Anca SÎRGHIE: AUTENTICITATEA SPIRITULUI ROMÂNESC

GALINA MARTEA, Basarabia – destin și provocare. Filosofia identității moldave în anii de independență: 1991-2020, Editura TipoMoldova, Iași, 2020.

 

Universitara născută în Basarabia, Galina Martea, deține un palmares  de titluri naționale și europene cu totul redutabil, unul care o recomandă drept o personalitate de marcă a țării ei în care s-a făcut cunoscută ca poetă, eseistă, critic literar, gata să abordeze  multidisciplinar temele pe care și le propune pentru studiu. „Doctor în ştiinţe economice”, Domnia sa a dobândit în 2005 titlul elevat  de Academician de onoare al învăţământului universitar, cel în care a activat la Chișinău între 1991- 2010, remarcându-se ca cercetător ştiinţific în domeniul managementului educaţional. O descoperim prezentă între personalităţile de onoare din Enciclopedia Localităţile Republicii Moldova, vol. 14, în Pedagogi Români Notorii din Basarabia Interbelică și Postbelică, vol. II și de când Galina Martea s-a stabilit în Olanda lângă copiii ei, în Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, adeverind că a fost remarcată ca  personalitate de elită a diasporei române.

În anul 2016, devine membru titular ARA, adică al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte,/ American-Romanian Academy of Sciences and Arts, USA, ca după alți patru ani, pentru activitatea sa poetică, autoarea celor 9 volume de versuri, dintre care aș selecta În lumea mea (1993), Îngerii sufletului (1995), Acasă (1996), Orbul dintre ani (2001), Durere tricoloră, Prin unda timpului/ Through the wave of time (ediție bilingvă), să intre în Societatea Regală de Literatură din Marea Britanie/ The Royal Society of Literature/, London, UK.  Din anul 2018, este membru al Societății de Poezie din Marea Britanie Londra/ The Poetry Society/London UK,  despre care puțini sunt cei care știu că este cea mai prestigioasă societate a poeților din Marea Britanie, fondată în 1912. O regăsim și în Uniunea Scriitorilor Europeni de Limbă Română, ca dovadă că pe bătrânul continent, de la Chișinău la Londra, numele Domniei sale este o prezență dinamică, în permanentă afirmare.

În țara noastră,  Galina Martea este cunoscută și ca publicist, fiind primită în Uniunea  Ziariștilor Profesioniști din România -UZPR-  încă din anul 2014, ea desfășurându-și activitatea totodată în Forumul Democrat al Românilor din Moldova și în Consiliul Unirii. Scriitoarea captează problemele ardente ale societății, pe care conștiința sa le supune unui examen atent, cu instrumentele sociologiei, ale științelor economice, adevărate coloane de susținere a propriei observații directe, care totdeauna primează în fața teoriilor de oricare fel.

Atentă la tot ce apare mai reprezentativ în comunitățile românilor din întreaga lume, iată că tocmai a recenzat Istoria românilor canadieni 1890-2020, monografia românilor canadieni scrisă de Ștefan Străjeri din Michigan, SUA, carte monumentală care urmează să apară pe piață.  Un exercițiu binevenit al criticii de întâmpinare. Este o dovadă că, privind  lumea prin fereastra ei olandeză, nimic din ceea ce este valoros nu-i rămâne indiferent.

Așadar, un destin intelectual majusculat, ca experiență universitară și străbatere a depărtărilor, cum este cel al doamnei Galina Martea, ne dă de gândit și ne pune într-o nedumerire, întrucât aflându-se în Olanda, de acolo scrie cărți despre Basarabia. Citindu-i volumele de poezie și apoi eseurile, ajungem la concluzia că oriunde ar fi purtat-o viața, scriitoarea sociolog și  poeta-savant, își întoarce cu mișcare de bumerang gândul spre locurile de baștină. O spun versurile ei sincere și tulburătoare: „Cântecul maicii răsună-n fuior/ Clipele deapănă țara natală /Codrul își scutură haina ușor.” (Cântecul neamului  românesc ) Nici nu s-a stins ultimul ecou al crezului său artistic turnat în versuri prin care își propune „să-mi spăl întregul ținut/cu amurgul din inima mea”, când am decis să deschid volumul II al lucrării sale Basarabia – destin și provocare, ( cum se intitulează primul tom de proză scurtă și eseu apărut în 2016 la Editura Pontos din Chișinău, lucrare nominalizată cu Diplomă de Excelență de UZPR în 27 decembrie  2016.)  și mă întâmpină un subtitlu lămuritor Filosofia identității moldave în anii de independență: 1991-2020. Autoarea fixează cadrul temporal al ultimilor 29 de ani la care se raportează meditația cuprinsă în elegantul tom publicat în anul 2020 la Editura Tipo Moldova din Iași. Cuprinderea noului tom în colecția Opera Omnia, publicistică și eseu contemporan, promite o consacrare, dat fiind faptul  din punct de vedere academic Consiliul Național al Cercetării Științifice recunoaște competența cunoscutei edituri ieșene pentru domenii ca filologie, istorie și studii  culturale.   O carte curajoasă, de stringentă actualitate,  în care, după opinia franc exprimată de autoare în Nota introductivă, nu vor fi ocolite cauzele grave ale regresului înregistrat de R. Moldova în noul anotimp al independenței. Pe o anumită filieră ideatică, doamna Martea intră în consonanță cu americanul Thierry Wolton, autorul cărții Negaționismul de stânga (Editura Humanitas, 2020), pledând  pentru privirea adevărul în față, într-o inițiativă de a revizui istoria contemporană, cu comunismul și nazismul,  care „sunt două tragedii uriașe în istoria umanității”, în expresia americanului. De altfel, Thierry Wolton înțelege să combată negaționismul de stânga, propunând „să muncim cu adevărul, în adevăr. Să spui adevărul, să te încăpățânezi să spui adevărul”, ca astfel să se instituie „Cortina de Fier a memoriei”. Tot un  „zid al memoriei” edifică și scriitoarea basarabeană, numai că Domnia sa raportează analiza socio-politică instituită strict la perioada 1991-2020 din țara sa, iar targetul este cu totul distinct, așa cum se va vedea în continuare.

Ca preambul la cartea Filozofia identității moldave…., Iurie Colesnic semnează o microrecenzie intitulată Parabola identității, în care maestrul literaturii adeverește avantajul privirii obiective, din afară,  cu care Galina Martea „nu pregetă să pună diagnoza cea mai dureroasă, dar cea corectă.” Eseurile ce urmează în noul volum se constituie ca autentice lecții de sociologie politică bazate pe principii etice solide și focalizând interesul pe destinul noii Basarabii, privite de o conștiință ardentă și responsabilă.

Abordarea dintr-o asemenea prismă nutrește analiza politică și socială pe care o întreprinde Galina Martea în cele 45 de eseuri grupate în primul dintre cele trei capitole ale volumului. El se intitulează Omul și societatea acestuia-dependență de nonvalori și sacrificii. Formularea ne apare prolixă, dar anunță o raportare a destinului individual la scena evenimentelor colective. Capitolele următoare, mult mai reduse cantitativ, se intitulează Teorii ce ar putea contribui la salvarea poporului român basarabean, cu 5 eseuri și Învățături pentru omul societății basarabene, dar și pentru orice individ din astă lume, având 6 eseuri, accentuând nota etică a demersului autoarei.

Teoria despre lumina raportată la viața umană nutrește cel dintâi text eseistic. Intitulat Basarabia-între lumina răsăritului și asfințitului. Existență prin laboratoriul întunericului, el se axează polarizant pe două epoci succesive, cea a trecutului comunist și prezentul neclar ca orientare. „Epoca totalitarismului sovietic, cu cea mai dură ideologie în timp, a lăsat urme adânci în conștiința, mentalitatea și comportamentul omului din societatea basarabeană.” Autoarea evocă deportările în Siberia și detențiile pe viață ale celor nesupuși puterii sovietice. Rezultatul a fost atmosfera de teroare care a mutilat raporturile între oameni, instaurând frica, neîncrederea, izolarea, producând „ruinarea completă a noțiunii de identitate personală, de identitate socială, de identitate națională.“ Analizată comparativ, noua etapă istorică a Basarabiei, „drumul redeschis după anii 1991 îi acordă omului basarabean dreptul  de a-și crea un stat independent, dar, cu regret, nu-i oferă posibilitatea de a forma unul autentic, bazat pe valori naționale și criterii umane în dezvoltare.”

Titlurile date eseurilor sunt dintr-adins larg explicitate, ca să nu lase loc niciunei confuzii, ele luând uneori forma propozițiilor propriu-zise: Aberațiile trecutului domină actualitatea incertă-societatea moldavă în derută, Datoria externă-responsabilitate statală și nu povară sau angajament civil etc. Alteori formularea titlurilor este încărcată de revoltă explozivă în fața unor realități intolerabile: Numai în societatea moldavă! Tabelele electorale arhipline de persoane decedate, Corupția -dezmățul social în limite nemaivăzute, Violența contra copiilor-consecință gravă pentru viitorul  societății etc.  Chiar termenii folosiți în intitularea eseurilor marchează o stare extremă, solicitând măsuri urgente de ameliorare: Letalitatea prematură-amenințare reală pentru  omul basarabean, Școala basarabeană-prizonier al sărăciei și degradării sociale, Intelectualitatea între schimbări și provocări-victimă a regimului social. Diagnoza pe care o inițiază autoarea stigmatizează răul din Basarabia -model de asumarea suferinței și a nelegiuirilor, cum este intitulat un alt capitol, ca ideea să treacă augmentativ și în Basarabia-societatea celor oropsiți. În fiecare dintre aceste eseuri ideile sunt argumentate bogat, bazate pe date statistice, acte juridice, documente clare, evenimente politice, sociale, din domeniul educației și culturii. Autoarea reconstituie un autentic calendar al vieții în societatea basarabeană contemporană, unul în care simțim că implicarea ei a fost directă și plenară. De aici, și valoarea  de document autentic al unei asemenea mărturisiri tulburătoare.Tocmai spre a sublinia ineditul noii sinteze, autoarea putea să însereze la capătul lucrării sale atât de ample, (450 pag.), având note bibliografice la final de eseuri,  și o bibliografie generală a temei, ca bază pentru cercetătorii viitorului.

