Teodor MEȘINĂ: Despre fericire și singurătate

Sunt multe modalități în care îți dorești fericirea, în care ți-o înfăptuiești sau o aștepți, sau o regreți…

Când fericirea este limitată la lumea văzută, suntem deseori împiedicați să o realizăm. În acest caz, fericirea noastră depinde și de dorințele celorlalți. Nu putem să o realizăm complet singuri. De cele mai multe ori, fericirea, este diferit înțeleasă de doi oameni care își desfășoară activitatea în comun. Fiecare va dori să-l împiedice pe celălalt să și-o realizeze. Din păcate, e nevoie și de ceilalți pentru a se realiza fericirea. Când suntem ancorați doar în lumea văzută, omul, devenind dependent de societatea în care trăiește, dacă este rupt de ea și nu mai are nicio legătură cu oamenii, și dacă vederile lui sunt numai cele ale lumii fizice, se poate rătăci în singurătate pierzându-se pe sine până într-atât încât își pierde și ecoul. Unii oameni consideră că nu există fericire fără nefericire. Ceva se câștigă pierzând altceva. Omul pragmatic, egoist și avar, va regreta orice pierdere și va diminua fericirea, nu o va gusta pe deplin. Nu conștientizează că acel ceva pe care l-a pierdut a fost doar balastul care l-a ținut legat de pământ, fără să-i permită evadarea spre înalt. Îl percepe ca pe o pierdere și atât.

Singurătatea este de două feluri: „Singurătatea maladivă” Specifică omului ateu, singurătatea tristă a bătrânilor ce sunt puțin credincioși, singurătatea celor ce trăiesc într-o lume virtuală, a oamenilor bogați în patimi care nu vor să comunice cu cei din preajma lor, a incapabililor de a-și transmite sentimentele, a introvertiților. Isaac Newton a spus: „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri”. Cel de al doilea fel de singurătate este „Singurătatea ziditoare” Singurătatea care te ajută să urci scara duhovniciei. Singurătatea rugăciunii a glăsuirii cu Dumnezeu. Singurătate în rugăciune… în realitate nu ești singur, ești alături de Creator!

Părintele Cleopa spunea că: „este cu neputinţă ca omul să lucreze la desăvârşirea lui dacă nu iubește însingurarea”

În singurătatea ziditoare îți poți găsi fericirea adevărată.

Sfântul Părinte Nectarie afirma că: „Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcţie se va prăbuşi la pământ”

În Grecia antică religia era fără texte sacre, fără dogme, fiecare cetățean, loial statului, ar fi putut să ajungă preot, întâmplător, prin tragere la sorți sau prin alegere, deoarece nu li se cerea o pregătire specială teologică. În clasa sacerdotală nu exista ierarhie și nu domina statul, ci invers, statul controla clerul. În Grecia antică statul și biserica erau una. Aristotel, unul din cei mai importanți filosofi din acea perioadă, a susținut că: „Fericirea este sensul si scopul vietii, traiectoria si finalul existentei umane”

Tot în antichitate, filosoful Aristip din Cirene, a întemeiat Hedonismul afirmând că binele suprem, precursorul fericirii, este satisfacerea plăcerilor, punându-le mai presus pe cele senzuale. «„Scopul” constă în plăcerea particulară iar „Fericirea” rezidă în suma tuturor plăcerilor particulare»

Hedonismul a fost dezvoltat pe baze raționaliste, în Grecia, de către Epicur, apoi de către Iluminiști, prin secolul 18, cu accente antireligioase.

Iluminismul „Epoca Rațiunii” a înlăturat dogmele religioase a dezvoltat o gândire atee. Iluminismul nu a împăcat rațiunea cu ideea de istorie. A renegat conștiința de sine a trecutului, a efasat simțul pentru istorie pe motivul: „conceptul rațional nu are istorie.” Iisus, religia creștină, fiind istorie, au fost abandonate.

Voltaire, sufletul iluminismului francez și conducătorul mișcărilor spirituale ale epocii, s-a manifestat ca un dușman neînduplecat al Bisericii și al clericalismului. A îmbrățișat empirismul și scepticismul. Elemente ce nu pot genera fericirea autentică.

