Nicolae DINA: FERVOAREA ȘI CANDOAREA UNUI VETERAN AL SONETULUI

„Să-ți asculți întotdeauna bătăile inimii”, mă îndemna bunicul meu, un bătrân înțelept și sfătos, fiindcă, zicea tot el, „ritmul lor îți marchează liniștea sau zbuciumul sufletului, dar îți arată și frumusețile firii înconjurătoare în mijlocul căreia descoperi lumea, mai bună sau mai puțin bună, cu bucuriile sau neîmplinirile ei”.

Mi-am amintit aceste vorbe înțelepte citind o mărturisire a poetului MIHAI MERTICARU, căruia Eutherpe, muza liricii, o „steluță dulce, fără de prihană”, i-a dăruit harul artistic ca o adevărată „făcătoare de minuni icoană”, moment trăit plenar, căci, spune el, „vrăjitu-m-a-ntruparea-ți adorată/și te-am sorbit cu lăcomia-n priviri/cum nu s-a mai întâmplat niciodată” („Sonetul primei muze”).

Indiscutabil, muza este un laitmotiv în opera lui Mihai Merticaru, fiind invocată și în volumul „Vis și abis” (2018): „Sub ceru-nalt al vămilor de gând,/Zeiță, vino tu și mă inspiră,/Mai acordează-mi coardele la liră”, pentru că numai Eutherpe îl poate ajuta să creeze tipul de poezie preferat: „Sonetu-mi, doar tu-l poți face să zboare/Spre lumina de azi și cea viitoare” („Sonetul muzei”).

De această dată, muza se află la originea celui de al 23-lea volum al său de versuri, „Brâul Afroditei” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2020), unul în care reflexivitatea, sinceritatea și sensibilitatea poetului se concretizează în fermecătoare sonete, poezii cu formă fixă abordate cu temeritate în șapte volume. Este o întreprindere în care autorul nemțean apare ca un reprezentativ continuator al tradiției românești ilustrate de Mihai Eminescu, „prieten drag” căruia îi dedică un sonet văzându-l ca „înger de pază” al țării căreia, „când e-n primejdie, să-i dea de veste” și ca „Luceafăr” care „pe boltă luminează/să țină națiunea mereu trează” („Sonetul unui prieten drag”), dar și de Vasile Voiculescu, pentru a-i aminti doar pe cei mai străluciți sonetiști, eludând cu bună știință toate experimentele moderniste, cunoscute într-o viață de avizat octogenar, trăită în curățenie sufletească, având și acum dorința de a crea: „80 de ierni, Doamne, mi-ai pus în spate,/Picioarele-mi parcă-s pietre de moară,/Nimic nu mai e ca odinioară,/  […] /Zidește-n mine inimă curată,/Cu-a Ta prezență, vino și mă-mbată/Să-mi fie clipa binecuvântată!” („Sonetul smereniei”). De altfel, însuși poetul recunoștea că rămâne „un romantic autentic, în mare măsură neoclasic, puțin modernist și mai puțin postmodernist, care se simte confortabil numai în apele dulcelui stil clasic”.

Primul ciclu, care dă și titlul întregului volum, „Brâul Afroditei”, se remarcă printr-o diversitate tematică și printr-un limbaj expresiv proaspăt, servind o imaginație debordantă, roade ale pregătirii sale de intelectual rasat, de fin cunoscător al secretelor limbii române aflate la îndemâna profesorului de specialitate, al culturii, civilizației și literaturii naționale și universale. Deschiderea spre metafizică și spre meditația filozofică, reflexivitatea, dar și un mare grad de afectivitate se află la originea sonetelor a căror tematică pleacă de la sentimentul de dragoste, la cultul eroilor, pentru istoria noastră glorioasă, la existența umană și la manifestările naturii binecuvântate, generoasă cu românii.

Conștient de dificultatea pe care o presupune crearea unui sonet, temă frecventă (semnificativ, în acest sens, fiind studiul „Sonetul și matematica astrală”), Mihai Merticaru îl compară cu înălțimea amețitoare a unui munte („piscul înalt al sonetului”) pe care o poate escalada alpinistul numai dacă „înfruptă pieptiș peretele vertical”. Pentru sonetist, această înfruntare presupune muncă, meșteșug, talent, însoțite de rigurozitate și dedicare, căci el, sonetistul, este „Sisif ce cară munte-n spate,/Vlăstar din vechea stirpe a lui Homer,/Culegător de iluzii spulberate/Un rege-n regat de singurătate/ […] /Pe moșia cuvântului zilier” („Sonetul bătrânului bard”).

De altfel, poetul definește „sonetul perfect”, spunând că acesta „cuvine-se să fie scris/cioplit în rocă dură de granit”, cuprinzând infinitul și visul, limbajul poetic expresiv strălucind prin metafore neașteptate precum „opale, diamante și rubine” și fiind astfel realizat încât „să strălucească-n ritmuri și terține/soare să se scalde-n argint de ape”, toate devenind „scântei din tot Universul necuprins” („Sonetul sonetului perfect”). Se observă preocuparea poetului pentru sonet, deoarece, într-un volum anterior („Flacăra din piatră”, 2015), apărea o definire sui-generis a acestui tip de poezie de inspirație divină, afirmând că „prin galaxiile poemului meu/se plimbă nestingherit doar Dumnezeu”, poezie creată ca „un imn de slavă” în care strălucește „metafora scumpă, blagoslovită”, ea devenind „flacără sublimă” care „se-mbăiază-n apa sfințită” precum „struna vrăjită din lira lui Orfeu” („Sonetul sonetului”).

Nici „sonetistul” nu este uitat, el fiind creatorul acelor „stanțe cu S mare/țesute din caratele luminii”, care, ca un adevărat „frate mai mic al lui B. Cellini” (giuvaiergiul genial, creator neîntrecut de bijuterii delicate), este atras de toate frumusețile din jur, metafore ale naturii perene văzute ca „bijuterii noi pentru fiecare”, adică „trandafirii și crinii” presărați „în calea frumuseții răpitoare” („Sonetul unui sonetist”). În această ipostază, sonetistul este creatorul conștient de rostul său când „o poartă de rai, sufletu-și deschide”, moment în care, atins de aripa muzei, „începe poetul să scrie/o lume amorțită s-o învie,/să-i extirpe instinctele perfide/să umple fântâna cu apă vie”, asumându-și menirea chiar și atunci când dificultățile creării unui sonet par insurmontabile: „Sisificul mit, supliciul, desfide,/Al cugetării freamăt se închide” („Sonetul creatorului”).

Prezentă între marile teme ale sonetului, dragostea, erosul, este sentimentul profund trăit în întreaga sa existență, conform propriei mărturisiri, potrivit căreia primele sale versuri de licean erau inspirate de afecțiunea pentru „o fată amețitor de frumoasă”, moment considerat punctul de plecare al descoperirii „poeziei vieții”, în care „sugestia, simbolul, metafora” își au rolul firesc și necesar.

Dragostea face parte din viața însăși, căci „nu poți trăi frumos fără iubire,/nici să te bucuri de taine, nici să zbori”, iar ea are multe fațete, de aceea „iubește toate ce te înconjoară/și-i mângâiat de lumina solară” („Sonetul iubirii, I”), fiindcă ființa către care se îndreaptă sentimentul este femeia, „o ființă ce-ți procură splendori”, rod al creației lui Dumnezeu simbolizând idealul năzuințelor oricărui pământean, deci și ale poetului îndrăgostit care mărturisește că „sonetul meu l-am închinat femeii,/că asta-i prima, marea lui menire,/să urce-n slavă clipa de iubire/pe care au eternizat-o zeii” („Sonetul iubirii, II”). Că dragostea este tema majoră a versurilor sale o demonstrează însuși titlul volumului, „Brâul Afroditei”, care sugerează permanența sentimentului, brâul de aur al Afroditei fiind simbolul acestuia și, totodată, însemnul frumuseții zeiței, pentru că ea este „nemuritoare, pură desfătare” și pentru că „minunea firii tale fascinează,/în pieptul tău se zbenguie o rază” și este aureolată de „brâu-ți, un curcubeu drept cingătoare” („Sonetul unei zeițe”).

Sentimentul este unul înălțător atunci când se referă la „milenara Românie” cu diversificatul ei relief și cu o istorie zbuciumată, care devine „minune de țară neînfrântă” atunci când „odată cu munții și codrii, cântă”, iar Dunărea „adună izvoare de apă vie” din „râurile-lumină” atât de benefice pentru „câmpia-ți mănoasă”. Sub semnul „nemuririi”, țara, atât de iubită de poet, a fost și va rămâne aureolată ca o „coroană de regină maiestuoasă” („Sonetul României milenare”). Acest lucru se datorează jertfei miilor de eroi „care și-au dat viața pentru reîntregire”, cărora, în semn de cinstire și slavă, „turnăm în bronz statui nemuritoare” și pe care îi „vom păstra neșterși în amintire („Sonetul eroilor”).

Continue reading „Nicolae DINA: FERVOAREA ȘI CANDOAREA UNUI VETERAN AL SONETULUI”

Al. Florin ȚENE: Romanul epistolar al scriitorului Petre Cichirdan formă de a oglindi realitatea unui oraș de “Carton “

        Se consemnează în istoria literaturii universale că primul roman care a expus piesa complexă pe care genul epistolar îl permite a fost Aphra Behn ‘s Love-Letters Between a Nobleman and His Sister , care a apărut în trei volume în 1684, 1685 și 1687. Romanul prezenta rezultatele genului de schimbare a perspectivelor și  punctelor individuale  prezentate de către personaje individuale, iar vocea centrală a autorului și evaluarea morală dispărând (cel puțin în primul volum; volumele sale ulterioare au introdus un narator). Mai mult, Behn a explorat un tărâm al intrigii cu litere care cad în mâinile greșite, scrisori falsificate, scrisori reținute de protagoniști și interacțiuni chiar mai complexe.

        Am făcut această introducere pentru a înțelege genul epistolar, mai rar folosit de scriitorii români, abordat cu îndrăzneală de scriitorul vâlcean Petre Cichirdan în “Orașul de carton- Apocalipsa după anul 2000 “, apărut la Editura INTOL-Press, Râmnicu Vâlcea, 2020, roman primit cu următoarea dedicație: “Domnului Al.Florin Țene cu deosebită stimă și preșuire din partea autorului. 15.02.21, ss P.Cichirdan

           Deşi avem o literatură epistolară bogată, abordările sintetice dedicate speciei sunt foarte puţine la număr: un vechi studiu dedicat literaturii epistolare al lui Al. Săndulescu, volumul Mari corespondenţe (1981) de Livius Ciocârlie, câteva capitole din Genurile biograficului (2008) de Eugen Simion, implicaţiile sporadice din Literatură şi comunicare. Relaţia autor – cititor în proza românească paşoptistă şi postpaşoptistă (1999) de Liviu Papadima, referinţele asupra epistolei medievale în literatura română (Şi au scris carteEseu asupra epistolei medievale în literatura română, 2003) semnate de Laura Bădescu şi, doar forțând nota, am mai putea atesta vreo câteva.

            Acest gen a fost descoperit abia în secolul al XIX-lea, primele corespondenţe literare sunt atestate relativ târziu faţă de impulsurile europene. De reţinut totuşi că proza noastră artistică apare şi se dezvoltă, în prima ei fază, sub semnul memorialisticii epistolare şi de călătorie şi aparţine momentului 1848. Aproape toate genurile şi speciile literare, cu excepția teatrului, au fost modelate de tiparul corespondenței. Această configurație este adoptată, cu unele modulări din alte specii, de memorialul de călătorie (Peregrinul transilvan de Ion Codru Drăguşanu; Călătoria în Africa de Vasile Alecsandri), de speciile prozei scurte (în cazurile lui Costache Negruzzi, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Vasile Porojan), de romanul sentimental (Manoil de D. Bolintineanu),  dar şi de poezie (Epistolele de Gr. Alexandrescu) etc.

            Citind titlul romanului editorului, promotorului cultural și scriitorului Petre Chichirdan, mi-am adus aminte de romanul lui Octav Dessila, intitulat „București orașul prăbușirilor”, în cazul nostru fiind un roman epistolar, frescă a evenimentelor culturale și politice din istoria recentă a municipiului Rm.Vâlcea.

            Dacă la Octav Dessila Bucureștiul este un oraș iubit de autor, pentru că îl prezintă prin stările protagonistei ca pe o fiinţă vie, care obsedează: „Bucureşti… imagine sfântă a visurilor mele! Te-am dorit, te am în faţă, tră­iesc în tine şi tu… tu… mă cutremuri şi mă aprinzi, mă zvârcoleşti şi-mi încinzi carnea, mă tulburi şi mă orbeşti… Bucureşti, ce vrei să faci din mine? Tu eşti bătrân, hârşit în rele; eu, un fulg rătăcit, o frunză în bătaia vânturilor, o pribeagă în răscrucea drumurilor, un alb de scrisoare pe care tu aşterni întâiul te iubesc. Să cred în luminile tale?… Să cred în vuietul tău de stradă, în furnicarul tău omenesc, în vâltoarea ta?”. S-a spus şi s-a scris că este o carte a desfrâului, expus într-o poveste banală, cu detalii vulgare. Ca mereu, depinde cum cade lumina înţelegerii asupra textului. Este şi o carte care vorbeşte dureros despre cum poate fi cineva distrus de către însuşi subiectul iubirii sale. Ana Scutaru, tânăra venită pentru studii la Bucureşti, ştia un singur lucru, că nu vrea să se mai întoarcă vreodată în captivitatea provinciei. Restul a fost viaţă care a curs repede, haotic, fără timp de întrebări şi răspunsuri. la Petre Chichirdan descoperim același sentiment. iubește orașul Rm.Vâncea cu oamenii lui, chiar dacă, uneori, sunt surprinși că eșuează în multe acțiuni culturale, edilitare, politice, iubește străzile și parcurile orașului de pe Olt.

