VENITĂ-I  VREMEA

 

Tot te-adun din amintirea visului înălțător,

Când cosița ta de aur odihnea pe a mea mână

Și-a ta gură, bob de miere,  arvunită-n săptămână

Era toată dădătoare de plăcere și fior.

 

Și-n curatul celei clipe, în muțenii de cuvinte

Sufletele noastre încă se-mbătau în fericire

Și-n simțiri neprefăcute își spuneau cu bucurie,

Adevăruri mari și sfinte, tăinuite-n jurăminte.

 

Ne-ai lăsat atunci Mărite, cât noi vrem clipa să ție

Să ne sature ființa cu-ndulcite bunătăți,

Să le ținem bine minte, iar de-o fi și-n alte dăți,

Mulțumim la ceuri sfinte, azi și mâine și-n vecie.

*

Tinerețe, timp de aur, virsta apăsată-n urmă

Ce stârnești simțiri nebune în fericele iubiri,

Pune-le cu drag de-oparte, tăinuite-n amintiri,

Să-nfioare-a tale simțuri când veni-vor ani din urmă

 

Să te-ntoarcă-n ceea vreme ca să știi c-a meritat

Cea trudalnică trăire pentru-ntregul zilnicit,

Pentru  clipa-adevărată din smerelnicul iubit,

Ca să poți să spui la urmă, e păcat, că s-a gătat.

**

Azi, pe brațu-mi, în visare, odihnește-o amintire,

Chip de tânără codană dintr-o vreme de uitare,

E fărâma de-mplinire ce-a avut-o fiecare

Când gustam din raiul lumii, cât vroiam, dumnezeire.

***

În pridvorul unei inimi,odihnește tinerețea,

De-o trezești, te-nvioara-va cu o dulce-nfiorare,

Pune-o-n simțuri și-apoi încă, într-un bob de lăcrimare,

Să-ți mângâie-n nopți de taină, astă vreme, bătrânețea.

 

 

 RUGĂMINTE

 

În căușul mâinii Tale, Doamne, Tu îmi ții Ardealul,

Cu câmpia lui mănoasă, cu pomiștea lui din dealul

Unde via îmbrumată, se-ndulcește-n lunga toamnă,

Ca buchet să-i de-a la vinul,  pentru nunțile din iarnă.

 

Și pe noi ne ține Doamne , sub cea umbră de credință

Să ne-nvrednicim viața în smerit și-n pocăință,

Ca să fim preumblătorii în Grădina Maicii Tale,

Născători de lume nouă, pe cărarea Dumisale.

*

Nu știu dacă suntem vrednici, de cum arătăm acuma,

Când ne-ndepărtăm de neamul, ce-nsemnată i-a fost urma,

Când uităm prea des de Tine, de cea rugă de iertare,

Când al nostru suflet încă, pentru alți,’ iubire n-are,

 

Când doar banul n-i stăpânul, nu Tu, cela, Jertfitorul,

Ce ai stat bătut în cuie pentru mine, muritorul,

Lașul ce am fost atuncea la perfida judecată

Ne-ndrăznind să-ți țină  partea, la pedeapsa cea nedreaptă.

 

Azi, păcatele-s mai multe decât lucrurile bune

Și-n mocirla lor de-o vreme se-ntinează astă lume,

Iar  Grădina Ta, Măicuță, plină e de buruieni

Că românul bun de muncă, vrea trăiască, din pomeni,

 

Neamul ăsta, bun odată, a uitat a Ta cărare

Și poruncile-nțelepte ce-nvățat-a fiecare,

De-asta Doamne, mi-l trezește din nedemna rătăcire

Și pe calea ceea bună fă-i vieții, înoire.

 

Mi-l mai iartă înc-odată,  cum mereu mi l-ai iertat,

Poate-o fi de astă dată, mai smerit, mai cumpătat,

Și-o vedea că doar cu Tine are sorți de viețuire

În iubire, bună pace și în lungă fericire.

 

 

A  CĂZUT  O  FRUNZĂ

 

A căzut o frunză, vara-i pe sfrșite,

Din afundul zării mi se fac simțite

Semnele că toamna dă de-acum târcoale,

Dezvelind  gutuia, de pe ramuri goale.

 

A căzut o frunză, vara mi se gată,

Știu că doar la anul va veni-ncodată,

Fi-va-n vremi aicea veșnic în rotire,

Noi, cei muritorii, stinsă amintire.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Venită-i vremea (poeme)” →