Immanuel Kant, unul din cei mai mari gânditori ai iluminismului, a crezut că religia nu ar putea ţine de raţiune, de dovezi sau argumente, sau chiar de cunoaştere, ci doar de sentiment, motivaţie şi atitudine. Kant afirma că: „ Fericirea e un ideal al imaginației, iar nu al rațiunii” Obiectul uimirii și al admirației lui Kant a fost Universul fizic, restul clasându-l în subiectivitate.

Kant susținea că toată cunoașterea este subiectivă ceea ce ne reduce la un sistem de oglinzi, la o reflectare a adevărul, dându-ne o imagine subiectivă a realității!

Oglinzile nu ne dau adevăruri obiective, sunt o reflectare a lor, ne prezintă o imagine subiectivă.
Iluminismul, filosofia ateistă, nu pune în valoare morala și virtuțile Creștine, nu apreciază Smerenia și iubirea de Dumnezeu.

Prin smerenie găsim odihnă pentru sufletele noastre. Fericirea nu este zbuciumul ci odihna sufletului. „Luaţi jugul Meu asupra voastră; şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 29)

Și Smerenia, mama virtuților, face parte din drumul spre Fericire.

Sfântul Augustin a spus: „Fericirea e să știi să îți dorești ceea ce ai deja”

Marguerite Blessington afirma: „fericirea nu constă în a avea mult, ci în a fi mulțumit cu puțin”

Adevărata fericire crește și rodește din și în iubire! Nu e vorba de έρως (eros) cum se amăgea Aristip, ci de αγάπη (agape) Agape are valoare de dragoste universală, se manifestă față de Dumnezeu, de semenii noștrii dar și de dușmani, dar totodată se manifestă și în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne mântui. Numai cu fapta iubirii şi cu adevărul ne putem apropia de Împărăţia Lui Dumnezeu, finalitate a fericirii supreme și adevărate. „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (1Ioan 3, 18)

Iisus a sintetizat toată Legea în cele două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37 – 39)

Creștinul trăiește fizic în lumea văzută dar nu ignoră lumea nevăzută.

Un creștin nu mărturisește fericirea pentru că posedă anumite lucruri, o face doar în virtutea faptului că este iubit și iubește.

Fericirea este o stare interioară independentă de starea socială sau materială.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în prima Epistolă (4:16), a spus: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”

Omul fiind după chipul și asemănarea Creatorului are imprimat în el chipul lui Dumnezeu, dar după ce s-a consumat păcatul inițial, a devenit pradă ușoară tuturor păcatelor domolind iubirea. Ca să evidențieze asemănarea cu Tatăl trebuie să se străduiască să fie și el iubire asemenea lui Dumnezeu. Acesta este scopul vieții, omul să ajungă la iubire, astfel va atinge fericirea reală. Omul dacă nu va urma calea firească va îmbrățișa nefericirea.

Creștinul este altruist, se folosește de lucruri și iubește oamenii, pe când egoistul se folosește de oameni și iubește lucrurile.

Unirea cu Iisus îi oferă omului o neîncetată stare reală de bine. Urmându-l pe Mântuitor presupune recunoașterea, însușirea și practicarea iubirii. Iubirea nu rostită ci făptuită împreună cu adevărul, calea unică spre fericirea deplină, spre viața veșnică!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

31 iulie, 2018

Ben TODICĂ: Lanţul invizibil

MOTTO :

Timpul ne costă viața,

Dacă într-adevăr nu-l trăim,

Ca Marcel Proust într-adevăr cu adevăr

Şi doar umbrim, eclipsăm,

Că habar n-avem cine suntem

Şi în picioare zombi ne călcăm.

(Pavel Ferghete-Rătundeanu)

 

Universul este în perfectă armonie şi echilibru. A fost creat pentru noi, pentru a ne inspira şi a ne ajuta să înţelegem viaţa. Am fost plămădiţi şi dăruiţi cu suflet.

Pornind de la premiza că limba este sufletul unei ţări, când am fugit din România comunistă am luat sufletul cu mine. În occident am aflat că orice instituţie sau o afacere se conduce centralizat de un director şi un comitet, profitul îndreptându-se spre proprietar, mai precis funcţionează ca o ţară comunistă. În concluzie, am plecat din comunismul de care am fost ataşat emoţional, crescut şi maturizat şi am ajuns într-o ţară capitalistă, Italia unde există mai multe comunisme de care te ataşezi, însă pe perioade scurte şi nu ai timp să te maturizezi emoţional. Însăşi obligaţia de a funcţiona în sistem este tot comunistă.

