Anatol COVALI: Învechită-i a mea liră

Învechită-i a mea liră

 

Învechită-i a mea liră
şi cuvintele-s bătrâne,
încă mai sunt baci la stâne
şi plămânii mei respiră

aerul ce se răsfiră
din codrii ce ştiu s-amâne
vremea-n care vor fi grâne,
încă ochii mei admiră

verde crud şi zbor de fluturi,
susur tandru de izvoare,
adieri răcoritoare
şi-ale razelor săruturi,

încă beau apă din ciuturi
şi-mi las visele să zboare
spre azururi cât mai clare,
încă stau în începuturi

unde-absurdul nu există,
unde este armonie,
unde dragostea adie
chiar şi dacă este tristă,

unde drumul nu e pistă,
ci cărare ce te-mbie
s-o străbaţi cu bucurie
spre splendori ce mai rezistă

şi-n metafore imberbe,
puerile pentru unii,
preamăresc splendoarea lunii
şi-ale stelelor vii jerbe,

pun parfum de crin în verbe
şi nu-mi pasă de nebunii
care scuipă pe petunii
şi pe tot ce-n jur superb e.

————————————–

Anatol COVALI

București

27 februarie 2019

Dan MORARU: Te caut…

Te caut…

 

Te caut printre stele-n orice seară
Alerg prin versuri, printre melodii,
Ești prinsă între strune de chitară,
Pe portativ, în fiecare zi.

Renunț la mine ca să-mi fii aproape,
Te chem strigând cu fiecare gând,
Ascult lumina coborâtă-n pleoape
Creând iluzii într-un dor arzând.

Creanțe smulse dintr-un vânt tomnatic
Mă-ndeamnă să revendic chipul blând,
Printre cuvinte, am din nou emoții,
Tăcând mă simți și-ți pot vorbi în gând.

Tu ești cu mine-n orișice secundă
Ori timpul s-a oprit pe veci în loc,
Privesc cu ochii triști oglinda nudă
Poate că azi te văd și am noroc.

Mai trece-o zi prin pleoapa ce se zbate,
Vibrând, o lacrimă s-a mai desprins,
Rămâne-un gol în fiecare noapte
Să poarte fericirea, în abis.

În nori se-ascund și stelele și marea,
Și-acum doar ele știu, ce mult iubesc,
În infinit, plângând te-ascunde zarea
Alerg în infinit… să te găsesc …

—————————

Dan MORARU

19 februarie 2019

 

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Respirați din aer, lumină

Respirați din aer, lumină

 

Când cineva mai presus decât noi
are casă în cer
nu te înfuria!
Copacul din cosmos ne acoperă,
c-un frunziș de iubire-n gânduri.

Tot ce crezi ori nu crezi e-n cuvânt
curge prin tine într-o limbă de cruce
pe care de n-o știi, dar poți s-o înveți
cu ochii plecați asupra slovelor vechi
ce-au stat și stau sub capul unui neam
mai adânc în suflet decât se poate vedea,

o lumină în luptă cu întunericul
până timpul se va topi
și finitul în infinit se va pierde.

Veniți și respirați din aer, lumină
umbra din voi să nu se prefacă-n întuneric.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

27 februarie 2019

Dorel SCHOR: Lipa Natanson – lucrări personale noi

Pictorul Lipa Natanson ne prezintă lucrări vizuale noi, îmbinare de tehnică grafică şi pictură de şevalet.

Ca intotdeauna, paleta sa este inovativă şi, în afară de tehnica foarte bună, artistul descoperă mereu noul, are idei surprinzătoare, care se reflectă în imaginile frontale şi expresia interpretativă. Titlurile lucrărilor sunt şi ele sugestive, Lipa preferând o lume a generaţiilor prezente, cu tematică adecvată, cum ar fi Nunta, Maternitate sau Tineri, alături de subiectele oricând valabile precum Amintiri sau peisajele urbane din picturalul Zfat.

 

 

   Aici, Lipa Natanson îmbină forţa imaginativă cu poezia vizuală autentică, dovedind o libertate de expresie nelimitată. Acuitatea observaţiei şi linia incisivă, la care se adaugă dimensiunea experimentului cromatic completează tabloul, fiind generatoare de sentimente optimiste. Adesea această explozia cromatică, generoasă şi de o sensibilitate autentică, stabileşte un impact public considerabil.

