Adrian BOTEZ: Matrozi Sublimii (poeme)

 

MATROZI SUBLIMII

 

scăpaţi din Naufragiul unei lumi

Matrozi Sublimii – cu rănile-n văpăi

ne luminează Calea către Noul Luni

şi ne şoptesc despre-alte – Mii de Căi…

 

zdrenţoşi – bărboşi – cu ochi arzând vedenii

Matrozi Sublimii ocrotesc – cum Genii

şi sunt Învăţătorii Vieţii şi ai Morţii

sunt Ucenici Lui Crist – Sculptori ai Sorţii !

 

din Port în Port – ei îşi sporesc Lumina

din Port în Port – topesc păcatul – vina :

da – Sfinţii noştri CRESC din Naufragii

 

adaugă Cărţii – fulgere-pasagii…

n-avem nevoie de Muşi-Pupe : Prova-Nfruntării

s-o înălţaţi – cumpliţi : Mântuitorii Mării…

***

 

ÎN LOCUL DIN PĂDUREA-NTUNECOASĂ

 

…în locul din pădurea-ntunecoasă

fulgeră Ştime – cari de cari frumoasă

cu plete verzi – cu trup de marmură – ca Luna

purtând pe capete – împărătesc – Cununa !

 

ele-şi aşteaptă-Alesul să-l înece

apoi răpească-l în adâncuri – în Palate

mistic ştiută – colo – -i a-Ondinelor Cetate :

măreaţă – Nuntă-or face – peste vreun timp ce trece…

 

…vrei să cobori imperii – până la Rădăcină ?

să vezi Zânele Apei – cu tot scăpând de tină ?

n-ai decât să păşeşti în Unda Fascinantă…

 

nu sunt nici Vreme – Ornic – doar o Cetate-Atlantă…

…pogoară-te-n vecie : numai aşa vedea-vei tu –  Minunea :

Mireasă Preaiubită-ţi va fi – Înţelepciunea !

***

 

 

TOT ACORDEZ LA STRUNE – SCRIPCAR DIN TATĂ-N FIU

 

…tot acordez la strune – Scripcar din tată-n fiu

visez – eu – Cântăreţul – într-un Palat Târziu

să-i lecuiesc de rane – pe Regii-Mbătrâniţi

căci Cântul meu e farmec – iar ochii-mi sunt vrăjiţi…

 

nu mă-nvăţa pe mine – bătrân strigoi de Munţi

cât Sânge – în Izvoare – a curs – şi cât din Frunţi

eu – şi nu altul – clădit-am Epopeea

din care-alung Trădarea – deci – fără greş : Femeia !

 

pe Poarta Epopeii săpat-am Slove Trei

s-alung şi Lăcomia – şi Crima – şi răcnete de Lei…

eu – biet Scripcar  – cel dăruit pe la ospeţe

 

eu sunt Dresorul Lumii – în Nopţile Măreţe…

…de ce ne fie frică ? – Cântecul a-nceput

făcând – el singur – bine –  cât Zeii n-au văzut !

***

 

ŢINE-MI SCRIPCA SUB BĂRBIE – PENTRU-UN ULTIM CÂNTEC

 

… ţine-mi Scripca sub bărbie – pentru-un ultim Cântec

vă trezesc din Somnul Morţii : Groaznicul vost’ Pântec !

leac vă vine Armonia – Stih şi Viersuire

eu sunt – doar – Agonic Rege : vă dau Re-Mplinire !

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Matrozi Sublimii (poeme)”

Mihai MERTICARU: Sonete

SONETUL UNEI TRIADE

 

Pe lumea asta, toate-s trecătoare,

Intră-n ale morţii pepiniere,

Acceptă pietrificarea-n tăcere,

Din întâmplare, dar și din eroare.

 

Tristețe, bucurie şi avere

Se trec ușor ca o plăcută boare,

Ca mâine-i cenuşă slăvitul soare,

Dar prima-i frumuseţea care piere.

 

Tot ce există-i lege să dispară!

