CREDINȚĂ ȘI RECUNOȘTINȚĂ…
Mi-e sufletul atât de plin de Tine, Doamne,
Parc-aud Cuvântul Tău, prin sunete de harpe…
Invăluiește și mă-nalță pe luntrea ta, din ape,
Cu-ale curcubeului culori, țâșnite în eșarpe,
Ca fulgul du-mă-n primăveri, din arse toamne,
Din iernile ce-or vrea să mă condamne !
Mă las în voia Ta, purtată de Forțele Divine,
Acolo unde omului, nu-i poate-ajunge pasul…
Nu știu dacă vreodată, de-o fi să-mi vie ceasul,
Îmi va răzbate sufletul, făcând la mal popasul…
Avea-voi și eu dreptul, oare poate-mi se cuvine,
Ca darul să fie hărăzit și pentru mine ?
Voi fi aleasă, ca ridicându-mi capul de pe pernă,
Să văd alt Cer prin ceruri și printre stele Steaua,
Ce-mi luminează prin plânsele ferești podeaua,
Îmbiindu-mă s-adun din curcubeu vopseaua ?
Voi prinde raza soarelui, (sătulă-s de lanternă !),
Să-mi arate calea spre-acea lume eternă ?
Să pot vedea cu ochii minții, ce eu nu înțelegeam,
Când cerul azuriu s-a scurs, de la fereastră-n baltă…
Când vântul psalmodia, pe tulbure de ceață geam,
Când spuza mocnea-n vatră tăceri ce nu stingeam
Și-acum, că mă ridici de jos, parcă aș fi mai înaltă,
Băierile cerului-atingând, suflul vieții îmi tresaltă
Că, dincolo de viață, mă așteapt-o altă !
RĂTĂCIRI ÎN MINE…
M-am ascuns în colțu-ntunecat al minții mele,
Pitită dup-al noianului gândirilor altar…
Mi-adun visele zdrelite, căzute pe podele,
C-au îndrăznit să zboare, s-ajungă pân’la stele
Și-aștept în întuneric, o scânteire din amnar,
La dor neîmpăcat, un dar…
În deșertul tristeții și-al tăcerilor prigoană,
Încerc să-mi domolesc furtunile ce bat în piept…
Litanie îngân la poala sufletului, icoană,
Un pic de tihnă să îmi dea, să pot închide-o geană,
Să pot din mine să m-adun și pașii să-mi îndrept,
Pe-un drum mai lin, mai drept…
Că sensul vieții e să dai vieții tale un alt sens,
Când visele pierdute par, pe drumuri de început…
Cu cât fuge timpul, zile și minute-n spațiu dens,
Cu fiecare clipă mai mult m-afund în gol imens,
Cu tot noianul de trăiri, înglodate-ntr-un trecut,
Pierduta-n mreje de necunoscut…
Încet simt că mă îngrop în mormane de cuvinte…
Neputința mă sufocă, voia mea e pusă-n frâie…
Aș vrea sa prind ecoul, curcubeul de veșminte,
De iz de putregai fugind din veșnice morminte,
Ca din psihoza gândului regurgitat doar să rămâie,
Mirosul sfânt de mir și de tămâie…
Să evadez din mine, corset mi-i trupul, dinastie,
Din hățișuri de coșmaruri, ce de temeri m-au-ngrozit !
Fără granițe, tăceri, să le-azvârl peste pustie,
Niciodată de ele nimeni, nici s-audă, nici să știe
Și, din păienjenișuri, ce-n juru-mi pânze mi-au urzit,
Să pot spune: tu, Viață, m-ai trezit !
CE NOAPTE STRANIE…
E reavăn pământul, miroase a lucernă,
A proaspăt fân cosit și-a colb în ploaie…
Ființa-i adormită într-o liniște eternă,
Pe laviță zac trupuri cu visurile-n pernă…
E ora tăcerii, când respirația-i greoaie
Și, la colț foșnesc strigoaie…
Ce noapte stranie, parc-auzi o șopotire,
O melodie sumbră și cuvânt nedeslușit…
Moara de vânt mestecă aeru-n învârtire,
Buful urlă a pustiu pe cruci și-n cimitire
Dăngănește câteodată clopotul înăbușit,
Pentru-acei ce au greșit…
Luna plină-și împrăștie primprejur lumină,
Pe-acoperișuri, în grădini, pe ulița pustie…
Ca spumă albă, ca o mantie de hermină,
Se lasă și te-nvăluie în mreje, te domină,
Prinzându-te, ca păianjen în plasă argintie,
Ca nimeni de tine să nu știe…
Ce noapte… să crape-odată-n dimineață,
Că-mi stă la pândă, cu ochi aprig de lup…
Să mă cuprindă cu reci brațe, ca de gheață,
Furându-mă în mreje, de parc-aș fi paiață,
Dar zorile-or să vină și vrăjile am să le rup,
În suflet să m-aline și în trup…
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
Noiembrie 2019