Alexandru Nemoianu : Acum

ACUM

Responsabilitatea noastra este deplina doar in momentul in care ne vom da seama ca cea mai importanta clipa a vietii,singura care are semnificatie este cea prezenta,”acum”.Daca acea clipa,momentul”acum” il vom trai avand constinta ca doar in acel moment putem face diferenta intre bine si rau,doar acel moment,sub voia si actiunea noastra ,se inscrie in vesnicie,ne vom gasi aproape de mantuire.

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare,stării de “acum”.

Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.

Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat,care este asezat,așa cum a fost,în veșnicie.Ne putem gândi la acel trecut,îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba.Dramatic și de tot negativi  și încă și ridicoli,devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.

Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui,va fi obligat să “lupte”.Această “lupta” înseamnă de fapt alegerea,opțiunea între “bine” și “rău”.Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristică decisivă a condiției umane și alegerea făcută ne așează în veșnicie,spre viață sau moarte.Aici putem vedea o taina profunda.Fiecare generatie va avea o alta incercare si cu ea posibilitatea si obligativitatea de a alege intre bine sir au,iar aceasta alegere va aseza pe fiecare in vesnicie:spre invierea vietii sau spre pedeapsa vesnica.Din aceasta cauza “istoria” este atata de imprevizibila si Slava Domnului ca este asa.Noi nu repetam comportamente concrete din istorie,dar putem repeat si imita comportamente morale.Clipa trecută,”trecutul” nu trebuie uitat,căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului lui Dumnezeu în cei care au fost.Dar el nu trebuie absolutizat sau idealizat.Toate încercările de a reanvia căile trecute ,doar din cauza că au aparținut trecutului și de a opri innoirile,doar pentrucă sunt noi,au sfârșit într-un eșec penibil.Este bine și de folos să ne amintim de trecut și mai ales de modul în care oamenii s-au comportat în fața încercărilor de tot felul,este bine să ne amintim pentru a avea modele de comportament moral.Dar a caută să îi corectăm sau să dăm sfaturi despre ce și cum ar fi trebuit,după părerea noastră, să se comporte este un exercițiu în inutilitate ,etalare de superbie prostească.

La fel este și relația pe care o avem cu “viitorul”.

Nu știm ce se va întâmpla în viitor.Proiecțiile pe care le facem sunt pur și simplu inutilități intelectuale.Dacă vom  cerceta ceeace “proiectau” cei care au trăit în urmă cu treizeci,patruzeci de ani în urmă despre cum va arăta lumea azi,pur și simplu vom rămâne uluiți și vom putea crede că respectivii futurologi erau incetinei la minte.Motivul acestor proiecții aberante este simplu și a fost exprimat de către Friedrich von Hayek,întemeietorul școlii economice din Chicago,drept ,”imposibilitatea de a cunoaște circumstanțele particulare în timp și spațiu’.În alte cuvinte neputința de a ști care vor fi reacțiile personale și colective față cu evenimente ce pot apărea spontan.

Din cele spuse rezultă că obsesia cu corectarea trecutului și prevederea viitorului sunt fără nici un folos.Singura clipă care are importantă este cea de “acum”. În acea clipă putem face un lucru bun sau rău,putem ajuta un semen sau îl putem ignora,putem ușura o durere sau putem trece nepăsători pe lângă ea, sau mai rău.”Acum”, este momentul în care oamenii fac tot soiul de copromisuri și fără-de-legi,”acum” se cred mai deștepți decât sunt,”acum” se mântuiesc sau osândesc.Atitudini “virtuase” și păreri despre cum ne-am fi comportat față cu stări conflictuale trecute,cum am apucat să spun,sunt și fără folos și dovezi de mândrie prostească dar,mai ales de complicitate.Limpede ne spune asta Sfânta Evanghelie:”..Că zidiți mormintele proorocilor și împodobiți pe ale drepților./Și ziceți:De am fi fost noi în zilele părinților noștri,n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui proorocilor./Astfel dar,mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor care au ucis pe prooroci./Dar voi întreceți măsura părinților voștri.”(Matei 23;29-32)În mod răspicat ni se spune că suntem un “trup”,cei vii și cei care nu mai sunt,și că suntem responsabili, ca parte din comunitate ,pentru toate.Dar această responsabilitate nu stă pentru “fapte”, ea stă în obligația de a ne comporta moral și spiritual bine.Oamenii nu se grupează după “faptele” lor, se grupează după trăirile lor morale consecvente.Deci limpede ni se spune că nu suntem gloată,suntem persone și ca persone trebuie să facem alegera cea bună în clipă care ne este dată,”acum”.Iar mai departe “Judecata” este în mâinile lui Dumnezeu.De aceea trebuie cu mare băgare de seama să privim clipa imediată,”acum”.Căci în această clipă se petrece o mare taină;”a venit ora ispitei,ceasul cel fără de noroc,care  poate face din bun rău și din tare slab”.Ori,mai bine zis,ceasul în care sub voința noastră  aceste lucruri se pot întâmplă și nimeni  altul decât propria persoană nu va avea vină.

În clipa în care fie suntem,fie credem că suntem încercați sau aflați la greu, să ne aducem aminte că toate sunt sub o Voie care nu uită și nu lasă nimic la întâmplare.Că încercările la care suntem supuși și binefacerile de care avem parte sunt date sub un gând pururea bun.Iată cum este exprimat acest lucru în Cartea Macabeilor;”Că n-a ales Domnul pe poporul Sau pentru acest loc,ci locul acesta pentru poporul Sau.Pentru aceea ,și locul acesta a avut parte de răutățile ce s-au întâmplat în popor,ca după aceea să se facă părtaș bunătăților celor de la Domnul”(II Macabei,5;1920).

Făgăduința sub care stăm este mai tare decât tot ce poate fi inchpuit și ea nu va dezminti câtă vreme îi vom stă credincioși  în Ortodoxie.

Alexandru Nemoianu

Istoric

USA

Alexandru NEMOIANU :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Istoric, USA

DESPRE CUVÂNT
„Și Cuvântul S-a făcut trup și s-a sălășuit
între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a
Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de

adevăr.” (Ioan 1;14)
În acest text ni se arată adevăruri esențiale. În primul rând că Fiul lui
Dumnezeu, „Cuvântul”, s-a întrupat și s-a sălășuit între oameni. Ni se mai
spune că oamenii au văzut „slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea „Slavei”
înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare.


Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre
Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute.
Rostirea de către Dumnezeu, „Cuvântul” Lui, Fiul Lui, a adus în ființă
întreaga creație, iar pentru a mântui această creație, căzută prin păcatul
omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup. Dar dincolo de aceste adevăruri
existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe
fiecare, să folosim cu toată grija și toată responsabilitatea propriile
noastre cuvinte. Prin „cuvinte” ne putem mântui și prin „cuvinte” ne
osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a „cuvintelor” dovedește gol
existențial, lipsă de grijă, sărăcie de gândire.


„Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă
adâncul, sau vidul, din inima noastră, din centrul nostru existențial.
„Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și
colectivă. „Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o
perspectivă mai largă, „cuvintele” reînfățișează lumea. Prin cuvinte
lumea în care trăim este tălmăcită și împărtășită celor care vor veni.
Fiecare generație trăiește o experiență istorică unică, nerepetabilă.
Cuvintele care înfățișează acea realitate sunt cele care vor justifica, sau
osândi, acea experiență unică. Mai mult chiar, forma acelor cuvinte

transmite duhul unei anume epoci, starea sănătății ei morale. Pentru a fi
mai clar. Frumusețea cuvintelor folosite, eleganța exprimării, din capul
locului înseamnă bună cuviință și responsabilitate. Respectul pentru
limba vorbită înseamnă și respectul pentru cele din jur și pentru Cel care
le-a adus în ființă. Iar aici trebuie să fim foarte lămuriți. Aceea este
„limba vechilor Cazanii, pe care-o plâng și care-o cântă pe la vatra lor
Țăranii”, este limba în care gândim în taina inimii noastre, este limba în
care visăm. O limbă care, coborâtă în adâncul nostru esențial, acolo
unde nu putem minți și nu putem amăgi, se purifică și de fapt se
sfințește.

Marele învățat Sextil Pușcariu arăta; „Limba (deci „cuvântul”)
nu e… numai un servitor al gândirii, ci și un stăpân al ei. Dacă este
adevărat omul vorbește așa cum cugetă, nu e mai puțin adevărat că omul
cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintașii lui. În limba
tradițională căutăm expresiile cele mai potrivite pentru a îmbrăca
gândurile, dar această limbă moștenită, cu anumite clișee și asociații
constante, îndreaptă gandurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și
cugetele înaintașilor noștri, stabilind o legătură trainică între fiii
aceluiași neam, forma mentalis națională”.
În dureros contrast cu vorba, cuvântul, pomenit mai înainte, se află
larma vocală auzită pe stradă și mai exact la colțuri de stradă. O limbă
fără urmă de respect pentru cuvinte, rostită în tonuri și intonații cu totul
străine de duhul limbii române. O limbă care a fost masacrată pe stradă
dar și în spațiul tipărit, prin introducerea a nenumărate „barbarism”,
cuvinte străine incluse fără rost. Includerea lor dovedind lipsă de
identitate, lipsă de respect pentru „loc”, lene de a gândi, slugărnicie. Este
sinistrul „jargon” al zilei, fioroasa limbă „manelizată”.


Vorbirea brutală, la întâmplare, vulgară, „murdară”, nu dovedește doar
grosolănie personală și colectivă, penibilă urăciune, reprezintă ceva mult
mai grav și mai primejdios. O asemenea comportare dovedește boală
sufletească și dovedește împărtășire cu duhurile răului. Căci în acest fel
de vorbire se arată manifestarea dușmăniei, a urii sălbatice a „răului”, a
negativității pure, împotriva „Cuvântului”, împotriva Dumnezeului în
Treime mărit.
Spurcăciunea etalată, cu voluptate și cu obrăznicie în vorbirea
stradală, este, cum spuneam, simptom de boală sufletescă și de neputință

de a sta pentru bine și frumos. Într-o asemenea vorbire, cu asemenea
cuvinte, nu se pot exprima decât trăiri deșarte și fără rost. Fiecare avem
obligația morală de a nu folosi astfel de mizerie rostită. Iar grija pentru
cuvintele folosite poate deveni cale de mântuire.
Atenția și efortul de a folosi cuvinte potrivite și cuviincioase lucrează
profund în centrul nostru existențial, în inima noastră, a fiecăruia, produce
o schimbare, o „întoarcere”, o metanoia. Cuvintele frumoase și
cuviincioase, folosite cu stăruință, încet, cu grijă, se apropie de
înțelegerea „Cuvântului” care ne-a adus în ființă. Este un proces de
anamneză, de reamintire a ceea ce din început am fost, de ceea ce din
început am fost meniți să fim, de reamintire a „Raiului în care ne-a vrut
Dumnezeu”. Este cale de descoperire a marelui adevăr, „dacă nu M-ai fi
știut, nici nu M-ai fi căutat”. Este calea de a ne apropia de „ușa” Mântuirii,
de Biserica Drept Măritoare care ne așteaptă pururea pe toți și pe fiecare.
Memento:
În aceste rânduri am căutat să exprim sentimentele și admirația ce am
avut și am pentru Mariana Gurza. Un om a cărui vocație a fost Cuvântul
și Iubirea.

Alexandru Nemoianu

Alexandru Nemoianu: Aproapele

‘APROAPELE’

