Metafizică fără transcendent? Este posibilă în lirică? Să scrii doar cantonat în imanent este o experiență lirică încercată cu succes de poetul francez Saint-John Perse. Un poet mai puțin cunoscut publicului larg din România este Saint-John Perse, pseudonimul poetului francez Alexis Leger, născut la 1887, în Guadelupa. A devenit un diplomat de excepție, fiind asistentul premierului francez Aristide Briand. Poetului francez care a luat un pseudonim britanic, datorită carierei diplomatice internaționale, dar și a discreției sale, i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură în 1960 „pentru zborul în creștere și imagini evocatoare ale poeziei sale”. Ultimii ani din viață i-a trăit în Statele Unite până în 1967, după ce în vremea ”regimului de la Vichy” a fost deposedat de avere și cetățenia franceză. La Paris, l-a cunoscut pe colegul și poetul Larbaud, care și-a folosit influența pentru a obține ca poemul ”Anabase” să fie publicat, poem scris în timpul șederii lui Leger în China.
Poetul a fost tradus masiv și în limba română de poetul clujean Aurel Rău, care a tipărit acum câțiva ani un volum exceptional din lirica poetului francez – ”Poeme Alese” (Echinox, 2007). Din opera sa amintesc câteva repere lirice de excepție: ”Elegii” (1911), ”Prietenia Prințului” (1924), ”Anabase” (1924), „Exil” (1942), ”Ploi”, (1943) sau ”Vânturi”, (1946), ”Repere pe mare” (1957). Opera poetului este de o interiorizare singurală și originală. E o formă proprie de identitate autonomă. Nu a dorit ca ”vocea” sa lirică puternică și, în același timp, discretă, să se asemene cu nici a unui poet al epocii sale. Poet ermetic și fecund, Leger se autorecenza liric, astfel ”Lumea-i ca o pirogă, care, rotindu-se şi rotindu-se, a uitat dacă vântul voia să râdă sau să plângă…” (Spre a serba o copilărie, 1907). Deși prin limbajul și ritmul poeziei sale, aproape matematic, poetul nu se considera un evazionist, un refugiat în fața lumii, ci dimpotrivă, se creiona pe sine ca parte intrinsecă a construcției societare prin arta sa. Poetul francez a perceput poezia în granițele viziunii antichității grecești, ca „omul măsura tuturor lucrurilor”. A fost un poet care a avut o interpretare a lumii diferită de cea a majorităților poeților epocii sale. Era un autor cu fața întoarsă, mai mult spre imanent, decât spre transcendent. Percepea lirica ca o iluminare a minții personale în fața ”beznei” atotcuprinzătoare. Legătura cu transcendentul a fost înlocuită cu aventura cunoașterii sinelui până la ”iluminare”. Promotor al poemului în proză, Saint John Perse și-a însușit un ritm propriu al creației sale aducându-l la originalitate și singularitate. Deși poetul era contemporan cu suprarealiștii, acesta se distingea prin refuzul de a face apel la spontaneitate necontrolată și la automatism. El compune calculat, aproape matematic, ca poetul roman Ion Barbu, fapt ce face diferența. Andre Breton îl considera un ”suprarealist la distanță”. Saint-John Perse considera poezie un ”act de inteligență”. În marea lor majoritate pentru poeți, lirica este o formă a inspirației și o discrete ”conversație cu zeii”.
Când i s-a decernat premiul Nobel pentru Literatură în 1960, în discurs poetul francez Saint-John Perse și-a expus propria concepție despre poezie. Și în discursul conceptual, poetul era un original, îmbogățiind viziunea ”corespondențelor” lui Baudelaire sau Poe. Francezul Saint-John Perse vedea o împletire a științei cu poezia prin numitorul comun al imaginii. Proiectiv credea, la fundamentul creației umane stă imaginația, care inspiră atât poetul cât și cercetătorul științific. La baza cunoașterii și realității este imaginația, care unește omul de știință și artistul. Pentru poetul francez, poezia și știința ”explorează același abis și doar în modurile lor de investigare diferă”. Imaginația este sămânța și patul germinativ al științei și poeziei. Saint-John Perse percepea poetul ca suflet în mișcare, în permanentă congruență cu viața reală. În acest sens, poezia este o formă sensibilă a realității. Față de evazioniștii lirici, poetul francez integra poezia în viața concretă a lumii. ”Poezia are o puternică dorință și o percepție profundă a realității, situată așa cum se află la acea limită extremă a cooperării, în care realul pare să prindă contur în poem”. Poetul prin ”corespondențe” percepe o supra-realitate a lumii sensibile, o formă ”obscură” a Ființei, care de fapt este Lumină. În poezia ”Repere marine”, poetul acuză preajma și critica literară, care-l percep ca un călător în ”obscur”, de fapt el căutând lumina interioară. ”Ei m-au numit Obscurul/iar spațiul meu era lumina”. Textul discursului despre poezie rostit la 10 decembrie 1960, cu ocazia banchetului dat în cinstea laureatului Premiului Nobel la Stockholm este un eseu fundamental pentru o mai buna cunoaştere a celui ce rămâne una din cele mai singulare voci lirice a secolului al XX-lea, un creator ce considera că nimic “din drama timpului său nu-i rămâne străin”. E paradoxul poetului. Deși nu dorea să se compare cu nimeni, iar stilul său era acela a unei voci originale și singulare, totuși față de concepția generală a poeților, el considera că autorul liric este parte a epocii sale – zeitgeist – într-o conlucrare și simbioză perfectă. În ciuda faptului că Perse se dorea singular și nu suferea comparații, influențele din Rimbaud, Mallarmé, Claudel și Valery se pot observa la o lectură analitică, așa cum susține Jean-Pierre Richard. Poetul dorea o identificare a cititorului cu creatorul. El a refuzat disocierea artei de viață. Pentru Perse poezia este acțiune, este pasiune și înnoire perenă ce trece dincolo de limite. E printre puținii poeți care nu evadează din istorie, ci vrea să scrie ermetic despre drama vremurilor sale.