            Voluminoasa carte de 507 pagini se deschide cu un “Cuvânt înainte “, în care, printre altele, orașul este considerat de carton pentru că peste ciment este pus cartonul izolator, dar mai ales: “ Comunitatea în care valorile reale, umane, sunt date deoparte este una de carton…marea mulțime de locuitori fiind private de beneficiile faptelor acestor valori.“

            În cele două “structuri “ale cărții:” Orașul de piatră “și  “Orașul de carton “  descoperim un personaj cu numele de Toschris Ceckirdas, ce-l bănuim a fi autorul cărții, care vorbește despre trecutul orașului de pe Olt, subliniind personalitățile: Melentie Răuță, profesor universitar cernăuțean, Leca Morariu și profesorul și avocatul Nicu Angelescu director la Liceul Lahovari în perioada legionară,  care au vorbit cu dragoste depre aceste locuri cu o istorie ce începe de la Mircea cel Bătrân. Testele încărcater de multe date istorice, economice, politice, filologie, culturale sunt frisonate și de un excelent stil jurnalistic încărcat cu “mierea” adevărului..

            Epistolarul  care semnează cu numele Toschris Ceckirdas își aduce aminte cu nostalgie de vremurile când umbla cu ghiozdanul în spate la școala de pe Cetățuie, făcând naveta dintre casa unde locuia cu chirie, casă ce nu mai există, pe temelia ei construidu-se biserica Sfinții Apostoli Sf.Petru și Pavel.

            Epistolele unor personalități artistice și scriitoricești din cadrul Forumului Cultural și a altor ONG-uri, oficialității (Epistola lui Poe C.Poe adresată ziarului Info Puls, către edilii orașului, Johann Sonne, Alina Dumitrașco, Marius Pătrășcoiu “inginerul “ fizician de la Forum, Liviu Rusnac-românii sunt chemați să refacă Revoluția! cei care s-au  ridicat după niște uscături ca la orice Revoluție!, dialogul epistolar cu Nikita Fedorov, cu Gheorghe Brătulescu, Anmton Spârlea, Călin Georgescu, Alexandru Cifru  ), sunt adevărate pagini de istorie locală, în care descoperim atât o critică constructivă și nu vituperantă, ceea ce ne spune nouă cititorilor, că autorul trăiește în agora și îi pasă de orașul și țara în care s-a născut și trăiește. Numele unor personaje sunt, se pare, eponime, sau mai precis  numele comune asociate strâns cu noțiunea (de aceea limba maternă, comparată mai puternic de noțiuni decât una străină, este mai frumoasă, adică mai expresivă). Continue reading „Al. Florin ȚENE: Romanul epistolar al scriitorului Petre Cichirdan formă de a oglindi realitatea unui oraș de “Carton “”

Emil PROȘCAN: TATAIA

La câteva case de noi în drumul spre biserică locuia un bătrân despre care vecinii spuneau că e singuratec, ursuz şi „sărac la vorbă”. Nouă nu ni se părea deloc aşa, poate şi pentru faptul că pe noi, din când în când, ne vizita. „Noi” însemnând eu şi mama mea. Nu era bunicul, dar îi spuneam Tataie.

Pe tata nu l-am cunoscut, dar îl purtam tot timpul cu mine. Locuia în cea mai frumoasă poveste din câte auzisem. Era frumos, înalt, puternic şi făcea numai lucruri bune şi pline de zîmbet. Omul acela minunat de care, mai mereu, mama îmi vorbea, era tatăl meu. Tatăl meu!

Sigur că aş fi vrut să fie cu mine, cu noi, dar am înţeles şi acceptat această situaţie ca pe una normală şi nu eram trist, ci dimpotrivă. Mă mândream cu tata, mai ales că mama îmi spusese că a fost chemat la Dumnezeu să ajute, apoi îmi arăta mici realizări pe care noi le reuşeam la casa noastră şi-mi zicea: „Uite, vezi că e aici mereu cu noi, ne iubeşte şi ne ajută!”.

Şi Tataie era un om bun şi cred că tot de tata era trimis să ne viziteze şi să ne ajute. Nu statura lui impunătoare mă impresiona, nici umerii laţi, părul alb ori braţele ce sugerau putere, ci privirea. Ochii lui, atunci când îi întâlneau pe ai mei, îmi arătau adevărul despre sufletul şi gândurile lui. Vedeam în privirea lui bunătate, nevinovăţie, căldură şi dragoste. Privindu-te, Tataie nu avea nevoie de cuvinte şi poate de aceea era tăcut.

Din când în când mama zicea: „Hai pe la Tataie!” şi punea câte ceva în coşul cu care se ducea la biserică când făceam parastas lui tata: brânză, ouă, şuncă, mâncare gătită sau ce aveam prin casă, dar şi o sticluţă cu vin. Mă bucurau aceste vizite şi cred că şi pe mama. Aveam impresia că Tataie intuia venirea noastră pentru că îl găseam mereu aproape de poartă. Îi simţeam bucuria când ne vedea…, da, tot în priviri. Se bucura aşa, într-un fel anume încât se unea cu a mea ca şi cum am împlinit firescul unei aşteptări. Dacă cineva m-ar pune să dau definiţia bucuriei, cu siguranţă, aş încerca să descriu lumina ce emana din privrea pe care o avea de fiecare dată când ne vedea. Ochii, mi-amintesc acei ochi extraordinari, nu le mai ţin minte culoarea dar cred că aveau în ei toate culorile vorbitoare. Mulţi cunoscuţi erau convinşi că era bunicul meu dar nu i-am contrazis şi cred că dacă nu ar fi avut părul şi mustaţa albe, poate că mama nu l-ar fi botezat “Tataie”, ci altfel. Ca într-un ritual al revederii mă lua cu grijă în braţele lui, încă, vânjoase, mă ridica spre Cer pentru a mă simţi, poate pentru a mă simţi mare şi important sau poate pentru a fi mai aproape de tata. Luam loc la masa masa din curte ce avea picioarele bătute în pământ, mă aşeza pe genunchii şi în timpul mângâierilor lui stângace, îmi veneau în minte imagini şi întâmplări cu tata, ca şi cum cândva au fost sau vor fi reale. Am mai fost mângâiat de mătuşi, unchi, vecini, musafiri, dar niciodată nu am simţit acea plăcere unică şi aşa de reală prezenţa tatălui meu. Ceva asemănător mi se mai întâmpla când ningea şi încercam să desluşesc Cerul dincolo de mulţimea de fulgi…

– Tataie, de ce măsuţa asta are picioarele în pământ? îl întrebam cu senină curiozitate. Pentru că   lemnele din care   este făcută   au fost cândva copaci şi vrei ca ei să-şi mai amuntească de pământul care i-a născut şi hrănit?

Răspundea printr-un zâmbet! Sunt convins că zâmbetul lui era simţit şi de nucul sub care stăteam. Ne povestea despre animale, păsări, despre treburile ce le făcea în casă, în gospodărie, ce a mai citit, despre cele auzite, dar niciodată nu spunea nimic despre viaţa lui. Mult mai târziu, la insistenţele mele, mama mi-a povestit că fusese pe front, că într-o încercuire fusese dat dispărut, că cei de acasă nu au mai ştiut nimic de el. Soţia, o femeie frumoasă şi mult mai tânără, se recăsătorise cu cineva din satul vecin. După câţiva ani a primit o crisoare prin care a aflat că trăia. Trăia şi era prizonier pe undeva prin Siberia. Au urmat şi alte scrisori, dar toate fără răspuns. Când s-a întors n-a mai găsit pe nimeni. Părinţii îi muriseră, soţia plecase şi peste tot singurătate şi paragină.   Durerile şi le-a aşezat în suflet, departe de ochii lumii ascunzându-le în acea „sărăcie la vorbă”: Se comporta ca şi cum zilele, anotimpurile şi viaţa îi erau normale. Şi-a reparat casa, gardul, porţile, şi-a cultivat pământul, totul se supunea dragostei din mâinile lui. Şi-a cumpărat o căruţă şi un cal cu care cutreiera pădurile. Şi el, calul, era tăcut, parcă avea aceiaşi privire blândă, căutătoare şi plină de nevinovăţie. După felul în care îl urma şi-l asculta fără să-i vorbească puteai crede că amâmdoi cunosc limba tăcerii.

Vorbea rar Tataie şi numai când era întrebat. La biserică era nelipsit, stătea aproape de uşă lângă icoana Sfântului Spiridon. Părintele îi spunea deseori: „Însoară-te, Ioane, eşti încă tânăr…, sunt multe creştine în sat, văduve.” În loc de răspuns dădea bineţe, se închina şi pleca.

Într-o primăvară ne-a luat foc casa de la nişte gunoie ce doar fumegau şi pe care mama nu le-a crezut în stare să se reaprindă. Satul întreg a sărit atunci şi cu greu au putut fi stinse vâlvătaiele. Multe zile, după aceea, curtea noastră a fost plină de oameni, ne aducea fiecare ce putea: scânduri, grâu, porumb, păsări, haine, pături, o masă… două scaune şi chiar un ceas.

Într-o după amiază a venit Tataie cu o căruţă plină cu lemne lungi. A intrat în curte şi, fără să vorbească cu nimeni, a început să descarce. Au urmat   alte şi alte căruţe cu lemne, apoi cu piatră. Le-a întocmit după planurile lui şi ne-a reparat partea arsă a casei.

În fiecare primăvară Tataie ne aducea ghiocei! Într-o duminică mi-a adus o căruţă mică, dar adevărată… Avea roţi care se mişcau şi totul era demontabil şi util precum la căruţele adevărate. Calul era şi el din lemn, cioplit cu migală. Mi-a spus că le-a făcut pentru mine din aceleaşi copaci din care a făcut şi masa ce are picioarele în pământ. M-a mângâiat, mi-a zâmbit şi a plecat ca şi cum ar fi vrut să-mi arate că se grăbea. În zilele următoare nu a mai fost de găsit. Mama mi-a zis că s-a înbolnăvit şi a mers la spital. După câteva luni a revenit acasă. Era slab, palid, iar privirea îi devenise neputincioasă în ai mai tăinui durerile.

Continue reading „Emil PROȘCAN: TATAIA”

Victor RAVINI: Sala de lectură (8)

Reciprocitatea dintre societate și religie

Francezul Georges Dumézil (1898 – 1986) a fost militar în Primul Război Mondial, apoi filolog, istoric al religiilor și antropolog, doctor honoris causa la Uppsala și la mai multe universități, membru al mai multor academii din diferite țări, cunoscător a câtorva zeci de limbi vii și limbi moarte. În 1938, a lansat teoria sa despre cele trei funcții în religiile și societățile indoeuropene, cu care a deschis o nouă fereastră cognitivă. Nu e de mirare că a avut admiratori înfocați, dar și dușmani la fel de înfocați, ba chiar a și fost persecutat administrativ și târât în fața instanțelor să își justifice teoria. A avut dușmani suspuși în politică, dar și protectori la fel de suspuși. A avut admiratori și detractori chiar și printre ofițerii cei mai apropiați ai lui Hitler, care nu erau de acord ce să facă cu el. A întreținut o corespondență călduroasă cu Mircea Eliade, ca între prieteni de nădejde.1

Presupunerile în legătură cu vatra de formare a indoeuropenilor au pus în valoare patriotismul savanților din diferite țări. Fiecare a încercat să tragă spuza pe turta sa. În ultima vreme, aproape toți savanții sunt de acord că vatra indouropenilor a fost la nord de Marea Neagră și de Marea Caspică, în afară de cei ce sunt siguri că nu e așa, ci nu poate fi altundeva decât în propria lor țară. Se știe fără îndoială că indoeuropenii, înainte de a se dispersa până la Oceanul Atlantic, la Oceanul Indian și în străfundurile Siberiei, au fost nomazi și trăiau preponderent din vânătoare și războaie de jaf. Culesul unor crescături vegetale, ciuperci, melci sau ce se mai găsea pe câmp ori prin pădure era lăsat pe seama femeilor.2

Încă înainte de a se despărți și deplasa spre noile teritorii unde au devenit sedentari, indoeuropenii au creat o mitologie cu zei de trei ranguri, după cum era alcătuită societatea lor, iar mitologia confirma și cristaliza structura socială. Fiecare ramură a indoeuropenilor, pe unde a ajuns, a dezvoltat mitologia sa proprie, pe aceeași structură tripartită, demonizând sau asimilând și subordonând unele zeități de la populația locală, cu care s-au amestecat.3 Legendele din mitologiile lor coincideau, dar aveau influențe de a populația peste care au venit.