Realitatea este că în anotimpul postdecembrist în România s-au scris  multe cărți despre Basarabia și s-au reeditat unele mai vechi, cândva interzise. În revistele culturale din România, Basarabia este o prezență familiară, dacă aș semnala fie și numai serialul din „Vatra veche” de la Tg. Mureș dedicat de Gicu Manole publicisticii lui Mihai Eminescu despre Basarabia.

Desigur că s-au creat și pagini beletristice pe o asemenea temă generoasă. Radu Theodoru a publicat în 2013 la Editura Paco romanul istoric Calea robilor. Basarabia în flăcări, din dorința de a-i da lui Mihai Sadoveanu o replică, evocând Moldova secolului al XVII-lea, din vremea lui Duca Vodă și a lui Șerban Cantacuzino, scriitorul recompunând evenimente militare, atmosfera epocii din Moldova medievală, proiectată pe cadrul larg al Europei. Spre deosebire de asemenea plămădiri ale fanteziei,  Galina Martea nu-și propune o carte beletristică, ci una literară nonficțională, de argumentare a unei atitudini responsabile față de patria sa, aflată în suferință. În bună tradiție moldovenească, ea întreprinde un județ, o gâlceavă cu lumea cea nou instalată în țara moșilor și strămoșilor ei.  Autoarea dorește  să denunțe fără teamă netrebniciile conducătorilor politici, socotind că aceasta este calea unei viitoare asanări. O diagnoză exactă este singura linie de start solidă de la care poate porni viitoarea cursă a ameliorărilor  necesare în Basarabia.

„Plângerea” Galinei Martea nu este o noutate pentru mulți dintre cititori. Despre drama istorică a Basarabiei au vorbit în lumea largă oameni de mare expertiză, invitați în comunitățile diasporenilor noștri. Poate că nicăieri  durerea Basarabiei nu a fost prezentată de compatrioții autoarei noastre ca la reuniunile culturale de la Câmpul Românesc din Hamilton Canada. Acolo, istorici universitari, precum Anatol Petrencu, decan de facultate la Chișinău, care între 1998 și 2006 a fost președinte al Asociației Istoricilor din Republica Moldova, și mai tânărul Alexandru Revencu sau acad. Nicolae Dabija, scriitor  de un eclatant patriotism românesc ori Dorin Chirtoagă, jurnalist și fost primar de la Chișinău,  au prezentat în răstimpuri pagini cutremurătoare din viața basarabenilor. De neuitat a rămas modul cum scriitorul  Boris Leu Vasiliev a prezentat la Câmpul Românesc din Hamilton cartea Stalin mi-a furat copilăria,  el care de la 9 la 14 ani a trăit în gulagul comunist din Siberia, acolo unde peste 200.000 basarabeni au umplut cimitirele. Cartea lui  de evocare devine un document cutremurător al crimelor comunismului instalat după ocuparea în 28 iulie 1940 a pământului românesc de către sovietici. N. Dabija nu ezită să socotească această carte a prietenului său Boris Leu Vasile (nume schimbat de sovietici în Vasiliev) o „redută a neuitării”. În amintirile mele directe de la Câmpul Românesc, unde începând din vara anului 2006 am fost invitată permanent,  apare,  între alți basarabeni, prof. Iacob Cazacu Istrate,  scriitorul care din Toronto își versifică simțirea: „Vom reveni la vatră în curând, / Chiar fie şi în chip de nepoţei, / Iar nucul şi căsuţa surâzând / Să zică: S-au întors ai mei!…” (Inima)” Să nu uităm că la Câmpul Românesc s-a stabilit sediu Forumului românilor de pretutindeni. Profesorul Cazacu este fondator al Consiliului Unirii, menit să înfăptuiască reîntregirea, și nu întâmplător Galina Martea este membră a acestui for.

Lucrarea Basarabia – destin și provocare, cu cele două volume ale ei, este o carte de atitudine curajoasă, patriotică în cel mai ales sens al cuvântului. Contrar uzanței oficiale, ce încearcă să ateste în prezent dincolo de Prut un popor moldovenesc autonom, autoarea folosește  fără excepție formularea „poporul român basarabean”. Pentru noul stat, Galina Martea nu uzează forma Republica Moldova, ci recurge la o prescurtare diminuantă „R. Moldova”. Așadar, o formulare prin care simțim prezentă atitudinea ei contestatară.

Meditația autoarei are un reper cronologic în data de 27 august 1991, când R. Moldova și-a proclamat independența, devenind un stat autonom și liber. Iată un moment de luminoasă nădejde că viitorul va aduce românilor basarabeni triumful echității umane, al justiției și integrității, după atâtea decenii de suferință  într-un regim totalitar sovietic comunist. Speranța în „reîntregirea neamului românesc cu patria-mumă, România, cât și o integrare în spațiul comunitar european” s-a izbit de o altă tendință, adversă și potrivnică, explicabilă prin politica de deznaționalizare acută suferită în timp de românii Basarabiei,  „aspirațiile fiind diverse în dependență de originea omului.”, cum ține să explice autoarea.  Seismica provocată de trecerea de la o economie centralizată la sistemul pieței libere este înregistrată în noua carte cu tot traseul ei de năruiri păgubitoare pentru cetățeni.

Discursul scriitoarei trece prin formulări interogative, ce cheamă cititorul la implicare activă. Formulările, în care ideile esențiale sunt subliniate prin scrierea în italic, abundă în enumerări ce fixează o stare dramatică: „Basarabia, cu o clasă dominantă extrem de neomenoasă și necinstită care nu-și îndeplinește cu demnitate îndatoririle morale și funcționale față de propriul popor și societate, este țara unde infernul a dominat omul, pământul, cuprinsul și tot ceea ce se numește existență umană și socială.”

Panoramarea vieții Basarabiei contemporane se realizează exhaustiv, marcând pe baza datelor statistice chiar și parametrii  specifici calității vieții. În acest sens, concluzia cercetătoarei este că 20% din populația din R. Moldova viețuiește sub pragul absolut al sărăciei, mai vitregiți decât orășenii fiind locuitorii din mediul rural.

Sarabanda nelegiuirilor unor guvernanți, care aveau susținerea diferitelor formațiuni politice, indiferent de orientare, în egală măsură vinovate de decăderea țării, este panoramată cu aceeași  forță  acuzatoare. Cartea devine un rechizitoriu neiertător la adresa celor ce se fac vinovați de degradarea vieții în societatea basarabeană, care este pe cale să-și piardă cea mai prețioasă moștenire, conșțiința identității sale naționale.

Raza de speranță adusă de guvernarea din perioada 8 iunie-14 noiembrie 2019, având în frunte pe proeuropeana Maia Sandu, care  “a încercat să schimbe cursul istoriei“ creând relații de înțelegere reciprocă atât cu Occidentul cât și cu Răsăritul, s-a stins prea curând. Socialiștii au demis această guvernare purtătoare de progres, trăirea scriitoarei  relatând “cu mare regret” o asemenea răsturnare politică. Scriind pe baza unei documentări minuțioase, realizate prin coroborarea celor mai diverse surse, Galina Martea retrăiește ea însăși fiecare moment, de la ratificarea noii constituții din 28 iulie 1994, când s-a pus capăt conflictelor militare, cu “pierderi de vieți omenești”, prin declararea autonomiei Transnistriei și Găgăuziei, la revoltele declanșate în 1995 spre a dobândi drepturi  nu doar economice și politice, ci și culturale. Revendicarea studenților și intelectualilor de menținere a limbii române ca limbă de stat nu a fost împlinită. Lăcrimând din tot sufletul, scriitoarea concluzionează: „Dar cu mare regret, nu a fost să fie așa…”. Cuvintele alese se asociază în perechi de epitete ( țara a devenit „un stat falimentar și nefuncțional”), de forme substantivale ( insuccesele au drept cauze “ incultura și egoismul clasei politice, neștiința și ipocrizia…”) ori cu valoare verbală ( „…personalitatea societății basarabene a fost umilită și trădată în cel mai real mod de către clasa dominantă”). Denunțând „obscenitatea  puterii”, autoarea adoptă un stil direct cu inflexiuni de oralitate, recurgând la formulări ca „să-mi fie cu iertare această părere”, „sau mai bine zis…”, „nici nu este cazul să ne întrebăm” etc.

În optica tragică a scriitoarei, patria sa devine o vale a plângerii, pentru că „anii de independență din ultima perioadă s-au dovedit a fi cei mai grei și cei mai dezastruoși, -o rană imensă cu o pecete nemiloasă pentru poporul român basarabean.” În esența lor, cele 45 eseuri se constituie ca variațiuni pe aceeași temă, cu reluarea obsedantă a acelorași neliniștitoare constatări, conducând spre un diagnostic trist, descurajant.