Recitindu-l pe Perse descoperim mirați că poezia nu este o evadare din real. ”Poezia este înainte de toate un mod de viață, de viață integrală. Poetul a existat printre oamenii cavernelor; el va exista printre oamenii epocii atomice, pentru că el este o parte inerentă a omului. Chiar și religiile s-au născut din nevoia de poezie, care este o nevoie spirituală, și tocmai prin harul poeziei scânteia divină trăiește pentru totdeauna în cremenul uman. Când mitologiile dispar, divinul își găsește refugiu și poate chiar continuare în poezie.” Poetul este un căutător cu imaginație a luminii care iluminează sufletul colectiv al umanității. Este crezul profund al poetului. ”Imaginația poetică este cea care încă luminează pasiunea înaltă a popoarelor aflate în căutare de lumină. Priviți la omul umblând mândru sub sarcina sarcinii sale eterne; Priviți-l în mișcare sub povara lui de umanitate, când se deschide în fața lui un nou umanism, plin de adevărată universalitate și întregire a sufletului.” Poetul francez nu vrea să perceapă cezura dintre poet și societate, ci dimpotrivă autorul liric completează prin radierea sensibilului cu propria iluminare.
Perse completează în celebrul discurs că ”Refuzul de a divorța arta de viață, iubirea de percepție, este acțiune, este pasiune, este putere și întotdeauna inovația care extinde granițele. Dragostea este focul ei, insurecția este legea ei; locul lui este peste tot, în așteptare. Nu vrea nici să nege, nici să țină la distanță, nu așteaptă niciun beneficiu din avantajele timpului său. Atașat de propriul destin și liber de orice ideologie, se recunoaște egalul vieții, ceea ce este propria sa justificare. Și cu o singură îmbrățișare, ca o singură strofă mare, vie, strânge atât trecutul, cât și viitorul în prezent, umanul cu spațiul planetar supraomenesc cu spațiul universal.” Poetul ”vede” poezia ca o paradigmă a mișcării și o formă a dinamicii culturale. Poetul se vrea egalul vieții. El evadează din obscur prin iluminare a eului individual și colectiv. Poetul este egal omului de știință și au același numitor comun: de a aduce lumina în umanitate, ca premisă a progresului. Poetul explorează noaptea omului pentru a-l aduce la lumină. Este crezul lui Perse. ”Obscuritatea pentru care i se reproșează nu ține de propria sa natură, care este să lumineze, ci de noaptea pe care o explorează, de noaptea sufletului și de misterul în care este învăluită existența umană. Obscuritatea este alungată din expresia sa și această expresie nu este mai puțin exigentă decât cea a științei. locul lui este peste tot, în așteptare.”
Poetul ca om al timpului său devine un contributor al iluminării. ”Atașat de propriul destin și liber de orice ideologie, se recunoaște egalul vieții, ceea ce este propria sa justificare. Și cu o singură îmbrățișare, ca o singură strofă mare, vie, strânge atât trecutul, cât și viitorul în prezent, umanul cu spațiul planetar supraomenesc cu spațiul universal. Obscuritatea pentru care i se reproșează nu ține de propria sa natură, care este să lumineze, ci de noaptea pe care o explorează, de noaptea sufletului și de misterul în care este învăluită existența umană.” Poetul este și un istoric al vremurilor și ritmurilor clipei, cu dramele sale. Poezia insuflă sensibilitate într-o lume în permanența schimbării, iar poetul este un cronicar al emoției timpului său. Poezia nu moare niciodată, ea se transformă odată cu epocile, rămânând, paradoxal, aceeiași. ”Civilizațiile în curs de maturizare nu mor în chinurile unei toamne: ele doar se schimbă. Inerția este singura amenințare. Poetul este cel care ne sparge obiceiurile. Și în felul acesta poetul se trezește legat de istorie în ciuda lui. Niciun aspect al dramei vremurilor sale nu-i este străin. Fie ca el să ne dea tuturor un gust clar al vieții în această epocă mare. Pentru că acesta este un moment minunat și nou, care cere o nouă autoevaluare.” Poetul face parte din ”omul etern”, care completează ”omul temporal”. Din ciocnirea acestora se naște poezia și farmecul ei nesfârșit de la ”omul cavernelor” la ”era atomică” sau timpul ”digital”. Omul va avea întotdeauna o sete nebună de poezie, este mesajul lui Perse. Poetul reprezintă omul originar și original care face legătura dintre energia primordială a emoției și ”energia” epocii ”atomului” sau, mai nou, cu ”timpul digital”. Poetul depune mărturia sa inițială și inițiatică timpurilor noastre, care leagă astfel trecutul, prezentul și viitorul umanității. ”Adevăratului poet îi revine să mărturisească între noi dubla vocație a omului. Și asta înseamnă să-și țină în minte o oglindă mai sensibilă la posibilitățile sale spirituale. Înseamnă a evoca în acest secol nostru o condiție umană mai demnă de omul originar. Înseamnă, în sfârșit, aducerea sufletului colectiv în contact mai strâns cu energia spirituală a lumii. În fața energiei nucleare, va fi suficientă pentru scopul său lampa de lut a poetului? Da, dacă omul își amintește de lut.” Poetul sintetizează viziunea sa asupra funcției poeziei în societatea receptoare și asupra misiunii poetului, a cărei atenție se îndreaptă spre fuziunea esteticului cu eticul.
În primul rând, pentru Perse poezia este comunicare. Opera lirica este și o corelație a poetului cu cititorul în spiritul timpului. Poetul este un om activ al cetății, deși mesajul lui este criptat și interiorizat. Este unul dintre paradoxurile creației și mesajului către lume și viitor a poetului Perse. Poetul îmbină abstractul cu concretul într-o densitate care cucerește preajma. Așa cum scria criticul Christian Murciaux, pe poetul Saint John Perse nu-l putem include în tendința de a-l lega de o școală sau un curent literar. Originalitatea sa este olimpiană, deși a fost un poet care a fugit de evazionism și a refuzat contactul cu transcendentul, fiind un om conectat la timpul său. E paradoxul poetului absolut, și solar și obscur.
Recitindu-l pe Saint John Perse putem spune că poetul este conștiința tuturor timpurilor, de la trecut spre viitor, o energie dinamică a emoției care iluminează în beznă și îl face mândru pe om de umanitatea sa conectată la forța inițială a izvorului spiritualității.
