cărui poeme rezistă vremurilor, forța sa lirică fiind remarcată și de Ștefan Baciu, care îi răspundea cu entuziasm în paginile „Universului literar”, numindu-l „un talent atât de nou și de robust”, iar în ediția aceluiași ziar, la 7 martie 1942, scria că „versurile lui trebuie citite cu luare-aminte: în miezul lor se zbate un poet de rasă, care semnează simplu și deslușit: Ion Pena”. 

Ion Pena s-a născut la 25 august 1911 în familia țăranilor Chiriță și Lisandra Pena din satul Belitori (azi, Troianul), fostul județ Romanați, acum Teleorman. Familia a fost una deosebit de săracă, dar și tristă, murindu-le cinci dintre copii. Ion, primul născut, a înfruntat greutățile și a învățat carte, absolvind Școala de Comerț Superior din Turnu Măgurele. A lucrat ca preceptor aproape cinci ani în localitatea Sichevița din județul Caraș-Severin, înfiin­țând acolo Căminul cultural „Lumina”, donând cǎrți pentru bibliotecă și, împreunǎ cu sǎtenii, achiziționând un aparat de pro­iecție de filme. Apoi a fost agent administrativ în localitatea arge­șeană Domnești, unde, în 1941, a fondat „Biblioteca modernă“. De acolo a fost mobilizat pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial, unde a murit la 29 iulie 1944, fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia. N-a fost căsătorit și n-a avut copii.

Epigramist cu vervă

Ion Pena a debutat la 15 aprilie 1932 în revista „SO4H2”, din Turnu Măgurele, cu poezia „Alpinism”, scrisă pe când avea 17 ani. A scris și publicat peste 300 de epigrame, fiind considerat cel mai bun epigramist teleormănean. În timpul vieții sale scurte, de numai 33 de ani, le-a publicat în volumul „Furcile caudine” (1939), în care a inclus și catrenul care îl ironiza pe omul politic A.C. Cuza, sus­ținător al legionarilor. Grație epigramelor, George Călinescu l-a inclus în a sa „Istorie a Literaturii Române de la origini până în prezent”, apǎrutǎ în 1941.

Pena a scris și câteva sute de poezii, precum și articole și proză. A publicat în ziarele și revistele: „Vremea”, „Universul literar”, „Slove de foc”, „Drum”, „SO4H2”, „Graiul tineretului”, „Oltul”, „Zarathustra”, „Epigrama”, „Păcală”, „Prepoem”.

Despre poezia lui Pena, Stan V. Cristea scria că prevestește lirica lui Nichita Stănescu și a lui Marin Sorescu și sublinia: „Citite cu răbdare, dincolo de graba acestui început de nou secol, multe din poeziile lui Ion Pena ne dezvăluie un poet adevărat și sensibil, care a putut să meșteșugească destule versuri memorabile“ („Drum” din 17-23 august 2001).

„Merită o atenţie recuperatoare”

Proza „Moneda fantazienilor” este elogiată de criticul literar Gheorghe Grigurcu: „De-o preţuire aparte merită scrierea în proză a lui Ion Pena, «Moneda fantazienilor» (1937-1938), care oferă o viziune surprinzător anticipativă a ceea ce va reprezenta la noi societatea «socialistă». Cu o amără­ciune ascunsă sub o relaxare candid exaltată, autorul descrie fenomenele totalitarismului ce se va instaura după moartea sa, de la cinismul viclean al dictaturii şi eşafodajul economic inuman la distrugerea proprietăţii private, deopotrivă la oraş şi la sat, la propaganda deşănţată şi ideologizarea obligatorie. E o operă de ţinută orwelliană, cu impresionante vaticinări, singulară, după cât se pare, în literele noastre. Negreşit, Ion Pena merită de acum încolo o susţinută atenţie recuperatoare”.

Din informațiile furnizate de Marin Scarlat aflăm că, „în mai 1940, în revista „Prepoem”, din București, era anunțată apariția volumelor „Iarmaroc” (poezii) și „Flori veninoase” (epigrame). Întrucât revista şi editura Drum, unde urmau să apară, au fost interzise de cenzură în vara lui 1940, volumele lui Pena au fost scoase din șpalturi.

Interzis de comuniști

Vederile politice ale lui Ion Pena aveau să-l facă interzis ca autor la venirea comunismului. Era un admirator fervent al țărăniștilor, în același timp, un antilegionar și antifascist convins, delimitându-se de „exclusivismul rasei şi culturii germane”. Ca un vizionar, în articolele sale a prevăzut instalarea comunismului, publicându-le în revista „Păcală” pe al cărei frontispiciu era scris: „Iar când la Patria Română/ Râvnește hidra bolșevică/ Nesățioasă și păgână,/ Ia și o armă, că nu strică!“. Nu este de mirare atitudinea noii orânduiri de după 1945. Acum, însă, nu avem nici un motiv să nu descoperim scrierile acestui autor care rezistă vremurilor. În 2011, la 100 de ani de la nașterea sa, a apǎrut cartea „Scrieri” de Ion Pena, care include poeziile, epigramele și proza acestuia.

Autor: Daniela Șontică

Silvia HODAȘ: Incursiune prin „ÎMBOBOCIRI DE VÂLVĂTAIE” cu DIMITRIE CANTEMIR, de Livia CIUPERCĂ

În Anul cultural DIMITRIE CANTEMIR, când în țară au loc tot felul de evenimente dedicate celebrării vieții și operei marelui cărturar umanist și domn al Moldovei, care prin spiritul său enciclopedist a marcat epoca în care a trăit, un vizionar savant care prin cultura sa a influențat lumea occidentală și orientală, apare volumul „ÎMBOBOCIRI DE VÂLVĂTAIE” CU DIMITRIE CANTEMIR, Editura „Vasiliana ’98”, autor Prof. univ., istoric și critic literar Livia Ciupercă,  să ne reamintească despre trecerea a 300 de ani de la moartea voievodului, despre personalitatea lui Dimitrie Cantemir, spirit renascentist de mare anvergură pe plan național și internațional.