Ca să înţelegeţi la ce fac aluzie aici, iau ca exemplu iubirea. Dacă faci curte unei fete o perioadă lungă, ani de zile de poezie şi întâlniri, vă cunoaşteţi mai bine şi decideţi mai precis dacă vă căsătoriţi pe viaţă decât alternativa scurtă tip loterie, unde poate ai noroc, poate nu, şi pericolul de despărţire e mai ridicat. Te prefaci că o iubeşti şi după o noapte nu vă mai cunoaşteţi. Profitaţi amândoi la maximum şi uitaţi. Nu investiţi într-un viitor. Exploataţi amândoi emoţia fără să o maturizaţi, să o cunoaşteţi, să creşteţi sufleteşte frumosul ei.

Se zice că partea frumoasă e drumul spre vârful muntelui, care te face să apreciezi urcuşul. În vârf poţi ajunge şi cu elicopterul, însă satisfacţia va fi trivială, ca şi întoarcerea unei pagini şi o vei uita repede. Acum că a căzut comunismul, capitaliştii au început să scoată la iveală ghiarele ascunse pe care comunismul se sprijinea pentru succesul în ţinerea populaţiei sub control, deprivând-o de educaţie, mediu ecologic şi creştere spirituală, fără ruşine înrobind masele. Cultul eului domină cultura capitalistă prin crearea comportamentului clasic al psihopatului respectuos, grandoman; “vezi doamne cine mi-s eu?”, nevoia de o constantă laudă şi apreciere, infatuare şi minciună, manipulare şi incapacitate de a-şi cere scuze, părere de rău, regret, respect şi recunoaşterea vinovaţiei şi a greşelilor comise etc. S-a creat cultul libertăţii personale, considerat de mine un lanţ invizibil al sclaviei prin ban, ca singura cale a succesului: Carne de tun economic!

Mie nu-mi pasă ce face vecinul meu şi nici lui ce face lumea din jur. Eu mă dau mare în mintea mea şi el se dă mare în mintea lui, însă nu ne pasă unul de altul. Atunci pentru cine ne dăm mare cu îmbrăcămintea, maşina de lux etc, dacă nu ne vedem decât pe noi înşine? S-a creat cultul că bogaţia şi reputaţia sau statutul, importanţa şi stilul personal, promovarea şi înavuţirea greşit interpretate ca individualism sunt egale cu egalitatea democratică. Faima şi îmbogăţirea sunt singura justificare şi singura morală a fericirii şi asigurării succesului. Cum se ajunge acolo nu are importanţă. Este irelevant.

Şi pe măsură ce ne adâncim în acest morav politico-economic, creăm mai multă mizerie şi suferinţă cu tristeţi, dezamăgiri şi prăbuşiri sufleteşti. Veniturile îţi sunt reduse din motive, considerate necesare pentru a exista. Întreaga zi îţi este luată de această fugă după bani, lanţul pus câinelui în turbare. Îţi distrugi chiar ţara prin cultul creat şi se spune că sunt două situaţii prin care o ţară e terminată, nimicită:  una războiul, să fii invadat, cotropit şi a doua, distrugerea limbii, culturii şi spiritualităţii derutaţi de distracţii şi jucării electronice, manipulaţi şi controlaţi de o societate spălată pe creier, de parcă abia a căzut comunismul şi toţi activiştii specialişti în spălare au întărit rândurile comunismelor occidentale (instituţii guvernamentale şi particulare) spălate pe creier şi halucinaţi de mass-media corporatistă.

Cultura consumerismului şi cultul “Eului” nu au fost create să distreze şi să înalţe intelectual, ci să ne mulgă emoţional, să ne ducă în eroare în ceea ce priveşte percepţia identităţii noastre, să ne facă să regretăm deciziile luate, învinovăţindu-ne de nereuşită şi ne condiţionează să alegem calea hipnotică de fericire necondiţionată, să ne ţină ocupaţi ca să nu lovim înapoi, să nu ne răzvrătim. Întreaga planetă trăieşte cu speranţa că poate mâine va fi mai bine. Orice preşedinte am alege, orice parlament şi guvern am avea, nimic nu se schimbă, ba din contră, lucrurile merg din ce în ce mai prost. Justiţia se prăbuşeşte, corupţia creşte în timp ce din umbră suntem manipulaţi. Nu există amenzi pentru cei de la putere, ci numai pentru amărâţi.