Lumea în care trăim,sub formă statală și ideologică,este cea care a căzut ispitelor din Carantania.Acolo,după ce postise patruzeci de zile,Mântuitorul a fost ispitit de necuratul.Necuratul aflase despre întrupare,dar nu era sigur și de aceea a cutezat să ispitească pe Cuvântul.Cele trei ispite au fost: ale pâinii,ale stăpânirii lumești,ale miracolului fără rost.Aceste trei ispite au fost alungate de către Mântuitorul și necuratul s-a retras “până la o vreme”.Care era acea “vreme”? Până ce a putut să ispitească pe oameni și pe cei legați de lumea această căzută.Aceste ispite ,cărora lumea a căzut,se văd: este dorința de bunuri pământești,consumarismul;dorința de a domina lumea,”globalismul”;dorința de “miracol” circar,larma mediatică,muzica “metalică”,pornografia,sodomia și toate celelalte.Iar după aceste trei căderi lumea nu este mai fericită,este într-o profundă criză morală,fizică,spirituala. Patimile cărora lumea le-a căzut pradă nu pot satisface setea de infinit sădită în fiecare om.,setea de absolut ,care este căutarea lui Dumnezeu.Patimile nu fac decât să ațâțe agitația si pofta,să o facă tot mai dureroasă,tot mai greu de satisfăcut.Patima,oricare ar fi ea,erotism,droguri,nu face decât să ceară,tot mai imperativ,creșterea “dozei” și în final orice patimă sfârșește în ruină fizică,în plictiseală mortală sau în sinucidere.Dorința și scopul necuratului este să îi distrugă pe oameni.Iar formele în care se manifestă stăpânirea răului sunt trei: parazitismul,căci necuratul nu poate aduce nimica în ființă,doar minciună și iluzie; impostura,în locul adevărului este răul deghizat;și parodia,pretenția de autentic în condițiile în care falsitatea este evidentă.Toate cele spuse mai sus,sunt astăzi înveșmântate în cele mai multicolore haine,adică teorii care nu fac două parale.Între ele cea mai găunoasă și din nefericire cea mai ascultată, este teoria “binelui universal”.Nimeni nu spune ce este “binele universal”,căci este o vorba goală.Nimeni nu spune cum poate fi ajuns “binele universal”căci,neexistând nici nu poate fi împlinit.Toate credințele au ceva concret,pornesc de la afirmarea unui concept central,fie el adevărat sau nu ,Mohamed este profetul lui Allah,Iehova s-a arătat lui Moise,Iisus este fiul lui Dumnezeu.Dar “binele universal” nu are nimic pe care să se sprijine este,cum ziceam,vorba goală.Nu poate fi deci mirare că cei care ascultă asemenea aberații sunt cu totul zăpăciți,trec din criză în criză,din demonstrație în demonstrație,din agitatie stradala in agitatie stradalași de fapt din rău în mai rău.Iluzia,vorba goală, nu poate zămisli decât haos.Iar în aceste condiții oamenii fug și nici măcar nu știu încotro.Pornesc spre “lumea largă” și de fapt nu fac decât să se izoleze mai mult și mai mult.Încercați să vorbiți cu un emigrant și veti afla de la el cât de “abundentă” ii este viața între străini.Veți auzi întâmplări despre singurătate,pustiu,disperare sau,în cel mai bun caz,resemnare,dar foarte rar,dacă vreodată,despre bucurie.Același pustiu există și în marile orașe unde oamenii se adună în organizații cu cei de un fel.În “găști” a căror personalitate trebuie să o adopte și trebuie să o respecte.În tot acest abis al pierzaniei există însă lumină și există cale de și spre normalitate:învățătura creștină și mai exact,cea Ortodoxă.În primul rând Ortodoxia risipește iluziile.Promovând fără încetare Împărăția Cerurilor,Ortodoxia apară cu înverșunare lumea și pe oameni,pe fiecare,pe OM.Ortodoxia nu consideră “materia” impură,o consideră căzută și din toate puterile se străduiește să o ridice,să o mântuiască.Este absolut limpede că dintre toate învățăturile cea Ortodoxă este singura cu adevărat și nobil materialistă.Iar la aceasta se adaugă un fapt esențial.Ortodoxia consideră că mântuirea vine de la Dumnezeu dar,pentru a fi atinsă participarea oamenilor este obligatorie,faptele noastre au importantă și au importantă decisivă.Nu “sola Scriptura”,nu’doar „prin Credință”,prin Credință și Fapte.Iar în mijlocul acestor fapte stă cel care ne poate mântui și ne poate osândi,

APROAPELE.Sunt mulți oameni care se angajează în lucrări bune și folositoare;ajută pe handicapați,ajută pe bolnavi,ajută pe nevăzători,etc.Dar aici este amestecată o alegere personală,o preferință.Cu APROAPELE asta nu este cu putință.Ne facem prieteni și ne facem dușmani,dar Dumnezeu ne face pe aproapele de lângă ușa.Datoria față de umanitate poate îmbracă adesea forma unei alegeri personale sau a unei preferințe.Pe aproapele însă trebuie să îl primim pentru simplul fapt că există.Aproapele poate sa fie fiecare și oricine, el este un accident și deci devine un simbol.Iar modul în care îl tratăm ne poate duce în Rai sau în Iad.”Pentru că cel ce nu iubește pe fatele sau, pe care l-a văzut,pe Dumnezeu,pe care nu L-a văzut,nu poate să-L iubească”(I Ioan,4,20).Dar în formă încă mai limpede ne este arătată această obligație , de a griji de aproapele, în pilda despre bogatul nemilostiv și Lazăr.Aici este de subliniat un fapt.De regula,in vorbiriile sale,Mantuitorul nu pomeneste “nume” dar,in acest caz El face o exceptie,o exceptie extreme de semnificativa.Dupa traditie acest sarac Lazar ar fi existat in acele zile si pomenirea lui inseamna foarte mult.Este subliniat ca in fata portii celui bogat nu se afla o “abstarctie”,se afla o persoana,un om care era Chipul si Asemanarea lui Dumnezeu,era Aproapele.Bogatul cel nemilostiv nu a băgat de seama că la ușa lui era Lazăr,bolnav,flamand,fără ajutor.Trebuie reținut că bogatul nu a făcut nimic rău împotriva lui Lazăr,pur și simplu nu l-a băgat în seamă, a dovedit crasa nesimtire.Iar această nebăgare de seama,această nesimțire suficientă, a fost îndeajuns că să îl așeze în Iad.Aici ar trebui să băgăm în seama încă un lucru.Pildele din Evanghelii nu sunt “povești”,literatura inventată “ad hoc”,inventii pentru a demonstra ceva.Toate cele spuse s-au întâmplat în realitate.Lazăr a fost ,asa cum am spus,un personaj istoric,el a existat în Ierusalim și la fel și bogatul care nu l-a luat în seama.Dar aceste pilde,crâmpeie de viață reală ,sunt folosite ca modele veșnice.Este o noua dovada ca invatatura Ortodoxa este ancorata in realitate nu in iluzie.Cei care vor acționa ,cum a făcut bogatul nemilostiv,soarta lui o vor avea.Obligația față de aproapele nu este opțională,este imperativă,nenegociabila.Ceeace trebuie urmat este exemplul bunului samarinean,cel care a avut milă de pelerinul căzut între tâlhari.Doar făcând ca el vom putea apropia,o clipă mai devreme,”Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

Alexandru Nemoianu Istoric USA

Alexandru NEMOIANU: ORTODOXIE ȘI FERMITATE

Trăim zile în care Credința este atacată salbatec, în toate modurile, de către o ideologie penibilă și de inspirație demonică. Încă mai vehement și tot mai vicios este atacată Dreapta Credință, Ortodoxia, Patriarhia Ortodoxă Română și toți dreptmăritorii creștini. În asta nu găsim decât tenacitatea demonică, o tenacitate care a rămas neschimbata de la Întruparea Mântuitorului. În această acțiune sunt angajați statul, aservit intereselor transnaționale și toate puterile sale, mulțimea “imbecililor utili”, cei care urmează cu spirit gregar “moda” secularistă și, nu în ultimul rând, nefericiții căzuți în erezii și în secte și încă mai penibilii “ecumenisti”. Cei care suntem dreptmăritori, Ortodocși, trebuie să respingem aceste atacuri și sa rămânem, ’să stăm bine”, în Ortodoxia singura mântuitoare. Trebuie să o facem în “duhul blândeții” dar cu fermitate și fără compromis. Un exemplu de asemenea fermitate în Ortodoxie ni-l oferă Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului.