Cum arată un creştin adevărat la vârsta mea? Ce inseamnă să fii un creştin adevarat? Ce trebuie să faci dacă eşti unul, sau cum să devii un creştin adevărat? Acestea sunt întrebările la care un credincios va răspunde mereu ,,cu credinţă, voinţă şi cu Dumnezeu înainte’’, dar, înainte de astea, există lumea cu bune şi cu rele, există, şi, cu sau fără voia noastră, ne coordonează întreaga existenţă; aici intră: părinţii (în primul rând), fraţii sau surorile mai mari, bunicii, rudele îndepărtate, colegii, şcoala, grupul de prieteni şi oamenii cu care intrăm în contact în fiecare zi din viata noastră. Când eşti mic, mergi cu bunicii, parinţii la biserică. Nu conştientizezi asta, nu ştii dacă vii din credinţă, plăcere sau obligaţie, vii. Rugăciunea o spui, cu sau fără inimă, o spui, te închini şi cam atât. La grădiniţă intri în contact cu lumea. Deja esti mai mare şi poţi să iei mici decizii: cum să te îmbraci, ce jucărie să iţi cumpere parinţii, când să mănânci, să te joci şi aşa mai departe. Începi să iei în considerare poveţele celor mari, mai mult conteză părerea celei mai bune prietene, şi de aici începe influenţa celor cu care venim în contact. Începe lumea să ne ghideze viaţa de când suntem de câţiva anişori şi abia ştim să ne scriem numele. La şcoala primară ori eşti timid, ori eşti obraznic. Daca eşti timid, faci ceea ce trebuie, spui exact ce trebuie să spui şi înveţi foarte bine. Dacă eşti obraznic, te laşi condus de propriile decizii.
Vii la şcoală din obligaţie, şcoala ţi se pare un chin, iar în timpul liber te joci, şi sigur nu mergi la biserică duminica din credinţă, mergi fie pentru că te întâlneşti cu nu ştiu cine, fie pentru că vei fi pedepsit dacă nu o faci. În generală, dacă înveti sau nu, este exact alegerea ta. Iar la biserică, mergi doar când vine întregul tău grup de prieteni şi doar dacă timpul pe care îl pierzi este răsplătit. Iar la liceu deja nu mai mergi la biserică, deja eşti influenţat de noul mediu în care intri, de noii prieteni pe care ţi-i faci, iar timpul liber sigur nu ţi-l petreci la biserică. De facultate, nici nu mai poate fi vorba, iar când eşti adult, mediul în care trăim ne fură tot timpul liber, nu mai apuci nici să-ţi cunoaşti propriul copil. Şi tot aşa, până când ieşi la pensie si realizezi că viaţa ţi-a cam trecut, iţi dai seama de toate greşelile pe care le-ai făcut, unele fiind chiar păcate. Singura modalitate de a-ţi găsi liniştea interioară este rugăciunea, Dumnezeu, nepoţii pe care ii vezi cum cresc, cu care mergi la biserică şi pe care îi înveţi să spună primele rugăciuni. Dar până când?
Dar orice lucra,/Noaptea se surpa!
Când i-am citit articolul despre putinţa de a fi creştin în familie, m-am gândit cât de profund gândeşte Bianca şi câte adevăruri scoate la lumină. Urmăreşte omul de la vârsta copilăriei până la pensie, când Dumnezeu poate să-i dea şansa ca prin rugăciune şi grija de nepoţi să-şi mai ispăşască din păcate, şi încheie cu întrebarea:Dar până când? Asta depinde de la caz la caz, căci se-ntâmplă ca-n balada Meşterul Manole, ceea ce învaţă copilul ziua, în ceea ce priveşte buna creştere în dragostea faţă de Dumnezeu, să nu mai aibă nicio valoare când ajung părinţii, seara, acasă. Televizorul merge până noaptea târziu, odraslele îşi încarcă memoria cu expreii din jocurile de pe tabletă sau telefon. Dacă părintele nu spune rugăciunea înainte de culcare, de ce ar spune-o copilul? Ferice de mamele care-şi educă copiii să fie buni creştini şi-i îndeamnă să vină la biserică! Dacă toţi L-am avea permanent pe Dumnezeu în suflet şi-n gândurile noastre, părintele Ionuţ Nedelcu ar avea mai mulţi copii la activităţile pastoral-misionare şi educative din după-amiezile de duminică la casa praznicală de lângă biserica Buna Vestire din Verneşti. Ajută-i Doamne pe toţi să-şi găsească echilibrul în familie pentru sănătatea trupească şi sufletească a copiilor lor!
GÂNDUL ŞI MINTEA
Gândul o porni cu Mintea la biserica din sat
Şi luară călăuză trupu-n care s-au aflat.
Şi i-a spus Mintea de-acasă să nu umble iar hai-hui
Cum se-ntâmplă câteodată să stea-n obiceiul lui.
.
Şi smerit s-aşază trupul, după ce pupă icoane,
Într-o strană când ea-i spune: tu aici să stai Ioane!
Şi n-apucă timp să treacă că pe trupu-ngenunchiat,
Ce-i venit c-o altă minte, Gândul iute-a şi zburat.
.
Şi călătorind în urmă cu vreo patruzeci de ani,
Vede trupul cu pricina tânăr şi iubit pe bani!
Dar îl cheamă Mintea-ndată să se-ntoarcă-n capul său,
Că de nu, o să-l închidă şi-o să-i fie şi mai rău.
.
Şi se-aude rugăciune din altar cum se ridică…
Gândul stă încă cuminte, viaţa nu şi-o mai complică.
Mintea trează e şi-ascultă cum rosteşte gura slavă,
Dar urechea parcă prinde de la stran-o notă gravă.
Na, că l-a trezit pe Gândul care acum chiar că e culmea
Că vezi, Doamne, de ce lelea nu cântă şi ea ca lumea!
De ce fata ce se-nchină la icoană şi-o sărută
Formele şi le arată prin acea fustiţă scurtă.
.
Şi săraca Minte-ncearcă ca zburdalnicul ei fiu
Să mai stea măcar o clipă şi-apoi ducă-se-n pustiu!