Nu avem dreptul să-i tragem la răspundere pentru că suntem împinşi înapoi, în linia prosperităţii. Ideea că toţi putem fi prinţi sau prinţese într-o zi este cea mai mare şmecherie creată ca să-i protejeze pe cei avuţi. Toţi îi admirăm pe bogaţi în ideea că într-o zi vom fi şi noi ca ei, şi aşa murim visând. În loc să învăţăm de la cei care se prăbuşesc şi halucinează, noi îi copiem.

Ce cred că ar trebui să fac? Să merg acasă la bunici, la ţară, la rădăcini, să-mi revigorez sufletul, să reînvăţ limba, să-mi regăsesc identitatea de neam, să stau lipit de adevăr şi demnitate, să privesc cum trece apa râului peste pietre, să-mi regăsesc echilibrul aşa cum au făcut-o românii de mii de ani. Astfel putem reînsufleţi ţara, stând lipiţi de adevăr şi demnitate, pentru că restul va trece.

———————————

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

31 iulie, 2018

Ştefania OPROESCU: În brațele diavolului

Când m-am întors de pe  o parte pe alta era încă întuneric. De teamă să nu mă trezesc de-a binelea am închis repede ochii la loc şi am tras o pernă peste urechea descoperită, de parcă pe acolo urmau să pătrundă tăriile trezirii. Respiram greu, pe-o singură nară şi aceea iritată de-o sâcâitoare şi prelungită alergie care-mi zdruncinau dimineţile cu salve de strănuturi. De n-ar începe încă, aproape  mă rugam repetând, de n-ar începe încă. Vroiam să  mă trezesc din uimirile somnului şi să bea cafeaua fierbinte şi aromată a dimineţilor bune.

Somnul pâlpâia, gata să se stingă şi atunci m-i s-a năzărit că jumătate de pat miroase a vanilie iar cealaltă jumătate a boală. Brusc, retezată parcă dintr-o singură lovitură, senzaţia unei pierderi a căzut în mijlocul respiraţiei, apoi s-a înălţat ca un jet fierbinte până la baierele gâtului, coborând şi urcând, fântâna arteziană, în ritmul pulsului.  Pe viziunea asta, mirosul de boală vine în refluxuri. Aşadar se întâmplă. Tiptil, pe tăcute.  Clipele sunt mai lungi şi pulsul mai rar. Nici frica nu mai e fragedă ca altădată şi se întinde ca aluatul dospit în care se scufundă trupul mai rece azi decât ieri. Oboseala îl face greu, dar nu-i oboseala dulce a rostului.

Mă întorc din nou pe partea somnului, acolo unde miroase a vanilie. Un glob trans-parent se deplasează haotic prin dimensiunea cunoaşterii şi în el se aprind imagini când loveşte marginile care-i susţin refugiul.

Pe partea de vanilie globul dogoreşte până la arsură doar la explozia artificiilor memoriei. Un crepuscul în munţi sub cer violet de octombrie, frunziş de pădure spălat de ploi în rafale, aşternuturi de frunze galbene strivite sub paşi, petunii în dimineţi de vară, lanuri de grâu cosit în nopţi fierbinţi, plânsul unui copil într-un tren de noapte, peste geamul deschis ca o oglindă de lună…

Şi este sâmbătă, atunci când se retează săptămâna la capăt pentru odihnă şi în fisura acestui timp, într-o disperare a cumpănirii văd cruzimea jumătăţilor  încă agăţate una de alta într-o jalnică încercare de a justifica aşteptarea. Trunchiul copacului căzut pe o parte încă pulsându-şi seva. Şi nu frica era cea care prohodea această viziune ci inevitabila laşitate a acceptării..

În această sâmbătă clipele sunt mai lungi, pulsul mai rar, ca o adiere din frig. La uşa alinării văd armate întregi de umbre mărşăluind încolonate prin dimineţi reci şi singuratice, prin după amiezi prăfuite, încolonări ca-ntr-o hipnoză colectivă. Zgomotele străzii sunt depărtate şi străine. Pe partea de pat care miroase încă a vanilie, bâjbâi cu gândul după înţelepciunea îndurării. Trupul se desprinde molatic din drojdia fricii şi umblă.