Dumézil a analizat mitologiile din epopeile indiene, cele nordice și legendele romane, și a ajuns la concluzia că legendele considerate că ar fi istoria Romei nu puteau fi întâmplări adevărate, ci erau mituri ce corespundeau cu miturile din epopeile indiene și nordice. Erau aceleași mituri, desacralizate și căzute din mythos în logos, adaptate la condițiile locale. A mai ajuns și la concluzia că structura socială a divinităților din aceste mitologii și legende oglindește structura din societatea celor ce au creat aceste mitologii. În ele se vede că lumea indoeurpeană era patriarhală, împărțită în trei categorii sociale, structurate piramidal. Fiecare clasă socială își asuma o funcție bine precizată și consfințită de către zeii săi protectori, ce serveau ca model de orientare în opțiuni, decizii și comportare în viață. Astfel, el distinge printre divinități trei forțe, cu funcțiuni ierarhice. Acestea colaborează între ele, oricâte conflicte de interese și ambiții personale ar avea, și se oglindesc perfect în societate. Totodată, societatea se oglindește în divinități. Reciproc.

  1. puterea magică și juridică. Zei de rangul unu: Zeus (Jupiter), Apollo, Mercur (Hermes), Odin (Wotan), Vișnu. Aceștia sunt zeitățile care apără interesele regilor4 sau căpeteniilor, sacerdoților, înțelepților, legiuitorilor, adică elita societății, care ia deciziile și dă ordine. Cum au fost la noi Burebista și Deceneu. Știm de la Herodot (480 î.Hr. – 425 î.Hr.) că regii tracilor descindeau direct din Mercur și depuneau jurământ numai pe el. Mercur îi proteja și era garanția puterii lor politice.
  2. puterea fizică. Zei: Marte (Ares), Thor, Indra. Zei care protejează războinicii și asigură victoria asupra vrăjmașilor sau asupra celor jefuiți. Războinicii nu aveau nevoie să muncească și de aceea erau considerați aristocrații. Chiar și azi sunt oameni care nu au nevoie să muncească și îi disprețuiesc pe cei care muncesc. Dar așa e peste tot, nu numai în țara noastră.
  3. producția și reproducția. În principal fertilitatea, asociată cu bunurile materiale, bunăstarea, plăcerile și sporul demografic. Aici sunt cei mai mulți zei, care protejează a treia categorie socială: producătorii de hrană și alte bunuri materiale sau spirituale.

Numai indoeuropenii din categoria a treia, cea mai de jos, aveau divinități feminine. Zeitățile indoeuropene feminine nu au nimic din atribuțiile rangului unu sau doi, în afară de Atena, și ne arată că rolul femeii în societate era doar pentru producție materială și reproducție demografică. De aici se poate ști care era condiția socială a femeii la indoeuropeni.

Zei: Hefaistos (Vulcan), față de care disprețul era exprimat prin aceea că era exclus din Olimp, aruncat în fundul Pământului, unde era fierar, meserie desconsiderată multă vreme, și era șchiop, ceea ce nu l-a împiedicat să alerge după zeița Atena ca să o violeze, însă nu a reușit. A ejaculat pe coapsa ei, iar ea s-a șters dezgustată. Acest mit consemnează conflicte între indoeuropenii veniți și pelasgii localnici. Atena provenea din mitologia pelasgilor, populația care a precedat instalarea grecilor în Peninsula Balcanică. Pelasgii aveau o structură socială matriarhală. Atena era zeița înțelepciunii, proteja torsul lânii sau al inului și țesutul, activități rezervate femeilor, ceea ce denotă că de către femei au fost inventate. Țesutul și tricotatul sunt premisa descoperirii numărătoarei binare, care stă la baza ciberneticii și a computerelor. Atena era și zeița războiului. Arma ei era furca de tors, deci o armă defensivă cu care își apăra fecioria. Rezultă că în matriarhat exista un cult al purității corporale și morale. Ea a fost acceptată în mitologia indoeuropeană, însă ca fiică a lui Jupiter, deci subordonată. Mai sunt zeitățile agriculturii, fertilității, dragostei, plăcerilor, fericirii și bunăstării materiale.

 În mitologia nordică, cuplul de zeități Frei și Freia, de la care avem cuvintele germane Frau (femeie), froh (vesel, voios, bucuros) și suedeze fru (soție), fröken (domnișoară), frö (sămânță), fröjd (fericit, bucuros, încântat). În Balcani avem personaje mitologice feminine, provenite din matriarhat și din paleolitic: Gea (Gaia), Afrodita (Venus sau Venera), Demeter, Persefona, Diana (Artemis, Bendis), Ceres (de unde avem cuvântul cereale). În India avem zeița mamă a universului, Sri Lakshmi, cu florile de lotus, stropită de trompele a doi elefanți, simboluri falice. Zeitățile antice nu au apus, cum a crezut Richard Wagner (1813 – 1883) (opera Götterdämmerung = amurgul zeilor). Această zeiță l-a inspirat pe arhitectul Jean Balladour să dea numele La Dame au Lotus blocului în care locuiesc eu, peste drum de blocul Isis, zeiță egipteană cu atribute asemănătoare. Arhitectul n-a vrut să spună cine e dama cu lotus, ca să rămână ambigue anumite simboluri ornamentale de pe fațada blocului, așa după cum a pus simboluri enigmatice, care se repetă pe fațadele mai multor blocuri, ca ghicitori ezoterice pentru toți. Cine descifrează simbolurile – bine. Cine nu le descifrează, iarăși bine. N-a știut că o să vină să locuiască aici un român și o să-i divulge visurile freudiene.

Nu s-au găsit vestigii arheologice de figurine masculine din paleolitic. Miile de statuete feminine din paleolitic reprezintă zeița mamă, sunt din matriarhat și nu au niciun echivalent masculin. Profesorul universitar francez Louis Bouyer (1913 – 2004), numit de către Papa Paul VI (papă între 1963 – 1978) ca membru al comisiei teologice internaționale, spune în capitolul The Archaic Cult of the Mother Goddesses, că descoperirile arheologice arată cum „zeița mamă nu a primit un însoțitor masculin înainte de neolitic, când creșterea bovinelor, care la început era simplu pastorală și nomadă, a devenit sedentară și urmată de o agricultură incipientă.” Bouyer mai spune că: „rolul bărbatului în reproducție nu era la fel de evident ca al femeii și nu era clar până când creșterea vitelor mari s-a răspândit în societate.” Simboluri masculine sunt atestate numai începând din neolitic. Abia în neolitic zeița mamă capătă un echivalent masculin. Cu referire la Bouyer, perechea de la Hamangia poate fi din vremea când oamenii au devenit sedentari și s-au ocupat de prăsirea vitelor mari, ceea ce a evidențiat rolul bărbatului în reproducere, iar zeița mamă a primit un echivalent.

Marija Gimbutas (1921 – 1994), din Lituania, profesoară emerită de arheologie la universitatea din California, și care a fost în România, spune: „Infiltrarea indoeuropenilor în vestul Ucrainei, Moldova și la Dunărea de jos în timpul mileniului al patrulea î.Hr. a rezultat în adorarea unor importante zeități masculine și feminine, locale.” Gimbutas afirmă că femeia Gânditoare de la Hamangia reprezintă zeița mamă. Perechea de la Hamangia este datată prin diferite metode cu șapte sau opt milenii în urmă. Deci anterior venirii indoeuropenilor. Textul Mioriței oglindește o societate în care nu există vreun patriarh, ci un „matriarh.” Mama ciobanului are capacitatea de a vorbi cu divinitățile și se diferențiază de alte femei bătrâne printr-un brâu de lână, ca semn distinctiv de rang superior în sat.

Ciobanul din Miorița are o singură divinitate: Mândra crăiasă, sora soarelui (o divinitate uranică, cerească). În multe variante ea este înlocuită cu o Fată Frumoasă, ce se ivește pe munte împodobită cu simboluri solare (o divinitate chtonică, a pământului). Mama ciobanului vorbește în unele variante cu divinități ale naturii: Dunărea, Apșoara, Ceața sau Sfânta Negurice. Nici mama ciobanului și nici divinitățile din Miorița nu au un echivalent masculin. E de mirare că nimeni până acum nu a mai observat acest lucru, atât de evident. Cu sprijin la Bouyer, această observație ne ajută să datăm crearea Mioriței în matriarhat și deci în paleolitic. Rezultă că Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia au putut auzi sau chiar și cântau Miorița în forma ei de la începuturi, numită convențional Urballade.

Divinități masculine din categoria a treia: Eros, Priapus, Prometeu, Pan, Dionysos (Bachus), zeul viței de vie, al unei societăți sedentare, ce a făcut o descoperire tehnică fundamentală, căreia civilizația actuală doar i-a adus îmbunătățiri.

Unele divinități feminine din mitologia greco-romană sunt vechi zeițe supreme din matriarhat, asimilate ca soții sau fiice ale unor zei din primele două ranguri, ori au fost acceptate cu o altă situație subordonată, în rangul trei. Atena (Minerva), Themis, Muzele sau preotesele de la Delphi și Vestalele nu corespund cu mitologiile indoeuropene și deci pot proveni de la pre-indoeuropeni, rămase din matriarhatul pe care l-au răsturnat războinicii indoeuropeni. Atena fusese zeița înțelepciunii și războiului încă din paleolitic și matriarhat, conducătoare în războaiele pre-indoeuropenilor. Ea cumula din matriarhat funcțiile celor trei ranguri indoeuropene din patriarhat: este zeița înțelepciunii, a războiului, protectoarea torcătoarelor și țesătoarelor.5

Oamenii din paleolitic se orientau bine în spațiu, atât pe pământ, cât și pe bolta cerească. Aveau cultul ursului, răspândit din peninsula Iberică până în Kamceatka și Japonia, iar de la ei avem denumirile Ursa mare și Ursa mică. Antropologii occidentali au asistat acum mai bine de un secol la un ritual în nordul Japoniei, la populația aïnou numită și utari. Un ritual de sacrificare a unor urși. Sacrificatorii li se adresau urșilor cu multă afecțiune, iar antropologii au notat întreg textul și le-a fost tradus. Craniile și oasele urșilor au fost așezate la fel cum s-a descoperit mai târziu, că asemenea cranii și oase de urși erau aranjate exact întru totul identic în Grota Urșilor din Carpați. Este de presupus că și în Carpați li s-au adresat urșilor invocații asemănătoare, în ce limbă or fi vorbit strămoșii noștri.

De la indoeuropeni, inventatorii vehiculului tras de cai sau boi, avem Carul mare și Carul mic. La francezi, unde gastronomia e o virtute națională, aceste constelații se mai numesc și Cratița mare (la grande casserole), Cratița mică (la petite casserole).

Se presupune că unele personaje mitologice feminine, care la greci și romani erau înfricoșătoare sau întunecoase, cum ar fi Hecate, Meduza, Gorgona, Hydra, Amfisbena, Echidna, Euryale, Harpiile, Pandora, Párcele (ursitoarele din infern) ar putea fi foste zeități luminoase din matriarhat, diabolizate, detronate, ponegrite sau culpabilizate de către patriarhatul indoeuropean. Ursitoarele hotărau ursita oamenilor încă de pe vremea când au fost create, de către cei ce au creat cultul ursului și au pus Ursa Mare și Ursa Mică pe cer. De ceea se mai spunea că ursita e scrisă în stele. Încă de pe vremea când oamenii scriau în stele, nu altundeva.

Regatul amazoanelor pare să fie o formă de revoltă a unor societăți matriarhale sedentare împotriva patriarhatului cotropitor. Există teorii de inspirație freudiană, care spun că amazoanele ar fi un mit creat de spaima bărbaților să nu fie castrați de către femei. Dacă ar fi așa, mituri asemănătoare ar trebui să existe și în alte părți locuite de oameni, nu numai la Marea Neagră. Și poate că nu întâmplător, așa cum știm de la Strabon (63 î.Hr. – 20 d.Hr.) și de la alții, regatul amazoanelor era vecin cu zona în care, după cele mai recente concluzii trase din presupuneri, că din dovezi nu se poate, a fost vatra unde s-au format indoeuropenii. Ar fi în afara subiectului să discutăm aici despre regretabilele erori ale doctorului Freud sau despre existența amazoanelor prezente la războiul Troiei și ce alte dovezi arheologice mai sunt. Napoleon a apreciat exactitatea descrierilor și justețea strategică a acțiunilor militare ale amazoanelor. El a tras concluzia, cu o jumătate de secol înaintea lui Heinrich Schliemann, că războiul Troiei a fost o realitate istorică și nu s-a îndoit de existența amazoanelor. Observația lui Napoleon este încă un argument că amazoanele sunt personaje istorice, și nu mitologice, cum încă mai cred unii cercetători sau cercetătoare.

De altfel, în general, orice mitologie conține o ideologie, care structurează atât societatea cât și credințele și manifestările religioase. Societatea a creat aceste funcții pentru zeii săi, iar mitologia justifică structura socială și o consolidează. Între mitologie și societate este o relație de influență reciprocă perfectă. Aceasta apare cel mai evident la popoarele indoeuropene, unde se văd cel mai bine cele trei funcții sociale: conducătorii, războinicii și producătorii. În mitologia și în legendele grecești, există această structură tripartită, însă nu este la fel de clară ca în cea indiană sau nordică, deoarece are puternice influențe de la populația pelasgică, anterioară grecilor, cât și de la culturile din Orientul Apropiat. Aceste influențe se văd și în lexicul grecesc, unde mult cuvinte comune și unele divinități au nume ce nu se pot explica prin limba greacă, astfel ca Apollo sau Dionysos. Unele nume din legendele și miturile grecești se pot compara cu cuvinte comune din limba albaneză, care este o relicvă vie a limbii pelasgilor, oricât ar nesocoti majoritatea savanților aceste două limbi. Astfel Dedal se poate explica prin Të dalë, Të dalën, care în albaneză înseamnă să ies, cei care au ieșit, ieșiți de unde ies. Dedal a evadat din Labirint, unde fusese închis. Icar se explică prin Hik aïr, Hik n’aïr, Hik ajr, care în albaneză însemnă acel care își ia zborul, care pleacă în aer. Exact ce a făcut Icar.