În prima jumătate a veacului al XV-lea situația Imperiului Bizantin devenise disperată. Majoritatea teritoriului imperial fusese ocupată de către turcii otomani și în fapt, singur Constantinopolul, mai rămăsese din măreață Împărăție. Dar, în același timp, în ciuda scăderii sale ca putere seculara, Bizanțul continua să fie centrul Ortodoxiei, al Drepteicredințe. Conducătorii Bizanțului, în disperare, nădăjduiau că, la caz că s-ar “uni” cu Episcopatul Romei, ar accepta dogmele lui, ar putea căpăta ajutor militar din apus. Dar, cei care mărturiseau și afirmau Dreaptacredință, în condiții dramatice, de persecuție, erau credincioșii, pentru care, Credința le era egală cu viața. Cuvintele Marelui Spătar Lucas Nottara sunt emblematice și reflectă deplin sentimentele Dreptcredincioșilor,”mai bine turbanul turcesc decât mitra cardinalilor”.

Totuși, sfaturile curtenilor au făcut pe Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul,dimpreună cu șapte sute de clerici și mireni, să pornească în 24 Noiembrie, 1437 spre Italia pentru a realiza “unirea” cu Episcopatul Romei, zis biserica romano-catolică.

Între 9 Aprilie,1438 și 6 Iulie,1439 un sinod, ținut la Ferrara și apoi la Florența, a dezbătut modalitatea “unirii”. Evident nu erau termeni egali. Reprezentanții Bizanțului erau la mare strâmtoare și în plus, factorii politici erau deciși la “unire”. În aceste condiții nu mai era vorba de o discuție sau dezbatere ci pur și simplu puterea politică din Bizanț capitula la cerințele agresive ale unei papalități fără milă. Trimișii Bizanțului au acceptat toate condițiile Episcopatului Romei: primatul papal, introducerea în Simbolul Credinței (Crezul) a formulării “Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul” (,’filioque”) și, Purgatoriul. Singura “concesie” făcută Ortodoxiei era îngăduința de a folosi obiceiurile liturgice bizantine și de a folosi pâine dospită la Împărtășire. Era o capitulare deplină și necondiționată în nădejdea că ajutor militar va fi primit împotriva turcilor otomani. Dar, în aceste împrejurări, pentru Dreaptacredință, pentru Ortodoxie, a stat ca o stâncă Mitropolitul Efesului, Marcu Evghenicul!

Cel care avea să fie Sfântul Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului a trăit între 1392 și până la 23 Iunie,1443. În condiții dramatice, de mare persecuție acest apărător al Ortodoxiei a știut și a avut înțelepciunea și tăria să arate că în materie de Credință nu este loc de jocuri politice, de jocuri de cuvinte, de jumătăți de adevăr.

Practic de unul singur Mitropolitul Efesului a demonstrat și a dovedit goliciune “argumentelor” Episcopiei Romei și a arătat imposibilitatea “unirii” de la Florența.

Mitropolitul Efesului a arătat că “unirea” de la Florența nu avea temei canonic, încălca hotărârile Soboarelor Ecumenice și încălca total înțelegerea Ortodoxă a Tradiției. Căci pentru Ortodocși, Tradiția este un întreg, Scriptură și moștenire orală, și încălcarea sau reaua interpretare fie și a unui singur punct are urmări devastatoare asupra Credinței.

În privința “primatului papal”, al pretenției Episcopului Romei, ’papa”, de a fi considerat superior și arbitru necondiționat peste toți Episcopii,Sfântul Marcu Evanghelicul a arătat,cu temeiuri patristice și hotărâri ale Soboarelor Ecumenice că: ’primatul papal” nu are temei teologic, nici legalitate sacramental-duhovnicească și eclesiostologica și că este întemeiat pe mentalități seculare. Cel mult Ortodoxia poate admite o situație de “primus inter pares”, întâiul între Episcopi egali, pentru Episcopul Romei. Orice ar fi mai mult ar fi erezie.

În privința adausului apusean la simbolul credinței, ”Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul”, adică “filioque”, Sfântul Marcu a arătat că acesta este un adaus târziu, făcut în Spania, în veacul al VI-lea, în dorința de a combate arianismul. Adausul este împotriva hotărârilor Soboarelor de la Nicaea (325 AD) și Constantinopol (381 AD) care au stabilit textul Simbolului Credinței și au interzis orice modificare sau adaus sub pedeapsa anatemei, lepădării din Biserica. Dar în plus Sfântul Marcu a arătat că acest adaus rupe unitatea Treimii ,insinuează două surse ale Dumnezeirii și cumva diminuează rolul Sfântului Duh. Din punct de vedere teologic și canonic acest adaus este greșit și primejdios și deci nu poate fi acceptat de cei Dreptmaritori, Ortodocși.

În privința Purgatoriului din nou Sfântul Marcu a arătat că nu exista temei scripturistic pentru el iar noțiunea apuseană de “foc curățitor” este extrem de dubioasă din punct de vedere teologic, practic divizând Dumnezeirea. În plus amestecul în Judecata lui Dumnezeu este, dacă nu în intenție oricum în formă, la marginea blasfemiei. Acea scrisoare este și astăzi cea care face cu neputință o capitulare Ortodoxă în față agresivității Episcopiei din Roma, zis “biserica” romano-catolică, fie și sub forma hibridului amorf al “uniatiei”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ORTODOXIE ȘI FERMITATE”

Alexandru NEMOIANU: CLIPA REPEDE TRECĂTOARE

Responsabilitatea noastră este deplină doar în momentul în care ne vom da seama că cea mai importantă clipă a vieții, singura care are semnificație este cea prezentă,”acum”. Dacă acea clipă, momentul ”acum”, îl vom trăi având conștiința că doar în acel moment putem face diferența între bine și rău, doar acel moment, sub voia și acțiunea noastră, se înscrie în veșnicie, ne vom găsi aproape de mântuire.

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare,stării de “acum”.

Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.

Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat, care este așezat, așa cum a fost, în veșnicie. Ne putem gândi la acel trecut, îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba. Dramatic și de tot negativi și încă și ridicoli,devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.

Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui, va fi obligat să “lupte”. Această “luptă” înseamnă de fapt alegerea, opțiunea între “bine” și “rău”. Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristica decisivă a condiției umane și alegerea făcută, ne așează în veșnicie, spre viață sau moarte. Aici putem vedea o taină profundă. Fiecare generație va avea o altă încercare și cu ea posibilitatea și obligativitatea de a alege între bine și rău, iar această alegere va așeza pe fiecare în veșnicie: spre învierea vieții sau spre pedeapsa veșnică. Din această cauză “istoria” este atâta de imprevizibilă și Slavă Domnului că este așa.Noi nu repetăm comportamente concrete din istorie,dar putem repeta și imita comportamente morale.Clipa trecută,”trecutul” nu trebuie uitat,căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului lui Dumnezeu în cei care au fost. Dar el nu trebuie absolutizat sau idealizat. Toate încercările de a reînvia căile trecute, doar din cauza că au aparținut trecutului și de a opri înnoirile, doar pentru că sunt noi, au sfârșit într-un eșec penibil. Este bine și de folos să ne amintim de trecut și mai ales de modul în care oamenii s-au comportat în fața încercărilor de tot felul, este bine să ne amintim pentru a avea modele de comportament moral. Dar a caută să îi corectăm sau să dăm sfaturi despre ce și cum ar fi trebuit, după părerea noastră, să se comporte, este un exercițiu în inutilitate, etalare de superbie prostească.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: CLIPA REPEDE TRECĂTOARE”

Alexandru NEMOIANU: DESPRE SFÂRȘITUL LUMII

Cu toată siguranța aflarea vremii când lumea se va sfârși a fost curiozitatea supremă a oamenilor și această curiozitate a fost cauza unor nenumărate rătăciri,unele dintre ele efectiv distrugătoare.

Caci aceasta este o curiozitate morbidă,fără folos existenței omenești. Mai mult încă este asa, data fiind împrejurarea ca oamenii ar vrea să audă ceea ce ei doresc; că nu va fi chiar așa rău, că de fapt așa cum trăim este destul de bine și suficient și în general acest “sfârșit” să nu îi afecteze personal. În cuvinte mai puține, oamenii bat câmpii!

Suntem în mod clar confruntați cu acea stare “căldicică”, în care există comoditate leșinată și lene profundă, mai ales mentala. Este o stare care nu este plăcută lui Dumnezeu. Limpede ne spune Apocalipsa că cei “călduți” vor fi “scuipați” de la Fața lui Dumnezeu (Apocalypsa,3:16). Deci este un sentiment de scârbă și ,să îmi fie iertată îndrăzneala exprimării, de enervare din partea lui Dumnezeu. Starea “călduță” este dubioasă și de fapt păcătoasă.

În primul rând în privința “sfârșitului lumii” suntem avertizați clar; ”iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici Îngerii din ceruri, nici Fiul,ci numai Tatăl”, (Matei 24;36). Deci limpede ni se spune că această este o mare taină, care era neștiută chiar și Fiului, evident în ipostasul sau omenesc, căci, ca Fiu în vecie și ca parte, de o ființă și nedespărțită, a Treimii, El știa. Sfântul Pavel încă ne spune, ”căci voi înșivă știți bine că ziua Domnului vine așa,ca un fur noaptea.”(I Tesalonicieni 5:2).Această taină este nedescoperită oamenilor deoarece nu le-ar fi de folos.

Oamenii nu au la ce să fie amestecați în această taină care ține exclusiv de Planul Divin.Oamenii știu,sau ar trebui să știe,ceeace au de făcut;ei au Biserica Ortodoxă,învățaturile Ei și deci au doar de a îi asculta sfatul.Mai departe ar fi curizitate,iscodire fără rost.Din nou oamenii au de făcut un singur lucru să vegheze să se afle în stare potrivită în orice clipă.Dar dacă asupra vremii când va avea loc “sfârșitul lumii” suntem îndemnați să nu ne preocupăm,cu aceiași tărie suntm încredințați că acest “sfârșit al lumii” va avea loc.Mai mult încă,Sfinții Părinți și gânditorii creștini ne spun că Mântuirea nu va veni ÎN istorie ci la capătul ei.

Cu toate acestea ,în infinita dragoste a lui Dumnezeu pentru oameni,Mântuitorul a dezvăluit câteva dintre semnele care vor vești “sfârșitul lumii”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: DESPRE SFÂRȘITUL LUMII”

Alexandru NEMOIANU: SĂ NE FERIM DE CEL VICLEAN

Mai înainte de a intra în subiect este necesar să amintim câteva lucruri.

După cuvântul Sfinților Părinți, teolog este acela care mai întâi se roagă lui Dumnezeu și apoi cutează să vorbească despre El. Duhurile necurate, diavolii, ”cred în Dumnezeu și se cutremură” (Iacob,2,19) dar aceste duhuri căzute nu se roagă. Deci diavolii sunt falși teologi, înșelători. Prin păcat,prin ascultarea de cel viclean, omul îi oferă diavolului mai mult decât diavolul îi poate oferi lui. Diavolul nu dăruiește pentru că nu poate manifesta decât iubire de sine. De aceea, tot ceea ce ni se pare că el oferă este de fapt amăgire și înșelare. Nu întâmplător este numit “tatăl minciunii”. În schimb, el își găsește satisfacția văzând omul rupt de Dumnezeu, de Cale,  Adevăr și Viață.

Diavolul cunoaște cât de mult îl iubește Dumnezeu pe om. Este o realitate asupra căreia nu are nici cea mai mică putere. Încearcă însă să influențeze inima omului. O împietrește într-atât încât să nu mai poată primi iubirea dumnezeiască și nici să nu o poată manifesta față de semeni și întreaga creație.

Diavolul se folosește de ispită iar lupta lui se duce la nivelul gândului și al ideilor. Mai mult, diavolul ne prezintă lucrurile întotdeauna în favoarea noastră. Dar să nu pierdem din vedere că într-un final diavolul rămâne cu ispita, iar noi ne alegem cu păcatul. El nu ne poate forța să păcătuim. Pentru căderea în păcât noi suntem responsabili. Dar pentru a face înșelarea deplină, diavolul se ascunde și „Cea mai mare izbândă a Satanei împotriva Binelui a avut loc în momentul în care i-a convins pe oameni că el nu există” .

În lumea pe care o străbatem, așa cum ziceam, între alte aberații mult vehiculate, o putem auzi și pe cea tăgăduind existența și lucrarea necuratului. Pentru necuratul asta este o mare biruință căci mai mare bucurie decât de a fi tăgăduit el nu are. Fiind duh și esență a răului, negativitate pură, el dorește starea de secreție și chiar tăgăduire. Dar asta nu schimbă realitatea că necuratul există, lucrează în voie și rănește în masă.

Demonii sunt duhuri căzute, îngeri căzuți. ”Prințul” lor, Lucifer, prin duh de mândrie s-a dorit pe sine asemenea lui Dumnezeu și, cum îngerii comunică prin gânduri,acest gând al lui Lucifer a fost instantaneu cunoscut. Parte din îngeri s-au împărtășit cu Lucifer și au fost zvârliți în Iad. Atunci Mai Marele Voievod al Îngerilor a rostit, “Michael”, ”nimeni nu este ca El” și a adăugat “să stăm bine, să stăm cu frică”. Această sabie de foc stă și azi în mâinile Marelui Voievod al cetelor îngerești Michael, cel care ne va duce la Rai de vom fi vrednici.

Căzut, Lucifer, prințul dimineții, a devenit “satana”, în ebraică, ”cel care dezbină”, iar asociații lui “diabolos”, în greacă, ”cei care calomniază”, ”cei care mint”. În interiorul lor există o ierarhie și cete specializate: în desfrâu, beție, ucidere, furt și așa mai departe. Tot acolo sunt și “demonii teologi”, cei care știu Scripturile mai bine ca oricine și care știu să însele pe cei mândrii. Așa au apărut religiile aberante, sectele și cultele, așa au apărut ereziile și ateismul. Toate, un adevărat cancer pe trupul omenirii. Demonii schimonosesc lucrurile și de aceea sunt numiți “cel viclean”. Căci viclenia este încă mai nocivă decât răul vădit.

Scopul lor, de a înșela pe oameni și ai trage în abis, este datorat dorinței demente de a mâhni pe Dumnezeu, a cărui dragoste de oameni ei o știu. O fac și din invidie, căci știu ce au pierdut și știu și ce pot câștigă oamenii ascultând de Dumnezeu și Biserica Lui Dreptmăritoare. Pe cei pe care îi stăpânesc, demonii îi urăsc la fel de înverșunat și îi batjocoresc. Necuratul scrâșnește de bucurie la gândul chinului ce îi așteaptă pe cei căzuți în stăpânirea lor. Dar în privința lucrării lor trebuie spus că ea este de fapt o “neputicioasa îndrăznire”. Demonii nu pot să îi silească pe oameni, îi pot doar ispiti. Depinde de libera voie a fiecărui om de a primi sau respinge ispita. Iar respingerea se face mai ales prin smerenie, rugăciune, semnul Sfintei Cruci, și ajutorul lui Dumnezeu. Aici trebuie făcută o foarte importantă precizare.

Noi nu știm care este relația dintre Dumnezeu și necuratul. Cel mai bine vedem asta din misteriosul text al “Cărții lui Iov”. Este o taină care nu este pentru oameni să o afle. Nu le este spusă și deci nu le este de folos. Dar știm sigur că ni se spune poruncitor să îl respingem și să nu îi ascultăm șoaptele, șoaptele “ucigașului de oameni și tată al minciunilor”.

Manifestările răului diabolic sunt trei: parazitismul; răul nu are stare “în sine” este doar absență a binelui; impostura:schimonosirea, falsificarea înțelesurilor, spre exemplu egalitatea cu egalitarismul, și parodia: încercarea de a imita pe Dumnezeu, de a crea un “plan” alternativ, gen “turnul Babel” sau “globalismul”. Un exemplu ilustrativ ar fi diferența dintre “ghicit” (care este de la necuratul) și profeție Dumnezeiască. ”Ghicitul” este răspuns la curiozități triviale și nocive,profeția se referă la planul mântuirii în veșnicie.

Fiind “tatăl al minciunii” cu necuratul nu se discuta și mai ales nu se “speculează” aspecte ale răului.Intrând în asemenea dialog devenim ,cu voie sau fără,complici și,mai devreme sau mai târziu,demonizați.Poate cel mai bun exemplu este cursa demonică,în care a căzut bună parte din lume,a “condiționării genetice”.

Aparent o curiozitate sau direct disciplină științifică,”condiționarea genetică” este folosită că metodă de justificare a stării de păcat. Astfel tot soiul de pseudo specialiști vorbesc despre “condiționarea genetică” a invertitilor sexuali, a criminalilor, a bețivilor, a hoților. Dacă fiecare ar fi “condiționat genetic” atunci nici nu ar mai exista “păcat”. Sau cum spun “imbecilii utili”, “așa s-au născut”. Nimic mai fals. Aceasta este capitulare la “argumentele” celui rău.

Fiecare om s-a născut cu liber arbitru, cu liberă voie, cu puterea și obligația de a alege între bine și rău. Pentru fiecare act pe care îl facem suntem responsabili și deci liberi. Cum spunea un mare gânditor, prin însăși natura sa, ”omul este condamnat la libertate”. Nu există cale împrejur.

Un alt exemplu despre pericolul dialogului cu necuratul sunt “modificările genetice”. Acestea nu sunt alta decât canibalism în haină nouă. Nimic altceva. Esența canibalismului este credința că poți obține o schimbare consumând țesuturi umane.

Iar exemplele pot continuă la nesfârșit.

Între altele pe acești solemni indivizi care intră în dialog cu necuratul îi putem recunoaște și după modul ridicol în care se iau totalmente în serios, după modul în care rostesc cele mai dureroase truisme, după modul în care imită cea mai penibilă modă. Este chipul închinătorilor la idoli.

Un Drept măritor creștin nu trebuie să se ia pe sine prea mult în serios și chiar trebuie să folosească cu grijă umorul. Mai ales un Ortodox nu trebuie să fie trist.

Sfântul Serafim din Sarov își salute vizitatorii prin cuvintele, ”bucuria mea” și de fiecare dată adaugă “noi nu avem motiv să fim triști căci Hristos a înviat”. Cu adevărat nu avem motiv să fim triști, prin darul Sfintei Ortodoxii. Nici un motiv!

––––––––––-

Alexandru Nemoianu

Istoric

USA

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: SĂ NE FERIM DE CEL VICLEAN”

Alexandru NEMOIANU: DARURILE ȘI OBLIGAȚIA FAȚA DE ELE

Tot mai des, în lumea cotropită de materialism și cosumarism vulgar și de proastă calitate, obișnuim să ne facem “daruri”, de cele mai multe ori primind lucruri de care nu avem nevoie. Este firesc ca într-un asemenea climat să pierdem semnificația profundă a “darului” și a “dăruirii”.

“Darul” este o împărtășire din propria ființă,din bunurile materiale și duhovnicești ce le avem alegem să jertfim o parte către un semen.Este o manifestare de dragoste și atunci când “darul” este primit cu bucurie și recunoștință, are loc și o împărtășire de gând și sentiment, o comuniune în duh. Acest lucru nu este întâmplător căci “modelul” oricărui “dar” vine de la cele pe care toți și fiecare, le primim cu infinită generozitate din partea Celuia care ne-a și adus în ființă.

Tot ce este mai de preț, absolut tot, ne este dat în “dar”, încă la zămislire: sănătate, putere, gândire și în plus, lumina, aerul, apa,tot ce ne înconjoară, văzut și nevăzut. Acestea sunt “darurile” pe care le primim, ”talanții” care ne sunt dați în grijă. Pentru că darul este fără preț și cu neputință de plătit, dar anume obligații pentru ceea ce primim avem și, din partea noastră, este așteptat să și împlinim aceste obligații.