Doar că Gândul nu aşteaptă, chiar acuma el aleargă
Unde pe stăpân l-aşteaptă, cu coceni, tarlaua-ntreagă.
.
Uite-l, s-a întors în capul trupului ce stă-n genunchi,
Unde Mintea îşi adună nestemate în mănunchi:
Vorbele din Evanghelii de la Luca şi Matei,
Gândul îşi ascultă mama din respectul pentru ei..
.
Dar nu poate sta acuma, când pioasa ce se-ndreaptă
Spre altar i-aduce aminte de ocara de altă dată,
Ce-o striga în gura mare spre vecina, peste gard,
C-ar avea nemeritată pensie pusă pe card.
.
Şi din piepturi rugăciunea Tatăl nostru se înalţă,
Responsabilitatea noastra este deplina doar in momentul in care ne vom da seama ca cea mai importanta clipa a vietii,singura care are semnificatie este cea prezenta,”acum”.Daca acea clipa,momentul”acum” il vom trai avand constinta ca doar in acel moment putem face diferenta intre bine si rau,doar acel moment,sub voia si actiunea noastra ,se inscrie in vesnicie,ne vom gasi aproape de mantuire.
Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare,stării de “acum”.
Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.
Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat,care este asezat,așa cum a fost,în veșnicie.Ne putem gândi la acel trecut,îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba.Dramatic și de tot negativi și încă și ridicoli,devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.
Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui,va fi obligat să “lupte”.Această “lupta” înseamnă de fapt alegerea,opțiunea între “bine” și “rău”.Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristică decisivă a condiției umane și alegerea făcută ne așează în veșnicie,spre viață sau moarte.Aici putem vedea o taina profunda.Fiecare generatie va avea o alta incercare si cu ea posibilitatea si obligativitatea de a alege intre bine sir au,iar aceasta alegere va aseza pe fiecare in vesnicie:spre invierea vietii sau spre pedeapsa vesnica.Din aceasta cauza “istoria” este atata de imprevizibila si Slava Domnului ca este asa.Noi nu repetam comportamente concrete din istorie,dar putem repeat si imita comportamente morale.Clipa trecută,”trecutul” nu trebuie uitat,căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului lui Dumnezeu în cei care au fost.Dar el nu trebuie absolutizat sau idealizat.Toate încercările de a reanvia căile trecute ,doar din cauza că au aparținut trecutului și de a opri innoirile,doar pentrucă sunt noi,au sfârșit într-un eșec penibil.Este bine și de folos să ne amintim de trecut și mai ales de modul în care oamenii s-au comportat în fața încercărilor de tot felul,este bine să ne amintim pentru a avea modele de comportament moral.Dar a caută să îi corectăm sau să dăm sfaturi despre ce și cum ar fi trebuit,după părerea noastră, să se comporte este un exercițiu în inutilitate ,etalare de superbie prostească.
La fel este și relația pe care o avem cu “viitorul”.
Nu știm ce se va întâmpla în viitor.Proiecțiile pe care le facem sunt pur și simplu inutilități intelectuale.Dacă vom cerceta ceeace “proiectau” cei care au trăit în urmă cu treizeci,patruzeci de ani în urmă despre cum va arăta lumea azi,pur și simplu vom rămâne uluiți și vom putea crede că respectivii futurologi erau incetinei la minte.Motivul acestor proiecții aberante este simplu și a fost exprimat de către Friedrich von Hayek,întemeietorul școlii economice din Chicago,drept ,”imposibilitatea de a cunoaște circumstanțele particulare în timp și spațiu’.În alte cuvinte neputința de a ști care vor fi reacțiile personale și colective față cu evenimente ce pot apărea spontan.
Din cele spuse rezultă că obsesia cu corectarea trecutului și prevederea viitorului sunt fără nici un folos.Singura clipă care are importantă este cea de “acum”. În acea clipă putem face un lucru bun sau rău,putem ajuta un semen sau îl putem ignora,putem ușura o durere sau putem trece nepăsători pe lângă ea, sau mai rău.”Acum”, este momentul în care oamenii fac tot soiul de copromisuri și fără-de-legi,”acum” se cred mai deștepți decât sunt,”acum” se mântuiesc sau osândesc.Atitudini “virtuase” și păreri despre cum ne-am fi comportat față cu stări conflictuale trecute,cum am apucat să spun,sunt și fără folos și dovezi de mândrie prostească dar,mai ales de complicitate.Limpede ne spune asta Sfânta Evanghelie:”..Că zidiți mormintele proorocilor și împodobiți pe ale drepților./Și ziceți:De am fi fost noi în zilele părinților noștri,n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui proorocilor./Astfel dar,mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor care au ucis pe prooroci./Dar voi întreceți măsura părinților voștri.”(Matei 23;29-32)În mod răspicat ni se spune că suntem un “trup”,cei vii și cei care nu mai sunt,și că suntem responsabili, ca parte din comunitate ,pentru toate.Dar această responsabilitate nu stă pentru “fapte”, ea stă în obligația de a ne comporta moral și spiritual bine.Oamenii nu se grupează după “faptele” lor, se grupează după trăirile lor morale consecvente.Deci limpede ni se spune că nu suntem gloată,suntem persone și ca persone trebuie să facem alegera cea bună în clipă care ne este dată,”acum”.Iar mai departe “Judecata” este în mâinile lui Dumnezeu.De aceea trebuie cu mare băgare de seama să privim clipa imediată,”acum”.Căci în această clipă se petrece o mare taină;”a venit ora ispitei,ceasul cel fără de noroc,care poate face din bun rău și din tare slab”.Ori,mai bine zis,ceasul în care sub voința noastră aceste lucruri se pot întâmplă și nimeni altul decât propria persoană nu va avea vină.
În clipa în care fie suntem,fie credem că suntem încercați sau aflați la greu, să ne aducem aminte că toate sunt sub o Voie care nu uită și nu lasă nimic la întâmplare.Că încercările la care suntem supuși și binefacerile de care avem parte sunt date sub un gând pururea bun.Iată cum este exprimat acest lucru în Cartea Macabeilor;”Că n-a ales Domnul pe poporul Sau pentru acest loc,ci locul acesta pentru poporul Sau.Pentru aceea ,și locul acesta a avut parte de răutățile ce s-au întâmplat în popor,ca după aceea să se facă părtaș bunătăților celor de la Domnul”(II Macabei,5;1920).