Ce soluție propune eminenta basarabeancă, nutrind convingeri unioniste?

Capitolul secund cuprinde o teorie salvatoare pentru Basarabia ei natală. Eseul intitulat O națiune în două state separate are ca punct de plecare desprinderea Basarabiei din colosul sovietic multinațional, pe care Soljenițîn îl numea „statul-pușcărie”. Invocând  exemplul unificării Germaniei, Galina Martea  semnalează cu febrilitate faptul că aceeași situație   „este, a fost și mai rămâne, cu regret, în sud-estul Europei…Două țări încă mai sunt la  o răscruce de drumuri pentru a-și decide  soarta reunirii.” Autoarea coboară până la nivelul de percepere a necesității acestei reunificări de către om, cetățeanul țării,  care „este dezechilibrat și nu cunoaște esența valorii adevărate prin care se regăsește.” Într-un moment al lucidității, Galina Martea rostește cel mai dureros adevăr,  recunoscând că „R. Moldova este o țară peste măsură de rusificată”, întrucât limba rusă este impusă pentru comunicarea interetnică între diferite naționalități ale republicii, dar și   „pentru  o mare parte din băștinași considerați moldoveni; doar 16,5% din locuitorii statului au declarat că limba română este limba lor maternă.” Așadar, procesul de rusificare continuă, unul de durată seculară, la care a fost supusă Basarabia își etalează în prezent rezultatele și aceste efecte dezastruoase fac superfluu pe moment orice comentariu.

Continue reading „Anca SÎRGHIE: AUTENTICITATEA SPIRITULUI ROMÂNESC”

Vasile FILIP: Sublima declarație de dragoste

   

      Scriitoarea Vavila Popovici a încheiat anul 2020 cu o nouă victorie; una care în mod sigur le anticipează și pe cele ce au să urmeze în acest an, dar și în următorii, pentru că ea se află încoronată de aura divină a speranței : ,,Doamne, / nu-mi lua rugăciunea din gând, / s-o pot spune în dimineața aceasta minunată, / înainte de a întâlni lumea în care, / ea – fericirea – cu greu mai poate fi aflată.”

      Simfonia Toamnei se numește această nouă carte de versuri (bilingve) ,,Made în SUA – LULU ENTERPRISES”, un titlu prin care autoarea își mărturisește statornica iubire pentru literatură și pentru muzică. Două arte străvechi, care s-au născut odată cu omul și care îl însoțesc mai departe, ridicându-i la altitudini și mai înalte forța de creație. Căci omul este prin ceea ce face el în viață, iar după ce se petrece pe celelalte tărâmuri rămâne în memoria urmașilor doar prin urmele lăsate pe cărările bătute și cu piciorul, dar mai ales cu mintea.

      Sub citatul condensat, însă extrem de sugestiv, extras din scrierile lui George Eliot – ,,Dacă aș fi o pasăre, aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea a noi și noi toamne”, Vavila Popovici o spune deschis, cum, de fapt, îi este obiceiul: Iubesc Toamna! Și oferă cititorului lămuririle cuvenite: ,,Iubesc soarele leneș al fiecărei toamne, / săruta-rea-i caldă, mângâietoare, / lumina palidă în jocuri de tonalități / zugrăvind figuri amăgitoare. / Port în suflet și pe trup / culorile ei pastelate (…) Liniștea toamnei poposește-n pleoape,/ adună în suflet cuvintele toate…” Pentru ca în următoarea poezie – Gingășia toamnei – să se mire de ,,Cât dor poate-ncăpea în suflet, / câte vise / și cât târziu în versurile scrise!” Cu următorul pas, poeta încearcă să pătrundă în Sufletul toamnei, purtată de ,,Pasărea universului trece / bătând din aripi, fluierând, / venirea toamnei atenționând (…) Smerite, crengile în rugăciuni se-apleacă, / ușor psalmodiind.”

      Așa cum a făcut-o în toate cărțile sale, nu numai în cele de poezie, Vavila Popovici se contopește până la comuniune cu natura pe care o omagiază. Ea nu descrie, pătrunde în miezul lucrurilor, se face una cu ele, luîndu-l și pe cititor în peregrinările sale ideatice / artistice. Toamna, acest anotimp al belșugului, al culorilor curcubee și al melancoliei, naște în universul rațional-emotiv al poetei stări pe măsură, pe care le vizualizează în tablouri picturale. ,,Aceiași arbori, alte frunze, altă toamnă.” Simte cum ,,vântul tandru îmi mângâie obrajii (…) O frunză firavă îmi atinge fruntea (…) O picătură de ploaie m-atinge (…) Privesc trandafirul din parcul părăsit (…) Rătăcesc printre arbori (…) Aceiași arbori, alt vânt… / Doamne, am câștigat sau am pierdut o toamnă?”

      Din cele 42 de poezii cuprinse în acest armonios volum, 18 conțin cuvântul care denumește anotimpul celebrat. Celelalte sunt metafore care tot către toamnă duc. Prin parcul desfrunzit ,,A venit toamna visătoare”. Poeta împunge Fuga de singurătate, recunoscând însă că ,,Mi-e dor de căldura plăcută / a dimineților de toamnă.” În ,,Toamnă – tristă și sfântă / Mă ascund sub pletele salciei.” E Salcia plângătoare, e Jocul cu frunzele toamnei, e Libertatea frunzei. Toamna Și arborii scriu poeme. Pe neștiute poteci ascultă ,,cântul tăcerii”, dar e o tăcere care ,,fuge, gonită”.

      Anotimpul cântat de Vavila Popovici este văzut în întreaga lui alcătuire, plăcutul împletindu-se firesc / armonios cu aspectele ceva mai deranjante. Fiori aparent nebănuiți pun ființa într-o vibrare cu efecte tămăduitoare, cu toate că ,,Vântul lovește fără milă copacii (…) Soarele s-a ascuns demult (…) Crengile trosnesc din încheieturi.” Sau: ,,Vin insomniile, vin! / Vin clipele-acelea Continue reading „Vasile FILIP: Sublima declarație de dragoste”

Isabela VASILIU-SCRABA: „Pelerina” lui Eliade sau ”Scenarita” – formă securisto-comunistă a teoriei conspirației

Motto: „Călcată Țara ca un teasc de struguri/ Stă sub copita vremilor de-apoi,/ Cu miile, când n-avem grâu, sub pluguri,/ Ne-ngroapă și ne seamănă pe noi.// Pe Regi ni-i azvârliră la gunoi, / Din pântece ni-s pruncii puși la juguri, /Strămoșii șterși ca basme cu strigoi.” (dr. Vasile Voiculescu, Adio Libertății, 1949)

După ce torturile Securității anti-românești descrise de fostul deținut politic Silviu Crăciunaș în volumul Pașii Pierduți („The Lost Footsteps”, prefațat profesorul Grigore Nandris, Londra, ianuarie 1961) făcuseră vâlvă în Anglia și în Franța, ziarul de duminică „Observatorul” („The Observer”) publicase pe 28 mai 1961 articolul Prizonierii uitați („The Forgotten Prisoners”). Apoi, în iulie 1961 a luat ființă la Londra „Amnesty International”. Printre fondatorii organizației „Amnesty for Political Prisoners” s-a aflat și exilatul român Ion Rațiu.

Acesta a încercat, fără succes, să intervină în Repere (Republica Populară Română) pentru eliberarea filozofului C-tin Noica din închisoarea politică ale cărei porți îi fuseseră deschise de trioul proletcultiștilor Zigu Ornea-Pavel Apostol-Ion Ianoși  (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt si fotografia „de 14 ani”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/  ).

Ca o mică paranteză, ar fi de observat că Mircea Eliade – care contribuise cu bani la tentativa de scoatere din „statul-închisoare” (M. Eliade) a filozofului Noica prin cumpărare, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic: Andrei Pippidi, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/ -, în romanele sau nuvelele sale în care apar deținuți politici, el nu descrie niciodată torturile din timpul anchetelor securisto-comuniste. Doar sugerează sinistrele situații prin felurite formulări precum cele din Pelerina (apărută inițial în germană la Suhrkamp Verlag, apoi în rev. „Ethos” III, Paris, 1982 si, un an mai târziu, la Gallimard): „eu sunt un om bun de felul meu, dar…”, anchetatorul „șuieră”, „vorbi printre dinți”, „clătină de câteva ori mâna foarte aproape de obrazul lui Pantelimon” …„privindu-l amenințător în adâncul ochilor”.

Pentru scoaterea lui Noica de după gratii, Ion Rațiu apelase neinspirat la un profesor de științe politice (Maurice Cranston, vezi vol.: Ion Rațiu, „Cine mă cunoaște în țară așa cum sînt?”, București, 1991, p.94), autor, în 1962, al unei monografii dedicată lui J.P. Sartre, proeminent admirator al dictaturilor comuniste și al totalitarismului sovietic în mod special.

Dacă prin „Amnesty International” Constantin Noica n-a putut fi scos din închisoare în 1962, în schimb în acel an s-a tipărit Soljenițîn în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Mica scriere O zi cu Ivan Denisovici printre prizonierii politici ai regimului comunist s-a publicat în 1962 cu acordul lui Hrușciov și a fost exportată grabnic în Occident, apărând un an mai târziu simultan la Paris și la Milano.

