
VENITĂ-I VREMEA
Tot te-adun din amintirea visului înălțător,
Când cosița ta de aur odihnea pe a mea mână
Și-a ta gură, bob de miere, arvunită-n săptămână
Era toată dădătoare de plăcere și fior.
Și-n curatul celei clipe, în muțenii de cuvinte
Sufletele noastre încă se-mbătau în fericire
Și-n simțiri neprefăcute își spuneau cu bucurie,
Adevăruri mari și sfinte, tăinuite-n jurăminte.
Ne-ai lăsat atunci Mărite, cât noi vrem clipa să ție
Să ne sature ființa cu-ndulcite bunătăți,
Să le ținem bine minte, iar de-o fi și-n alte dăți,
Mulțumim la ceuri sfinte, azi și mâine și-n vecie.
*
Tinerețe, timp de aur, virsta apăsată-n urmă
Ce stârnești simțiri nebune în fericele iubiri,
Pune-le cu drag de-oparte, tăinuite-n amintiri,
Să-nfioare-a tale simțuri când veni-vor ani din urmă
Să te-ntoarcă-n ceea vreme ca să știi c-a meritat
Cea trudalnică trăire pentru-ntregul zilnicit,
Pentru clipa-adevărată din smerelnicul iubit,
Ca să poți să spui la urmă, e păcat, că s-a gătat.
**
Azi, pe brațu-mi, în visare, odihnește-o amintire,
Chip de tânără codană dintr-o vreme de uitare,
E fărâma de-mplinire ce-a avut-o fiecare
Când gustam din raiul lumii, cât vroiam, dumnezeire.
***
În pridvorul unei inimi,odihnește tinerețea,
De-o trezești, te-nvioara-va cu o dulce-nfiorare,
Pune-o-n simțuri și-apoi încă, într-un bob de lăcrimare,
Să-ți mângâie-n nopți de taină, astă vreme, bătrânețea.
RUGĂMINTE
În căușul mâinii Tale, Doamne, Tu îmi ții Ardealul,
Cu câmpia lui mănoasă, cu pomiștea lui din dealul
Unde via îmbrumată, se-ndulcește-n lunga toamnă,
Ca buchet să-i de-a la vinul, pentru nunțile din iarnă.
Și pe noi ne ține Doamne , sub cea umbră de credință
Să ne-nvrednicim viața în smerit și-n pocăință,
Ca să fim preumblătorii în Grădina Maicii Tale,
Născători de lume nouă, pe cărarea Dumisale.
*
Nu știu dacă suntem vrednici, de cum arătăm acuma,
Când ne-ndepărtăm de neamul, ce-nsemnată i-a fost urma,
Când uităm prea des de Tine, de cea rugă de iertare,
Când al nostru suflet încă, pentru alți,’ iubire n-are,
Când doar banul n-i stăpânul, nu Tu, cela, Jertfitorul,
Ce ai stat bătut în cuie pentru mine, muritorul,
Lașul ce am fost atuncea la perfida judecată
Ne-ndrăznind să-ți țină partea, la pedeapsa cea nedreaptă.
Azi, păcatele-s mai multe decât lucrurile bune
Și-n mocirla lor de-o vreme se-ntinează astă lume,
Iar Grădina Ta, Măicuță, plină e de buruieni
Că românul bun de muncă, vrea trăiască, din pomeni,
Neamul ăsta, bun odată, a uitat a Ta cărare
Și poruncile-nțelepte ce-nvățat-a fiecare,
De-asta Doamne, mi-l trezește din nedemna rătăcire
Și pe calea ceea bună fă-i vieții, înoire.
Mi-l mai iartă înc-odată, cum mereu mi l-ai iertat,
Poate-o fi de astă dată, mai smerit, mai cumpătat,
Și-o vedea că doar cu Tine are sorți de viețuire
În iubire, bună pace și în lungă fericire.
A CĂZUT O FRUNZĂ
A căzut o frunză, vara-i pe sfrșite,
Din afundul zării mi se fac simțite
Semnele că toamna dă de-acum târcoale,
Dezvelind gutuia, de pe ramuri goale.
A căzut o frunză, vara mi se gată,
Știu că doar la anul va veni-ncodată,
Fi-va-n vremi aicea veșnic în rotire,
Noi, cei muritorii, stinsă amintire.
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Venită-i vremea (poeme)”




Trecutul și viitorul se întâlnesc în clipa prezentă. În veșnicie această precizare nici nu mai exista, un prezent continuu este starea. În acestă înțelegere trebuie sa fim conștienți ca toate generațiile conlucrează și contribuțiile lor sunt mereu actuale.Tot în această înțelegere trebuie sa acceptam ca unele generații au avut contribuții mai substanțiale decât altele dar, valoarea și importanța lor se măsoară nu după “realizări”, se măsoară după statornicia în ROST, în Tradiție, în înțelegere morală, în Credință.


Dincolo de geam