Afrodita în limba greacă nu înseamnă nimic altceva decât un nume. Nu se poate explica fonetic prin limba greacă. Corespunde fonetic cu substantivul albanez afrodite, compus din afro (sud, dinspre sud) și dite (zi sau lumină). În albaneză afrodite înseamnă lumina dinspre sud sau lumina de la amiază. Se pare că acesta era sensul numelui zeiței Afrodita, sens de care grecii nu știau. Grecii nu au preluat zeița Afrodita de la albanezi, ci de la pelasgi. Pelasgii nu aveau niciun interes să inițieze cuceritorii greci, în tainele mitologiei lor. Albanezii au moștenit substantivul afrodite de la pelasgi. Dar la sud de Peninsula Balcanică este Africa. Numele acestui continent poate proveni din limba pelasgilor. Nici numele zeiței Atena nu se poate explica prin limba greacă. Și această zeiță a fost preluată de la pelasgi. Pelasgii construiseră zidurile ciclopice deasupra cărora se înalță azi celebrele temple grecești de la Atena. Templele acelea erau în perfectă stare pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Turcii aveau acolo un depozit cu praf de pușcă. O corabie engleză a bombardat acel punct strategic. Un obuz, unul singur, a nimerit depozitul. S-a produs o explozie, care a distrus templele.

Originea funcției lui Zeus și chiar a numelui său nu este unanim recunoscută. Pe lângă cea mai cunoscută origine, indoeuropeană, mai este și teoria că ar proveni dintr-o contaminație lingvistică între Deus (indoeuropean) și Zan (pelasgic), cum îl numea Pitagora (580 î.Hr. – 495 î.Hr.). Zan, cum zice Pitagora, dar nu numai el, corespunde cu Zan, Zani (voce, vocea) din dialectul albanez gheg și deci ar putea proveni din limba pelasgilor. Oamenii arhaici deslușeau vocea lui Zeus în foșnetul stejarilor. Însuși Homer spune că Zeus era divinitatea pelasgilor. Cât despre numele lui Homer, o ipoteză mai puțin cunoscută este aceea că ar proveni din exclamația admirativă Ô merë! pe care rapsozii pelasgi ar fi rostit-o la sfârșitul fiecărui capitol. Se presupune acest lucru deoarece în dialectul gheg, din nordul Albaniei, Ô merë! înseamnă O, ce bine! O, ce frumos! Grecii care cuceriseră teritoriul de azi al Greciei și îi supuseseră pe pelasgi, au putut să creadă că această exclamație a pelasgilor exprima numele autorului. Desigur, aceasta este doar o ipoteză, pe lângă multe altele.

La indoeuropeni și nu nu mai la ei, forțele divine se răsfrâng asupra societății și inspiră sau obligă societatea să acționeze după modelul caracterului și comportamentul divinităților:

Cum se făcea căsătoria la cele trei ranguri? Am aflat din cartea lui Bernard Sergent (1946 – ), istoric, arheolog, specialist în comparatism indo-european și președintele asociației franceze de mitologie, că :

  1. Regii se căsătoreau cu fiice de regi, ca garanție a unor alianțe politice, obicei rămas până în vremuri destul de recente. Regelui, îi era oferită soția de către tatăl ei, într-un ritual solemn, cu o ceremonie sacră. Acest ritual a lăsat urme în obiceiul nostru, că tatăl conduce mireasa la altar și o oferă mirelui, apoi aceștia sunt încoronați ca rege și regină.6
  2. Războinicii în vremurile preistorice se căsătoreau prin răpire, ca în legenda răpirii sabinelor. În vremurile istorice, vremea în care scria Herodot, războinicii traci, deveniți sedentari, mari proprietari de pământuri și aristocrați, pe care grecii îi numeau „particulari” întrucât aveau proprietăți particulare, nu obștești ca săracii, își cumpărau nevestele. De la acei strămoși războinici, care răpeau femeile, ne-a rămas obiceiul că mirele ia în brațe mireasa și o trece peste prag. Pragul mai semnifică și trecerea miresei de la o stare civilă la alta. Nunta e un obicei rămas de pe vremea când era un ritual de pasaj, de trecere sau de prag.7 În primele două ranguri, femeia nu era egală cu bărbatul. Îi era subordonată. Ea nu era protejată de divinitățile soțului ei, rege sau războinic, ci de divinitățile rangului 3, care îi arătau ce rol are în familie: producție și reproducție.
  3. Numai în clasa producătorilor exista oarecare egalitate între femeie și bărbat. Dacă aveau avere, mariajul era un contract economic, încheiat de către părinți în contul mirilor, o înțelegere verbală la paritate, aranjată între cuscri, fără să mai întrebe tinerii în cauză.8 Familia la tracii lui Herodot și până mai încoace, la țăranii noștri, era o mică unitate de producție, cu sau fără vânzare de produse ori schimb în natură. Indoeuropenii care nu aveau avere se însurau după cum le plăcea lor, fără să mai țină cont de părinți, de rude sau de criterii materiale. Numai la aceștia, cei mai săraci, putea fi vorba de sentimente reciproce și unire liber consimțită, fără constrângeri din partea părinților. Numai fetele lipsite de orice avere aveau „libertatea să se unească cu cine le place”, pentru a folosi cuvintele lui Herodot.9 Nu se poate ști cât de mulți traci erau lipsiți de avere, știm numai că marile contraste sociale și economice sunt certificate de mitologia indoeuropeană. Înarmați cu aceste cunoștințe de mai sus, ca instrumente de lucru, putem analiza informațiile lui Herodot, care în mod eronat au fost considerate ca denigratoare pentru strămoșii noștri. Pentru textul lui Herodot, mă sprijin pe eseul lui George Pruteanu și pe ediția din 1850 a unei mai vechi traduceri în franceză făcută de Pierre-Henri Larcher (1726 – 1812).

În lumina teoriei lui Dumézil, putem să plasăm informațiile lui Herodot în contextul social și istoric din care sunt rupte și asupra căruia el era insuficient informat. Vom putea astfel reconsidera afirmațiile lui Herodot și să vedem că sunt întru totul favorabile tracilor și nouă. Le comprim și le cursivez.

Herodot V.VII. zice: Tracii nu adoră decât pe Marte, Bachus și Diana. Se referă deci la rangul doi, războinicii cu Marte și la rangul trei, producătorii, cu un zeu masculin Bachus10(responsabil cu via și cu vinul) și unul feminin Diana11 (responsabilă cu vânătoarea și cu asigurarea hranei).12

Dar numai regii îl onorează în principal pe Mercur, din care se cred descendenți și nu jură decât pe el. Știm de la Cezar (De bello gallico), că la gali, zeul cel mai onorat era Mercur. Tacitus (58 d.Hr. – 120 d.Hr.) spune că germanii îl adorau în primul rând pe Mercur, căruia în anumite zile îi aduceau jertfe omenești (Deorum maxime Mercurium colunt, cui certis diebus humanis quoque hostiis litare fas habent).13 Comentatorii literaturii antice spun că „din păcate” romanii și grecii aveau obiceiul de a interpreta credințele străine prin prisma propriei lor mitologii și că asimilarea lui Wotan sau Odin cu Mercur se bazează pe asemănarea atributelor acestora. Din puținul cât am citit eu, nu am găsit comentatori ai lui Cezar (100 î.Hr. – 44 î.Hr.) sau Tacitus, care să facă vreo referire la Dumézil, ceea ce explică de ce comentatorii ignoră cauza acestor asemănări și fac afirmații hazardate.

De reținut informația lui Herodot că Mercur este zeul principal al regilor traci, la fel ca la galii lui Cezar și la germanii lui Tacitus. Iată cum teoria lui Dumézil ne ajută să reconsiderăm una după alta afirmațiile lui Herodot despre traci în contextul lor social și istoric, de unde au fost rupte și amestecate, ceea ce a iscat confuzii pentru posteritate, până la noi azi. Mica și nepretențioasa mea analiză aici ne ajută să punem informațiile lui Herodot în ordine, ca într-un puzzle bine închegat, din care vedem cu cea mai mare claritate că structura tripartită a societății tracilor era conformă cu cea din toate mitologiile și societățile indoeuropene. Societatea tracilor era structurată după modelul zeilor lor, pe trei ranguri ierarhice, la fel cum toți indoeuropenii și-au modelat societatea și zeii.

Herodot V.III: După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi de neînfrânt. Dar unirea lor e cu neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. Tracii au nume diferite, după cantonul pe care îl ocupă. Din moment ce au nume diferite după regiuni, înseamnă că sunt triburi diferite, fiecare cu regele său local. Numeroasele triburi ale tracilor, numite de Herodot, trăiau pe întinderi mai mari decât ale contemporanilor lor. Din centrul Europei până în Siberia, unde erau Massageții (geții mari, sau numeroși), tribul Saka, Saki (=sciți), din care provenea Buddha Sakyamuni (=din neamul sciților) (563 î.Hr. – 483 î.Hr.) și misterioșii tohari, de la care au rămas scrieri într-o limbă indoeurpeană însă cu litere arabe. Ceea ce poate fi un indiciu că au fost masacrați sau asimilați. Cum să se fi unit tracii din centrul Europei cu tracii din străfundurile Siberiei? Răspândirea teritorială a triburilor trace poate fi una din cauzele pentru care Herodot zice că unirea lor e cu neputință, iar multitudinea triburilor și a regilor, cu diferitele lor interese, o a doua cauză. Lipsa de unitate a triburilor trace nu este unică în epocă. Cu atât mai greu de unit erau tracii, care erau mai numeroși și ocupau o întindere mult mai mare, separați de munți și ape mari. Tracii nu erau uniți, dar nici nu s-au războit între ei, ca grecii, galii sau germanii. Și nici nu s-au aliat cu romanii împotriva neamurilor lor, cum au făcut galii sau germanii. O unire parțială a triburilor trace au reușit Burebista și Decebal, pe când galii, germanii sau grecii nu au reușit mai nimic în acest sens.

Totuși legile și obiceiurile tracilor sunt aproape aceleași peste tot, cu excepția geților (și a altora, pe care îi numește). Întrucât legile și obiceiurile lor sunt aproape aceleași peste tot, înseamnă că fac parte din același ansamblu de triburi indoeuropene. Excepție fac geții și alții, ceea ce înseamnă că geții și ceilalți nu pot fi indoeuropeni. Herodot precizează că geții au alte obiceiuri, alte tradiții decât tracii și deci altă cultură. De aici, putem trage concluzia că geții nu pot fi indoeuropeni, cum sunt tracii. Geții (numiți daci de către romani) pot fi populația anterioară tracilor. În consecință, geții sau dacii pot fi pre-indoeuropeni.14 Herodot îi amestecă pe geți printre traci, așa cum Tacitus îi amestecă pe finlandezi, estonieni și alte popoare baltice, cu germanii, din cauza unei relative comunități de teritoriu, la fel cum a clasificat printre germani și pe goți care, după mai mulți istorici vechi, nu erau germani ci erau geți. Nu abordez aici acest subiect, pentru că sunt prea multe argumente și pro- și contra acestei teorii. Nu putem exclude că aici s-ar putea aplica silogismul lui Akbar (vezi Sala de lectură 1, introducerea.)

Herodot V.IV vorbește de imortalitatea geților, nu a tracilor. Aceasta corespunde cu ceea ce știm deja, că indoeuropenii nu aveau credința în nemurire. Nici chiar misterele lui Dionysos, cele mai generoase și mai atrăgătoare, nu promiteau nemurirea. Despre credința în nemurire a geților, Herodot a mai transmis și alte informații, pe care le-a înțeles cum le-a înțeles el, din perspectiva pragmatică a negustorilor greci, care l-au informat.

Herodot V.V: Fiecare particular avea mai multe femei. Cezar a scris că Ariovist avea două neveste (Duae fuerunt Ariovisti uxores). Despre britoni, din Britania, Anglia de azi, înainte de a veni aceștia în peninsula Bretagne din Franța, Cezar scrie: Uxores habent deni duodenique inter se communes et maxime fratres cum fratribus parentesque cum liberis (Neveste au câte zece, douăsprezece, în comun, mai ales între frați, tați și fii). Herodot nu menționează promiscuitate sau incest la traci. Dacă ar fi fost așa ceva la vreuna din cele trei clase sociale, asta s-ar fi auzit, ar fi spus și ar fi generalizat la toți tracii.

Văduvele tracilor concurau între ele care să fie arsă pe rug la funeraliile soțului. Una singură obținea onoarea de a fi arsă. Obiceiul arderii văduvelor s-a menținut în India până când l-au interzis englezii. Se pare că s-ar fi continuat pe ascuns.