In Germania de vest (ale cărei universități -ca si în Franța sau Italia- dospeau de  profesori marxiști), anul 1963 a fost marcat de editarea documentatului volum: Fascismul în epoca sa: Acțiunea franceză – Fascismul italian – Naționalsocialismul, prezentând cadrul de apariție a regimurilor fasciste europene  (vezi Ernst Nolte, Der Faschismus in seiner Epoche. Action francaise – Italienischer Faschismus – Nationalsozialismus, Muenchen, Piper, 1963; vezi  în italiană înregistrarea din 1995, https://www.youtube.com/watch?v=ajl7sxcsQmM ).

Filozof al istoriei, Ernst Nolte i-a fost student lui Martin Heidegger la vremea când studenți îi fuseseră „latinii” Octavian Vuia (rămas în Occident), Alexandru Dragomir (nevoit să opteze, sub ocupația sovietică a țării, pentru exilul interior, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artistul adevărat –despre nuvela  „Uniforme de general” de Mircea Eliade, https://www.youtube.com/watch?v=BBv0XqGDjsg&t=505s ) și Constantin Oprișan, ucis de Securitatea anti-românească în temnița politică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprișan, un discipol necunoscut al lui Heidegger, în vol.: Constantin Oprișan, Cărțile spiritului, București, Ed. Christiana, 2009, pp.81-94; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/ ).

Fiind vremea Războiului rece, suedezii s-au grăbit să-l premieze în 1970 pe Soljenițîn cu Nobel. Premierea a fost interpretată de sovietici ca un act politic ostil. Autorul Pavilionului canceroșilor (Paris, 1968), tipărit în traducere la Paris în același an cu volumul Primul cerc (1968), n-a putut avea parte de Premiul Nobel decât în 1974, când a fost arestat de K.G.B., cum arestată i-a fost și dactilografa „sinucisă” la anchetare. Alex. Soljenițân a fost în 1974 expulzat în Germania de Vest după ce i-a fost retrasă cetățenia rusească. Intre timp, peste granițele închise ale Imperiului sovietic, dizidentului i se mai publicase Arhipelagul Gulag (Paris, 1973) care a avut o bună mediatizare în presa occidentală.

In Pelerina, Mircea Eliade se inspiră din evenimente petrecute real în România aflată sub ocupația armatei staliniste, citindu-l foarte probabil pe Silviu Crăciunaș precum și alte volume cu mărturii ale nenumăratelor atrocități pe care ideologii comunismului le vroiau pe vecie ascunse. Dar și aflând verbal (de la foști deținuți politic) ce se-ntâmpla în gulagul comunist după gratiile imensei rețele de închisori politice, în lagărele de exterminare (precum Canalul Dunărea-Marea Neagră, supranumit „Lagărul morții”) și în unele spitale psihiatrice.

Nuvela Pelerina, scrisă în 1975, înfățișează ca personaj principal un român de profesie inginer a cărui viață (neieșită din comun) se reduce la orele de serviciu, de relaxare si la câteva relații amicale. „Statul-închisoare” (/statul-comunist), în care dusese până la un moment dat o viață tihnită, îi rezervă însă tânărului inginer nebănuite surprize odată cu întrebarea (practic anostă) a unui necunoscut îmbrăcat cu o pelerină.

Despre acest necunoscut cititorul află că a fost ani de zile deținut politic. Însăși pelerina „mărturisește” că ar fi vorba de un fost erou decorat cu ordinul „Mihai Viteazul” în războiul pentru Basarabia si Bucovina de Nord cotropite de Stalin în vara anului 1940.

Necunoscutul înveșmântat în pelerină ar dori să afle de la inginerul întâltnit pe stradă  „Ce zi e astăzi ?”.  Întrebarea nu vrea nici pe departe să-nsemne ceva de genul „tinere, oare tu știi pe ce lume trăiești în ziua de azi?”. Ea intenționează doar să corecteze o datare eronată a unui ziar comunist.

Si totuși nevinovatele cuvinte ale străinului întâlnit în mijlocul Bucureștiului l-au și transformat pe inginer într-o victimă. Practic l-au azvârlit într-un abis, chiar înainte de formularea răspunsului. Tânărul acostat pe stradă este imediat luat în vizorul Securităţi care până atunci urmărise pas cu pas doar vechea sa victimă (1) supraviețuitoare torturilor și condițiilor de exterminare prin foame și frig din închisorile politice.

Pe neștiute, inginerul din nuvela Pelerina a fost și el metamorfozat într-o victimă a terorismului polițienesc din „statul-închisoare”, fiind făcut părtaş la o suită de întâmplări cunoscute doar cu prilejul anchetelor comunisto-securiste (a curtat o fată care locuia pe aceiași stradă si chiar lângă casa omului cu pelerina, iubita sa lucra în secția cernelurilor, la o secție de cerneluri de la Slatina fusese o explozie, etc., etc.)

Intrebat pe ce motiv a făcut 13 ani de temniță politică, filozoful Petre Țuțea (1902 -1991) a spus următoarele „Dacă aș ști ce vină am în mod real, aș cere premiul Nobel. „Ce vină vă însușiți dumneavoastră ?”, m-au întrebat. Si am fost condamnat la 20 de ani” (vezi Ultimile dialoguri cu Petre Țuțea, înregistrate la începutul anului 1991 de Gabriel Stanescu, Criterion Publishing, 2000, p.17).

La apariția mărturiilor lui Silviu Crăciunaș, cu mare succes de librărie (cf. Ion Rațiu), Daniel Norman – „jurnalist de extremă stângă, evreu român de origine si corespondentul lui „Figaro” la Londra” (vezi Ion Rațiu, „Cine mă cunoaște în țară așa cum sînt?”, București, 1991, p. 86)-, nu s-a jenat să-l amenințe pe editorul cărții „Pașii pierduți” pe care a calificat-o drept o „înșiruire de neadevăruri” (ibidem).

In 1958 și exilatul Theodor Cazaban (2) recenzase o plachetă de poezii compuse de un fost deportat la Canalul Dunăre – Marea Neagră, accentuând sublititatea expresiei din unele poeme religioase („E-aproape, e-aproape/ Răsufletul liniștii reci/ Lumina surâde în veci/ Și-nchide seninul sub ploape”, V. Vasiliu, Aici, acolo; vezi vol: Theodor Cazaban, Eseuri și cronici literare, București, Ed. Jurnalul literar, 2002).

Tânărul inginer din nuvela Pelerina îşi pierde postul din București, are un timp o slujbă în provincie, iar la sfârşit, la interogatoriul cu care se încheie nuvela, este adus dintr-un sanatoriu de boli psihice  unde fusese „cazat” de Securitate.

La ultima anchetare, inginerul află, chiar de la angajatul Securității care-l chestiona, că iubita lui rămasă într-o ţară de dincolo de Cortina de fier i-a transmis pe căi misterioase îndemnul să nu deznădăjduiască şi să aibe încredere în puterea lui Dumnezeu.

Mesajul biblic venit de la iubita stabilită în Uganda invocase următoarea frază din Noul Testament: “Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor”.

In Pelerina, cititorul n-o să găsească istoria pierderii locului de muncă avut de inginer în capitală, nici amănuntele mutării sale în provincie sau ale „cazării” forțate în stabilimentul de boli psihice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/ ).

Ca si în cazul prezentării unui fenomen religios oarecare, renumitul filozof al religiilor preferă studiul intrinsec al manifestărilor, nu înșirarea pe ața timpului a istoriei fenomenului religios.

Dacă luăm în considerare evenimentele ce au dus la anihilarea tihnei unei vieți monotone și la închipuita metamorfozare a unui om obișnuit într-un „dușman” al poporului/ al regimului de democrație populară, observăm că din prima secundă a întâlnirii pe stradă cu un fost deținut politic, tânărul a intrat ca si automat în mașinăria terorismului comunist.

Vânat de Securitate fusese tânărul chiar cu vreo doi ani mai înainte, de când trimetea peste Cortina de fier cărți poștale ilustrate fostei sale logodnice care alesese libertatea, refuzând a se întoarce de la un Colocviu din Suedia.

Intr-un mod criptic şi extrem de bine elaborat, prin meandrate peripeţii relatate în discuţii purtate la Securitate, tânărul inginer solicitat a lămuri unui necunoscut o greşală de datare a ziarului „Scânteia” este pe nesimțite „cooptat”  în alcătuirea unui stufos dosar de urmărire securistă în care ticluirea de scenarii (3) suplinește lipsa acută de FAPTE si de DOVEZI juridice pentru inculparea celui anchetat.

In finalul nuvelei apare și ideea de transcedere a terorii securisto-comuniste prin credința creștină. De parcă Mircea Eliade ar fi aflat în amănunt conținutul prelegerii despre sinucidere ținută în coșăria închisorii Aiud de prietenul său, filozoful Mircea Vulcănescu (vezi Teodor Duțu, Apropouri penitenciare, Ed. Alpha, 1999) martirizat în temnița politică.

Despre povestirea Pelerina, un doctor „în Mircea Eliade”, în lipsa oricărei opinii personale, a preferat să preia perspectiva torționarilor securiști, servită în mod ironic de academicianul Mircea Eliade, spre a sugera falsul patriotism al păzitorilor regimului comunist (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ).