    Noile lucrări ale pictorului întăresc sentimentul de experienţă şi creativitate. Conţinutul artistic personal, atmosfera şi stilul conferă o infuzie de spontaneitate benifică, permiţînd uneori interpretări interesante şi variate.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

27 februarie 2019

Anna-Nora ROTARU: Agonie de iarnă

AGONIE DE IARNĂ…

 

Ascult pădurea cum se frământă și țipă…
Dor rănile-n iarnă, ce curg, sângerează…
Aud gemete-n nopți, zile, ore și clipă,
Agoniind cum îi respiră plămânii, în pripă,
Iar seva-i se scurge, slab pulsu-i vibrează,
Sperând la primăvară să fie iar trează…

În somnul de moarte cad frunzele-n ceață,
Plângând în tăcere, durerea-și îndură…
Că iarna s-așterne, sub pojghiți le-ngheață,
Suflarea din urmă prinzând hrăpăreață
Sub nea le afundă, le-astupă pe gură,
C-un pumn din pământul, negru ca zgură…

Vântoasele ne-ajung smulgând c-asasinii,
Mușcând înverșunate copacii din trunchi…
Crengile trosnesc, sfâșiindu-le cu caninii,
Ca zmeii cei fioroși, sângeroșii, hainii
Pădurea s-o-nfrângă, aplecată-n genunchi,
De durere scrâșnind din adâncu-i rărunchi…

Flămânzi urlă lupii a pustiu și răstriște
Pe cer corbii croncăne făcând rotocoale…
Răzbită-s în suflet, de-amarul de striște,
Mă rog ca urgiile să nu se mai iște,
Dar brațele-mi crengi, schiloade și goale,
Nevolnice-mi cad, obosite în poale…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

27 februarie 2019

Dunia PĂLĂNGEANU: Zvon de primăvară

ZVON DE PRIMĂVARĂ

 

La margini de-oraş şi de noapte,
Aştept primăvara să vină,
Câmpul tresare de şoapte,
Muguri sub stele suspină.

Mă cheamă un zvon de lumină,
Caleşti de petale în zbor,
Cerul se-aruncă-n fântână
Ostenite privirile dor.

Vuieşte şi Istrul la maluri
Din sloiuri albastre scăpat,
Corăbii senine pe valuri,
Miresme la proră se zbat.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

(Din vol. LA TURNUL CU CEAS / Ed. Amurg Sentimental , București)

Lilia MANOLE: Azi…

AZI…

 

Azi mi- e îngerul bolnav
de adevăr-
Involuntar în inimă au crescut
arborii dimineții
Ar exista și un arbore
ce crește între mine și voi,
cei care îmi exteriorizați
natura,
prinzându-mă din când în când
la un alter- ego,
când, de fapt,
nu încerc
a-mi apăra frigul,
pătruns până la oase.
Ii observ deznodământul
și nu rămâne
vreun spațiu
care
să nu scuture din pomi
Inima mea –
Cu fiece zi
mă construiesc din fire libere
a se înrădacina în pământ,
cu fiece zi
aceste fire
pulverizează timbrul vocii mele-

Până spre ora de la miezul nopții
simt altceva,
ca și când
din floare, ce s-a scuturat,
se naște un om.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

27 februarie 2019

Dan-Obogeanu Gheorghe: ,,Pecete’’

,,Pecete’’

 

Am pus inimii o Cruce să-i atârne cu iubire
Şi Altar să-mi fie pieptul pentru îngerii din Cer,
În genunchi mă rog la Domnul să ma ţină în simţire…
Văd în sufletul din mine doar fărâma-ţi de mister.

Văd în chinul lumii mele, care lume e urzită
Dintr-o patimă amară sau iubirile nespuse,
Inspirată calca-n noapte Steaua Nordului ursită,
Marea o înnobilează cu rubinele-i apuse…

Am pus inimii de strajă dorul strâns în palma caldă
S-o mai legene când plânsu-i ca de prunc lăsat pe fugă,
Între anii fără milă ce s-au adunat în scaldă
Ursitoarele măreţe mi-au lasat iubirea slugă…

Vad cum stă nemarginită între lacrimile serii
Ca o rouă peste câmpuri sărutată c-un apus
De un Soare blând şi tainic peste arşiţele verii…
Ochiul ce-mi sărută noaptea e amorul tău nespus.