Merg.. De când? Merg. Așa m-i s-a spus: Treci câmpia., urci muntele, vezi că are mai multe piscuri, mereu ai să crezi că-i ultimul, dar nu….Și apoi pădurea, cu pericolele ei. Calea ai s-o găsești singură. Atunci ai să știi. Trebuie să ajungi acolo, la capătul drumului. Și să n-ai teamă. Ușa stă mereu deschisă. Apoi….

Trec peste câmpie, drum lung, primăvara și vara. Iarba, mătase, îmi mângâie picioarele. Miros de fân cosit și fragi sălbatici. M-ș opri să-i culeg cu buzele, direct din tulpini. N-am vreme de capcane dulci. Mă lepăd de taine, mă lepăd de basme și de eroi împăiați. Trec lacom prin zi ca să nu se întunece timpul mai devreme de asfințit. Muntele mă întâmpină cu ploi reci și vânt subțire de toamnă. Mi se încarcă tălpile  de noroiul miilor de ani, călcat în picioare de animale flămânde. Urc iar și iar. Nici aici. Nici dincolo.  Era întocmai cum mi s-a spus. Pădurea vine cu vifor rostogolit printre crengi plesnite de ger. Aproape s-a făcut întuneric. Merg aplecat, tăind vântul. Trebuie să fiu pe-aproape de-acum. Razele de lună se strecoară anevoie, unduindu-și umbrele în copaci. Merg ostenind. Alunec. Aici? E cald. E lumină. E bine. Dar e și-un dor mistuitor de viață neîmplinită.

Iau o pauză, cât să-mi odihnesc gândul Doar o adormire să păstrez distanță de starea de veghe. Coarda arcului ținut prea mult timp sub tensiune a cedat, împreună cu toate împletiturile de siguranță, pleznindu-mi realitatea mirării. Curbura arcului prea mult întins nu se mai mulează peste imaginea de dedesubt. Miezul a pierdut pasul cu forma Felii de simțire extirpate în numele echilibrului mi-au subțiat energiile până la pericolul destrămării. Echilibrul, vai! Și seismul continuă să facă valuri la adâncimi din ce în ce mai mici. Straturi subțiri explodează exagerat în paradoxuri. Dorința, sterilizată prin vaccinări educaționale, capătă valenți noi, pervertite în automatisme. A doua natură se infiltrează pervers și zdruncină serios temelia purității originare. Dezlănțuite pulsiuni scăpate din veghea armoniei, beau sângele îndelungatei abstinențe, hrănind trăiri ofilite. Amenințarea morții flutură, acoperind steagul alb al izbânzii. În vârtejul acestui teatru haotic, mă abandonez preș de mai multe germinații.

O ceață verzuie, lăptoasă porni să se ridice din vale fuior în trepte, asemeni fântânilor arteziene, gata să mă cuprindă ca un râu ridicat în văzduh și din fața căruia nu aveam unde să mă retrag.. Curând, ceața verzuie lăptoasă m-a cuprins în miezul ei, gândeam că va fi greu, că mă voi sufoca, dar nu, respirația îmi devenea di ce în ce mai ușoară, nu mai simțeam ni tusea aceea hârâită care-mi sfâșia pieptul la răstimpuri. În jur, alte respirații ușoare ca aburul mă ademeneau, mersul îmi era ușor ca o plutire spre înălțimile ceții. Apoi, aflată undeva sus, am auzit îndemnul unei fâlfâiri de aripă care mă  însoțea în voia plutirii. M-am temut la început, cum să plutească trupul care nu s-a desprins niciodată de pământ, mă temem să nu cad, să mă zdrobesc de singurul loc sigur pe care-l cunoșteam. Îndemnul se multiplica în valuri m-am simțit purtată de voința vocilor, învăluită într-o bucurie necunoscută, eram una cu ceața și-mi continuam plutirea, până când n-am mai simțit  spaime.

Continue reading „Ştefania OPROESCU: În brațele diavolului”

Ioan POPOIU: Lecția lui Rimbaud

„Je est un autre”!

„Eu este un altul”! Poetul propune o redefinire a eului, perceput ca eu impersonal, mitic, poetic. Într-o scrisoare, el spune: „Vreau să fiu poet, (dar) spun că el trebuie să fie vizionar (voyant). Poetul devine vizionar „par un long, immense et raisonne dereglement de tout les sens”.