Nesesizând ironia, Lucian Strochi citează pasajul unde stă scris că victima complotului descoperit de vigilența statului polițienesc ar fi fost însăși România, „o țărișoară fără vreo importanță reală pe eșicherul internațional”.  Și că împotriva României ar fi conspirat (vezi Doamne) „forțe imense externe și interne” (cf. tezei de doctorat susținută în 2003).

Printr-o „ironie mușcătoare” (descoperită de doctorul în proza eliadescă exact unde nu era cazul) complotiștii n-ar viza „un război, fie el unul psihologic”, ci culmea, ei lansează sloganuri pacifiste (vezi Lucian Strochi, Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade, Iași, 2004, p.207).

Poetul dr. Vasile Voiculescu luându-și adio de la libertatea dinainte de ocuparea sovietică a României, consemnează atât uciderile în massă la vremea foametei din anii 1946 și 1947 cât și forțata îndoctrinare comunistă prin sistemul de învățământ, i.e. rapida „înjugare a pruncilor” la marea minciună a „raiului” adus cu sine de noul totalitarism. Poetul ajuns nevinovat în temnița politică la peste șaptezeci de ani nu uită nici de cenzurarea masivă a valorilor culturale românești de până la instaurarea ilegală a comunismului, când scrie de „strămoșii șterși ca basme cu strigoi.” (dr. Vasile Voiculescu, Adio libertății)

Intr-una dintre revistele exilațior, Mircea Eliade descrisese în 1953 ocupaţia comunistă a României drept “vremea sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile autentic naţionale”

Interesată preponderent de „revelațiile asupra lagărelor, proceselor și închisorilor” din literatura sovietică, Monica Lovinescu se lăsase păcălită de poliția politică din țară care confisca sistematic mărturiile de detenție pe care Noica le-ar fi vrut publicate în Anglia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl Ion Papuc, https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/), sau ale lui Remus Radina apărute dincolo de Cortina de fier, ca și cele ale lui Aurel State.

Nepricepând multe dintre povestirile eliadești (precum Uniforme de general, Pelerina, Dayan, care și azi sunt lipsite de mediatizarea de care se bucură beletristica sa interbelică), Monica Lovinescu credea că numai la români „teroarea stalinistă” ar fi fost (vezi Doamne) pusă în paranteze”, și că „în uitarea astfel pogorâtă pe trecut, morții mor a doua oară” (vezi Monica Lovinescu, Unde scurte, ediția a doua, București, 1990, pp. 9-10). Trăind în afara Cortinei de fier si având contacte la Paris doar cu „trimișii stăpânirii” (cf. V. Ierunca) din „statul-închisoare”, ea n-avea de unde să afle că până în 1990 fusese “strivită orice idee anti-comunistă” (cf. Ion Ianolide). Conştiinţa este însă „supusă principiului libertăţii şi nimeni nu va putea să doboare această lege” scrisese fostul deținut politic Ion Ianolide (vezi rev. „Atitudini”, nr.7/2009, p.40).

Chiar dreptatea (pe care Platon a încercat s-o definească în multe din dialogurile lui, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Slobozia, 1999), ar fi „sensul însuși al vieții de fiecare zi ca și al istoriei, cea dintâi lege guvernând universul” după cu nota Nicolae Herescu (1903-1961) la moartea lui Albert Camus. Glasul scriitorului rebel îi apăruse  rafinatului latinist „inconfortabil pentru iubitorii de pace fără justiție și de știință fără conștiință” (vezi Nicolae I. Herscu, „Albert Camus și noi”,în vol.: Dreptul la adevăr, București, Ed. „Jurnalul literar”, 2004, p.194).

In consens cu părerea universitarului Herescu, înlocuit în 1945 la catedră cu Alexandru Graur, pentru că refuzase „să se întoarcă sub regimul sovietic de la București” (apud. Horia Stamatu, în „Libertatea Românească”, Madrid, 1951), Mircea Eliade nota pe 6 ianuarie 1975 gândul lui Camus după care oamenii n-ar trebui să aștepte plinirea vremii cu Judecata pe care o va face Iisus Cristos. Pentru că judecata divină are loc în fiecare zi („N’attendez pas le jugement dernier. Il a lieu tous le jours”, Camus, La chute, p.129).

Ideea de bază a scriitorului Mircea Eliade după care demonia timpului istoric poate fi pusă în paranteze doar de adevărata cultură, născută sub auspiciile timpului permanentei judecăți Dumnezeiești apare indirect în nuvela Pelerina, ea însăși o capodoperă literară cu surprinzătoare mesaje ce nu ţin seama nici de granițele de țări, nici de vigilența poliției politice.

Note si comentarii însoțitoare

  1. „Foștii condamnați politic deși „eliberați” au continuat să fie… amenințati, persecutați, interogați [de Securitatea regimului dictatorial de stânga], supuși la continue presiuni morale și materiale”, scria fostul deținut politic Emil Manu în monografia „Ion Caraion” (Ed. Universal Dalsi, București, 1999, p.167).
  2. „Scenarită” este și fabricarea (din 1994) „dosarului politic” a internării bolnavului Eminescu, internare pricinuită în 28 iunie 1883 de evoluția spre creier a sifilisului netratat (apud. George Călinescu). Alexandru Paleologu taxase drept „dobitocie” asemenea „scenarită”, amintindu-și declarația lui Maiorescu în care-i spunea doctorului Șuțu că „nu va cruța nici un ban” pentru tratarea bolnavului Mihai Eminescu. Cine-l acuză pe Titu Maiorescu ar fi, în opinia lui Al. Paleologu, „ignar, incult și idiot” (Alexandru Paleologu într-un interviu publicat în „Caiete botoșănene”, nr. 2-3/ 1999, p.19; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Un căutător de înțelepciune discret: Alexandru Paleologu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-paleologu/; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, De ce nu este întotdeauna bine să fii în vogă, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/07/de_ce_nu_este_intotdeauna-1.pdf). O carte interesantă și bine documentată despre relația dintre Eminescu și Maiorescu a scris Florin Paraschiv: Imperceptibila Junime (Baia Mare, 2015, ISBN 978-606-8423-25-8; la p.36 el citează volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Slobozia, 1998; https://archive.org/details/configuratii/mode/2up).
  3. Theodor Cazaban n-a putut fi amețit cu vorbe de „trimișii stăpânirii” de după împușcarea Ceaușeștilor și „rotirea de cadre” (apud. Mihai Cantuniari). Într-un interviu din iunie 1993 îi spunea Mihaelei Cristea (angajată a Televiziunii din România) de nivelul scăzut al consumatorului de emisiuni televizate, amintind de o carte italienească al cărei titlu era: „La prevalenza del cretino”. Pe urmă nu lasă neobservate „calculele în materie de onorabilitate a persoanelor”, altfel spus, „cosmetizările” biografice de mare succes la „prostia de massă” care l-a huiduit pe Corneliu Coposu, „un martir al rezistenței” (vezi Th. Cazaban în volumul de interviuri: Experiența inițiatică a exilului, București, Ed. Roza Vânturilor, 1994, p. 334). Semnificativă este și prompta sesizare a truncherii adevărului istoric, prin încercarea de evacuare din memoria colectivă a instituționalizării crimei de genocid din totalitarismul de stânga prin încarcerarea și exterminarea în temnițe politice a milioane de români nevinovați, atât în țara aflată sub „ocupație moscovită” cât si în provinciile românești (Bucovina de nord si Basarabia) înglobate în Imperiul sovietic (U.R.S.S.). In Raportul de la Helsinki referitor la victimele comunismului ar fi fost trecute patru milioane de români (apud. Magda Ursache, Bulevarde de cenzură). „Megafoanele puterii” de după 1990 trâmbițau „marea schimbare” odată cu înlocuirea lui Ceaușescu prin Iliescu. In acest sens fusese manevrat (de Radu Varia) și Emil Cioran să vorbească de bine noul regim de la București (vezi Radu Portocală, Cioran- sfârșitul furat, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/01/radu-portocala-cioran-sfarsitul-furat.pdf). Insistent invitat să se întoarcă în România scăpată de „pârlitul” (Th. C.) de Ceaușescu al cărui regim fusese departe de „teroarea stalinistă de sub Gheorghiu-Dej „și Ana Pauker” (Th. Cazaban), autorul romanului Parage a ocolit capcana prin care practic era constrâns a accepta minciuna cu „marea schimbare” spunând că a plecat dintr-un regat și ar dori să se întoarcă „tot într-un regat” (p.336).

Repere bibliografice

 Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din Wikipedia informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților publicate după căderea Cortinei de fier, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/ .

 

 

Valentina Teclici: Sunt ca o pasăre (poeme)

Lemn de vioară, inima

 

Copacul transcendental

aripă orientată spre cer

deschide al vieţii portal,

reculegere şi patima,

lemn de vioară, inima.

 

Rădăcinile grele

de visuri şi esenţe

primordiale şi ultime,

râvnesc să soarbă din soare

lumini roditoare.

Crengile încărcate

de fructe, larve, humă

se vor purificate

cu lacrimi de lună.

 

Inimă de gheaţă, inimă de jar

lemn de vioară,

mormânt, cruce, altar.

Totu-i mirific

totu-i doar un joc,

înnăscut, repetat,

ştiut pe de rost.

Joc de noroc.

 

Începutul e zbor

sfârşitul e zbor,

lemn de vioară, inima,

copacul transcendental,

umple spaţiul, ca un ascet

între răsărit şi apus, A şi Z.

 

 

Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?

 

Pretutindeni, semnele timpului.

Unele, ascunse perle în inima credinţei,

altele, cicatrici aparent vindecate

pe scoarţa sufletului.