Furia și lăcomia barbară,

Invidia, puterea, măreţia,

 

Vor trece toate prin foc şi prin pară.

Doar o triadă gustă veşnicia:

Cuvântul, Dumnezeu şi poezia.

 

 

SONETUL CONTIGUITĂŢII

 

Din ceruri vin misterioase şoapte,

Îndemnuri vagi pătrunse de nepătruns,

În argintii vălătuci de nori ascuns,

Precum în faldurile cifrei şapte.

Cristal de gând sfințit,acuma, ajuns

La urechile mele tot mai apte

Să distingă ce-i luminos în noapte

Şi să se închege în umil răspuns.

 

Mă bucur mult, Doamne, că Te înţeleg,

C-am reuşit să-mi însuşesc cutuma,

Că m-ai ispitit cu taine întruna

 

Și chiar mi–ai dat libertatea să aleg.

Aflu că—n-am ştiut-o-ntotdeauna–

Cu-ntregul ș-infinitul, Tu eşti una.

 

 

SONETUL UNEI VIZIUNI

 

Rătăcind prin labirintul unui gând

Şi tot visând o geană de lumină,

Mă pomenii cu-o cupă arhiplină

Cu-ambrozie, Dumnezeu alături stând,

 

Păream un boţ palid făcut din tină,

Cu sufletul eteric străluminând,

Îngheţatele-mi șoapte susurau blând,

Revărsându-se din gură străină.

 

Continue reading „Mihai MERTICARU: Sonete”

Ileana VLĂDUȘEL: Această incurabilă iubire

Această incurabilă iubire

 

Această incurabilă iubire

Iluzie

Peste bătaia de inimă a gândului

cade

Și-n temnița aceasta din noapte

Ating

Mâna ta întinsă, sperând…

 

Cine a osândit

Iubirea la veșnicie

Și pe mine

să tot aștept o vară târzie

Unde

să caut leacul ce stă ascuns

În mine

 

Dorul

până la os  a străpuns

Plânge iubirea

Rană lăsată pecete

O chem

Dar în ceasul chemării,

nu vede

 

Cu tine,

Înfometată iluzie și flacără

Nici nu trăiesc

Nici nu mă lași vindecată

Privirea

Te caută peste poteca ascunsă

Prin genele tale ce ți-au făcut umbră

 

Azi

Nu-mi mai spui nimic

Dar ecou

Se întoarce fiorul adâncind

Rana din sufletul meu

Știu

n-o să se sfârșească niciodată

 

iubirea aceasta  incurabilă

mușcă flămândă din viață

și eu

plâng

adormind între zidul clădit

din speranțe amestecate

cu nisip

17.05.2019

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

Mircea Dorin ISTRATE: Poeme

AVEREA  MEA

 

Mă-ntreabă unii, alții, cât e a mea avere?

Cât case, bani și aur și câtă am putere?

Eu le răspund la-aceștia, s-audă și să știe

Că am, cum n-are nimeni, de-acuma în vecie,

Pământul tot cu toate, hotar, până la stele

Și încă de acolo ce-i dincolo de ele,

Luceferii în roiuri și universuri toate,

Lactee căi solare, genuni întunecate

Cuprinse-n necuprinsul cel fără de hotare,

Așa, ca mine altul, avere nimeni  are.

 

Vă dau la toți din dânsa că sunt mărinimos,

Ce parte vreți?  din față, din mijloc ori din dos?

Așa mai către soare? sau poate-un loc umbrit?

Mai sus, pe Coasta lumii acolo-n Continit?

Sau paoate mai la vale, prin Căile Lactee

Că am pogoane multe, prin locurile cele.

Primiți-le ca daruri, cu vise le arați,

Cu boabe de iubire la rând le semănați,

Să crească holde mândre pe-ntinsele câmpii,

Să-mi înflorească locuri ce fostu-mi-au pustii.