Având deosebita onoare de a prezenta această carte, eu un profesor „de țară” cu oarecare rezultate măsurabile pe plan profesional și mai puține în cel literar, m-am frământat multe nopți cum aș putea să o fac, să prezint nu o carte, ci o adevărată enciclopedie. După multă „chiteală”, într-o „îmbobocire” de o clipă, au venit ideile și „vâlvătaia” s-a ridicat. Nu a ținut mult timp, dar am notat câteva cu gândul la ce va spune Doamna Profesor: „Ce vorovește fătuca asta?!”. (Când am spus „fătuca”, m-am gândit la nivelul discursului, nu la vârsta mea, acușica de 70 de ani.)

Prinzând clipa până și ultima „vâlvătaie” s-a stins mai domolit, am reușit să notez câteva despre scrierile din volum care mustesc de vorbe înțelepte și sfaturi. Incursiunea prin creațiile literare nu a fost prea ușor, a trebuit să fac popasuri  și să reflectez la temele abordate. Fiecare tabletă pornește de la un citat, o maximă, proverb, zicală etc. Tematica e diversă, cea despre trecut se potrivește și astăzi, tare bine.

Înzestrată cu un talent deosebit și o cunoaștere temeinică a domeniilor: literatură, istorie, religie, filosofie, arte, științe etc., Doamna Profesor ne deschide calea cunoașterii și ne duce în timp. După ce am luat la cunoștință de conținutul povestirii, la final ne sugerează un sfat, un îndemn sau o concluzie, așa ca să deschidem bine ochii și să vedem clar realitatea care ne înconjoară. Și așa, citind filă cu filă, se petrece „împodobirea minții”, cum ar zice savantul Nicolae Iorga, cu maxime, vorbe celebre, multe cunoștințe, parcă greu, de cuprins despre: domnitori români, scriitori sau critici literari de ieri și de azi mai puțin cunoscuți (de mine) cum ar fi: Alexandru Lascarov, Vasile Militar, Elvira Solohan sau scriitorul ieșean Dan Lungu din zilele noastre, apoi laureatul Nobel al Literaturii de acum 100 de ani, William Butler Yeats; Sf. Pavel și Augustin; filosofii Emil Cioran, Martin Buber, Max Picard, poetul filosof Saadi, Platon și Aristotel; pictorii Picasso, Rafael, Gaugain; matematicianul și fizicianul Blaise Pascal. Am enumerat doar câțiva din dorința de a ilustra cele afirmate, lista e mult mai lungă.

Scriitoarea mânuiește cu ușurință arta cuvântului fie în versuri, fie în proză și te îndreaptă spre calea reflectării. Povestește cu mult talent despre trecutul istoric, om și faptele sale, viciile și moravurile umane, apucăturile și faptele oamenilor, relațiile interumane și sociale. Uneori, „cuvintele tâlcuitoare” dau năvală și le găsești orânduite în citate, pilde, cugetări, ziceri, după cum am spus, culese mai ales din opera lui Dimitrie Cantemir. Ia cuvintele din limba cantemiriană și le așază armonios în fraze, cu o anumită eleganță și simplitatea aparentă, fiindcă ascund adesea un mister pe care-l poți dezlega doar meditând. Și astfel putem și noi, cititorii, să călătorim prin opera lui Cantemir, făcând popasuri scurte și culegând înțelepciunea pregătită anume de Doamna Prof. Livia Ciupercă.

Vocabularul este înveșmântat cu zicerile/cuvintele lui Dimitrie Cantemir și care dau un farmec aparte scrierilor sale, la finalul cărora ne așteaptă povața. Revitalizează vocabularul cantemirian, ne ușurează înțelegerea. Face observații fine de ordin psihologic, etic, social-politic și uneori acestea devin ascuțite la adresa vremurilor și cârmuitorilor de azi, însoțite de scurte ironii.

Autoarea te plimbă cu ușurință prin trecutul îndepărtat, vezi fapte și comportamente și pe dată te aduce înapoi cu o concluzie dură la adresa mai marilor societății, fie cu o întrebare, fie cu o exclamare.

Cartea este o adevărată enciclopedie, în 173 de pagini, te miri cum au putut încăpea un așa volum de informații din trecut până în vremurile noastre, din domeniile enunțate.

Prețuirea istoricului și criticului literar, Livia Ciupercă, pentru Cantemir, se observă din respectul cu care se adresează acestuia. Când citești, autoarea te determină să-l vezi în fața ochilor, cu un aer întrebător: Încotro Limba română? Încotro societatea românească? „Cine și de unde ești tu, o omănașule?”, pentru că  vorbește direct, astfel: „Această maximă, slăvite istoric ieroglificesc are două tăișuri” sau „Bună reflecție, mărite Dimitrie!”, altădată spune „Deh! Repet și eu precum Prințul-domnitor” sau „Dacă ajuns-a Cantemirul la o așa concluziune… știa el, Domnul”. Alteori făcând referire la Sfânta nechibzuință, ne avertizează „De apucă să te încolăcească, amar de tine, vericule!” și continuă Vorba Prințului „pofta lăcomiei cu puterea împreunată ca pojarul în iarba uscată este”. Îi dă dreptate, cu durere adaugă: „Ei bine, de perfidie… și Prințul Dimitrie Cantemir avut-a din plin parte” sau completează: „a avut dreptate Umanistul Dimitrie”. Uneori ne atenționează: „Iată, ce scria El, măritul cărturar, în a sa Istorie Ieroglifică… ” sau confirmă spusele lui Cantemir, adăugând „Adevăr întru sfânt adevăr, Prințe! Subtilă maximă.” (Spinii cuvântului) și „Cât adevăr grăiește Inorogul Dimitrie, «… de la cuvântul cuvintelor începutul începe»”.

Ne plimbă printre înțelepți, cu vorba sfătoasă, încărcată cu multă căldură: „Ei, dragilor, și dacă ne vom însuși (cât de cât) ce ne glăsuiește Emil Cioran, în vers cadențat, apoi vom înțelege și miezul judecății lui Dimitrie Cantemir, anume: «Grijuliul pururea treaz și deștept este!»”.

Tabletele (67 la număr) au titluri cu semnificații profunde și parcă te pregătesc pentru ceea ce vei afla: Capul și gloata, Sfânta nechibzuință, Cum se traduce răutatea, Frământat de grele îndoieli, Spinii cuvântului, Reflecție, Tainele cuvântului sau Despre fire și obiceiuri, Despre jigănii, Despre prieteșug, Despre lecuire, Despre dosadă ne spune „Și nu vă mirați de arhaismul dosadă, cel cu sensul de… nedreptate. Câte și câte formulări descoperim în dicționarele vremii!”

După ce citim Despre o inimă „împietrită și pizmuitoare”, finalul ne surprinde cu fraza „O, dragule, de-ar fi fost o singură «inimă împietrită și pizmuitoare?! Citește Istoria ieroglifică și ai să te lămurești!»”. Despre Furtuna biruinței – biruința primejdiei, autoarea ne adresează îndemnul „Merită să reflectăm!”, iar despre O, răutate, de trei ori răutate! concluzionează „Bine a zis cine-a zis că satana este împletitor de funii”. Cu hotărâre în glas ne spune că e important de reținut „Inorogul Cantemiresc nu se va lăsa doborât de deznădejde, va spera și speranța sa roadă va da!”. Când e vorba de Despre jigănii, parcă având sufletul la gură, ne spune precipitat: „Feriți-vă cât puteți de astfel de specii mincinoase (sic)! Fugiți! Fugiți! Fugiți!”. Într-un final, concluzionează cu amărăciune în glas – toate se întâmplă „Ca și-n acest mileniu, cu numărul trei!”, „Acum, chipurile, ne-am modernizat… întru vigilență, nu?! Înțelegeți domniile voastre prea bine!”

În „Îmbobociri și vâlvătaie cu Dimitrie Cantemir”, vorbele înțelepte ale autoarei sunt țesute de la un capăt la altul, dacă prinzi firul, treptat, treptat le vei descoperi pe toate în comoara înțelepciunii, de unde raze de lumină îți vor arăta calea spre cunoaștere. Voi exemplifica doar câteva: „Urzelile își au pecingenea lor”, „Cleștii ispitei mușcă adânc, derutant”, „Ce nasc spinele gândului și cuvântului necugetat? O aflăm…nu doar în Istoria ieroglifică, din păcate!”, „Cuvântul aspru amplifică neînțelegerea între semeni. Cuvântul blajin, cumpănit și cumpătat, dimpotrivă «frânge» ura.”, „În fapt, nici nu putem trăi fără dragoste”, „E mare minune să fii (să devii) «un suflet cu rod»”.

„Suntem datori să ne dăm seama de valoarea cuvintelor” (Dimitrie Cantemir). Iertare că-l parafrazez pe marele cărturar, eu aș spune că suntem datori să ne dăm seama de valoarea acestei cărți și poate cineva se va apleca cu grijă, să facă o sinteză a sfaturilor, îndemnurilor, vorbelor înțelepte cuprinse în aceste scrieri, de dimensiuni reduse. Cu puterea sa creatoare, autoarea, concentrează învățături, evenimente, fapte și întâmplări. Cartea, un adevărat document, trebuie parcursă la un ceas de răgaz cu mintea limpede și curată. Lectura cărții este o modalitate de reflectare, de a ne „înfrupta” din înțelepciunea unor oameni celebri, din trecut și prezent.

Am citit și volumul „Versuri și proză” și am căutat sufletul poetei strecurat printre versuri, prin vorbe înțelepte și am aflat cum se autodefinește „Eu însămi – fărâmă-ntr-acest univers.” și „că nimic nu valorează mai mult / decât lacrima urcușului pe scara de mătase / până în împărăția vrejului diamantin”.

Am „vorovit” cam mult, poate, mie mi se pare prea puțin, nu am reușit să cuprind totul. Sper să nu iau niscaiva „batgiocuriri” de la dumneavoastră. Să știți că Doamna Profesor grăit-a:  „Stop batgiocuririi” și de asta am îndrăznit a vă reține, chiar nu a fost „străgător la cer”, zic eu, „vorovelile” mele. „Repegios” închei cu urări de sănătate, energie creatoare și Doamna Profesoară să ne încânte mulți ani cu cât mai multe creații literare unice, hrană spirituală.

Mulțumesc din tot sufletul pentru încrederea acordată, pentru sfatul oferit spre a urca încă o treaptă în drumul spre cunoaștere. Stimă, prețuire nemărginită, mult respect și recunoștință!

Sursa foto: Calistrat Robu

Autor: Silvia Hodaș

Membru UZPR, Filiala Iași

Membru LSR – Filiala Iași – Nord Est

Al.Florin ȚENE: Lumină pentru Mama

În fiecare zi îţi aprind din inimă lumina,

Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,

De am greşit, îmi port şi-acuma vina

furnicilor strivite sub călcâiul de copil.

.

Îmi port crucea plecării mele din sat,

Alergând după fluturi sub cerul depărtării,

Iar dacă, uneori, am căzut în  păcat,

 Îţi cer iertare, mamă, la ceasul înserării.

.

Îmi aprinzi zorii luminii ce n-o vezi,

Eu, lumânării zilei mă închin sfios,

De Sus, ştiu, tu prin lume mă urmezi

Şi mă-ndrepţi cu sfaturi când fac ceva pe dos.

.

Iubire şi cald era mamă lângă tine

În universul casei în amintire rămas,

Dar o chemare încolţea, pe-atunci, în mine,

Destinul îmi pregătise-un Pegas…

.

De-atunci colind prin păduri înşelătoare

Tezaur de invidie, ură şi venin.

Am mai venit la casa albastră pe-o cărare

Iar tu în ochi aveai lumină mai puţin.

.

Aşteptai tăcută cu fruntea de fereastră

Aveai în ochi aşchii de întuneric

Iar gându-ţi trimis spre mine-pasăre măiastră

Doar el mă cuprindea în mieziul sferic.

.

O iubire de tine îmi intră-n sânge, mamă,

Cu ghiocei, muşcate şi miros de pelin,

Dojana-ţi blândă aş lua-o acum în seamă

Şi m-aş întoarce acasă pe urme de senin.

.

Un dor îmi coboară în inimă de casă

De truda tatei, a ta şi de înserate mângâieri,

Însă urma voastră de aer rămasă

Când o ating se preface-n ieri

.

În fiecare zi îţi aprind din inmă lumina,

Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,

De am greşit, îmi port şi-acuma vina

Furnicilor strivite sub călcâiul de copil.

Al.Florin ŢENE

Nelu BARBU: George Ţărnea – omul şi poetul eternului feminin

Mă număr printre cei care l-au cunoscut pe George Ţărnea din anii de liceu. Era un elev foarte inteligent. Excela în mod deosebit la geologie – geografie, biologie şi la materiile predate de mentorul liceului, profesor Mircea Vrânceanu, fratele lui Dragoş Vrânceanu (filozofie, psihologie şi literatura română neinclusă în programa şcolară). Coleg foarte devotat, lua asupra sa ,,pedepsele” propuse clasei pentru a nu fi deconspiraţi autorii. Pus pe şotii, anunţa clasa prin sitagma ,,şase-şase” după care se aşeza în bancă şi părea cel mai cuminte elev. Multe pedepse a primit de la profesoara noastră de limba şi literatura română, doamna Silvia Duşceac şi uneori note mici pentru aceste şicane pe care le făcea unora. Frenetică adolescență a avut.

Ca Om, George Ţărnea era un tânăr rebel, frumos, cu faţa unui Hidalgo, cu pletele-n vânt, înalt şi slăbuţ, spontan până-n ultimul fir de păr şi care, pe deasupra avea din toate câte ceva: o dimensiune frenetică, una buimacă şi, mai ales, pe cea a trăirii vieţii, a primatului acesteia asupra raţiunii. În ceea ce priveşte exteriorizarea, era un reticent, pentru că trăirea la el presupunea o dimensiune interioară, un proces sufletesc care ţinea de inefabilul poetic.

Eternul feminin era pasiunea lui, şi probabil că această pornire sau ,,experienţă” frenetică din tinereţe va fi fost transfigurată mai târziu în poezia de dragoste, pentru că la el acea nuanţă de teribilism n-a dispărut niciodată. Este ceea ce am putea numi dimensiunea iubirilor secrete, urmare a stării lui de buimăceală, cu copii din mai multe generaţii, cu mai multe soţii, una mai frumoasă decât alta, de preferinţă unguroaice şi, curios, din mai multe zone ,,geografice”.

Pentru mine, George Ţărnea rămâne însă tânărul licean, veşnic îndrăgostit, impetuos şi pornit să-ţi destăinuie cât mai multe din proiectele sale literare, care se bazau pe un optimism numai de el perceput, iar în momentul în care scriu aceste rânduri, el este poetul atemporal care îmi aminteşte de ,,Oraşul cu salcâmi” de Mihail Sebastian şi de aleea de salcâmi din partea de sud a liceului care astăzi îi poartă numele, pe unde se plimba cu prietenii şi colegii săi de clasă. Din păcate, această alee nu mai există, pe locul acela s-au construit blocuri.

Ca poet, George Ţărnea reprezintă o lacrimă din marele fluviu al poeziei, care străbate istoria literaturii române, oprindu-se o clipă la Cotul Soarelui, adică la Râmnicu-Vâlcea, la Băbeni şi la Şirineasa, după care îşi continua drumul în Marea Eternitate.

Posibil ca dramatismul vieţii boeme şi spontane, intelectuale şi graţioase, pe care a tranzitat-o acest poet orfic să-l fi făcut să nu uite drumul înapoi, devenind, în timp, unul dintre poeţii şi oamenii de cultură cei mai ataşaţi de Râmnicu-Vâlcea, de Băbeni şi de Şirineasa, locul său natal. Era o apariţie pitorească la orice eveniment cultural din orice colț al României, de la Bucureşti la ,,Marea cea mare şi amară”, de la Arad la Iaşi, de la Cluj la Râmnicu-Vâlcea sau Craiova şi, nu în ultimul rând, din nou, la Băbeni, unde devenea ad-hoc un moderator de excepţie.