Unele, bijuterii ale soarelui,

purtate umil de natură.

Altele, victorii ale minţii,

trimf al aroganţei şi risipei.

 

Pretutindeni sunt noduri marinăreşti

ori noduri gordiene ale încercărilor.

Uneori rochia speranţei e atât de largă

de poate-mbrăca omenirea.

Alteori, pălăria fricii, coroană de gheaţă,

încremeneşte acordurile viorii

şi formele-şi pierd aura.

 

Nicăieri, niciunde, intenţii, cuvinte,

născute ori ucise acum,

în clipa împărăţind conştiinţa.

Vei cânta rapsodia iubirii?

Vei trece mut, lebădă încrustată-n marmură?

Vei fi aripă în stolul visurilor albastre?

Ori frunză cenuşie de renunţări?

Ce vei însemna acum pe pânză?

Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?

 

  Continue reading „Valentina Teclici: Sunt ca o pasăre (poeme)”

Ionuț ȚENE – Regina Maria: filmul despre complicatele culise internaţionale ale recunoaşterii României Mari

            Un film de istorie, aşa cum nu s-a mai făcut de mulţi ani, am vizionat recent. „Regina Maria” este singurul film al Centenarului, din păcate. Ar fi trebuit realizate mai multe. Este o tramă excelentă bazată pe fapte reale, ce are în prim plan figura marcantă a Reginei Maria. Regăsim o Românie devastată de Primul Război Mondial, care era măcinată de boală, ținută captivă foametei și deznădejdei, soarta politică a naţiunii era extrem de controversată şi schimbătoare. Deşi am câştigat primul război mondial riscam să pierdem la tratativele de pace teritoriile româneşti promise de Aliaţi premierului Ion IC Brătianu în vara lui 1916 şi căştigate prin luptă sau plebiscit popular. Este un film al recunoaşterii internaţionale a Marii Uniri, care s-a realizat nu numai prin sângele soldaţilor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, prin adunarea de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia, ci şi prin tenacitatea casei regale din culisele tratativelor de pace de la Paris. Ca să câştige diplomaţia românească între tigrii marilor puteri a trebuit să se apeleze la frumoasa Regină Maria. În primăvara anului 1919, Regina Maria pleacă, cu acordul regelui Ferdinand şi guvernului Ion IC Brătianu, la Conferința de Pace de la Paris să-i înfrunte pe cei mai puternici lideri ai lumii și să lupte pentru o Românie Mare. Cu o distribuţie de excepţie regizorii Alexis Cahill şi Brigitte Drodtloff reuşesc să surprindă perfect personajele istorice cât mai aproape de adevăr. Echipa de actori este internaţională şi joacă remarcabil ceea ce însemna la vremea respectivă fizionomiile diverse ale casei regale din România şi politicienii participanţi la Conferinţa de pace de la Paris din 1919: Roxana Lupu, Daniel Plier, Richard Elfyn, Richard Elfyn, Patrick Drury, Caroline Loncq. E interesant şi de apreciat că Regina Maria este interpretată excepţional de actriţa româncă Roxana Lupu. Ea a jucat magistral rolul de regină, reuşind să fie rece şi severă, hotărâtă şi tenace, dar şi caldă şi senzuală atunci când rolul a impus. Se vorbeşte mai multe limbi în film, elita ţării şi contextul extern era profund internaţional. Engleza, germana şi franceza erau limbi uzuale la Bucureşti.

           Filmul prezintă participarea regală la Conferința de Pace de la Paris, care a avut loc în 1919, după Primul Război Mondial. Maria a petrecut săptămâni întregi în Anglia și Franța, negociind în numele țării ei și încercând să obțină recunoașterea deplină pentru schimbările suferite de România după Marele Război. Filmul examinează rolul personal al Reginei Maria în negocieri, precum și opoziția de care s-a lovit acasă și în străinătate, în timp ce familia regală are probleme într-o lume aflată în plină schimbare şi sub pericolul bolşevismului. Regizorul surprinde genial consiliile guvernamentale cu un prinţ Carol isteric şi răzvrătit împotriva mamei, Regina Maria, care s-a opus căsătoriei sale cu prinţesa Lambrino, care risca să dezechilibreze înţelegerea dintre domnul străin Carol I şi aristocraţia autohtonă în urma acordului din 1866. Când prinde prilejul, prinţul Carol se răzbună pe mama sa, umilind-o în şedinţele de cabinet. Dincolo de opoziţia lui Carol, dar şi a neîncrederii soţului ei Ferdinand, interpretat de actor cât mai aproape de personalitatea sa, Regina Maria urmăreşte cu tenacitate interesele României Mari la Conferinţa de Pace de la Paris. Frumoasă şi bine îmbrăcată, făcând parte din mariile familii regale ale Europei, Regina Maria reuşeşte să se impună premierului francez Clemenceau, supranumit „Tigrul”. Acesta îl tot amâna până la exasperare pe Ion IC Brătianu în privinţa unirii Transilvaniei cu România, acceptând doar revenirea Basarabiei la patria mamă. Regina Maria s-a folosit şi de presa mondenă care a urmărit-o pas cu pas prin oraşul luminilor, făcându-i o publicitate ce a stârnit curiozitatea politicienilor. Îl seduce cu privirea,inteligenţa şi câteva lacrimi pe premierul francez în audienţa privată şi acesta promite că va fi de partea României unite la conferinţă, mai puţin Banatul, pe care îl preferă împărţit între ţara noastră şi Serbia. La nceput, Lloyd George, premierul britanic, a ignorat-o pe Regină la un prânz de lucru. Aceasta pleacă intempestiv şi merge la verişorul său regele Angliei. Aici într-un cadru familial, de rude apropiate, reuşeşte să-i impună regelui George interesele României. La reîntoarcerea la Paris premierul britanic îi cere o audienţă şi regina aproape îi porunceşte lui Loyd George să recunoască sacrificiile poporului român în război şi să accepte România Continue reading „Ionuț ȚENE – Regina Maria: filmul despre complicatele culise internaţionale ale recunoaşterii României Mari”

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: EXPOZIȚIE INTERCONTINENTALĂ DE ARTĂ: O.N.U. SIMBOL AL VIEȚII, LIBERTĂȚII ȘI FERICIRII

Împlinirea a 75 de ani de la înființarea Organizației Națiunilor Unite este un motiv de sărbătoare nu doar în sens politic, ci și artistic. Așa a gândit artistul, curatorul și promotorul Ștefan Balog, președinte al Fundației Inter-Art din Aiud, atunci când a lansat o invitație neobișnuită artiștilor de pe șase continente, din cele 193 de țări membre ale ONU: dedicarea unei expoziții în premieră mondială absolută acestei aniversări.

Organizatorii au optat pentru tablouri în format 21 x 21 cm. La finalizarea procedurii de selecție, 24 de artiști, reprezentând un bogat spectru multietnic, care simbolizează diversitatea artistică a umanității întregi, au fost desemnați să  reprezinte prin operele lor idealurile care au stat la baza constituirii Organizației Națiunilor Unite. Lucrările lor urmează să fie expuse la sediul ONU din New York, respectiv la Palatul Națiunilor din Geneva.

Manifestarea este organizată cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe și al Institutului Cultural Român. Preluând patronajul expoziției, Președintele României, Klaus Werner Johannis a apreciat în discursul său de inaugurare intenția participanților de a promova și menține pacea lumii (discursul integral este publicat în catalogul expoziției).

Manifestarea se constituie ca omagiu adus ONU, însemn de respect pentru tot ceea ce reprezintă acum această organizație ajunsă în al 75 de an de existență, afirmă Ştefan Balog. Curatorul expoziției dorește să conecteze prin artă toate națiunile lumii. Scopul expoziției este acela de a demonstra că, prin artă, putem construi „o lume mai bună, o lume a libertății și conviețuirii, a cooperării și înțelegerii și a unității dintre oameni, dintre națiuni și culturi” (extras din comunicatul de presă al Fundației Inter-Art).

Ținând cont de restricțiile impuse în perioada pandemiei, expoziția poate fi vizitată numai virtual la adresa http://www.inter-art.ro. Urmează ca tablourile să fie expuse în spațiul destinat lor deîndată ce va fi posibil.

Reprezentând Principatul Liechtenstein, artista Barbara Walder, cunoscută publicului român prin mai multe expoziții organizate în diferite orașe ale țării, a acordat interviuri mai multor publicații din Germania, exprimând admirație pentru inițiativa fundației din Aiud. A apărut între noi un puternic sentiment de unitate, a remarcat artista care-și semnează operele cu pseudonimul Luzena. Noi, artiștii lumii, suntem unul singur în această operă mare de artă, constituită din mai multe părți individuale. Acest fapt ne dă un puternic impuls, cumulând dorințele noastre de bine, pe care le adresăm atât ONU, cât și întregii lumi. Covid-19 ne poate separa fizic, dar în interior, se simte cum crește în noi o solidaritate strânsă. Mintea omului este capabilă să creeze unitate și armonie.

În imagine apare lucrarea Barbarei Walder – Luzena (http://www.luzena.art/) intitulată Omagiu lui Dag Hammarskjöld (2019, artă concretă: pictură-colaj, hârtie dublu stratificată de ziar, foiță de aur 24 carate, 21 x 21 cm). Dag Hammarskjöld a fost al doilea secretar general al Organizației Națiunilor Unite.