În primul rând ni se cere, minimal, să nu uităm cine ne-a dat aceste daruri, să nu ne fălim că sunt ale “noastre”, pentru că nu sunt. Ce este și ce depinde doar de noi, toți și fiecare, este modul în care vom folosi aceste daruri. Și aici din nou se vădește dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru toți oameni, pentru toți și fiecare. Căci cantitatea de dar poate să fie diferită, unii primesc mai mult, iar alții mai puțin. Dar fiecare are obligația să folosească acest dar spre a îl “preschimba”, a îi adăugă trudă omenească. Acest lucru ne este dovedit de Sfânta Sfintelor Ortodoxă, Sfânta Cuminecătura. Darurile aduse nu sunt boabe de grâu și boabe de strugure, sunt aduse pâine și vin, deci darurile primate și transformate prin trudă omenească. Acesta nu este doar un simbol, este o comandă. În această lumină nu cei “vestiți” ai lumii sunt de preț. De preț sunt cei care folosesc spre bine darul pe care l-au primit, fie el cât de mic. Așa a făcut “văduva” care a aruncat doi gologani în vistieria Templului, dar acei doi gologani erau tot ce avea ea. În acest fel “văduva” a putut spune cu dreptate, ”Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă” (Ps. 113,9). În aceasta vedem și împlinirea destinului omenesc, colectiv și individual.

Dar dincolo de această coparticipare față, către și prin “darul” primit, este vorba de atitudinea față de acest dar, despre recunoașterea lui și recunoștința față de el. Iar aceasta este parte din libertatea oamenilor și, mai exact,cea mai de seamă parte a ei liberul arbitru, capacitatea și obligația de a alege între bine și rău.

Există,începând cu epoca ‘iluministă”, câteva teorii care susțin că libertatea depinde de stări exterioare persoanei, de condiții sociale,economice,politice. Mai mult, terorii ulterioare, dar având continuitate cu cele pomenite, au început să promoveze și să aplice în practică aceste precept. În alte cuvinte măsurile morale restrictive existente în societățile tradiționale au început să fie eliminate și condamnate în totalitate. Iar în ultima vreme s-a ajuns la situația în care “persoana” este absolvită de orice responsabilitate. În permanență altcineva va fi de vină: societatea, statul, rudele, vecinii, ”genetică”. Toate aceste teorii ale “eliberării” suferă de un păcat capital, ele contestă persoanei umane principala ei trăsătură: liberul arbitru, capacitatea de a înțelege consecința acțiunilor sale și capacitatea și obligația de a accepta consecința acțiunilor sale. O persoana absolvita de responsabilitate va fi, în chip necesar, lipsita si de libertate. Este aici vorba de o confuzie esențială. Persoana umană nu este suma “realizărilor” sale materiale, realizări care, dealtfel, sunt repede depășite și uitate, persoană umană este suma trăirilor ei morale consecvente, trăirea în înțelegerea diferenței dintre “bine” și “rău. Iar în termeni pe care toți îi folosim, aici este vorba de relația oamenilor cu starea de păcat.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: DARURILE ȘI OBLIGAȚIA FAȚA DE ELE”

Alexandru NEMOIANU: CÂTEVA AMINTIRI DESPRE PĂRINTELE CORIOLAN BURACU

Părintele Coriolan Buracu a fost una dintre marile personalități ale Văii Almajului din Banatul muntos. Este bine să amintim câteva dintre caracteristicile Banatului de munte pentru a înțelege mai bine rostul avut de Părintele Coriolan Buracu.

Banatul de munte este o regiune românescă distinctă care cuprinde triunghiul muntos din zona Semenic, Muntele Mic, parte din Retezat. O regiune locuită din vremuri imemoriale și covărșitor locuită de Români.

Românii din Banatul Muntos au avut întotdeauna rosturi militare. Rostul lor era de a apăra vadurile Dunării de atacurile otomane. Încă în veacurile XIII și mai vârtos în cele următoare, Românii bănățeni, organizați în districte militare privilégiate, au avut îndatoriri militare și pentru asta au fost asimilați clasei nobiliare, erau “țărani cu blazon” dar, mai ales, oameni liberi.

Această libértate și-au aparat-o cu tenacitate și în vreme ocupației otomane și a celei austriece și a acelei austro-ungare și în cea a jugului bolșevic. Dintre ei au răsărit oameni de frunte și mai ales luptători pentru libértate. Unul dintre ei a fost Coriolan Buracu.

Realizările lui se întind în domeniul pastoratiei, culturii și promovării idealurilor românești. Sunt destul de multe studii și articole care au prezentat activitatea Părintelui Coriolan Buracu și fără îndoială că altele le vor urmă. În cele ce vor decurge voi prezența doar câteva amintiri personale legate de această mare personalitate care a fost a Văii Almajulului dar și a familiei lui. Aceste amintiri se leagă de documente păstrate în casa Boldea(familia mamei mele) din Borlovenii Vechi și în memoria colectivă a familiei mele.

Părintele Coriolan Buracu a fost nepotul învățătorului Pavel Boldea (1842-1917) din Borlovenii Vechi care a avut descendenți direcți pe: Pavel Boldea (ulterior Protopop și Colonel K.u.K,având o strălucită carieră), pe Grigore, Remus, Călina și Măriuță.

Călina s-a măritat în familia Buracu în Prigor și a avut pe Iosif Coriolan, pe frații și surorile lui.

În formarea și educația lui Coriolan Buracu un rol decisiv l-a avut unchiul său Protopopul Pavel Boldea.

Protopopul -Colonel K.u.K Pavel Boldea a luat asupra sa asigurarea speselor de școlarizare pentru nepotul său.Din acea vreme în casa Boldea din Borlovenii Vechi se păstrează un schimb de corespondență între unchi și nepot, în vremea când acesta din urmă era la școală, la liceul din Brașov și apoi la Caransebeș.

Rezultă că „unchiul” era foarte scrupulos și cerea socoteală cu precizie asupra cheltuielilor. Mai rezultă că „nepotul” îi dădea ascultare cu grijă dar totuși se comporta în limita vârstei lui tinere și își îngăduia mici zburdalnicii inerente vârstei. Mai rezultă că în vremea școlii Coriolan Buracu, fără să fie eminent, era un student bun și excelent în anume domenii. Deci era, încă de tânăr, o fire pasională și cu personalitate. În acea vreme Coriolan Buracu se gândea să devie actor, având real talent.Unchiul sau s-a opus cu vehemență și, se spune, că după ce a auzit acest „plan”, l-a chemat pe nepot și a mers cu el până în „delul Prigorului” (pe drumul „scurt”),acolo i-ar fi spus,”dacâ vrei să fi actor mergi la Prigor și dacă vrei să te faci popă te întorci cu mine în Borloveni”. Coriolan Buracu s-a întors cu unchiul sau în Borloveni. În vremea copilăriei și școlii Coriolan Buracu a legat prietenie frățească cu vărul sau, feciorul Protopopului Pavel Boldea, Romulus Boldea, bunicul matern al semnatarului acestor randuri, ajuns ulterior ofițer și Lt. Colonel în armata K.u.K și apoi, armata regală română.