Făgăduința sub care stăm este mai tare decât tot ce poate fi inchpuit și ea nu va dezminti câtă vreme îi vom stă credincioși în Ortodoxie.
Volumul „Ramuri de ceară” este un volum cu versuri albe având un titlu sugestiv care parcă ne introduce de la început într-o lume a tăcerii, într-un cadru supus suferințelor și lacrimilor amare.
Viorel Birtu Pîrăianu este un poet desprins din Univers, Univers din care își culege slovele și versurile pline de încărcătură emoțională, condimentate cu metafore alese cu sufletul, fiind el însuși „oglinda ce reflectă lumina/ lumini și umbre pe coapsa iubirii/ o clipă atemporală, fără cuvinte”, vorbind despre iubire dar nu despre una oarecare ci despre una făurită „în palma lui Dumnezeu” (Poem)
În permanență își poartă pașii prin tăceri, prin amintiri, scriind „cuvinte pe cer pentru îngerii de ceară”,
în căutare de cuvinte potrivite pentru a-și exprima complicatele trăiri. Ba chiar observă și alte trăiri și constată cu tristețe că pretutindeni există suferință, „că zăpada se topește lăsând în jur lacrimi/ în timp ce atâtea suflete sunt goale și pustii”, acoperite de „veștede flori, searbede flori” (Suflet în vânt)
Despre sine, poetul vorbește cu sinceritate, definind tot zbuciumul pe care îl trăiește în niște vremuri prea ‘tulburi”, în care el rătăcește prin lume „zidind amintiri sub pașii tociți”, ajungând sub „o cruce” pe care niște „călăi” o cioplesc cu bună-știință fiindcă ei nu pun deloc preț pe cuvânt, pe sentimente, pe viață, pe nimic! (Pași printre gânduri)
Toată căutarea sa se întinde „dincolo de zare”, cu speranța că va găsi totuși acalmia, că poate tot acest zbucium va lua sfârșit, în cele din urmă.
Sosind primăvara, natura se trezește la viață, ploaia îi inundă gândurile devenite adevărați „tăciuni” însă toate acestea dispar odată cu trecerea timpului. Anotimpuri se succed cu repeziciune, anii se scurg iar nostalgia, „când rătăceam copil prin lunci” este tot mai puternică, tot mai intensă, mai ales atunci când constată că „dispare iarba din poieni/ mă sting în timpuri amare”
Este singur, mereu singur și „în palme încă strâng/ bulgării inocenței pierdute/ parfum de liliac pe prispa casei”/ și cu regret va continua: ” eu plec spre ultimul refugiu/ sunt ultimul pribeag/ pierdut în larg. (Balada ultimului pribeag)
Fiind mereu în căutarea iubirii, totul trece cu durere, cu suspine, cu zbor peste timp, prin timp, cu vise și gânduri aprinse și în fiecare gând, împlinit ori nu, există o speranță, chiar dacă extrem de mică, fie ea și cât un grăunte de nisip: „era gând, era vis, trăit, împlinit/ desculț pășeam pe drumul cotit/ în urmă a rămas o ușă deschisă”, acea ușă fiind de fapt sâmburele său de speranță, raza de lumină și căldură pentru sufletu-i rătăcitor.
Tristețea poetului pare nesfârșită, lacrimile sale sunt ca o ceară topită și apoi întărită într-un gând despre o primăvară care va sosi până la urmă și în viața lui. Se consumă adesea înlăuntrul său, trăindu-și sentimentele la intensitate maximă, trecând de ierni grele strânse în suflet, de amurguri încărunțite, de nopți ci vise măcinate, „toate împreună”, scriind mereu despre imaginile care-i cuceresc gândurile, i le monopolizează și-i întunecă amintirile, simțindu-se astfel un „suflet ce bate în poartă/ drumeț necunoscut cu chipul de ceară”
Domnul Viorel Birtu Pîrăianu scrie într-un fel o poezie ermetizată, el plânge în gând, luptându-se cu „mlaștini de suflet” pentru a ajunge la „dimineața pe cărări și răzoare/ pe câmpuri, fluture în floare”, pășind „pe stropi de rouă/ căutând bezmetic, nebun, o zi nouă la final…”, zi în care speră întruna. (Stropi de gânduri)
Îți lasă impresia, prin felul în care își așterne poemele, că a pierdut o mare iubire, întrebându-se retoric: „dar ce este un dor fără amor/.
Adesea își alungă gândurile ori chiar le ignoră: „dacă pe țărm au rămas lacrimile noastre și o joacă”…
Oare iubita s-a transformat în înger? Omul niciodată nu va ști „unde plecăm,/ de ce plecăm” dar important rămâne faptul că atâta timp cât călătorim prin această lume, „vom zidi iubire”, după care putem păși „pe câmpia/ unde Dumnezeu își mângâie pruncii.” (Surâsul îngerilor)
Poetul scrie cu sufletul, arzând cu fiecare silabă, cu fiecare cuvânt, cu fiecare vers, cu fiecare poem. Știe că e „doar un biet muritor” și că „ziua de mâine va veni/ atunci când eu nu voi mai fi/ decât o lumânare arsă pe-o masă”… (Pagină goală)
Ploaia contină să cadă, vântul să fie nervos vărsându-și furia pe geamurile „unei case vechi și pustii, unde nu stă nimeni,/ doar tăcerea mai țipă prin unghere/, „un suflet a pierit” iar poetul nu are altceva de făcut decât a „plânge pe o coală”, fiindcă nu are cu cine să-și împărtășească amarul. Ploaia cade, lacrimile sale udă coala pe care scrie iar noaptea devine un vis urât, îmfricoșător chiar. (Cântec)
Se consideră a fi ” foc de aripi albe peste ape”, cu ploi, nopți și tăceri, „dureri de cruce” răsturnate pe drum. Totul doare, încrâncenează, moartea rânjește nemiloasă de peste tot în timp ce „marea curge și curge în zare”, fiindcă ea este nemuritoare și lipsită de dureri ori de suferințe.