Nu exista eveniment la care colegul nostru de liceu să nu fi participat cu sufletul deschis, mai ales la Colocviile Festivalului ,,La Izvorul fermecat” desfăşurate la ,,Casa de sub pădure” Dragoş Vrânceanu. De altfel, chiar în ultima sa apariţie în public la Băbeni, ultima duminică din august 2002, a fost alături de mine moderator – coprezentator în Parcul Tineretului Băbeni al formaţiilor şi capetelor de afiş la festival. Cei 4500-5000 de spectator erau atraşi ca de un magnet spre scena teatrului de vară unde Maestrul se autodefinea ca fiind ultimul trubadur romantic al mileniului al doilea.

George Ţărnea rămâne pentru posteritate un poet de talent, fondator al Cenaclului ,,Casa de sub pădure” Băbeni, patronat de Dragoş Vrânceanu, cu o evoluţie poetică ascendentă, de la poemul şi balada lirică a începuturilor, traversând cu brio poezia erotică autentică, până la meditaţia filozofică şi sonetul maturităţii. Opera sa este una rotundă, susţinută de trei piloni: un poet original, un ziarist de excepţie şi un eseist avizat.

Ilie Purcaru, prietenul şi confratele său l-a denumit metaforic Trudaburul stelelor:

Cine a fost George Tărnea? A fost un liric al stelelor, un trubadur al nemărginirilor cosmice, un ştiutor al marelui secret, al înălţărilor şi al prăbuşirilor: ,,Să dormi o noapte-n în ciocârlie, / să cazi din ea spre cer apoi”.

A fost un mare poet al românilor, căci poezia lui ca toată marea poezie a lumii, a avut o patrie, România. Ţara cea urgisită, cea uitată de mulţi, cea desculţă, cea împilată, cea umilită, ţara pe care nu noi o iubim, nu noi o chemăm – cum ar trebui şi s-ar cuveni. Ţara care ea ne iubeşte, ea ne cheamă, ea vine spre noi: ,,Mai vine ţara pe la noi / într-un vagon cu saci cu turtă / chiar dacă unii dintre noi / am mai făcut puțină burtă // Şi ne mai lasă porţi / scrisori de lapte şi colastră / chiar dacă viţa celor morţi / am fi dorit-o mai albastră”, exclamă el într-o antologică poemă, una din antologicele sale poeme.

Cine a mai fost George Ţărnea? A fost un tânăr – tânăr s-a păstrat până la sfârşit – frumos, zvelt, cu oase de pasăre, fermecător şi cuceritor ca un dandy, elegant şi paradoxal ca un dandy. Totdeauna în proaspete haine albe, curat la trup şi la suflet ca un Făt din poveste.

Cine a fost George Ţărnea? A fost un Om. Ce greu ne e să spunem despre el: a fost! (Ilie Purcaru, Curierul de Vâlcea, Miercuri 5 Mai 2004)

Poet cu suflet mare, a avut mai mult talent decât tărie morală, lăsându-ne moștenire ,,Testamentele înțeleptului” și ,,Scrisori de fiecare zi”, două dintre cele treizeci de volume de versuri reprezentative.

Modernitatea poeziei lui George Țărnea constă în linia melodică a simplității interferenței romanței și elegiei, baladei și colindului, specii literare cântate de Ștefan Hrușcă (Balade speciale: Trecerii prin spini, Celei fără asemănare, Celui care sunt, Dăruirii, Iubirii pierdute, Ultimului cuvânt, Poetului tăcut etc și romanțele: Fuga din Rai, Fostele iubiri, Un tren de seară, un întreg album dedicat poetului: ,,În iulie 2002, împreună cu George Ţărnea, m-am retras o săptămână la o cabană din Neagra Şarului, lângă Vatra Dornei, la un prieten, unde eu am venit cu un CD cu muzică creată de-a lungul mai multor ani, iar prietenul meu, poetul George Ţărnea, a scris versurile, seara, târziu…. Aşa s-a născut acest album”, ne spune artistul Ștefan Hruşcă).

Și Vasile Șeicaru i-a pus pe muzică versurile (Tango retoric, Fără tine, Dimineți cu ferestre deschise, compusă împreună cu Ștefan Hrușcă).

Muzica pe versurile poetului continuă cu: Tudor Gheorghe (Ludmila), Nicu Alifantis (Balada blondelor iubiri), Mircea Baniciu (Scrisoare de bun rămas), Ducu Bertzi (Balada firului de iarbă) și alții.

Despre ,,șarmanta oralitate, ironia blândă, spontaneitatea, și mai presus de toate, grația romanței unui poet al iubirii sublime, dând naștere limbajului sexual românesc frustrat, cu excepționale abilități artistice și inventivități prozodice neobișnuite” ne amintește Eugen Negrici.

Poezia lui George Țărnea aduce parfumul rozelor de odinioară, cântate de Macedonski, visul frumos al altor vremuri, reveria lui Alecsandri și Eminescu. Ineditul poet merge pe urmele lui Arghezi, transfigurându-se în ,,tălmăcitorul de comori/desprins dintr-o stelară vatră” (Grâul de piatră), metafora tălmăcitorului de cuvinte și al neamului românesc, simbolul vechiului proverb: ,,Apa trece, pietrele rămân”, ,,neamu(lui) de piatră seacă,/când e vorba pentru vatră”, după menestrelul Tudor Gheorghe, artistul care i-a pus pe muzică și versurile artelor sale poetice.