Ideile sale, dragostea sa pentru natură, practicile de solitudine, lecțiile deduse din religia naturii, atașamentul său, simplitatea, modestia și fidelitatea sa față de formele cunoașterii spirituale, pe care le-a valorificat tacit în activitatea sa politică extrem de eficientă, trăgându-și sevele din experiența spirituală similară a unei largi comunități de oameni însuflețiți de aceleași idealuri, au exercitat asupra artistei Barbara Walder, alias Luzena o fascinație deosebită. Prin el i s-a deschis o nouă perspectivă asupra spiritualității unei întregi serii de demnitari de prim rang din domeniul politicii de înaltă clasă.

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: EXPOZIȚIE INTERCONTINENTALĂ DE ARTĂ: O.N.U. SIMBOL AL VIEȚII, LIBERTĂȚII ȘI FERICIRII”

Cristina HOROTAN: IERAREA IERTĂRILOR (POEME)

VINDECARE

Acum un an, cunoșteam ura
Dispreț, boală și josnicie
Și mi-am abandonat armura
Nesocotind ce va să vie.

Și au venit nopți nedormite
Și scâncete asurzitoare
Și gânduri negre, convertite
În zile pline de teroare.

În minunată zi cu soare,
Furtun-a fost în al meu suflet.
Și fiecare sărbătoare,
O zi de doliu-n negru umblet.

Și toată eu, eram pe moarte
Plină de răni și de angoasă,
De ura ce crescuse-n mine
Ucigând orb..fata frumoasă.

Au trecut luni, săptămâni, zile
Și ceasuri lungi, minute goale
Secunde sfâșiate-n clipe…
Ducându-mă constant la vale.

Dar e ciudat… că degradarea
Întregii celei ce-am fost eu
Venea din ura ce-a sădit-o
În mine, omul fariseu.

Plângea oglinda mea frumoasă,
Și-mi arăta ce devenisem.
Căci în a urii avalanșă
Nu eram eu…eu dispărusem.

După mult timp, în apogeu,
Am deslușit întreg misterul.
Iar răul meu am fost chiar eu,
La unison cu fariseul.

Am revenit însă la mine…
Lăsându-mi ura la o parte
Și ce e rău transform în bine
Ca să pot merge mai departe.

Cât despre răni și despre oameni…
Eu nu-i pot face să dispară
Și nici nu vreau să-mi trăiesc anii
Umbriți de ura cea amară.

Și am lăsat-o să se ducă
Și să trăiască în alți oameni.
Ea, dispărând ca o nălucă
Eu, fără ură pentru semeni.

Și-atât de-nalțător e totul
Când eu sunt propria-mi stăpână
Pe ce gândesc, ce simt, pe situl
Frumoasei vieți ce-o să-mi rămână.

Refuz să mai cad pradă urii,
Simțămintelor tenebroase,
Care ucid fără regrete
Tot, până-n măduva din oase.

Refuz să-mi las viața pierdută
În mojicii și răzbunare!
Și să ajung să fiu o brută,
Un suflet fad, fără culoare.

Refuz să caut leac durerii
În substitutul machiavellic,
Ce seceră magia vieții
Și mă transformă-ntr-un eretic.

Refuz s-accept ce îmi dau alții!
Să mă las dezumanizată!
Nu vreau să le intru în grații.
Am conștiința împăcată.

Iar despre cei ce nu-mi dau pace,
Cu fapte, vorbe sau injurii…
În ei…nimic! doar ura zace
Deși se cred stăpânii lumii.

Le mulțumesc de-nvățătura
Din ale lor lecții meschine.
M-am vindecat. Și știu că ura
E pentru ei,  nu pentru mine.

Prefer să-mi iau naivitatea
În brațe, să nu-i mai dau drumul.
Lăsându-le lor libertatea
Să judece, unul și unul.

Prefer să port în continuare
Haina de om, chiar zdrențuită
De fenomenele amare
Care o fac neprețuită.

Prefer să plâng dacă mă doare,
Prefer să scriu o poezie,
Prefer să mă bucur de soare.
Prefer să iert, cu bucurie.

Prefer s-accept omul cum este,
Căci eu sunt nimeni ca să-l judec.
Prefer părerile oneste.
Mai bine nu ucid, ci vindec.

Voi sta de-acum cât mai departe
De cei ghidați numai de ură,
De interese-ascunse-n spate
Învăluite-n neagră zgură.

Voi, fiți cum vreți și cum vi-i felul,
Eu sunt cum vreau și sunt cum sunt.
Voi, fiți puternici ca oțelul!
Eu rămân focul din pământ.

Continuați voi cu boala voastră,
Eu continui…. cum hotărăsc;
Rămâneți voi în bula voastră!
Eu v-am iertat. Eu nu urăsc.

 

 

TU

Iubitule, ce paradox!
Când erai mai căzut ca mine,
Pierdut singur în echinox
Și te durea… dar nu de tine.

În smogul ce te-a sufocat
Și ți-a-nghițit tot oxigenul,
Te-ai ridicat,  ai continuat
Și ai sfidat sublim blestemul.

Iar eu…cu vise risipite,
Căzută uneori prea mult,
Cu simțurile amorțite
Într-un trist episod ocult…

Am văzut mâna ta, întinsă
Tu, cel de toți sacrificat,
Și-ai refuzat să mă lași prinsă
În deprimantul bal-mascat.

Cu puterile-ți poate pale
După infernul străbătut,
Ți-ai așezat inima moale
În fața mea, să-mi fie scut.

Fără să-ți creionezi în minte
Imaginea unor arcași
Ce cu săgeți de-oțel fierbinte
Trăgeau în noi ca niște lași.

Cu inima tot la vedere,
Fără armuri și sabie,
Ai fost aceeași adiere
Ce-a risipit fobiile.

Câtă putere și iubire,
Cât suflu magic poți să ai…
Căci și atunci când n-ai nimic,
Din tot ce ești,  tuturor dai.

 

 

TIMPURI NOI

Profund timpurile-s schimbate
Plutim prin vise-n alte ere
În nopți, când orologiul bate
Vestind emoții efemere.

Bate vântul puternic, vara,
Înțepând măduva din oase,
Adesea ninge primăvara
Ucigând florile din glastre.

Iar iarna-i fără de zăpadă
Înmugurind bobocii florii,
Toamna abia de mai există
Și vara-n iarnă-și trece pomii.

Timpul nu mai are răbdare
Cum marele scriitor spune,
Și repetabila cărare
N-are nici sens și n-are nume.

Sufletele nu se mai leagă
Unul de altul, ca-n istorii.
Iar omul sentimente-și neagă
Trăind scenarii iluzorii.

Lumea-i prea dezumanizată
Și vinde tot ce nu se vinde.
Din bucla veacului, sistată
Doar boala mută se extinde.

Profund timpurile-s schimbate
Și rătăcim, căutând sensul,
In anevrismul lumii mate
Care ne-mbolnăvește mersul.
Continue reading „Cristina HOROTAN: IERAREA IERTĂRILOR (POEME)”

Mircea Dorin ISTRATE: POEZII PENTRU SÂMBĂTĂ SEARA (3) ÎNĂLȚĂTOARELE IUBIRI

CLIPA NOPŢILOR DE MIERE

 

Moţăind opaiţul arde,  luminând în pâlpâire

Pânza veche de paianjen, semnul veşnicei uitări,

Şi în picuri mi se cerne, tot punând în tăinuire

Până-n colţuri de odaie, adormitele visări.

 

Cariul roade sus în grindă ţandără de veşnicie

Iar motanul toarce timpuri ghemuit sub calda vatră,

Mărunţind în clipe vremuri, orologiul nu mai ştie

Cât secunde numărat-a, în viaţa-i depănată.

 

Noaptea-şi ţese vălul negru înflorat cu mii de stele

Şi cu-a lunii raze pale mi-l mângâie-nfiorată,

Adormind în hăul lumii toate sufletele cele

Care dorm în cuib de vise, somn cu miere picurată.

 

Pace-i pe pământ şi-n ceruri ca-n a lumii începuturi,

În rotiri pe bolta naltă trec luceferii în roiuri,

Infinitul de de-asupra scânteiază-n sterpe luturi

Să-şi arate măreţia, din a sale large hăuri.

 

Eu, străpung cu ochii minţii lumi ce nu mi se mai gată

Fermecat de ce-i pe-acolo, ruşinat de ce-i pe-aici

Şi visez ca-n alte timpuri voi ajunge poate-odată

 

 

FATA LA IZVOR

 

În răcoarea dimineţii, lunca lăcrimată-n rouă

Se trezeşte lenevoasă din cuibaru-i visător

Şi de soare mângâiat, feciorelnic se-nfioară

Lăsând vântul s-o alinte cu-alui şoapte de amor.

 

Florile încet suspină după visele din noapte

Ce trăitu-le-au alături de luceferi iubitori,

Ei purtatu-le-au prin ceruri în caleşti înaripate

Ca s-adoarmă legănate de-nstelaţii zburători

 

Peste toţi şi peste toate se ridică mândrul soare

Scânteind din înălţime cu săgeţile-i de foc

Trimiţând călduri în valuri ca pe toţi să-i înfioare

Îndulcindu-le viaţa, în clipite de noroc.

 

***

Din a zării depărtare, cu ulciorul într-o mână

Vine-o crudă fetişcană căutând din ochi izvorul,

Să ia apă ne-ncepută şi s-asculte cum îngână

Ne-nţelese şoapte care, îi ghici-vor viitorul.