Herodot V.VI: Ceilalți traci (deci nu particularii din paragraful anterior, care puteau cumpăra mai multe neveste, ci numai cei săraci) au obiceiul să-și vândă copiii, cu condiția să fie duși în afara țării. Pe vremea lui Herodot și chiar mai târziu, la Roma, tatăl avea dreptul să-și vândă proprii copii, iar soția sa avea statutul juridic de copil adoptat, așa că o putea vinde ca pe orice copil al lui. Legea nu permitea ca un cetățean al Romei să cumpere libertatea unui concetățean, așa că fiii, fiicele sau soția erau vânduți în afara Romei, unor cetățeni străini. Este de remarcat similitudinea dintre felul cum era reglementată vânzarea copiilor la traci și la romani, numai către străini. Putem trage concluzia că acest obicei provenea din vremea când indoeuropenii încă nu părăsiseră vatra geografică în care s-au format.

De la Herodot, putem deduce că tracii făceau un fel de contracte pentru export de forță de muncă, cu cel puțin o condiție importantă, bine precizată. La fel se făcea în toată Europa chiar și în vremuri destul de recente. Familia recrutului pentru războaiele Franței, sau ale altor țări, primea o pungă de bani, ca o compensație avantajoasă pentru că rămâneau cu unul mai puțin la muncile câmpului. Când se recrutau marinari pentru Compania Indiilor Orientale din Suedia (1731–1813), familia recrutului primea o pungă de galbeni, tot ca o compensație de același fel. Străbunii noștri vindeau copii acum două milenii și jumătate, iar elvețienii au vândut, în secolul al XIX-lea și al XX-lea, până mai deunăzi, sute de mii de copiii elvețieni, din părinți elvețieni sadea. Vânduți de proprii lor părinți sau răpiți de către statul elvețian pentru a fi vânduți ca sclavi la alți elvețieni, industriași sau simpli particulari. Unii dintre acești copii încă mai trăiesc și au depus mărturii despre bestialitățile și abuzurile sexuale la care au fost supuși în propria lor țară, de către compatrioți. Puteți căuta pe internet Enfants placés și veți găsi https://fr.wikipedia.org/wiki/Enfants_plac%C3%A9s cât și sumedenie de alte informații exacte. Veți găsi nenumărate site-uri elvețiene ce denunță crimele de acest fel ale Elveției contemporane cu noi.

Pe vremea lui Herodot, strămoșii noștri făceau sacrificii umane, unul la patru ani. La fel făceau pe atunci strămoșii francezilor și ai germanilor, dar mai des și mai în masă. La festivitatea în cinstea victoriilor militare ale lui Cezar, la Roma au fost sacrificați nenumărați oameni, ca un simplu decor de spectacol. In țările scandinave s-au făcut sacrificii umane până când vikingii au fost creștinați cu forța, prin ordin de sus, în a doua jumătate a secolului al XI-lea.15 În țările catolice, biserica a făcut masive sacrificii umane, prin ardere pe rug. Michel Servet, medicul care a descoperit circulația sanguină pulmonară, a fost ars de viu pe rug din ordinul lui Calvin la Geneva în 1553. Giordano Bruno a fost ars în anul 1600. Biserica catolică a ucis și a torturat pentru a își întări poziția. Biserica ortodoxă nu a făcut asemenea monstruozități. Nu a avut nevoie să folosească violența pentru a întări credința. Și la noi s-a vărsat sânge în istorie, dar nu cu atâta cinism, de dragul spectacolului sângeros, cum au făcut bisericile Catolică și Protestantă sau Revoluția Franceză. Ne dă nouă Occidentul lecții de morală și de omenie?

Tracii nu veghează asupra fiicelor lor și le lasă libertatea să se unească cu cine le place. Informația se poate referi numai la clasa producătorilor fără nicio avere. Așadar cei mai săraci aveau o mentalitate comparabilă cu a noastră de azi.

Dar ei își păzesc cu strășnicie femeile și le cumpără scump de la părinții lor. Este vorba de clasa de rangul întâi (regi, sacerdoți) și rangul doi (războinici, aristocrați).

Se tatuau, ca un semn de noblețe. Și azi, cei ce se tatuează fac asta ca un semn de distincție.

Nimic nu e mai frumos în ochii tracilor ca trândăvia, nimic mai onorabil decât războiul și jaful, nimic mai umilitor decât munca câmpului. Aici e vorba de rangul doi, războinicii (cu Marte), care trăiau din jefuirea celor de rangul trei (cu Bachus și Diana), agricultorii, pe care îi disprețuiau și îi umileau. Îi umileau pe proprii lor agricultori, care îi hrăneau în timp de pace și pe care îi protejau de invazia altora, ca să-i jefuiască numai ei, nu și alții. La fel trăiau aristocrații în Galia lui Cezar, la germanii lui Tacitus sau la perși, până în India, din războaie inter-tribale și disprețuiau pe cei din categoria a treia, a agricultorilor și meserioșilor.16

Trec peste paragraful VIII cu funeraliile la cei bogați, din care rezultă că nu toți tracii aveau aceleași ritualuri funerare. Herodot nu vorbește și de ritualurile funerare ale celor săraci, acestea fiind mai puțin interesante pentru negustorii greci, care aveau ca parteneri de comerț elitele sociale ale tracilor.

Herodot V.IX: La nord de Istru oamenii au cai și căruțe. Indoeuropenii au venit cu așa ceva la nordul Dunării. Hainele celor la nord de Istru seamănă cu ale mezilor (în Persia). Deci cei de la nord de Dunăre aveau aceeași cultură materială ca și mezii, care știm că erau indoeuropeni. La fel ne informează și Ovidiu de îmbrăcămintea și felul de a călări al geților, asemănător cu al sciților, înrudiți cu persanii, tot indoeuropeni.

Herodot X zice că albinele umpleau teritoriul de la nord de Dunăre. Informația trebuie să fie corectă, deși exprimată bombastic. Dar el se îndoia de valabilitatea acesteia și zice că albinele nu puteau suporta frigul de la noi. Se știe din multe alte surse că dacii aveau albine și obțineau miere, pe care o și exportau, în principal negustorilor greci, ceea ce pune sub semnul întrebării seriozitatea informatorilor lui Herodot asupra climei la nord de Dunăre. Se vede cât de limitate, sporadice și în afara contextului real erau informațiile lui Herodot aflate de la grecii lui, navigatori și negustori, din porturile grecești, la rândul lor insuficient de documentați de la sursă.

Dintr-un aspect, ce era specific unei singure clase sau categorii sociale, Herodot a făcut generalizări nejustificate asupra tuturor tracilor. Nu toți tracii trândăveau și disprețuiau munca la câmp, ci numai războinicii sau aristocrația, la fel ca la toate popoarele indoeuropene. Nu toți tracii își vindeau copiii, ci numai cei mai săraci, ce făceau export de forță de muncă, așa cum s-a făcut în multe țări occidentale în vremuri moderne și chiar până în vremurile noastre. Nu toți își cumpărau nevestele și le păzeau cu strășnicie, ci numai cei bogați. Nu toți tracii își lăsau fetele să se unească cu cine le plăcea lor, ci numai cei săraci, care nu aveau nicio avere, nimic de primit sau de lăsat moștenire, nimic de pierdut sau de câștigat. Cei mai săraci erau moderni avant la lettre.

Am arătat aici că informațiile sau dezinformațiile rămase de la Herodot, pot fi reconsiderate cu ajutorul teoriei lui Dumézil și constatăm că nicidecum nu sunt spre rușinea tracilor sau a noastră, ci arată că strămoșii noștri aveau aceleași norme sociale, la fel ca toate popoarele indoeuropene de atunci, dar pe care grecii nu le puteau înțelege corect, din cauză că societatea și mitologia greacă nu aveau o structură tripartită la fel de clară, ci aveau un amestec de cultură indoeuropeană, cu puternice influențe din afară, aspect pe care îl prezintă și limba greacă veche. O parte din zeii Greciei antice sunt de origine indoeuropeană, iar alții sunt preluați din alte culturi, mai vechi sau contemporane, cu care au venit grecii în contact, și nu se încadrează în structura lui Dumézil. Grecii nu puteau înțelege o societate clădită pe alte criterii etice decât ale lor. Cum puteau ei înțelege fenomenele sau aspectele sociale, religioase și morale ale tracilor, ce sunt mult mai abstracte decât albinele și clima la nord de Dunăre? Vedem cât de incomplete sunt cunoștințele lui Herodot, încât el însuși contestă informația corectă: albinele umpleau teritoriul.

În concluzie, Herodot a spus adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul. El ne oferă date din care rezultă că strămoșii noștri traci aveau o societate temeinic constituită, clar structurată ierarhic și piramidal, consfințită de religia lor, în același fel ca la toate popoarele indoeuropene de atunci, din nordul Europei până în India. Fiecare clasă socială își avea modelul său etic în zeii săi protectori, care inspirau virtuțile acelei clase sociale. Nu avem motive să ne rușinăm de strămoșii noștri. Erau cel puțin la fel de virtuoși și onorabili ca toți indoeuropenii. Nu ne putem rușina nici de ignoranța lui Herodot, ci numai de propria noastră ignoranță.

1 Dumézil îi scrie lui Eliade pe 2 martie 1952: … înainte de plecarea dumneavoastră în Suedia. Am primit de la Geo Widengren o scrisoare crudă, inumană, în care el îl îngroapă cu voioșie pe prietenul dumneavoastră Stig Wikander, care a încetat să îi mai placă. „e terminat, fizic și intelectual” îndrăznește să îmi scrie : – fără îndoială ca să justifice de ce torpilează ultima candidatură a lui Wikander la catedra de limba sanscrită de la Uppsala. Este forma modernă, odioasă, de sacrificiu uman. Păstrați asta pentru dumneavoastră, dar când veți fi în Nord, să nu uitați ! (… avant votre départ pour la Suède. J’ai reçu de Widengren une lettre cruelle, inhumaine, où il enterre allègrement votre ami Wikander qui a cessé de lui plaire : ”il est fini, physiquement et intellectuellement”, ose-t-il m’écrire – sans doute pour se justifier de torpiller la dernière candidature de Wikander, à la chaire de sanscrit de Uppsala! C’est la forme moderne, odieuse, du sacrifice humain. Gardez cela pour vous, mais quand vous serez dans le Nord, ne l’oubliez pas!…). Manuscriptum, XIX nr 2, București, 1988, paginile 180-181. Dumézil nu putea să scrie că îl roagă să intervină. Eliade a priceput aluzia, că să nu uite și nu a uitat. Pricepea Eliade că Dumézil îl roagă să îl ajute pe Wikander. Datorită intervenției lui Eliade la Uppsala, Wikander a obținut postul imediat, chiar în a doua săptămână a lunii martie. Însă confirmarea administrativă a primit-o abia un an mai târziu, pe 13 martie 1953. Profesorul meu de indoeuropenistică Prof. Dr. Univ. Emeritus Folke Josephson a fost studentul lui Wikander și a moștenit catedra acestuia. A rămas șocat când i-am relatat aceste amănunte. Era student pe atunci și n-avea cum să știe ce bătălii se desfășurau între profesorii lui. Eliade a fost unul dintre cele mai marcante personalități din vremea lui, după cum afirmă într-un dicționar de literatură Britt Dahlström (1939 – ) istoric și critic literar, o celebritate în Suedia. Eliade a fost totodată un om cu suflet de aur și influent la cel mai înalt nivel universitar.

2 Vatra inițială a indoeuropenilor rămâne în afara discuției noastre aici. Las în afara discuției și neclaritatea dacă indoeuropenii au imigrat pașnic sau au fost invadatori și cotropitori. Este suficient să menționez lingvistul Jean Best, care spune că arheologii obișnuiesc să gândească la nivel de liceeni, iar înainte de sfârșitul anilor 1960 aveau în memorie ambele războaie mondiale și credeau că vechii indoeuropeni erau la fel de războinici și destructivi. El mai zice că noua generație de arheologi, crescuți în state cu bunăstare, transferă modelul lor de comodități și siguranță socială asupra preistoriei.

3 Cele trei ranguri sau caste s-au păstrat mai bine în India, unde paria sunt cei mai vechi locuitori ai Indiei, înfrânți și neasimilați de către indoeuropeni. Aceștia au distrus uluitoarea civilizație de la Mohenjo Daro (Pakistan) și ce au mai distrus cam peste tot, asimilând sau neasimilând părți din populația subjugată, disprețuită și marginalizată social.

4 Uneori, în societățile indoeuropene mai simple, regele deținea trei funcții: politică, religioasă și juridică. Multe aspecte din cultura indoeuropeană pot fi recunoscute în istoria Europei și s-au păstrat până azi, ca tradiții de neclintit, chiar dacă originile, sensul sau utilitatea acestora au fost uitate. Împărații romani aveau și funcția religioasă de pontifex maximus (mare preot), preluată de papi. Constantin cel Mare (272 – 337), dac din Timoc, a cumulat și funcția religioasă de conducător al sinodului de la Nicea în anul 325. Împăratul Iustinian (482 – 565) rămâne în istorie ca un celebru legiuitor, care a definitivat dreptul roman. În timpul vieții i se reproșa, iar ulterior istoricii i-au reproșat, că se ocupa mai mult de treburile religioase decât de cele politice și administrative. Iustinian cumula cele trei funcții rezervate celor din prima categorie a indoeuropenilor. La noi, domnitorii puteau fi și legiuitori: Pravila lui Matei Basarab, Pravila lui Vasile Lupu, Condica lui Caragea. Totodată, domnitorii erau unșii lui Dumnezeu, ctitori de biserici, aveau un tron special în biserică. Actualul regele al Suediei este capul bisericii, mai presus de toți clericii. Regele ține legătura directă între Suedia și Dumnezeu, nu vreun ecleziast. Biserica suedeză e biserică de Stat și e a doua putere, după Fisc. Înainte de intrarea în Uniunea Europeană era prima putere, mai puternică și decât armata. Cuvântul bisericii era mai puternic decât orice, chiar și decât Afacerile Externe. Bruxelles nu putea îngădui așa ceva. Cuvântul de la Bruxelles era mai puternic decât toate armatele Europei. Așa este cu puterea Cuvântului. Însăși Biblia spune că la început a fost cuvântul. Cuvântul a fost întotdeauna și va fi întotdeauna.