Prof. Nelu Barbu

Ionuț ȚENE: Avram Iancu – eroul interiorizat din filmul ,,Munții în flăcări”, realizat în 1980

Cinematografia românească din ”epoca de aur” ceaușistă a produs numeroase filme istorice, mai mult sau mai puțin reușite din punct de vedere artistic. Naționalismul-comunist impunea un narativ ideologic schematic și tezist a personajelor și evenimentelor din istoria românilor. Desigur, asta nu înseamnă că nu s-au reușit să se facă și filme cu adevărat bune sau valoroase, de cele mai multe ori salvate de o generație de actori cu adevărat excepțională. Publicul românesc este obișnuit cu filmele istorice regizate de Sergiu Nicolaescu, dar au fost produse filme cu subiecte din istoria națională și de către alți regizori. De exemplu, Mircea Moldovan a regizat filmul ”Munții în flăcări”, care a fost lansat pe 15 decembrie 1980, fiind o dramă realizată de Casa de Filme 5. Scenaristul Petre Sălcudeanu, un scriitor clujean, s-a axat în acest film, în principal pe figura emblematică și complexă a eroului Avram Iancu, numit cu dragoste de moți ca Crăișorul Munțior, jucat excepțional de actorul Vlad Rădescu, care l-a interpretat și pe Ciprian Porumbescu în filmul cu același nume. Filmul s-a bucurat de consultanța a doi istorici Dan Berindei și colonelul Ion Tudor, care au oferit documentația necesară realizării filmului în concordanță cu adevărul istoric. Filmul are patina timpului, acel zeitgeist sau ”spirit al timpului” când a fost produs în regimul comunist. Personajele sunt interpretate de actori hieratici, iar adunările țărănești au ceva din statura personajelor din ”Cântarea României”, un spectacol coregrafic de omagiere a unei istorii privite din prezentul ”luminos” al ”epocii de aur” spre trecutul care se construiește spre un viitor perfect al regimului social-comunist. Determinismul istoric al marxismului ceaușist răzbate în film, dar asta nu împiedică ca filmul să fie o reușită dramă a luptei românilor asupriți din Ardeal împotriva opresiunii nobiliare maghiare, dar și ale aristocrației imperiului habsburgic, clase dominante care nu doreau introducerea de reforme liberale și nu recunoașteau națiunea română ca națiune suverană în Ardeal. Filmul este mai degrabă un documentar istoric decât o realizare artistică deosebită. Consultanții istorici, scenaristul și regizorul au introdus prea multe evenimente istorice în derularea filmului transformându-l într-o cronică filmată a unor evenimente istorice revoluționare de la 1848-1849. Filmul respectă asemenea unui documentar adevărul istoric, desigur cu anumite interpretări artistice impuse de scenariu și regizor, dar asta a dus însă la scăderea calității artistice a filmului, care nu are o altă intrigă decât cea politică și socială: lupta națională și de eliberare socială a românilor, aflați între nobilii și revoluționarii maghiari și imperiul austriac. Evident că complexitatea acelor evenimente este foarte greu de surprins într-un film artistic, dar producția cinematografică are meritul să fie valoros ca documentar istoric. E paradoxul acestui film: să fie artistic mai puțin, dar de fapt să fie o cronică istorică a evenimentelor revoluționare din Transilvania, mai ales din toamna lui 1848 și în iarna, primăvara și vara lui 1849.

Din debut vizionarea filmului te întâmpină, pe lângă imagini fabuloase, cu peisajele alpin-mioritice ale Apusenilor, cu o excelentă muzică de film interpretată de Filarmonica de stat Transilvania și compusă de dirijorul clujean Emil Simon, care în anii `90 a devenit cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca. Interesant este faptul că muzica este periodic ”întreruptă” în film de versurile ”Deșteaptă-te, române” de Andrei Mureșanu, pe muzica lui Anton Pann, care va deveni după 1989 Imnul Național al României. Însuși Avram Iancu recită versurile, pus de regizor, parcă fiind o premoniție că va deveni în viitor Imnul de stat al țării în decembrie 1989. Distribuția filmului este foarte bună și cea care salvează pelicula din punct de vedere artistic, altfel filmul poate fi considerat un documentar filmat al revoluției ardelene. De altfel filmul ”Munții în flăcări” este partea a doua a filmului dedicat revoluției muntene din 1848 – ”La răscrucea marilor furtuni”, regizat tot de Mircea Moldovan. Conform cronicarului filmului în epocă, pelicula este bazată pe lupta românilor din Munții Apuseni și, în special, pe imaginea lui Avram Iancu: „Munţii în flăcări – a intenționat să evoce o epocă istorică de mare importanţă pentru români, insistând critic pe contextul istoric, pe acțiunea revoluționară a marilor patrioți pașoptiști transilvăneni și pe erorile săvârșite atunci. Este greu să cuprinzi evenimente de o asemenea amploare într-un singur film, de aceea acțiunea este sumară și cam grăbită. Scenaristul Petre Sălcudeanu a preferat să se concentreze mai mult pe figura luminoasă a lui Avram Iancu și pe tratativele eșuate de unire a forțelor revoluționare române și maghiare. Reiese însă clar ideea cacealmalei politice concepută de marii sforari de la Viena care au exploatat neînțelegerile istorice între români și maghiari pentru a determina cele două oști revoluționare să se lupte între ele. Din păcate, dorința de a prezenta cât mai multă istorie într-un timp redus și heirupismul imprimat de regizorul Mircea Moldovan dăunează însă filmului în plan artistic, făcând ca subiectul să fie înțeles doar de cei care au cunoștințe solide de istorie. Programul revoluției, adunarea de la Blaj sau luptele de la Abrud sunt prezentate atât de succint încât creează impresia că filmul a fost încropit în mare grabă, fără o înțelegere și ordonare coerentă a materialului istoric. Într-o vreme în care lumea și-a pierdut obișnuința de a citi vizionarea acestui film reprezintă totuși o lecție de istorie utilă.” (cinemargia.ro).