 

Când ajunge-n locul cela rourat şi cu răcoare

Cu nesaţ îmi soarbe apa ca să-i stâmpere arsura

Şi-a ei buze-nfiebinţeală da-va dulcea sărutare

Izvoraşului sfielnic, tulburat peste măsură.

 

El în val se unduieşte şi-apoi trestiile toate

Simt fiorul ce le trece în smerelnic ruşinat,

Bătând malu-n clipocire cu-ale sale limpezi ape

Se tot duce mai departe şuşotind în tremurat

 

 

DE NE-AM ÎNTOARCE-N TIMP

 

Din clepsidra veşniciei vreme curge trecătoare

Aducând din ieri spre mâine clipe lungi la numărare

Şi-ntr-o parte cât se-adună ni se ia ca un făcut

Din cât datu-ne-a Măritul ca avere de-nceput.

 

Eu, copil, ca nesătulul timp luam să-l risipesc

Pe nimicuri lucitoare, bucuros că mai trăiesc

Clipa ceea mult visată când aprins de-a ta privire

Mă ardeam ca foc de paie în prădalnica iubire.

 

Doamne, cum acele zile erau miere şi divin

Ce-o sorbeam ca însetaţii de arsura unui chin,

Ele toate tăinuite puse-n ţandără de gând

Mângâia-ne-o amintirea, anilor ce vin la rând.

 

N-a pierit nici azi simţirea din a vremii tinereţe

Când, sub boltă de luceferi în cuvinte de tandreţe

Ne-ndulceam cuminţi în noapte tot luând cu împrumut,

Fierbinţeală de săruturi din iubiri de început.

 

Din fântânile de suflet, din speranţa unui gând

Tot băut-am apa vie multe zile ani la rând,

Şi-nspre cer tot înălţat-am pătimaşul nostru dor

Să ne umplem cu iubire, întomnate vremi ce mor.

 

 

BLESTEMUL DE FECIOARĂ

 

Te-ai îndulcit cu mierea iubiri de-nceput

Luând fecioarei vamă a gurii fierbinţeală

Şi-n sufletu-i stârnit-ai fiorul ce-a-ncăput

În boaba unei lacrimi ce-a şters-o cu sfială.

 

Apoi te-ai dus pe lume pierdut în necuprinsuri

Şi-n urma ta lăsat-ai pustiul s-o doboare,

Morganele speranţe topeasc-o-n grele visuri

Iar lunga aşteptare încet să mi-o doboare.

 

Făcut-ai oare bine pungaş de inimi crude

Să furi fără să-ţi pese speranţe nălţătoare?

Şi-a tale simţămine să fie mute surde

La chipul plâns de-atuncea a tinerei fecioare?

 

Ai merita să capeţi pedeapsă fără milă

La fapta ta mârşavă făcută din plăcere,

Să fii proscrisul lumii, iar veşnicita-ţi vină

Să-ţi umple restul vieţii cu clipe în durere.

 

Cu spini fie-ţi a vieţii cărare lunecoasă,

Ciulinii fie-ţi perna pe care capul pui,

In visul nopţi fie-ţi doar doamna cea cu coasa

Ce-n smoală să te fiarbă la talpa iadului.

 

***

Lăsaţi în bună pace smeritele fecioare

Iubesască visătoare aleşii Feţi-Frumoşi,

Norocul cel zburdalnic le steie la picioare

Şi-a vieţii ani la fie în toate bucuroşi.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: POEZII PENTRU SÂMBĂTĂ SEARA (3) ÎNĂLȚĂTOARELE IUBIRI”

Veronica BALAJ: DRUM DE MAGIE – POEZIA

Silvia C. NEGRU

Harpa de  piatră/The stone harp

(Traducere  Olimpia Sârb)

Editura  Eurobit,Timișoara, 2020

„Când picură viața, grădinile cântă” (Pag. 222)

După un număr remarcabil de volume, versuri, eseuri, biografii, proză scurtă, dramaturgie, Silvia C. Negru, membră UARF și la Societatea Enciclopedică Banatul, așa cum rezultă și din Fișa de autor, de la finele cărții în discuție, „Harpa de piatră”/”The stone harp”, intervine în spațiul literar cu noi pagini care întregesc frumos profilul său  de scriitoare. Debutând la prestigioasa editură Facla din Timișoara, în 1985, cu volumul „Carnavalul  florilor”, și fiind bine primită de confrații întru scris, {numim doar  paginile de  întâmpinare semnate de poetul vremii, Damian Ureche sau Aurel Turcuș}, Silvia C. Negru a străbătut un drum al creației literare fără sincope. De câte ori avem de-a face cu o asemenea  implicare știm că este vorba de răspunsul dat la trăirile interioare. Se adaugă totdeauna, perseverența înrudită cu truda și pasiunea.

Deși s-au adunat sub același nume, de-a lungul vremii, volume cu trimitere la mai toate genurile literare, deși a fost prezentă cu articole  în diferite reviste sau la conferințe, ori activități culturale, totdeauna, Sivia C .Negru  s-a considerat în primul rând, poetă. Poezia este pentru ea o emblemă a existenței personale, drept pentru care, ne vom referi cu precădere la acest statut  al său.

Volumul în discuție, recent apărut, invită încă  din titlu, la o colaborare cu cititorul. La o descifrare a metaforei. „Harpa de piatră”, ni se sugerează, că va cânta cumva, nu este doar o imagine picturală, decorativă imprimată pe copertă. Cum și ce sunete va scoate o harpă din piatră? Cine o va însufleți oare? Poate versul. Poate imaginația poetică. Sau, ambele duse/aduse în rotundul expresiv prin harul creatorului de univers artistic. Oricum este un titlu inspirat și ne duce cu gândul la Eichendorff, care, nota, mergând pe linia magiei cuvântului stilizat în scris: „Dacă găsești cuvântul  magic, lumea începe să cânte”.

 

Cartea de față, este un sumum de trăiri împletite cu o vibrație particulară. Spun  particulară, întrucât, avem de-a face cu o derulare a acestora,  într-un spațiu larg, între pământ și cer. Coordonata principală a stucturii volumului este însăși existența. Esența acesteia. Existența în poliedrice trăiri și reverberații artistice. De aici, desfășurarea unui mosor, adesea  invocat în versurile volumului. Firul mosorului conduce sugestiv spre o notă magică. Magica traversare a vieții terestre, dublată de magica iluzie a percepției celeste. Două fațete ale simțirii profunde. Superficialul cotidian, mărturisește chiar un vers, o irită pe autoarea care, a avut chemarea spre esență, spre raportul  om-univers încă de la volumele de început. Argumente sunt și unele titluri ale acestora, precum  „Stihuri pentru cruce și destin” (Editura Pardon, 2006), „Altar” (aceeași editură, 2007), sau „Întrupare” (tipărit la Drobeta Turnu Severin, Editura Profin, 2013). Versurile volumului surprind intersectări frapante în derularea neliniștilor încercate în perimetrul existențial concret sau, imaginat, descifrat parțial, adică, om-cer-pământ-divinitate.

Ilustrăm  citând câteva din multele versuri exemplificative:

„Aerul ne încearcă rezistența la mari înălțimi

Vocile spectaculare sunt pline de Cer

Mă mângâie atentă însingurarea.

Din Biblia gândirii noastre

Se rescrie seva spiritului ales”

(ecou modulat – pag. 42)

Existența terestră, umană, are sens doar în pandant cu imaginea sa celestă. Divinitatea fiind prezentă și când nu-i este pronunțat  numele. Sugestia funcționează la parametri subtili, dar înalți ai senzorialului particular. Cititorul are avantajul de a se compara cu sine, în trecerea de la o trăire la alta. Citez poemele „Semn în imgine” (pag 154) adăugând și titlul altui poem „Trăite și nerostite” (pag. 174). Dacă poemele au marca existenței, a esenței, obligatoriu, în logica  interdependenței, intervine firește, ideea de trecere. Și asta nu se poate imagina/defini, decât prin raportarea la durată. Timpul devine astfel, o altă coordonată de susținere a imaginilor poetice. Am putea spune că infiltrarea acestui concept în vers are dimensiuni absolut fascinante, de la incertiudine și flacără, la regăsirea luminii divine. Iată doar un exemplu de poem:

„Clipa se dezbracă pe calea căinței

În vetuste oglinzi,stă   sacralitatea…

Priveliști,balsamuri și arderea Păsării

pe cântatul necântat,în derobarea clipei.”

(Pag .16)

Continue reading „Veronica BALAJ: DRUM DE MAGIE – POEZIA”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Simbioză

SIMBIOZĂ
                                    (Iubiți pomul)

M-am înfrățit cu o rădăcină de gorun,
Trăia înfiptă-n glie,
Îmi trimitea prin frunze oxigenul,
Eu îi curățam doar de omidă frunza.

Puțină-i munca mea, am zis
Și am vrut s-o ud cu rouă,
Dar pomul dinafară mi-a adus un nor
Îndesat cu apă ca fagurul cu miere,
Încât mi-am mai umplut și un bazin de-nnot.

Stejarul nu mi-a spus nimic;
Cineva a început să-l taie,
Fiecare lovitură de secure
Izbea în propriile-i picioare.

Învățătura: ”Să îngrijim mediul natural, căci
suntem chiriași în Casa  Creatorului!”

———————–

Ioan Miclău-Gepianu

CRINGILA, N.S.W. AUSTRALIA

Ianuarie  2021