Cu resemnare spune că „înmuguresc bătrân/ sprijinind fruntea de o lume nenăscută” (Rugă) El se simte un suflet rătăcit și luptă din răsputeri cu timpul, cu viața, cu amintirile și chiar cu slovele împletite atât de straniu în dureri inimaginabile, creând parcă imagini apocaliptice ale unei iubiri fără iubire: „se sting iubiri în noapte/ curg clipe peste ape/ amețite de mângâierea unui cânt/ pe țărm a mai rămas doar o vioară/ ea càntă și cântă/ un cântec de jale/ un cânt de uitare”.
În fiecare dintre poemele sale apar ca elemente fundamentale tăcerea, ploaia, lacrimile, întunericul, noaptea, gândurile, visele, timpul, țărmul mării. Toate te duc cu gândul la o cruntă suferință din dragoste. Până și mâinile îi sunt „murdare de gânduri/ și timpul a murit în ceață”.
Cu toate acestea, se roagă întruna: „învață-mă, Doamne/ să fiu făclie în noapte/ purtând în buzunare versuri de lumină” (Scrisoarea)
Metaforele sale erup din fiecare poem, ca lava dintr-un vulcan, impresionând la maximum.
În versurile sale până și ceara vorbește iar poetul însuși este pregătit să-i adune șoaptele și visează să urce „pe culmile de lut” și să strângă „în palme taina” (Zborul)
Poate că îi este dor de copilul care a fost cândva, care nu se confrunta cu trăirile amare de acum, cu noaptea, cu vântul furios, cu ploaia, cu lacrimile. Îi este dor de el și se gândește că „poate, odată, voi clădi cu el o lume nouă” (Rătăciri)
Își ascunde „gândurile în buzunare” în timp ce „lumina cerului/ curge zgomotos printre pletele timpului”.
Poetul creează niște imagini precum niște candelabre care ațipesc pe țărmuri de vise, trezindu-se apoi ” în splendoarea unei lumi/ rătăcite pe alt tărâm”.
De fapt, fiecare poem are accente de tristețe, de gri, de o suferință nepotolită: „nechează gânduri în noapte”, „sunt pom ce plânge pe drum/ sunt fructul oprit aruncat pe pământ/ sunt tristețea și disperarea adunate într-un pumn/ sunt pumnul ridicat către cer/ sunt cerul căzut pe pământ/ sunt pământul adunat într-un gând/ mă întreb mai sunt/ sau poate sunt acela ce nu mai sunt”, „sunt doar suflet biciuit de ploaie/ sunt orbul ce caută privirea/ sunt privirea ce plânge pe țărm/ sunt țărmul cu ochii în lacrimi/ sunt lacrima ce se stinge în mine”, „sunt un ultim suspin/ o fărâmă de suflet” (Ultimul poem)
Prea multă tristețe, prea multe tonuri de gri, cu dorință fierbinte „să dorm, să dorm pe pat de flori/ alături de ea, femeia ultimului dor” (Patul de flori)
Crede că fericirea nu poate exista decât la hotar de viață, că numai în cer lumina îi va învia sufletul și vor înceta toate aceste imagini sinistre care-i inundă întreaga ființă: „lasă-mă, Doamne să aștept învierea/ în ochiul de apă din pleoape/ să fiu rădăcină a clipei ce vine” (Se aprinde felinarul)
Viorel Birtu Pîrăianu explică foarte clar iubirea: „nu știu…/ de ce în fiecare zi/ eu mor de dor, de aprig dor amețitor/ nu știu…/ știu, știu că ochii tăi sunt ochii mei/ iar trupul meu este al tău” (Nu știu), în interiorul său strălucind un diamant de iubire, de dor, de suferință.
Fiecare poem debutează cu literă mică, după titlu, la fel și celelalte versuri, procedeu artistic specific versului alb modern.
Toate aceste dureri pe care le simte din plin, s-ar topi ca ceara „dacă într-o zi mâna Ta va atinge pământul/ din humă voi renaște în toate” (Într-o zi), fiind convins că din lacrimi poate să zidească „turnuri de margini de zare”.
Iubita rătăcește și ea în noapte și o tot întreabă, prin eter: „unde ești/ femeie fără chip/ din tainice povești” (Pași în noapte)
Poate sufletul îi este stăpânit de demonii tristeții, poate îi e prea greu să răzbată prin nori, prin ploi, prin întuneric, pentru a ajunge la țărmul luminii ori poate „ar trebui să gonim demonii din noi/ poate, odată, va exista și o zi” (Într-o zi, de va fi)
Mărturisirea sa este extrem de dureroasă: „sunt străinul rătăcit într-o țară bolnavă/ noaptea mănânc ceara dintr-o lumânare/ ce-mi arde la cap/ lumina pâlpâie agonic în salonul unui spital bolnav/ pic…pic…pic…/ apoi, nimic/ lumânarea s-a stins dimineața,/ un dric așteaptă la poarta unui spital/ dintr-un oraș murdar” (Bolnavul)
Ce poate fi mai greu de dus ca o boală într-un spital fără mijloacele necesare tratării decente a pacienților, ca agonia unui om cu o lumânare la cap, care se stinge odată cu zborul sufletului care se înalță la cer?
Din cauza pierderii iubirii el va comunica, prin gând, cu patimă: „femeie, ești tot ce n-am știut să fiu/ frumoasa mea, privește-mă și pierde-te în mine”, ea reprezentând pentru el, muritorul, o adevărată zeiță. (Jocul iubirii).