Rimbaud instituie o nouă paradigmă, în care relevant este nu cât, ci CUM și PENTRU CE scrie poetul! El sugerează o nouă ars poetica, o altă poiesis, care să revoluționeze creația poetică! Rimbaud nu vrea doar ca iubirea să fie „reinventata”, ci toate să fie „reinventate”, ca și când prin poezie se săvârșește o nouă creație a lumii!

Spre ilustrare, să citim câteva file din „carnetul meu de damnat”, să exploram „iluminări’-le sale: „Într-o seară, mi-am așezat Frumusețea pe genunchi. Și mi s-a părut amară. Și am dat-o în lături! Am fugit… Reușii a face să piară din cugetul meu orice speranță omenească. Asupra oricărei bucurii am făcut saltul surd al fiarei feroce! Viața e farsa menită a fi dusă de toți! Voi dezvălui toate misterele: religioase sau naturale, moarte, naștere, viitor, trecut, cosmogonie, neant.. „.

Atât pentru azi, dar vom continua.

Poate ne TREZIM și începem să VEDEM!

——————————-

Ioan POPOIU

31 iulie, 2018

Irina Lucia MIHALCA: Când liniștea îți vorbește (versuri)

Ai nevoie de timp şi de tine

 

În strălucirea primelor raze de lumină,

mergi pe marginea abisului

în calatoria hipnotică întinsă la infinit.

Nu există nicio cale, calea o parcurgi pas cu pas.

 

Aproape imperceptibilă, prin fiecare mişcare,

viaţa respiră într-un puls continuu,

însoţită de sunete îndepărtate.

Asaltat de flacără, de dorinţe confuze, de iubire,

răspunzi la provocări,

asculţi până la incandescenţă glasul imuabil

al tăcerii prăvălite în curgeri vulcanice,

sămânţa fecundă străbate sideful

claviaturii de culori estompate.

Prin tonuri grave, uneori opace,

departe de imagini, refugiu şi sanctuar,

strânsoarea speranţei sălbatice străpunge cuvintele,

dincolo de sârma ghimpată, pentru a deveni

pură uitare, orbire sau iluminare.

Halucinant cer din care cad

efluvii de semne ale nemărginitului!

 

Mergi înspre tine, mereu şi mereu,

ştii mistuirea mea, ştii ce vreau – pe mine înapoi,

ştii ce mă frământă – regăsirea, te-am simţit,

de asta te-am păstrat, de asta m-a durut.

 

Oglinda realităţii e percepţia – tu însuţi şi ceilalţi -,

fascinaţia lumilor lăuntrice deschise spre tine,

prin formele simţurilor, o adâncă mişcare de energie.

Ai multe părţi ascunse, cine să le pătrundă?!

Dă-le voie şi ai să fii surprinsă! 

 Cine mă cunoaşte?! Nimeni. – îi spui.

 

Matrice invizibilă, aplecat peste cuvinte,

până la măduvă despici bucuria din ritmul

şi şoapta sângelui, fiecare clipă e arsă în retina ta,

din când în când te prăbuşeşti – fluid vis plutind în trecut -,

spre ieşire nu zăreşti nicăieri vreun semn,

eliberarea e-n eşafodul morţii negre şi dense ce te pândeşte,

pentru cei ce trudesc nu există infernuri prestabilite.

Răvăşit, ai pornirea să treci prin ziduri compacte,

acolo unde hotarele lumii tale se destramă.

 

Am făcut câţiva paşi în timp

şi nu te-ai îndoit vreodată de mine.

Parfumul răspândit de tine este condeiul

 ce-ţi scrie firul vieţii. Împreună cu tine

 mă joc şi respir încet, adânc,

 un imens dor de tine, de mine, de noi.

Priveşte-ţi în oglindă gândurile, draga mea,

 fii mereu lumină, aşa cum ştii tu mai bine,

 crede, simte, alegerile sunt ale noastre, 

 lumina vine din sufletul curat, la tine am găsit asta!

 Îmi eşti dragă, tot mai dragă, numele meu

 e scris în ceruri sau în cartea vieţii, 

 sunt înger când mă desenezi aşa, creionul e la tine- îi spui.

 

Resurse nestăvilite coboară din zăgazurile cerului,

porţile-ţi sunt mereu deschise,

un zbor lin şi şăgalnic este prezentul din mâine sau ieri;

un mister îţi spuneam, misterul de azi e-un mâine sau un ieri.

Parcă te cunosc dintotdeauna, te-am pus

 acolo undeva, nu ştiu unde, dar exişti.