Vă dau, dacă mi-ți cere și cea din urmă stea,

De-aveți voi drag de dânsa și mult vă va plăcea,

Împart a mea avere la prieteni,  la dușmani

S-o aibă pe vecie și nu le cer nici bani,

Sărac de voi rămâne, bogat voi fi să știu,

Să faci mereu un bine, nu-i nici-odat  târziu.

 

Așa c-a mea avere, cu voi o împărțesc,

Vă dau egală parte, așa cum e-n frățesc,

Voi grijă doar de dânsa s-aveți pe veșnicie,

S-o țineți ne-nierbată, în bună vrednicie,

S-o înmulțiți în toate în cinste și-n iubire,

S-aveți voi după dânsa, aleasă fericire.

 

 

ÎNCEPUT  DE  TOAMNĂ

 

Dintr-un început de toamnă

Am să fac sfântă icoană,

Să o pun de închinat,

Zi de zi de sărutat.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme”

Anatol COVALI: Versuri

Da, ne-am săturat

 

Da, ne-am săturat până la urmă,
ne-a ajuns răbdarea până-n gât
de când mulţi ne cred o biată turmă
care numai behăie şi-atât.

Da, ne-am săturat să ni se spună
că-i de aur iarba de sub noi,
iar noi dăm o lână ce e bună
doar spre-a fi zvârlită la gunoi.

Da, ne-am săturat s-avem în frunte
nişte cruzi ciobani care dau brânci
turmelor, care mai sunt pe munte,
ca să cadă-n râpi spre-a paşte stânci.

Da, ne-am săturat şi-am vrea Stăpâne
barbaria să o întrerupi,
fiindcă altfel nu ne mai rămâne
decât dreptul preschimbării-n lupi.

31 iulie 2019

 

 

Timp

 

Ne ofileşte timpul bezmetic
care ne-nghite apoi pe rând,
când din mantale ajungem petic
şi viaţa-ncape toată-ntr-un gând.

Ne sapă-n carne vremea stăpână
adânci tranşee, sinistre gropi
şi umezeşte-un pumn de ţărână,
fără zăbavă, cu-ai morţii stropi.

O cale lungă pare destinul
când orice suflet pleacă spre zări,
ca să-şi dea seama de prea puţinul
pus ca momeală-n câteva stări.

Fulger, nălucă, clipă, scânteie,
bici şi otravă, cruce şi ghimp,
stânci, povârnişuri, poteci, crâmpee,
ţi se oferă de timp un timp.

30 iulie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Versuri”

Dunia PĂLĂNGEANU: Îngerul dăruirii

ÎNGERUL DĂRUIRII

 

Să fim buni, generoși și darnici în clipă
ne spui cu sârg îngere minunat,
scuturând prețioasa-ți aripă
când pe drumul cel drept ne-ai chemat.

Să nu trecem nepăsători cu privirile sloi
când flămânzi și bolnavi ne opresc
iar muribundele lor glasuri
după bunătate tânjesc.

Dragoste, liniște, bucurie,
să nu le lăsăm ascunse-n sipet,
să-mpărțim clipa, bătaia firavă,
a inimii noastre din piept.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

*Proiect literar bilingv POEME CU ÎNGERI, autoare poeta Dunia Pălăngeanu. Ilustrația Dana Sandu, traducere l.engleză prof.Tereza Cambera, cuvânt înainte Cosmin Ștefan Georgescu, medic-scriitor, postfață Ion Machidon, scriitor, editor. Volum aflat pe agenda editorială a Editurii bucureștene „Amurg Sentimental”, 2019.

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Copacul meu

Copacul meu

 

Nu ştiu ce gândeşte un copac luat în braţe,
dar am semne că se bucură,
păsările se opresc din zbor şi cântă.

Umbra lui nu are picioare, dar fuge,
înima mea simte frunzele cum se clatină
şi se urcă pe ramuri alături de ele.

Fac ocolul pământului cu rădăcinile sub tălpi,
îmi simte urmele urcând prin cercurile trunchiului
şi nu mă scapă din ochii lui verzi.