Tot Protopopul Pavel Boldea, ajuns comandant al canonicilor ortodocși din armata austro-ungară, a facilitat încadrarea Părintelui Coriolan Buracu în cadrul aceluiași corp în vremea Primului Război Mondial. În condiții grele pentru Părintele Buracu, care fusese deportat din Mehadia,unde era preot, în Ungaria, în lagărul de la Șopron.De fapt toți intelectualii și fruntașii Români din zonele de graniță au fost deportați atunci. Din Mehadia a fost deportat și Doctorul Virgil Nemoianu, bunicul semnatarului acestor randuri și familia lui.Protopopul Pavel Boldea, prin prestigiul și influența ce le avea, a reușit să obțină scoaterea nepotului sau, Preot Coriolan Buracu din lagăr și încadrarea lui ca preot militar.

În anii dintre cele două războaie mondiale,relațiile dintre Lt.Colonelul Romulus Boldea și Părintele Coriolan Buracu,amandoi facand cariera merituasa , remarcabila si de folos Banatului de Munte, au continuat cordial și tot cordiale au fost relațiile dintre copiii lor.

In 1945-1946,cand Parintele Coriolan Buracu aflat la Fagaras, a avut silit sa stea ascuns.In momente nespus de grele,legate si de moartea sotiei lui,tatal meu, Virgil Nemoianu a ajutat mult familia lui. Iar in anii urmatori,atat Lt.Col.Romulus Boldea,cat si varul lui, Parintele Coriolan Buracu , au avut de suferit persecutiile bestialului sistem comunist.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: CÂTEVA AMINTIRI DESPRE PĂRINTELE CORIOLAN BURACU”

Alexandru NEMOIANU: ,,VI SE PARE CĂ AM VENIT SĂ DAU PACE PE PĂMÂNT?” (Luca 12;51)

În unul dintre cele mai înfocate cuvinte de învățătură și avertisment ale Mântuitorului, El ne spune că a venit să arunce “foc” pe pământ și “dezbinare”. Acestea sunt cuvinte nespus de puternice și care avertizează fără drept de apel. Cei care ascultă de Mântuitorul și doresc Mântuirea trebuie să și împlinească cele spuse de El.Nu este cale “împrejur”. Iar scopul Creștinismului a fost și a rămas ca toate să devină “una” prin și în Iisus Hristos. Prin El dezbinarea păcatului se va înlocui cu “dezbinarea” după Credință. Iar “dezbinarea” credinței înseamnă alegerea grâului de pleavă, a grâului de neghină. Grâul va fi așezat în “jitnitele” Raiului, iar pleava și neghina vor fi arse cu foc nestins. Această este făgăduință în veac și după cum știm” Cerul și Pământul vor trece, dar Cuvintele Mele nu vor trece”(Luca 21;33).

Aceste find spuse trebuie să ne aducem aminte că Învățătura și Cuvintele lui Iisus sunt pentru totdeauna și adresează condiția umană în “general” și în “detaliu”; acuma două mii de ani ,astăzi și întotdeauna. Existența noastră omenească în această lume este scurtă,de fapt foarte scurtă.Dar în acest timp scurt trebuie să facem ceea ce este drept și la caz că nu o vom face urmările vor fi devastatoare și veșnice. Iar această înseamnă mai întâi să recunoaștem ce este drept și ce nu este drept în circumstanțele existențiale care ne sunt date. Noi nu putem schimba aceste circumstanțe dar avem obligația de a acționa bine în mijlocul lor. Între stările lumești pe care toți și fiecare le înțelegem se află condiția de ‘bogăție” și sărăcie”. Este o condiție care este datorată păcatului din lume dar care poate face ca păcatul să fie mai mic; prin obligația celor “bogați” de a ajuta pe cei “săraci”. Această ajutorare este în fapt una dintre cele mai esențiale obligații creștine. Asuprirea săracilor, neglijarea lor atrage mânia lui Dumnezeu. Atrage mania lui Dumnezeu deoarece bunătățile,darurile date oamenilor și care sunt ale lui Dumnezeu, sunt însușite și folosite nedrept, este și hoție și ticalosie. Să luăm bine aminte căci, ”înfricoșător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Pavel,Evrei 10;31). Să ne uităm în jurul nostru.

Circumstanțele lumii în care trăim sunt teribile. Sunt teribile mai ales sub aspectul divizării , nu pur și simplu nedrepte, a divizării obscene între “bogați” și “săraci”.

În Statele Unite, cea mai bogată țară a lumii, 90% din bogăția țării este deținută de mai puțin de 1% din populație. Dacă până prin 1965 raportul dintre salariul unui muncitor mediu și al unui patron era de circa 1la 20,acuma a ajuns de 1 la 300! Între 2000-2017 salariul mediu al unui muncitor a crescu cu circa 11%, veniturile patronatului au crescut cu 1000%! Este scandalos. Dar încă mai scandalos este faptul în discursul “oficial”, al “puterii”, se declară că în USA nu există clase sociale, toți sunt egali. Este o afirmație absolut stupefiantă,de un cinism și cruzime inimaginabilă. Ce “egalitate” poate există între o familie care caută să supraviețuiasacă în cadrul unui buget de treizeci de mii de dolari pe an și oameni care au venituri de câteva miliarde de dolari pe an? Iar în plus trebuie amintit că în USA practic nu există servicii sociale: școala, sistemul medical sunt plătite de fiecare cetățean. Iar această inegalitate exista în toată lume, între oameni și între țări.

Țările “avansate” dețin peste 80% din bogăția lumii la o populație ceva mai mică de 25% din populația lumii. Repet această inegalitate nu este pur si simplu nedreaptă,este obscenă. Iar pentru a încununa și permanentiza această nedreaptă orânduire a fost lansată indeologia “globalismului” și sistemul “globalist”. Aceasta înseamnă încercarea de a legifera inegalitatea, de a o declara stare ideală și perpetuă. Acestui scop servesc NATO, Europa Unită și Bruxelles, ”sorosismul”, Organizațiile Ne Guvernamentale, cei care le urmează năuci, adică “imbecilii utili”.

Dacă este să privim ceva mai aproape de “casă” vom vedea că lucrurile nu stau bine. Iar aici trebuie ținut minte că ÎNCĂ în România învățământul și sistemul medical, în cea mai mare parte sunt plătite de la bugetul statului. Iar aceasta este o consecință a sistemului socialist, o rămășiță a lui.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,VI SE PARE CĂ AM VENIT SĂ DAU PACE PE PĂMÂNT?” (Luca 12;51)”