Cronologia evenimentelor e surprinsă de scenarist și regizor destul de bine, iar filmul poate fi considerat o mărturie video istorică despre tragicele evenimente din Ardealul revoluționar. Distribuția actoricească este de mare valoare, cu: Vlad Rădescu — avocatul Avram Iancu, revoluționar pașoptist, prefectul Legiunii Auraria Gemina, Silviu Stănculescu — episcopul ortodox Andrei Șaguna, revoluționar pașoptist, Cornel Coman — profesorul Simion Bărnuțiu, revoluționar pașoptist, Alexandru Drăgan — diplomatul Ioan Dragoș, revoluționar pașoptist, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, Mircea Moldovan — avocatul Ioan Buteanu, revoluționar pașoptist, prefect al Zarandului, Andrei Ralea — istoricul George Barițiu, revoluționar pașoptist, Nicolae Manolache, Mircea Cosma — profesorul Axente Sever, revoluționar pașoptist, George Oancea — Moldovan, revoluționar pașoptist, Paul Lavric — Boeriu, revoluționar pașoptist, Stelian Stancu — Aiudeanu, revoluționar pașoptist, Cornel Ciupercescu — istoricul muntean Nicolae Bălcescu, lider revoluționar pașoptist, Ștefan Velniciuc — maiorul maghiar Imre Hatvani, comandant interimar al trupelor maghiare în timpul Revoluției de la 1848 din Transilvania, Melania Ursu — învățătoarea Pelaghia Roșu, revoluționară pașoptistă, centurion în oastea condusă de Avram Iancu, Andrei Bursaci — preot român, revoluționar pașoptist, Niculae Urs — inginerul muntean Alexandru C. Golescu („Albu”), revoluționar pașoptist (menționat Nicolae Urs), Teo Cojocaru — împăratul austriac Franz Joseph, Petre Gheorghiu-Dolj — preotul Simion Balint, revoluționar pașoptist, prefectul Legiunii Arieșului, Virgil Flonda — revoluționar pașoptist, Gheorghe Cozorici — naratorul (nemenționat), Vladimir Găitan — poetul moldovean Alecu Russo, revoluționar pașoptist (nemenționat), Vasile Nițulescu — țăranul bătrân din Albac, care a fost stegar în oastea lui Horea (nemenționat), Lucian Iancu — juristul Eftimie Murgu, revoluționar pașoptist, deputat român în Parlamentul de la Budapesta. Actorii, de fapt, repetă adevărate citate intrate în memoria colectivă din bogata memorialistică istorică a timpului. La un moment dat ai sentimentul ca privitor, că personajele filmului ”vorbesc din cărți”, pare ceva artificial, ceea ce scade valoarea artistică, dar crește cota documentară a acestui film, care este o copie video a evenimentelor istorice reale. Cele două adunări de la Blaj din mai și septembrie 1848 sunt redate schematic cu țărani îmbrăcați ca la ”Cântarea României”, iar liderii din Comitetul Național Român țin discursuri vibrante ca personaje de sfinx, repetând de fapt niște documente istorice reale, de arhivă, ceea ce iarăși face artificial filmul, dar însă realist din punct de vedere istoric. Simion Bărnuțiu este surprins de regizor doar citind petiția națională, iar Alecu Russo e pus să recite din propriile memorii, la fel și Vasile Alecsandri. Interesant că revoluționarii refugiați munteni și moldoveni sunt prezenți permanent la marile adunări și decizii ale românilor ardeleni, ceea ce arată o coordonare revoluționară, de multe ori ocultată de istoriografie ca să evite fenomenul ”fraților”. Ședințele Comitetului Național de la Sibiu îl pun pe Avram Iancu permanent în conflict cu temperatul și ”colaboraționistul” imperial, episcopul Andrei Șaguna, viitorul mitropolit. Iancu își impune programul de acțiune revoluționar de luptă contra nobilimii maghiare și împotriva revoluționarilor unguri, care nu ne recunosc naționalitatea română și preferă să fie aliat cu austriecii, intrând astfel în conflict cu deputații români din dieta budapestană, dar și cu ”împăciuitoriștii” din forul de conducere românesc. Regizorul își focalizează întreg filmul pe imaginea devenită efigie, aproape hieratică, a lui Avram Iancu. Craiul Munților știe cel mai bine cum să acționeze și să apere drepturile și libertățile românilor. Regizorul surprinde frământările interioare ale lui Iancu, care sunt devastatoare pentru sufletul în transformare, fiind singura parte artistică a filmului. Avram Iancu negociază cu muntenii Golescu și Bălcescu, dar nu cedează unei împăcări cu Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei, care nu recunoaște drepturile naționale ale românilor. Adunarea de pe Câmpia Libertății de la Blaj e surprinsă cu două tematici: refuzul unirii cu Ungaria a Transilvaniei (Unio) și eliberarea din iobăgie. Două teme îndrăgite în epoca realizării filmului. Țăranii sunt prezentați permanent în mișcare ca izvoare de oameni de la munte care coboară cu coase și lănci spre Câmpia Libertății. Iancu este sufletul adunărilor, deși regizorul nu a considerat necesar să pună muzica pe peliculă, cu ”Marșul lui Iancu” – adevăratul imn al revoluției ardelene. Iancu e jucat de Vlad Rădescu cu talent, iar treptat figura luminoasă a lui Iancu se întunecă prin interpretarea articolului în urma luptelor interne și cu revoluționarii unguri și, mai ales, după nedreptățile habsburgilor. E un Iancu jucat la maturitate, nu la 24 de ani, nu blond cum era craiul, ci șaten, dar îmbrăcat cu haină cu nasturi, cămeșe de în, brâu și cu celebra sa cușmă pe cap și pistoale la brâu/șerpar. Iancu este prezentat ca un vizionar și un bun negociator, dar și un erou care nu s-a lăsat păcălit de capcanele întinse de L. Kossuth sau de promisiunile mincinoase ale împăratului austriac. De altfel, regizorul surprinde dualitatea tânărului împărat de la Viena, Franz Josef, care trăgea de la palatul imperial, în fața ministrului de interne sforile, ca ungurii și românii să nu-și unească pumnii împotriva monarhiei habsbrgice, parfrazez ”mai bine acești pumni să fie încleștați unul împotriva altuia, nu unul singur”. Cinismul împăratului, care s-a folosit de jertfa românilor, este surprinsă de regizor și de adevărul istoric. Iancu a realizat această trădare la cel mai înalt nivel și s-a întunecat de supărare. La finalul filmului sunt sugestive imaginile cu Iancu care în urma discuțiilor aprinse bea cu sete un pahar cu vin. ”Întunecarea” eroului are loc spre sfârșitul revoluției când se vede trădat de împăratul austriac pentru care nu-și făcuse iluzii, dar și datorită minciunilor lui Kossuth că ar fi oferit amnistie în urma negocierilor de pace. Punctul central din film îl reprezintă negocierile de pace cu trimisul lui Kossuth, deputatul Ion Dragoș în primăria lui Boeriu, în relaitate tratativele s-au dus în biswerica unitariană. Și aici regizxorul ne prezintă un ancu realist care nu crede în salvconductul lui Kossuth prezentat de deptuatul român în dieta de la Budapesta. Erau două viziuni diferite. Dragoș dorea ca și Kossuth libertate fără naționalitate, ceea ce Iancu nu putea fi de acord pentru că fără naționalitate nu poate fi libertate. S-a dovedit că în urma incursiunii honvezilor maiorului Hatvani salvconductul lui Kossuth nu a avut nicio valoare. În realitate negocierile de pace propuse erau capcana lui Kossuth întinsă, ca Iancu și tribunii săi să fie prinși și dezarmați în Abrud. Iancu pleacă, dar rămânerea lui Petru Dobra și Ioan Buteanu în oraș le aduce moartea. Petru Dobra este aruncat pe fereastră și împușcat, iar Buteanu spânzurat de Hatvani de o salcie. Ultimile cuvinte ale lui Ioan Buteanu adresate lui Hatvani este o acuză, că face o crimă ce pătează onoarea lui Kossuth și a revoluției maghiare. Iancu revine în oraș și zdrobește trupele lui Hatvani. Dragoș este omorât de moți fiind considerat trădător.Avram Iancu este prezentat ca un personaj popular printre moți și ca un bun cunoscător al sufletului oamenilor, dar și ca un bun comandant și administrator a unei țări din munți care a condusă circa 9 luni ca un Crai al Munților, cu limbă, școală și lege românească. Știa să fie dur atunci când legile războiului o cerea. A ordonat execuția unui țăran român dezertor și fuga, care a vea în mână un bulgăre de sare, prețiosul aliment datorită blocadei maghiare lipsind cu desăvârșire. Imaginea cu țăranul mort strângând un pumn de sare în mână este emoționantă. La fel de emoționante sunt lungile coloane de țărani pribegi care vin de la câmpie în munții lui Iancu să se refugieze în țara lor românească.