El trăiește ” cu morții vii” cu care joacă „un joc nebun” și i se adresează în continuare iubitei: „de-ai veni femeie într-o zi/ te-aș dezbrăca de toate păcatele lumii/ de m-ai lăsa/ să te iubesc o dată/ dar tu stai/ pentru că eu am murit de dor/ de dorul tău/ la umbra unui gând nebun” (Mirajul)
Poemele lui Viorel Birtu Pîrăianu pot fi asemănate cu unele bocete, cu niște
vaiete fără de sfârșit: „și te chemam femeie într-o noapte/ tot sărutând a tale șoapte” (Steaua)
Metafora este modul de exprimare al poetului: „sunt grăuntele Tău zidit în nămol/ voi încolți într-o zi/ într-o vară târzie/ la seceriș mă veți coace în cuptor de ceară/ să aveți pită pe drumul Golgotei” (Drumul)
Și totuși visează, visează frumos: „îmi ești aprig dor/ de a ta îmbrățișare/ de sărutări ce ard, ce dor”, ” mi-e dor de noaptea noastră/ în taina sfântă a iubirii împărtășită/ de întâiul țipăt dăruit iubirii/ cum te frânge duios/ sub sărutări, sub mângâieri/ să dorm, să dormi în cuibul meu”, „să vii, să nu vii în noapte”, „să plecăm împreună în zbor” (Pe malul unui gând)
Toate trăirile sale au loc pe maluri de gând, toate gândurile sale stau prin buzunare, prin nopți fremătătoare, prin amintirile rămase dar care dor din cauza dorului; clipele se scurg, „fug, pășesc printre spini”. Până și cuvintele sunt tot gânduri colorate pe hârtie, la vedere, să-i macine sufletul în moara vieții, să-l poarte în vârtelnița dorului, în dangăt de clopote lugubre: „în suflet noroaie, lacrimi, frig cu „troiene de gânduri pe câmpuri ucise”, cu „ruga înghețată de dor”
Istovit de plânsul din „noaptea minții mele/ mi-e frig și mor pe o pagină nescrisă”, fiind veșnic în căutare de „fagurele de lumină” prin care să-și îndulcească zilele.
Se compară cu „un pendul fără odihnă/ căutând nenăscutele ere”.
Spune că „am obosit să mor în fiecare zi/ mă voi trezi în zori să scriu/ povestea unui om nebun ce-a crezut odată în iubire/ când nu scriu țip/ când nu țip, plàng/ când nu plâng, mă rog” (Lumânarea)
Suflet veșnic zbuciumat și fără odihnă, arde ca o lumânare, prefăcându-se în „ramuri de ceară”, topindu-se între maluri de timp, de dor, de nesfârșită suferință.
Lui Dumnezeu îi declară umil că „sunt lacrimă de ceară în palma Ta/ deasupra mâinii negre de atâta supărare/ mi-e dor să cad în țărână/ la picioarele Tale/ purtat de valul etern/ să învăț să cuprind necuprinsul/ să fac din lut o candelă a lumii/ să șterg din ochi tristețea milenară/ cu raza pură a credinței/ tânjind cu drag la mântuire” (Lacrima de ceară)
Sfâșietoare constatare: „iubito,/ câtă tristețe e lipsa ta”, „iubito, numele tău e speranță/ e vis/ de nimeni atins/ un început, un surâs și un sărut” (Sirâsul iubirii)
Dar…anii trec. Timpului nu-i pasă de suferința nimănui, el își face datoria și întinerește natura, florile se deschid, păsările zburdă vesele prin pomi și prin văzduh, în timp ce pașii săi se apropie tot mai mult și mai mult de tărâmul veșniciei. Stă pe „ultimul țărm” așteptând ultimul zbor, zborul spre Acasă, unde poate o va întâlni pe Ea, femeia eternă căreia i-a purtat dorul ca pe o povară alcătuită din tone de lacrimi: „Clepsidra lumii este spartă/ se șterge timpul în eter”.
Poetul iubește „pământul, lacrima și viața”, dar oare care viață? Viața eternă? Viața de dincolo de orizont, de dincolo de pământ?
El iubește lacrima prefăcută în ploaie, lacrima aceea izvorâtă dintr-o altă lacrima, lacrima unei lumânări, dispusă în „ramuri de ceară”?
Mai spune poetul: „sunt un țărm închis într-o colivie”, „îmi iau în suflet însingurarea/ să îmi văd iarăși și iarăși pasul încovoiat de gânduri/ astăzi și mâine/ într-o nouă-veche zi/ de va fi, într-o zi” (De va fi într-o zi)
Dragi cititori, încă nu mi-a fost dat să citesc o carte cu versuri, cap-coadă, în care autorul, bărbat fiind, să-și așeze trăirile pe tavă fără teama de a fi considerat un om slab.
El scrie o poezie în care lacrima inundă fiecare poem, în care suferința permanentă face parte din sine, din viața sa, o poezie în care dorul său e pururi mistuitor, exact ca un foc sublim care arde și arde până la ultimul tăciune, care arde, zic, precum o lumânare care se micșorează până la dispariție, împrăștiindu-și stropii de lacrimi în „ramuri de ceară”, urme ale existenței sale efemere dar lăsând amprente de existență în urma sa.
Poetul este condus de o filozofie a vieții foarte interesantă dar și cu accente de normalitate, până la urma urmei: statornicie în iubire, în sentimente, un respect deosebit pentru femeie, adorând-o, căutând-o fără încetare pe pământ, în cer, prin pustiuri, prin întuneric, prin nori, prin ploi, prin anotimpuri, scriind pentru ea, tocmai pentru a-si domoli dorul, poeme scurte dar pline de esență, deloc facile, metaforele sale având o aureolă aparte.
Viorel Birtu Pîrăianu este un poet original, nefăcând rabat de la sentimentele sale. Cine nu și-ar dori un bărbat care să iubească în acest fel, pentru care femeia să însemne totul, fără de care viața lui nu ar avea nici gust, nici culoare, nici interes pentru tot ce-l înconjoară?
Să recunoaștem, acest gen de bărbați nu pot fi întâlniți pe toate drumurile!
„Ramuri de ceară” este o carte lineară prin care poemele curg precum un izvor de lacrimi nobile, însemnate cu aureolă divină.