5 Cele trei funcții ale zeiței Atena nu pot să provină de la indoeuropeni. Indoeuropenii nu puteau să acorde aceste funcții unei femei. Atena le-a păstrat din matriarhat. Ea a fost acceptată de către indoeuropeni întrucât era patroană a meseriilor rezervate femeilor: torsul, țesutul, tricotatul, cusutul, broderiile, ceea ce este o dovadă clară că femeile au inventat aceste meserii. Țesutul și tricotatul stau la baza numărătoarei binare, care este fundamentul ciberneticii și computerelor.

6 Obiceiul acesta a fost preluat de către biserică din pre-creștinism. Regele la indoeuropeni primea neveste secundare din clasele inferioare, însă drepturile acestora și ale copiilor lor erau limitate. Părinții nevestei secundare primeau daruri și alte avantaje materiale, plus protecție socială. Era un fel de a vinde fetele și a le asigura o situație materială și socială mai bună. Abia în vremurile noastre s-a putut accepta o excepție de la arhaica regulă indoeuropeană a alegerii soției dintr-o altă casă regală, când actualul rege al Suediei s-a căsătorit cum a vrut el, nu cum era constrâns de procedurile tradiționale, și a dat memorabila replică, pentru care Suedia întreagă l-a admirat: „Întrucât sunt rege, pot să fac ce vreau și mă însor cu cine vreau eu!” După el, s-au mai luat și alții, din alte case regale.

7 Din rangul doi al indoeuropenilor provenea cea mai veche boierime de la noi, dacă nu cumva, unele familii își mențineau averile, poziția socială și rețeaua de relații încă de la pre-indoeuropeni. Un argument în acest sens ar putea fi dreptul cutumiar cu moștenirile matri-liniare. Pământul moștenit de femei de la mamele lor era păstrat mai cu sfințenie decât pământul cu care venea în căsnicie bărbatul.

8 Acest obicei a rămas în vigoare la noi multă vreme. În acest fel s-au căsătorit bunicii mei paterni la țară cât și cei materni la oraș.

9 Dintre toate straturile sociale ale indoeuropenilor preistorici, aceștia aveau cele mai bune premize pentru a forma un cuplu fericit, neperturbat de părerile altora sau de criterii economice. Aceștia, cei mai săraci, sunt singurii al căror criteriu etic pentru mariaj – egalitatea dintre femeie și bărbat – poate fi și astăzi unanim acceptat și recunoscut în drepturile omului. Criteriul egalității în drepturi și obligații între femeie și bărbat, instaurat în categoria socială cea mai săracă din preistorie, este singurul rămas valabil în etica noastră azi și care poate fi model pentru cei ce încă nu l-au adoptat în viață, în cultura europeană sau în alte culturi.

Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (8)”

Maria FILIPOIU: LIMBA MATERNĂ – PATRIMONIU CULTURAL

Limba maternă este instrumentul didactic și pedagogic prin care sunt instruiți și educați toți membrii unei comunități sociale, de aceeași etnie. – Maria Filipoiu

De învăţat înveţi multe şi de la toţi. Dar profesor nu e decât cel care te învaţă să înveţi.” – Constantin Noica

Limba maternă este instrumentul de conservare şi dezvoltare a patrimoniului material şi spiritual a fiecărei națiuni în procesul de culturalizare de-l lungul istoriei, ce intensifică perpetuarea identității naționale. În acest context a fost proclamată „Ziua Internațională a Limbii Materne” – 21 februarie din fiecare an – în cadrul Conferinţei Generale a UNESCO din 17 noiembrie 1999 când statele membre ale organizaţiei s-au angajat să contribuie la protecţia şi revigorarea bogatei diversităţi culturale prin promovarea limbilor materne ca instrument de comunicare şi înțelegere între popoare.

Însuşirea limbii materne şi utilizarea ei ca mijloc de comunicare contribuie la conservarea şi perpetuarea identităţii fiecărei minorităţi, dar se poate pierde foarte uşor, dacă nu este învăţată şi vorbită în familie ori dacă nu este studiată şi exersată în şcoală, iar dacă nu se acţionează în acest sens, 43% din cele circa 6.000 de limbi vorbite în prezent ar putea dispărea până la sfârşitul acestui secol (estimează statistica UNESCO).

Celebrată pentru prima dată de Organizaţia Naţiunilor Unite în anul 2000. La 16 mai, 2007, Adunarea Generală a ON a invitat statele membre să promoveze conservarea şi protecţia tuturor limbilor utilizate de popoarele lumii, iar în 2008 a proclamat „Anul Internaţional al limbilor”, pentru a promova unitatea în diversitate şi comunicare internaţională, pentru multiculturalism prin multilingvism.

Astfel, în statele membre ONU, Ziua Internațională a Limbii Materne este marcată prin organizarea unor manifestări culturale, seminarii, conferinţe, concursuri pe teme culturale, lingvistice şi educative, de către autorităţile guvernamentale, universităţi, institute de învățământ și cultură.

„O parte a virtuţii constă în învăţătură, alta în exerciţiu; trebuie pe de o parte să înveţi, pe de alta să întăreşti prin practică ceea ce ai învăţat.” – Seneca

Acțiunile întreprinse în vederea propagării și promovării limbilor materne vor contribui la încurajarea diversităţii şi a educaţiei multilingvistice, dar şi la dezvoltarea modalităților lingvistice şi culturale din întreaga lume, pentru solidaritate socială, bazată pe toleranță şi dialog.

Popoarele indigene şi-au exprimat întotdeauna dorinţa de a fi educate în propriile lor limbi, aşa cum prevede Declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile popoarelor indigene. Având în vedere că 2019 a fost declarat Anul internaţional al limbilor indigene (băştinaşe) (ONU/RES/71/178), tema Zilei internaţionale a limbii materne din acest an este – limbile indigene ca factor de dezvoltare, pace şi reconciliere” – Audrey Azoulay (director general al UNESCO)

Din cauza că diversitatea lingvistică este din ce în ce mai ameninţată, pe măsură ce tot mai multe limbi dispar, iar „la nivel global, 40% din populaţie nu are acces la o educaţie în limba pe care o vorbeşte sau o înţelege , suferă de marginalizare, discriminare şi sărăcie extremă, numeroase comunităţi fiind victime ale încălcărilor drepturilor omului “, directorul general al UNESCO a invitat toate statele membre ale UNESCO (partenerii şi părţile interesate din domeniul educației) să recunoască şi să aplice drepturile popoarelor indigene„.

Astfel, Ziua Internaţională a Limbii Materne susţine Obiectivele de Dezvoltare Durabilă, privind educaţia din Agenda 2030, subliniind importanţa limbilor adecvate de instruire, prin folosirea limbilor materne în primii ani de şcoală, modalitate care facilitează accesul la educaţie şi promovează echitatea în grupurile de populaţie care vorbesc limbi minoritare sau autohtone, contribuind la îmbunătățirea calității educaţiei în procesul de învăţare prin înţelegere şi creativitate.

Companiile multilingvistice și multiculturale există prin limbile lor care transmit şi păstrează cunoştinţele din culturile tradiţionale, înregistrând progrese în educaţia multilingvă, bazată pe limba maternă, cu o înţelegere tot mai largă a importanţei acesteia în ceea ce priveşte şcolarizarea primară (afirmă UNESCO).

Limbile cu implicații complexe în afirmarea identităţi prin realizarea comunicării și integrării sociale, în procesul de educație și dezvoltarea culturii au o importanţă strategică pentru toate popoarele de pe mapamond. Cu toate acestea, din cauza proceselor de globalizare, ele sunt mai predispuse și amenințate de dispariție. Atunci când limbile se estompează, la fel se întâmplă şi cu bogăţia diversităţii culturale la nivel mondial. Oportunităţile, tradiţiile, modurile de gândire şi expresie, ca resurse valoroase pentru asigurarea unui viitor mai bun se pierdodată cu dispariția unei limbi, se menţionează pe site-ul Organizaţiei Naţiunilor Unite, www.un.org/en/events/motherlanguageday

De Ziua Internațională a Limbii Materne:

La mulți ani glorioși Limbii Române – Limba Maternă a poporului român!

—————————-

Maria FILIPOIU

21.02.2021

 

Continue reading „Maria FILIPOIU: LIMBA MATERNĂ – PATRIMONIU CULTURAL”

SCRIITORUL AL.FLORIN ȚENE a luat premiul international Corona din Italia la proză.

Premiul Literar Internațional Corona
V ediție 2020-2021

REZULTATELE PREMIULUI LITERAR INTERNAȚIONAL CORONA
ORGANIZAT DE TRADUZIONI TALABÀ

V EDIȚIE 2020

REZULTATELE IN LIMBA ROMÂNĂ

Juriul concursului in limba română, format din:
Mihaela Talabà – poet, scriitor și artist – Președintele Premiului
Prof. Mihaela Olimpia Totu – Președintele Juriului
Vasile Hatos – poet, scriitor și recenzor
Florentina Niță – poet, scriitor și mediator cultural
Adriana Weimer – poet și jurnalist cultural
Prof. Angi Melania Cristea – poet și mediator cultural

în urma lecturării lucrărilor sosite, au decis acordarea următoarelor premii:

Secţ. A Poezie inedită cu temă impusă
Premiul I: viață și lumină de Stejărel Ionescu, Timisoara
Premiul II: Odă poetului fără mască de Ionuț Caragea, Oradea
Premiul III: Moartea mileniului trei de Sibiana Mirela Antoche, Brăila

Mențiune de onore:
Îngeri căzând de Diana Adriana Matei, Ploiești

Premiul Special Cuore Verde
Mamă, așteaptă-mă! de Ioan Ganga-Pahon, Suceava
Premio offerto dall’Associazione di Promozione Culturale “Gabriel”, di Rocca Imperiale (CS)

Secţ.B Proză inedita cu temă impusă
Premiul I: Visul Alb de Al. Florin Țene, Cluj-Napoca
Premiul II: Fața nevăzută a lumii de Nadia Urian, Bistrița-Năsăud
Premiul III: Iubite copil! de Roxana-Elena Sandu, Slobozia

Fondatoare, organizatoare și Președinta Premiului
Mihaela Talabà

Președinta Juriului
Mihaela Olimpia Totu

Consilier și Coordonator artistic
Rocco Giuseppe Leonetti

Kosta VIANU: Beștelică

Stelică al lui Popoiag era cunoscut tuturor ca Beștelică. Tac-su, Popoiag ăl batrân, era cam defect la vorbire, după cum spunea lumea despre el și când voia să-l strige pe fiu-su, „băi, Stelică”, iesea ceva gen „Bei, Ștelică”, de unde și porecla. Era gângav bătrânul, dar harnic, făcuse avere, strânsese ceva pogoane pe lunca Nișcovului. Avea și „sfoară” de pădure, de la poalele dealului până-n creasta Chilmiziului,  cam prin dreptul pârâului  Mierioara, pe partea cealată a văii. Degeaba, însă.  Ăl  mic, Beștelică, nu le avea cu strânsul averii, iar după ce se luase cu a lui Tutunaru, cu Loreta, mai tânără decât el cu mult și poreclită Trotineta, poate fiindcă rimează, ce știu eu, tocase tot, rămăsese doar cu o căruță destul de zdravănă și cu doi boi, cu care făcea „chirii” – căra, adică, ce avea lumea nevoie, lemne din pădure, porumbul din luncă, una-alta, dar nu se ajungea, joia, când era zi de târg la oborul Buzăului trebuia să  vândă niscai lemne, ca să mai facă rost de ceva parale, pentru cheltuiala casei. Dar lemne, de unde, că veniseră comuniștii și sfoara de pădure fusese trecută în patrimoniul statului, ca să poți tăia lemne trebuia să ai bon, și bonul te costa bani, așa că, de voie-de nevoie, Loreta a trebuit să răspundă cum trebuie la insistențele lui ′nea Cotoi, pădurarul care avea în grijă tot dealul Chilmiziului, din Săseni până încoace, spre Valea Salciei, unde începea alt canton, cu alt pădurar, mai ciufut, mai neomenos. Așa că, se știa. Miercurea Beștelică avea treabă, trebuia să scurteze, să încarce în căruță  și să care în curtea casei o grămadă, din cele deja pregătite de zilierii forestieri, alde Nae al lu Căpraru, alde Fasolică, ai lu’ Negustoru, doi flăcăi zdraveni, dar cam ceaclauzi, nu se înțelegea nimeni cu ei în afară de tac-su, care le trăgea uneori căte o bătaie zdravănă, iar ei răbdau tot fără să crâcnească, deși, amândoi, l-ar fi putut lăsa lat pe ăl batrân, căt erau de malaci. Beștelică avea bon, același de mai multe săptămâni, mâzgălit cu creion chimic de însuși  ′nea Cotoi, care-l și învățase cum să scrie un „unu”  înaintea lui șapte sau lui opt, așa că peste un timp avea iar voie să încarce, să scurteze și să pregătească pentru târg, căruța următoare.  Pe urmă, din acel  „unu” făcea, tot cu chimicul, un ”doi”, cam chinuit, dar treaba mergea încă odată,  spre bucuria tuturor, fiindcă nici nu apuca bine Beștelică să dea cotul drumului spre Mierioara,  că  ′nea Cotoi se și ivea la pârleazul din fundul grădinii lui Beștelică, cu pălăria lui verde cu pușca pe umăr și  cu tașca de piele bătându-i șoldul. Intra fără să mai bată la ușă, ca la el acasă și Loreta, după ce-i dădea să mănânce, dacă-i era foame, se drăgălea cu el în voie, fără frica bărbatului și fără frică de consecințe, că era stearpă, nu putea face copii.