Un alt punct central al filmului sunt negocierile cu munteanul Nicolae Bălcescu, aici se observă că regizorul a fost bine consiliat de istoricul Dan Berindei. Revoluționarul Bălcescu a venit în Apuseni pentru ideea daco-română nu pentru o înțelegere iluzorie cu Kossuth, care oricum pierdea războiul cu trupele austro-ruse intrate în Ardeal. E interesant că generalul polonez J. Bem este prezentat ca un prieten al românilor care interzice ”tribunalele de sânge” înființate de nobilii maghiari, care au făcut crimele de la Mihalț și nu numai. La final, după trădarea împăratului austriac a revoluției române și a jertfei oștenilor lui Iancu, asistăm la un conflict a Crăișorului Munților cu mitropolitul Andrei Șaguna, care tot spunea să avem răbdare, noi românii, că ne vom primi drepturile și că jertfa pentru împărat nu a fost degeaba. Iancu îi transmite lui Andrei Șaguna că nu mai are răbdare, că au murit moții pentru împărat, ca apoi să fie mințiți. Arme nu le-au dat austriecii decât foarte puține moților, ca să nu fie românii prea puternici în Ardeal. Avram Iancu se ceartă cu Șaguna, regizorul dorind să evidențieze două căi de acțiune în epocă: revoluția armată a lui Iancu pentru drepturi și libertăți imediate și conciliatorismul reprezentat de intelectuali și Șaguna. Poporul era însă cu Iancu. Craiul Munților refuză să predea armele austriecilor, un motiv de a fi urmărit de poliția secretă.

Filmul se încheie sugestiv, cu un Avram Iancu care trage cu pistolul în stema austriacă de pe Primăria Câmpeni (în realitatea istorică a doborât efigia imperială cu o botă, a sfărâmat-o și a călcat-o în picioare). Iancu merge călare pe vârfurile munților Apuseni cântând ”Deșteaptă-te române!”. Iancu era un vizionar, un om-erou care întelegea că lupta sa a intrat în istorie pentru unirea tuturor românilor. Prezentul împăciuitorist al intelectualilor ardeleni nu mai conta la 1849. Filmul prezintă, atât artistic, cât și documentar, o secvență din viața unui erou român – Avram Iancu.

Ionuț Țene