Recenzie: În căutarea iubirii, Florentina Savu-Tunaru,
Pe Al. Florin Ţene l-am cunoscut în 1997, prin cartea „Chipul din oglindă”, căreia i-am făcut o cronică literară ce a fost difuzată la Radio Oltenia Craiova, la emisiunea „Agora literară”. Romanul dezvăluie un spaţiu al reflexivităţii. Naratorul îşi vede mereu copilăria ca-ntr-o oglindă, prin întoarcerile sale repetate în satul natal şi la mormântul mamei, de-al cărei îndemn, de-a învăţa carte, îşi aduce aminte. Apoi ne-am întâlnit pe site-ul lui Artur Silvestri, intitulat „O carte pe zi” (cronici, recenzii, comentarii la cărţi). După aceea, în 2010, când, cu un grup de prieteni, am scos revista „Constelaţii diamantine”, l-am contactat pentru a ne ajuta în proiectul nostru, adică de a edita revista sub egida Ligii Scriitorilor Români, al cărei preşedinte era, şi de a fi, alături de noi, fondator al revistei. Dl Ţene ne-a îmbrăţişat cu toată căldura şi a fost mereu, cu sufletul, lângă noi.
După câţiva ani de apariţie lunară, cu o precizie de ceasornic elveţian, revista începuse să fie cunoscută şi apreciată pe tot mapamondul. Un grup de invidioşi de la USR, în frunte cu „Ifigenia” (scriitorii ştiu despre cine vorbesc), ne-a atacat fără milă într-o revistă importantă a USR (revistă „cu renume” şi „cu cultură” [cum scria pe frontispiciul ei – între timp au modificat], unde existau perle de genul „mai corect spus”, „feţele prostiei este, de fapt, subiectul” şi „foarte corect”, „prea corect”). Spunându-i d-lui Ţene aceste lucruri, mi-a răspuns cu glasu-i cald şi aproape părintesc: „Câinii latră, ursul merge! Mergeţi înainte că mergeţi pe un drum bun!”.
Prin organizaţia profesională „Liga Scriitorilor”, care peste timp va deveni o instituţie culturală importantă, Al. Florin Ţene a încercat să democratizeze mişcarea literară din ţara noastră. În acest sens, mărturiseşte: „Prin anul 2000 am beneficiat de o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Atunci am aflat, cunoscând scriitori belgieni, că în această ţară sunt 5 asociaţii scriitoriceşti, toate egale în obligaţii şi drepturi. Numai la noi, din fostele ţări socialiste, a rămas partidul unic, pardon, Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Bulgaria etc., Uniunile Scriitorilor s-au desfiinţat şi s-au organizat în mai multe astfel de asociaţi scriitoriceşti. Asta încerc să fac, să nu mai existe o centralizare excesivă a mişcării literare din România. De această Uniune a Scriitorilor beneficiază doar o parte din scriitori. Cei care sunt la conducere şi se autopremiază.”
Referitor la o organizaţie unică de cultură, Al. Florin Ţene aduce în prim plan citatul filozofului grec Constantin Tsatsos: „Fiecare artă în parte exprimă epoca ei. Dar vai şi amar dacă exprimă numai epoca respectivă. Adevărata artă exprimă toate epocile, pentru că îl exprimă pe om.” La care adaugă: „pe artist îl poate judeca numai Dumnezeu, iar opiniile criticilor sunt doar părerile lor şi nu ale cititorilor avizaţi. Niciodată oamenii nu au înţeles noutăţile. Uită însă câte noutăţi a îngropat timpul pentru totdeauna.”
Vorbind despre critica literară românească, Al. Florin Ţene afirmă: „Criticul literar provine dintr-un scriitor ratat. Mă întreb, cum poţi analiza un roman când tu nu ştii să construieşti o astfel de lucrare? De-a lungul timpului am constatat că în peisajul nostru literar critica se face pe prietenii şi găşti. Mai nou, chiar, pe bani. (…) Vă mai aduceţi aminte ce lăudaţi erau M. Beniuc, Zaharia Stancu în «Gazeta Literară» pe timpul când conduceau Uniunea Scriitorilor? Când romanul «Desculţ» umbla în «sandale de aur» prin lume pe banii statului român? Şi nu-l cumpăra nimeni? Acum nu se mai zice un cuvânt despre ei. Vă mai aduceţi aminte când Buzura era director la Centrul Cultural Român, romanele lui erau traduse în mai toate limbile de circulaţie internaţională pe banii statului, inclusiv romanul eşuat «Recviem pentru nebuni şi bestii», apărut în 1999? (…) Dacă nu eşti din gaşca criticului respectiv, fii sigur că vei fi pălmuit fără milă, chiar dacă cartea este bună, aceasta este caracteristica, în general a criticii noastre de azi, pentru care aşa-zisul postmodernism (cu care se lăudau optzeciştii, cei care au stâlcit limba română), înseamnă violenţă verbală accentuată, înjosire a celuilalt, umilirea scriitorului până la despuierea de propria personalitate, grobianism extrem, subculturnicie în continuă extindere şi tendinţă vădită spre analfabetizare globalizantă.”
Sănătatea omului – spune Al. Ţene, într-un interviu – este reflectată nu doar de ceea ce mănâncă şi bea, ci şi de hrana spirituală. Aşadar, Al. Florin Ţene este „un învăţat care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii” (N. Iorga, Cugetări).
Al. Florin Ţene s-a născut în Drăgăşani, jud. Vâlcea, la 13 iunie 1942. Este căsătorit cu poeta Titina Nica Ţene şi au împreună doi băieţi: Florin, specialist în imagine de televiziune, şi Ionuţ, doctor în istorie şi master în drept, istoric, scriitor, fondatorul ziarului „Napoca News”, redactor literar la revista „Constelaţii diamantine”.
Al. Florin Ţene este preşedinte al Ligii Scriitorilor Români, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România; membru corespondent al Academiei Româno-Americane (A.R.A ), membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada. A primit numeroase premii şi distincţii literare – româneşti şi internaţionale. A publicat peste 80 de cărţi (poezie, proză, roman, eseu, teatru, critică literară). El este cel care a semnalat apariţia noului curent literar „Globmodernul”, care vine după postmodernism, ca „o întoarcere pe jumătate la modernism”.
În încheiere, aş ilustra comentariul meu referitor la Al. Florin Ţene, cum altfel, decât cu un citat din domnia sa: „Tinerilor le-aş recomanda să se ghideze după apoftegma lui Titu Maiorescu: «Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun, prin partea sa cea rea». La care mai adaug necesitatea studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, fără să aplece urechea la cei care comentează de pe margine, fără să se abată din drum.”