Ocolul Silvic era mai în susul văii, înspre Căsău și toată grija exploatarii pădurii rămăsese în seama pădurarilor, ei tăiau, ei spânzurau, iar cine era prieten cu pădurarul „avea de ce să-și ungă carul”, cum zicea bunica, Dumnezeu s-o ierte pe baba Zinca, femeie fără carte dar cu un simț al realității ieșit din comun.

       Treaba mergea ca pe roate, Beștelică era mulțumit, Loreta, ce să mai zic, iar  ′nea Cotoi avea grijă ca grămada lui Beștelică să aibă numai lemne ca lumea, ca pe picior, cu toate că, în acte, grămezile erau trecute „crăci de lemn pentru foc”.

       O singură dată s-a întâmplat ca Beștelică să se întoarcă din drum pe neașteptate, taman din Dârlănești, cu biciul în mână și înjurând supărat: uitase bonul acasă! Schimbase haina cu șuba, că afară ploua cam mocănește, iar bonul îi rămăsese în buzunarul hainei. L-a găsit pe  ′nea Cotoi în izmene și în cămașă, fumând liniștit lângă sobă si tot pe Loreta a înjurat-o lung, cu năduf:

-Ce ții, fă, rumânul ăsta în picere, tu-ți nafura mă-ti de paceaură, descalță-l, suie-l în pat, nu vezi că e ud tot? Și dă fuga la beci de scoate un ibric de țuică, de-aia de anul trecut și fierbe-i, să nu care cumva să-i cauzeze răceala la plămâni! Continue reading „Kosta VIANU: Beștelică”

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXI(2021), nr. 439(1 –15 Februarie)

Dragii mei enoriași!

Scânteie divină.  Una dintre pildele Mântuitorului, cunoscută sub denumirea de Pilda talanților se citește ca pericopă evanghelică în Duminica a XVI-a după Rusalii.

Socotim că majoritatea cititorilor noștri cunosc această pildă: un proprietar și-a chemat trei dintre slugile sale de încredere și le-a dat niște bani: unuia cinci talanți, altuia doi și altuia unu. Proprietarul a plecat undeva departe, iar peste multă vreme, când s-a întors, i-a chemat pe cei trei și i-a întrebat ce au făcut cu talanții încredințați. Cel cu cinci a adus zece, spunând că a negustorit cu cei primiți; cel cu doi a adus patru. Și el negustorise cu talanții lui. Ce care primise un talant, l-a adus înapoi și a spus că s-a temut că-l va pierde și de aceea l-a îngropat, iar acum îl restituie. Stăpânul i-a lăudat pe primii doi și le-a spus că ,,peste puține ați fost puși, peste multe vă voi pune!” S-a supărat însă foarte tare pe cel de-al treilea, i-a luat talantul și l-a dat celui cu zece talanți și pe slujitor l-a trimis la temniță.

Ca în toate pildele Mântuitorului, fiecare element este un simbol. În cazul de față, stăpânul este Dumnezeu. Cele trei slugi sunt trei categorii de oameni. Talanții sunt talentele, înclinațiile, vocațiile cu care se naște fiecare om. Dumnezeu nu trimite pe nimeni în lume, fără să-i pună ceva în trăistuța sufletului său, cu care să –și câștige pâinea în timpul vieții pământești. Unuia îi dă mai mult, altuia mai puțin, unuia îi dă una sau mai multe, altuia îi dă altceva. Nu toți oamenii sunt egali, nici în fața societății, nici în fața lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu lumea este ca un imens mecanism, în care fiecare om are un anumit rol. Pentru rolul acela omul primește resursele necesare, energia, combustibilul cu care-și poate împlini menirea. Altfel spus, unul va fi în acest uriaș mecanism o șaibă, altul un șurub, altul o piuliță, altul volan, altul anvelopă etc.

Folosind un limbaj din domeniul pedagogic, putem spune că omul vine pe lume cu o anumită zestre genetică, cu un anumit potențial genetic. Această zestre poate fi ajutată să crească și să se dezvolte dacă societatea oferă condițiile necesare prin familie, școală, Biserică, alte instituții educative. Creșterea zestrei genetice nu e posibilă numai cu sprijinul societății, ci și cu contribuția proprie a individului. Altfel spus, la temelia unei personalități stau trei piloni: zestrea genetică, condițiile oferite de societate și aportul personal. Dacă unul dintre acești piloni este șubred, tot edificiul se prăbușește, eșuează.

Așadar, talantul sau talanții primiți de la Stăpân îi putem numi simplu: talentul de a cânta, talentul de a picta, talentul de a vindeca, talentul de a învăța, talentul de a sculpta, talentul de a judeca, talentul de a conduce și lista poate continua la nesfârșit, vizând toate activitățile umane. Pentru toate  aceste activități nobile, constructive, menite să susțină viața pe pământ și fericirea oamenilor, Dumnezeu îi înzestrează cu capacități superioare pe oameni, pentru ca în timpul vieții pământești ei să dea randamentul maxim, iar rezultatul muncii lor să se ridice până la perfecțiune, până la nivel de artă.

Un copil se naște cu talentul de a cânta. Este de datoria familiei, școlii și societății în general să descopere acest talent și să-l ajute să se dezvolte. Dacă acelui copil i se asigură condițiile necesare, educația cuvenită, talentul lui se dezvoltă și copilul poate ajunge la performanțe extraordinare, poate deveni chiar un geniu în muzică. Dacă un copil fără talent muzical este forțat de familie ca să urmeze o carieră muzicală, este dat la școli de muzică și copilul este sârguincios, muncitor, el poate ajunge la o anumită îndemânare,  dar niciodată nu va realiza  un act artistic propriu-zis, în timp ce colegul său, dotat cu talent muzical, va realiza acest act cu ușurință, ca pe ceva natural, obișnuit.

Se poate întâmpla ca un copil să aibă un talent, să zicem muzical, dar familia și școala să nu-l ajute să și-l dezvolte. Va fi orientat spre alte cariere mai bănoase, mai confortabile. Omul acela va fi toată viața un nefericit. Munca și-o va face în silă, cu lehamite, fără nici o tragere de inimă. Nefericit va fi el toată viața, nefericiți vor fi cei din jurul său. Produsul muncii sale va fi întotdeauna sub nivel, iar activitatea lui de amator.

La judecata de  apoi, fiecare dintre noi vom fi întrebați și de felul cum ne-am dezvoltat talentul sau talentele pe care le-am primit la venirea în lumea pământească. Ele au fost adevărate scântei divine sădite în firea noastră. Dacă le-am ajutat să devină flăcări care au luminat și au încălzit pe cei din jur în lumea aceasta, vom fi lăudați și mângâiați ca primii doi din Pilda talanților; dacă l-am sau le-am îngropat în adâncul sufletului nostru și am devenit stâlpi de cârciumă, ratați ai vieții, dacă ne-am ocupat de orice altceva decât de cultivarea darului dat de Dumnezeu, vom fi asemenea celui de-al treilea slujitor din pilda în discuție.

La judecata de apoi nu numai indivizii vor fi judecați, ci și popoarele, fiindcă și ele au un rol în istorie. Mă întreb și mă înfior ce vor răspunde popoarele care au aruncat la tomberon milioane de copii nenăscuți, de copii avortați, copii care veneau în lume cu zestrea lor menită să  aducă mai mult bine în lume. Ce vor răspunde părinții și popoarele care au aruncat la canal mii de medici, de profesori, de cercetători și oameni de știință, de diplomați, de patrioți și de oameni politici, de sfinți și de artiști nevinovați și nelumiți?  Cum se vor apăra, când vor trebui să recunoască faptul că i-au îngropat înainte de a vedea lumina zilei, frumusețea florilor, de a gusta  dulceața vieții….?

*

Cuvinte duhovnicești. Reținem câteva cugetări și sfaturi ale Sfântului Ioan de Kronstadt foarte actuale și de mare folos sufletesc. Iată-le:

După cum în lumea în care trăim aflăm bogați și săraci, tot așa și în ordinea spirituală există săraci și bogați. Săracii cer de la bogați și de la cei cu dare de mână ajutor și nu se pot lipsi de el; în ordinea spirituală, săracii ar trebui să vină și să ceară ajutor celor bogați sufletește. Noi suntem cei săraci cu sufletul, sfinții sunt cei bogați, care încă din această viață au strălucit prin credință și prin evlavie. La dânșii trebuie să alergăm noi, săracii, să le cerem să se roage pentru noi, să ne ajute să devenim curați ca pruncii, să ne învețe înțelepciunea duhovnicească, să putem învinge păcatul, să-L iubim pe Dumnezeu și pe aproapele. Rugați-vă pentru mine, sfinților, oameni ai lui Dumnezeu, proorocilor, apostolilor, ierarhilor, mucenicilor, cuvioșilor, drepților și toți sfinții, ca să mă fac asemenea vouă!

Mare este nerâvna și lenea noastră la rugăciune. Întotdeauna ne rugăm, sau avem tendința de a ne ruga grăbindu-ne, ca și cum am vrea să isprăvim mai repede, să sărim peste ceva, fără a căuta în adâncul inimii. De aceea rugăciunea noastră este ca vântul: se iscă, bate și se duce.

Nenumărate sunt picăturile de ploaie care cad pe pământ, dar toate vin din același nor; multe sunt razele de lumina, dar toate iradiază de la același soare; multe sunt frunzele, dar copacul pe care cresc este unul singur; mult este nisipul, dar tot stă pe același pământ. Mulți sunt oamenii și toți se trag dintr-un singur om – Adam – dar mai înainte de toate, de la Dumnezeu”.

*

Dar de nuntă. O poezie cu acest titlu am compus la 21 martie 1982. Iat-o:

 

 

Vânt de dor îmi tulbur-anii,

Gândul mi-e furat de cale,

Tot mai viu mi-e chipul Anei

Și mai dragi mi-s ale sale.

 

Drum pustiu și ars de vreme,

Hoț de dragoste și vlagă,

Ce mă lași să mă tot cheme

Cine mi-e în lume dragă?

Darul tău de nuntă, Ană,

A plătit la vama veche

Toat-a dorurilor hrană,

Draga mea fără pereche!

 

Mi-a rămas din mult-avere

Numai inima pribeagă

Să ți-o dau când mi-o vei cere,

Ană dragă, Ană dragă!

*

File de jurnal – 18 August 1982(II). ,,Părintele Iacob Ion de la Pristol(MH) a venit de curând din U. R. S. S. A fost timp de două săptămâni, împreună cu soția, într-o excursie pe ruta Minsk-Leningrad-Moscova. I-a costat 12.000 lei. A văzut multe, dar n-a prea fost în stare să le povestească pe toate. În orice caz, au rămas uimiți de bogăția pe care au văzut-o, de belșugul care li s-a relevat la tot pasul. Până și bisericile păreau muiate în aur. Una din bisericile Leningradului avea 400 kg de aur superior sub formă de foiță aplicată pe catapeteasmă, mobilier și obiecte. Bisericile din orașele vizitate sunt transformate în muzee. În Leningrad, spre exemplu, funcționează doar o singură biserică. Ateismul este foarte la modă. Cununiile se fac la mormintele eroilor necunoscuți, prin depunerea de coroane de flori. Peste tot au avut ghizi dintre românii basarabeni. O ghidă a rămas plângând, când s-a despărțit de grupul de români. Poate că prin glasul și lacrimile ei plângea sângele și dorul de țară!

Rușii sunt ahtiați după îmbrăcăminte, în special lenjerie, românească. Nu cad rău însă nici ceasurile electronice ale acestora. Se pare că spiritul cosmopolit față de lucrurile occidentale i-a supus și pe ei, ca și pe noi. Cum pentru ei, noi, românii, suntem tot un fel de occidentali, sau, cel puțin, mai aproape de occidentali, suntem suspectați de a avea lucruri de valoare deosebită.

Pe aici se aude că la câmp, în părțile Doljului, terenuri întinse de grâu au ,,luat” foc. Au fost găsite tăblițe, pe care scria: ,,Nici voi, nici noi!” De asemenea, prin Ardeal ar fi fost luate cu asalt și devastat mașini care transportau carne și alte produse alimentare peste graniță.

În Liban au încetat deocamdată ostilitățile, lăsând loc tratativelor. În Polonia lucrurile s-au complicat din nou, muncitorii manifestându-și forțele revitalizate. Biserica Romano-Catolică de acolo are putere mare. Fostul cardinal Glemp este aproape venerat de polonezi. E vorba să-i ridice un monument în Piața Libertății din centrul Varșoviei. Moscova e îngrijorată de situația poloneză. Se pare că socialiștii și comuniștii vor ocupa poziții solide în viitorul guvern. Gazoductul care va lega Siberia de Occident se va construi, cu tot sabotajul american. Americanii au cam pierdut controlul. Occidentalii le-au întors spatele. Americanii au necazuri și cu chinezii, trebuind să aleagă, în ultimă instanță, între China și Taiwan. La O. N. U. se va pune din nou problema Malvinelor. Noi vom extinde Hidrocentrala ,,Porțile de Fier”- I cu încă patru turbine. Probabil din cauza aceasta nu este curent de două zile!

Alaltăieri, ieri și azi am lucrat în plin la Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. Am ajuns cu dactilografierea la pagina 329. Merge greu, dar merge! Chiar dacă nu voi putea s-o public, tot o voi termina. Poate, în ultimă instanță, dacă nu voi putea s-o public, voi obține aprobare s-o multiplic la xerox în 15-20 exemplare. Aș da câte un exemplar la principalele biblioteci și tot ar fi ceva. Ca să abandonez munca în acest stadiu aș fi un laș. Cine știe, dacă altul va relua-o de la capăt. Aș putea astfel și eu să fac ceva pentru Biserică!

Ieri pe seară am adus o remorcă cu fân. L-am descărcat cu tăticu. Venea ploaia, întunericul se lăsase amenințător și puterile îmi slăbiseră de tot. Numai bine că s-a întrerupt și lumina. Am scos mașina și, la lumina farurilor, am descărcat remorca. La puțin timp după ce am terminat noi claia a început un potop foarte puternic.

La ferma de la Bârda a venit o comisie ca să constate calamitățile pomilor. Inginerul Crețoiu le pregătise o masă copioasă. După ce au mâncat și au băut zdravăn, au plecat, uitând  să mai intre în livadă să mai vadă pomii. Le vor trimite în zilele următoare procesul verbal de constatare!

Se zice că niște oameni de știință s-au dus să facă cercetări în Africa. Acolo au fost capturați de un trib de canibali. Înainte de a fi mâncați, le-au dat posibilitatea să-și exprime trei dorințe. Eu au cerut să vorbească cu secretarul de partid, cu secretarul organizației de tineret și cu președintele de sindicat. Canibalii au răspuns că nu au așa ceva, la care victimele le-au reproșat:

,,- Bine, mă, nenorociților, dacă n-aveți secretar de partid, secretar de tineret, președinte de sindicat, cine dracul v-a  învățat să mâncați oameni?”

*

In memoriam: Mitropolitul Firmilian(I). S-a născut la 18 februarie 1901 în satul Plopeasa de Sus din județul Buzău și a primit numele Nicolae. A absolvit Seminarul Teologic din Galați(1914-1923). A susținut examenele de diferență și bacalaureat la Liceul ,,S. Haret” din  București(1924). A urmat Facultatea de Filologie și Filozofie din București(1924-1929) și Facultatea de Teologie din București(1938-1940). S-a călugărit la Mănăstirea Cozia în 1920, luându-și numele Firmilian. A funcționat ca ierodiacon la catedrala din Galați(1920-1924), la biserica ,,Sf. Ilie-Gorgani din București(1924) și la catedrala patriarhală(924-1929). În paralel predă ca profesor la Școala de Cântăreți bisericești din București, la Seminarul monahal de la Cernica(1929-1936) și la Seminarul ,,Central” din București(1936-1947).  La 20 noiembrie 1947 este ales Arhiepiscop al Craiovei, iar în 1949 este ridicat la rangul de Mitropolit al Olteniei, unde păstorește până la moarte( 29 oct. 1972).

A publicat puțin. Era un adevărat sculptor al frazei. A realizat cel mai complet Catehism creștin-ortodox, niște cărți de rugăciuni, articole în ,,Mitropolia Olteniei” și alte reviste bisericești.

L-am cunoscut de timpuriu. Mergeam cu unul sau ambii părinți la hramul Mănăstirii Schitul Topolnița de la 29 August și el venea aproape în fiecare an, însoțit de  2-3 diaconi. Era un om scund și gras, dar avea o măreție imperială, când se îmbrăca în toate veșmintele arhierești. Slujea frumos și-i plăcea solemnitatea. Avea trei diaconi, socotiți la vremea aceea cei mai buni din România: frații Grigore și Vasile Cârstea și Ion Bâlteanu. Când cântau toți trei, tremurau geamurile. Mitropolitul urmărea totul până în cele mai mici amănunte. De câteva ori îmi amintesc că i-a avertizat pe diaconi în timpul slujbei, în auzul tuturor: ,,- Fiți atenți, că vă dezbrac!” Adică îi dă afară!

În vara anului 1968 s-a pus piatra fundamentală bisericii din Orșova nouă. Începuse construcția Hidrocentralei ,,Porțile de Fier” – I și orașul Orșova veche urma să intre sub ape. În iunie dădusem admiterea la Liceul nr. 2 din Tr. Severin. Reușisem cu medie mare, printre primii. Visul meu însă era să ajung la seminarul teologic. Îmi era teamă, însă, fiindcă auzisem că acolo era mare aglomerație, iar examenul se dădea la începutul lui septembrie. În cazul în care n-aș fi reușit la seminar, eram nevoit să rămân un an acasă. De aceea am dat în iunie la liceu. Aveam nevoie de aprobarea mitropolitului, ca să-mi permită să depun la seminar copie legalizată după certificatul de 8 clase, urmând ca, în cazul în care reușeam la seminar, să-mi retrag dosarul de la liceu și să depun originalul certificatului la seminar. Părintele Ionică Sfetcu a aflat că mitropolitul vine la Orșova. A scris o scrisoare protopopului Nicolae Popescu și mi-a dat toate instrucțiunile. Am plecat noaptea cu trenul. În Orșova, de la gară până în oraș,  am mers pe o potecă ce străbătea o lagună cu pășune și pâlcuri de arbuști. Pe acolo pășteau rațe, gâște și câteva animale mari. Azi pe acolo plutesc vapoare, șalupe și bărci! Am asistat la slujbă. A urmat masa în casa parohială. Preot paroh era Părintele Ciucur. Protopopul a citit scrisoarea și, când a socotit că e momentul, la sfârșitul mesei, m-a prezentat. Mitropolitul Firmilian m-a privit binevoitor și m-a întrebat de ce vreau să merg la seminar. I-am spus că-mi doresc să fiu preot, ca să-L slujesc pe Dumnezeu. I-a plăcut răspunsul. M-a pus să cânt. Am cântat ,,Foaie verde de gutui,/Pe marginea Jiului….”  Mi-a spus:  ,,- Mergi la seminar și înscrie-te. Dacă nu-ți primesc dosarul cu copie după certificat, să-mi dea telefon mie!”  În zilele următoare am ajuns la Craiova și m-am înscris la examen. Deși au fost 12 candidați pe loc, am reușit pe locul I. Asta a fost!

Mitropolitul Firmilian venea des la seminar, atât când erau serbări ocazionate de sărbători religioase sau naționale, cât și în mod inopinat. Mergea la cancelarie, prin clase, ori se plimba prin curtea școlii. Când vedea câte un elev mai pricăjit, îl chema și-i strecura câte o hârtie de o sută lei în mână. La Buna Vestire elevii seminarului mergeau în oraș, la catedrală, unde slujea mitropolitul. Un elev din anul doi cânta axionul. Era o cântare foarte grea de muzică psaltică. Profesorul de Muzică Sandală Teofil, începea pregătirea pentru acest moment încă de la Sfântul Ion. Elevul care cânta axionul era chemat în altar și mitropolitul îi dădea bani.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXI(2021), nr. 439(1 –15 Februarie)”

Carmen GIGÂRTU: Ai grijă, băiete!

Vântul începe să adie şi  îmbrăţişează cu ale sale braţe nevăzute frunzele uscate. Un brad rătăcit printre pâlcurile de stejari pare a spune o poveste tânguitore. Freamătul  ciudat îi aminteşte lui Ioan de mătuşa sa. Parcă îi aude vocea în plânsul bradului:”Ioane, învaţă din greşeala mea!”

Mătuşa lui a iubit, a fost îndrăgostită o viaţă întreagă de un singur om.

Îşi făcuse din el un ideal unic, absolut, îl aşezase pe un piedestal în inima sa. Întâmplarea, destinul a făcut ca el să plece peste mări si ţări, iar ea să se mărite cu altul. A doua zi după nuntă, soţul a avut un accident şi a plecat la stele. Nu l-a plâns prea tare, căsătoria fusese aranjată de părinţi, să nu rămână fată bătrână. Ea  era  îndrăgostită de acel om plecat departe, peste ocean. Trăia mereu cu speranţa că într-o zi va fi al ei. Anii treceau pe lângă ea, dar tot tânără şi frumoasă era. Fire argintii au început să apară în al sau păr, iar ochii îi erau melancolici şi gânditori. A dus o viaţă simplă, modestă şi resemnată. A fost curtată, dar nimeni nu s-a putut apropia de ea, fiindcă trăia în puritatea visului de odinioară. Sufletul său ştia că cel iubit va veni odată şi odată. L-a visat şi l-a aşteptat mult. Într-o zi când nu se aştepta el a apărut. S-a reîntors pictisit de viaţă şi schimbat. Devenise un om cu un caracter schimbător, nelinişit, nestatornic, dus de boarea vântului, care în permanenţă juca o piesă de teatru, un om cu nenumărate măşti. Pe ea o credea o pradă usoară, o făptură slabă, ca toate celelate femei pe care le-a avut.Viaţa făcuse din el un actor seducător, un adevărat magician, căruia nicio femeie nu-i rezista.

Şi-a dat seama de superficialitatea sentimentelor lui. S-a convins mai mult ca niciodată că inima a greşit enorm când a făcut această alegere.  Juca în faţa ei rolul de arhanghel înaripat vorbind de viitor, un rol pe care-l jucase de zeci de ori în faţa femeilor slabe, credule, naïve şi dornice de aventuri. I-a vorbit de iluziile ei înşelate, de viaţa lui uşoară, sperând că se va îndrepta. Dar totul a fost în zadar. El îi vorbea frumos, liniştit şi patetic, dar ea simţea minciuna şi prefăcătoria din vocea lui. Era un om care juca permanent un rol al aparenţelor, care nu Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Ai grijă, băiete!”

Ioan Miclău-Gepianu: Versuri de pădure…!

MOTTO:

”…Versuri izvorâte din coajă de stejar.

Sfințite prin tămâia parfumului de brad.

Unirea lor mi-alcătuii vieții un nou grad:

”A fi de-apururi numai, iubire și amar!”

Ioan Miclău-Gepianu

 

 

În legende și în basme

 

In legende și în basme,

Zmei, balauri, feți-frumoși,

Zâne, păsări, zgripțuroi,

Toți de-avalma se prechimbă,

Când sunt babe când eroi.

Și în muște dacă vrei

Mai ușor să-ți vină somnul.

La ospăț când însă sună

Vesel cornul vre-unui rege…,

-Oh, dar ce vorbesc bădie…,

Cum cântările și-or drege,

Năzdrăvanii-s paralei.

Și de-i basmul chipul zilei,

Vai de tipografii mei!

 

 

Câte vremi și câte flori…!

 

Câte vremi și câte flori

Se trecură ne-mplinite!

Câte flori pân-la rodire,

De vremi fost-au adumbrite!

 

Câte suflete române,

S-au trecut fără de vreme,

Înflorind, dar făr-de fructe,

Sub stăpânituri extreme!

 

Vai de floarea răsărită

Lângă ocna cea de sare,

Vai de stânca cea bătută

De a secetei uscare!

 

Câte vremi și câte flori,

Or mai fi să reînvie,

Doamne! Fă să văd și eu,

Crescând dulcea Românie!

 

La vecini le dăm binețe,

De aud să ne răspundă,

Că e mult mai cu folos

Decât ceartă și osândă!

 

De-i istoria din vorbe,

Inima din viclenii,

Atunci câte flori și vremuri?

Ah! Zadarnic vor veni!

 

 

Portret

 

Peste-un fir de iarbă verde,

Și-un pustiu de piatră arsă,

Cerul albăstriu își pierde

Zarea sa cu raze ștearsă.

 

Zâmbet sfânt al Libertății

Îngrijind o căprioară,

Vis prea drag singurătății

Unde geniul coboară.

 

 

Firicel de romaniță

 

Firicel de romaniță,

Firicel de luminiță,

De pe malul Crișului

În Țara Beiușului:

 

Te-am visat

Și-am suspinat,

Te-am chemat

Și-am lăcrimat!

 

Firicel de romaniță,

Firicel de luminiță,

Adă-mi din copilărie,

Dorul ce ți l-am dat ție!

 

Ți-am șoptit

Tu ma-i robit,

Te-am rugat

Tu mai legat!

 

Nins de ani și alb ca tine,

Rătăcind prin țeri străine,

Vreau să vin să mă mai vezi,

Roua-n ochi să ți-o așezi.

 

Ci-s trudit

Și gârbovit,

Ars de dor

Ca secul nor!

 

 

Geniu

 

Pe o frunză

Căzu un bob de rouă,

Stâlpul de telegraf

Se oglindi în el;

E-o clară reflectare

De talent modern,

Unde forma și dimensiunea

Iau valoarea zero.

Dar, zero e

Treapta de pornire,

De unde geniile

Scânteiază din praf.

 

Continue reading „Ioan Miclău-Gepianu: Versuri de pădure…!”