Întotdeauna când vine furtuna
trag clopotele bisericii din dealul cu vii,
le aude şi simt cum se gândeşte la mine.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Iulie 2019

Ioana CONDURARU: Am intentat proces iubirii

Am intentat proces iubirii
Fără drept de-a apela,
La clipa dulce-a fericirii,
Ce pretenții ar mai avea?

M-a mințit mereu că este
Mult mai frumos să te ador
Scriind pagini despre-o poveste,
Cu un sublim, gingaș amor.

Am așteptat o primăvară
Și încă-o vară la izvor,
Sperând trăirea ideală
Pentru un timp nemuritor.

Dar m-amăgit cu vorbe calde
Și cu poeme pe-nsearat.
A fost o șoaptă călătoare
Ce repede sa voalat.

Nu-i dau recurs oricât ar vrea.
De ce să îi mai dau o șansă
Când mi-a înșelat încrederea,
Mințind pasiv cu nonșalanță?

Privesc tăcută cum suspină,
Dar cât de mult ar încerca
Să aboleze a sa vină,
E judecată-n lipsa sa.

Aici la piept e onorariul,
Ce l-am plătit de-atâtea ori
Nu mai vreau contradictoriul,
La judecata de apoi.

———————————-

Ioana CONDURARU

Iulie 2019

Ana PODARU: Tribut unei vieți

Doar a căzut…
privind de la fereastră
doi ochi mirați adânc au suspinat.
Nu ştiu de-l doare frunza
n-a oftat,
nici crengile căzute la pământ
şi toate-acestea-n palma unui vânt.
Ce-a fost?
O viață smulsă-ntãmplător.
Cui i-o fi dor de murmurul din frunză?
Acelor păsări ce-au venit să vază
cum două mâini s-au repezit c-o drujbă
să-l facă zob,
în carnea lui să taie,
să-l facă într-o clipă şi uitat.

O, dar ce trist e-acuma în odaie,
ce trist să n-aud primăveri la rând
cum cântă în platanul meu un sfânt,
cum umbra lui pictează tremurând
tabloul unui dans amețitor,
tabloul umbrelor făcute paie.

A evadat privirea din fereastră
şi-n drumul ei nu stiu de-a numărat
inelele ce luceau sub lama drujbei,
doar a privit la dinții de oțel
ce într-o clipă tot au sfârtecat.
Platanul meu părea acum de pluş
cu trunchiul aninat pe verticală,
iar crengile facute rumeguş
nu mai purtau în scoarță nici o fală.
Platanul, lemn de foc şi rumeguş.

Creştea în lut puternic rădăcina
acelui vânt nebun iertându-i vina.

Din două cercuri lacrimi au căzut,
acelei clipe-au devenit tribut.

——————————–

Ana PODARU

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU: Noaptea din noi

Pe panta tăcerii mi-alunecă gândul
De clipe răzleţe se-mpiedecă-ades,
Prin lacrima serii se scurge afundul
Trăirilor aspre ce nu-mi dau de-ales.

Pornesc spre genune, mă caţăr pe noapte
I-ascult oful trist ce-n taine scrutează,
Pe stele pun strune, spre vers să se-ndrepte
Să nu mai aud cum plânge si-oftează.

De cuget mă apăr cu verbele frânghii
Şi curg ca o ploaie de litere reci
Pe file îmi ninge iar gerul cu unghii
Îmi zgârie fruntea făcându-i poteci.

Condeiul aleargă, nu are odihnă
Nu-şi poate permite relaş în cuvât,
Nici liniştea bolţii nu curge în tihnă
Îmi toarnă furtună în visu-mi înfrânt.

Degrabă sparg geamuri la ferestre de cer
Şi-n lumea nelume pătrund răzvrătit,
La stihuri de spirit îmi deleg temnicer
Şi urlu la lună precum un smintit.

În urlet lugubru se-ascunde durerea
A mea, a luminii, a nopţii din noi,
A fricii de viaţa ce-şi leapădă fierea
În barca speranţei ajunsă gunoi.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

30 iulie 2019