 Adevărul te răscoleşte, ai nevoie de timp şi de tine,

 eternă fiinţă de lumină şi viaţă. – îi şopteşti.

 

Calea spre tine

 

Se poate încheia ceva vreodată?

Nici când renunţi nu are cum

pentru că altul se-nalţă

şi cade la fel, uitând cine eşti.

– Nec plus ultra –

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Când liniștea îți vorbește (versuri)”

Dan-Obogeanu Gheorghe: Fata Morgana

Fata Morgana

 

Era o noapte…dar n-a fost…
Iubirea ce părea găsită
S-a furişat în zi de post
Şi va rămâne rătăcită!

 

Iar noaptea a trecut pe dos,
Ca şi batista nebrodată,
Cu colțul său ce a fost ros
De frica ei…e neuitată!

 

S-a dăruit în timp pierdut
În amintiri ce nu mai mor,
Amorul ei a rămas mut
Ca o poveste în decor!

……………………….

Si n-a-nțeles frumoasa fată
A se lăsa iubirii toată!

——————————–———————-

Dan-Obogeanu Gheorghe

31 iulie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme

Câte unul, către Cer

 

Pe cărări de ei știute, cei ce scriu urcă spre cer
Câte unul, pe cărare , unii vin , puțini rămân
Urlă filele pe-o carte , pagini arse-n plin mister
Trupurile scurse-n timpul ce îi uită, că-i bătrân.

 

Urcă poeții la Ceruri și ne lasă-n timp sărac
Liniștea din mine urlă și pe gânduri cad mătănii
Sufletul îngenunchează prin ograda unui veac
Ei prin fulgii adormirii, cu penița-n gara vămii.

 

Câte unul, câte altul, cu bagaje prea sărace
Urcă înspre Cer poeții , obosiți de-atâta gânduri
Cerul plânge de durere și în două se desface
Paginile adormite își pierd rândurile-n rânduri.

 

Pe potecile uitării trec poeți şi urcă-n Ceruri
Ei știu locurile-n care Cerul mângâie Pământul ,
Se desprind aici din toate uită-n cale adevăruri
Și-şi duc slovele la Ceruri , urcă scările ca vântul.

 

Timpul este-n asfințire, trec poeții către Cer
Noi săraci în duh, prin duhuri , bate vântul prin gândire
Caut titlurile-n grabă, sunt absente şi disper
Le aşez în capul scării, le găsesc ei, la venire.

 

Plângi pe întuneric

 

De te doare-n suflet, plânge- n întuneric
Lasă- ți negrul vremii lângă un stejar,
Să nu știe iarba, că nu ești puternic
Sau că ești pe-o cale, fără de habar.

 

Lacrima pe pâine, plânge-o-n întuneric
Soarele luminii lacrima nu-ți uscă,
Doar te pârjolește, ca un prinț nemernic
Sau te pune-n umbra din limba etruscă.

 

De-ți fuge pământul plângi în întuneric
Sărută stejarul gros din rădăcină,
Fâlfâit de aripi, într- un dans himeric
Şi așteaptă lumina ce mâine-o să vină.

 

Dacă ești puternic, plânge- n întuneric
Să nu știe nimeni taina-ți fie taină,
Apleacă genunchiul într-un mod feeric
Îmbracă-te-n frunza ce se trece-n toamnă.

 

Stelele sunt stele, doar în întuneric
Lacrima-i în ochiul celui mai puternic.

—————————

Emma POENARIU SERAFIN

30 iulie, 2018

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme”

Maria HOTEA: Oprește-te și ascultă

Oprește-te și ascultă

 

Din goana ta de fiecare zi
Oprește-te o clipă și ascultă ,
Căci sufletul îţi cere să auzi
Glasul iubirii ce-ți cuvântă .

 

Priveşte florile ce îţi zâmbesc
Când zi de zi pe lângă ele treci ,
Nepăsătoare nu vezi cum înfloresc
Ar vrea cu ele o clipă să petreci!

 

Parfumul lor dulceag şi îmbătător
Ţi- l dăruiește vântu- n adieri,
Şi- n zori iar soarele strălucitor
Căldură lui o vei simți ușor…

 

În asfințit când inserarea coboară
Vei admira pe cer steluțe lucitoare,
Cu străluciri vor lumina în noapte
Vei adormi în legănat de șoapte!

——————————-

Maria HOTEA

30 iulie, 2018