L-aş lăsa pe Cerul Lumii să renască prin Cuvinte,
Elegii să scrii din taine…Taina Lumii s-o pătrunzi
Ca din vechile poeme, tragedii peste morminte,
Crucilor să scrii cu imimi, în Iubire să te-afunzi….
………………………………………………….
Am pus inimii o Cruce să-i rămână ca povară,
Cu o straja pentru suflet, Viaţa ta dulce-amară!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

27 februarie 2017

Elena NEAGU: Pe rugul ce arde lumii despre noi…

M-as naște doar femeie…

 

Mi-aș îneca uitarea într-un ochi de ape ,
s-o afle ciute când vin să se adape ,
să uite glonțul care a moarte vine
iar eu să-mi amintesc,de vara mea cu tine
M-aș destăinui-ntr-un acatist și-as plânge
cu rana de sub coastă,cu apă și cu sânge,
cu toate păcatele pe care ți le-am spus,
dar mă-ndoiesc că aș primi răspuns.
M-aș rândui-ntr-un pelerinaj la orice sfânt
să-i cer canoane, drept pedeapsă ,
metanii până la pământ ,
pentru semeția din cuvânt ;
dar știu că nu le-as duce că-s prea multe,
iar sfinții nici nu au atâta timp s-asculte…
M-aș face Rai mai bine, ori o sărbătoare
să știu cum se-nviaza lângă tine
și se… moare,
să pot să-ti dor în partea stângă
și lacrimă să-ti fiu ,
în ochiul care dă să plângă …
M-aș face linii , să le alinți cu verde ,
m-aș naște doar femeie ,
dar teamă mi-e , că mă vei pierde…

 

În cinstea ta, eu pun dureri și plânset
pe rugul ce arde lumii despre noi…

 

Cheamă-mă ,fiu al depărtării ,nu conteni
să dor când te aud …
Strigă-mă urlând peste zăplazul iernii ,
nu bate șaua să te pricep, menestrel zălud !
Te știu de când ți-nmugureau salcâmii
pe sub poalele de dor ,
te simt ,de când mă învățai să …mor ,
mă dori din toamna cu tâmpla încărunțită
de zăpezi ,
nu sunt atee cum mă crezi…
Cheamă-mă , fiu rătăcit al disperării ,
ce-i picură din palme ploi ;
în cinstea ta eu pun dureri și plânset ,
pe rugul
ce arde lumii despre noi…
Strigă-mă,nu-mi lăsa cântecul
de lebădă pustiu…
Ți -aș fi uitat sufletul ,dar n-am mai putut…
când m-am trezit …se făcuse târziu…

————————-

Elena NEAGU

27 februarie 2019

Continue reading „Elena NEAGU: Pe rugul ce arde lumii despre noi…”

Ioana CONDURARU: Poeme

Tu, tainic răsărit

 

Tu, ești răsăritul ce tainic mă înconjoară,
Cu raze somptuoase și cântec de vioară
Iar din eden aduci pe brațe crini idilici,
Pe cale așternându-i când zorii râd feerici.

Ne-am pus zălog iubirii, luceafăr de argint
Sperând că primăvara va reveni curând,
Îmbrăcată-n roze și-n flori diamantine,
Pe-aripi de fluturi dalbi, din zările senine.

Tu ești chemarea clipei când lira e tăcută,
Alinându-mi ziua cu… a inimii lăută
Și nu mă dai tristeții, chiar dacă ploi se scurg
Pe zeci de continente. Ești soare în amurg.

Ce farmec se-nfiripă de mă îmbrățișezi!
Mă las timid, tradusă văzând că mă blochezi
Știind că fericirea, se aseamănă cu tine,
Când zorii cristalini, revin după coline.

Privesc adânc vezi bine, cu același interes,
Să știu cât din iubire, acum ai înțeles
Și-mi pare că și legea, de partea ta-i făcută,
Punându-mi busuiocul cu pregătiri de nuntă.

 

Când clipa doare

Când clipa doare
și gândul e tot trist,
fă-mi Doamne o favoare,
la porți de paradis
să mă porți etern,
scriind versul iubirii,
un sfânt și drag catren,
o floare-a nemuririi.
Pe aripi de cocor
să-mi odihnesc făptura,
când zorii dau ocol
și cântul uvertura,
o înalță cu ardoare
spre infinitul pur.
Mai dăruiește-mi șansa
să-admir frumos azur,
iar heruvimi în noapte,
cu gingășia lor,
pe aripi să mă poarte
de vis, apoi să mor.
Ce este viața
când n-ai nimic de spus,
se pare că și ața
s-a terminat pe fus.
Dar când iubirea-i floare
și lacrima zefir,
simți dulcea ei candoare,
din mir de trandafir.
Ce gânduri mă-ncolțesc
în pasul dimineții!
Ridică-mă din colb
și dă-mi curajul vieții,
Tu, Doamne bun și sfânt,
fiind precum poeții,
cu versul lin și blând,
mirajul frumuseții.
Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme”