De sărbători

De sărbători, iar cad ninsori,

s-albească drumul prea gri, uneori…

De sărbători, totul e alb,

drumul se pierde, din nou, sub un fald de puritate

și-atât de smerit, stă sub zăpadă

uitat de pacate, ca într-un mit…

De sărbători, vin alte ninsori,

cu fulgi de iubire si cu parfumul

de nemurire ascuns în scrisori…

.

Cum aș putea să fiu indiferent

Cum aș putea să fiu indiferent,

Când cerul-mi este și astăzi, prezent,

Când Dumnezeu mi-a dăruit iar, mie,

Minunea de-a-l slăvi în poezie?

.

Cum aș putea să trec peste culoare,

Când sus, pe cer, parc-aș vedea o mare

Albastră, caldă, vălurind întruna,

Iar printre valuri, se ascunde luna?

.

Când prima rază-mi intră pe fereastră,

Într-o tăcere a luminii, vastă,

Și, alungându-mi ceața din priviri,

Mă-ncătușează cu-ale ei iubiri?

.

Când printre case eu aud, plângând,

Sfioase, adierile de vânt,

Iar salcia pletoasă, nopți de-a rândul,

Se-ndoaie ritmic, atingând pământul?

.

Cum aș putea să fiu indiferent,

Când prind al dimineților moment,

Iar frumusețea mi se-așază-n palmă

Atât de caldă și atât de calmă?

Ion-Cristea Marilena, Sibiu

Un loc al meu

Îmi voi găsi un loc doar al meu

Când soarele va răsări a doua oară,

În aceeași zi, probabil spre seară,

Și îmi va lumina noaptea prin ferestrele deschise,

Cu raze de foc și cu vise..

Când păsările cerului se vor întoarce acasă

Și vor găsi pâinea dulce pe masă

Când mă vor zări și, oprindu-se-n zbor,

Mă vor acoperi cu aripa lor

Îmi voi găsi un loc doar al meu,

Când apele se vor aduna împreună,

Când printre șuvoaie, mă vei prinde de mână

Iar sufletul meu atât de greu încercat

Se va simți pentru totdeauna salvat!

Când pămânul înmugurind încă o dată,

Îmi va sărută iarba din talpă,

Și îmi va așeză pe fruntea spălată cu roua din zori

O cunună colorata cu flori!

Îmi voi găsi un loc doar al meu

Și mi-ar plăcea să cred că nu e prea greu…

Pentru că sufletul meu din nou a-nflorit,

Ca o floare ce-și face loc prin spărtura din zid!

Păreri 

Ce tot spui, tu?

Nu vreau acu’,

să-mi impui sentimente, păreri,

nu poți să-mi ceri

să fiu altfel decât cea de ieri,

decât ceea ce sunt,

un simplu om pe pământ,

care a făcut legământ, doar cu sine,

să se desprindă de tine

și de părerile tale

rigide și goale!

Eu nu te-am întrebat decât un lucru firesc:

„cum este toamna pe care eu o iubesc”?

Și fără să te gândești prea mult, dintr-un foc,

mi-ai dat răspunsul pe loc!

Că toamna nu e frumoasă,

că este prea rece, cețoasă,

și că soarele nu prea stă pe acasă!

Că peste tot sunt numai frunze,

veștede, cu plânsul pe buze,

că se desprind și-apoi pleacă ușor,

către pământ, unde frunzele mor!

Că sunt uscate,

cam alintate,

prea colorate, în mii de culori,

și se-aștern pe pământ de cu zori.

Abia te trezești dimineața,

că ele îți ocupă ziua și viața!

Că sunt mai mulți nori decât soare,

că vremea este înșelătoare,

că plouă prea mult

și că nu te ascult,

când îmi vorbești despre toamnă!

Eu te ascult, însă toamna-i o Doamnă,

ea-ți pune frumusețea  în palmă,

chiar dacă acum norii toarnă,

vrând parcă visele să adoarmă!

Și-n timp ce tu vorbești așa de ușor,

eu mă-nfior,

gândindu-mă la frunză și la ultimul ei zbor!

Și nu-mi vine să cred,

că poți să fii așa de rău și concret!

Dă-mi voie să nu fiu de acord,

sub nici o formă și în nici un mod,

este părerea ta,

diferită de-a mea,

și poți s-o păstrezi pentru tine…

După mine, cred că te-ai pripit,

tu nu vezi că frunzele-au înflorit?

Într-un pumn de toamnă…

Atâtea frunze, într-un pumn de toamnă

Și toate, la melancolii te-ndeamnă!

Te miri cum poate să le ducă-n spate,

Așa, diverse și frumoase, toate!

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Într-un pumn de toamnă…(poeme)” →

Am scris un poem, dar nu pot să-l trăiesc,

E un soi de neliniște-n el,

Care mă face mai mult să-l privesc,

Trăindu-mi uimirea altfel!

L-am scris dintr-un gând cu multe tăișuri,

Ce mi-a intrat pe sub coaste,

Și a tăiat din copaci și hățișuri,

De prin pădurile noastre..

Simt nodul în gât cum parcă m-apasă,

Mai mult ca niciodată,

Fără de gânduri, cuvântul nu-l lăsă

Să-mi spele rana ciudată!

Plin de emoții e gândul ce zboară,

Punându-mi cuvântul pe buze,

Și chiar dacă rana îmi este amară,

O vindec cu seva din frunze!

Am scris un poem plin de angoase,

Dar sufletul mi-e liniștit,

Căci au ieșit niste versuri frumoase,

De până și eu sunt uimit..

Îmbrățișări cu flori de măr

Am pierdut primăvara pe drum,

A rămas în perdele de fum,

Cu regrete ce-au înflorit,

Într-un măr deja obosit..

Parcă-o văd în lungi conuri de umbră,

Cu privirea-i mirată și sumbră

Rătăcind printre crengi, fără sens,

Fără nici o dorință de mers!

Am pierdut primăvara prin meri,

Și cu ea alte lungi primăveri,

Flori de măr tare arse de soare,

Învățate din muguri să zboare!

Ia-mă-n brațe tu măr, cel din urmă,

Așteptarea-mi din vise, o curmă,

Și cu florile roze, plăpânde,

Ia-mă-n brațele tale flămânde!

Să atingi cu iubirea din floare,

Ale verii ramase fuioare,

Și să-mi torci cu un fir de lumină,

Doar o pânză ușoară și fină…

Am pierdut primăvara pe drum,

A rămas în perdele de fum,

Cu regrete ce-au înflorit,

Într-un măr deja obosit…

Atât de aproape și totuși departe

Te simt câteodată aproape,

Deși, știu că singură sunt,

Când noaptea se-așază pe pleoape,

Și-s doar tăceri pe pământ..

Când umbre-mi dansează prin casă,

Iar sufletul meu altruist,

Ca să-mi arate că-i pasă,

Zâmbește, când vesel, când trist!

Când călimări se revarsă,

Pe-o filă a dorului, albă,

Ca-ntr-un poem să îmi țeasă

Cuvintele toate din salbă..

Când mă blochez de uimire

În ploi mult prea reci și sterile,

Iar stropii străini de iubire,

Transformă noaptea-n idile..

Și, totuși, atât de departe..

Căci te-ai născut pentru mine,

Nu ești nici viață, nici moarte,

O, muză-a uitării de sine!

Timp fertil

O, timp fertil al tuturor,

ai înflorit trecând în zbor,

din dorul meu de primăvară

de-a te simți în tâmplă iară!

Ai înflorit așa ușor,

fără să-ți dau vreun ajutor,

cum am facut de-atâtea ori,

pictând pe trupul tău culori!

Cum de-ai știut să înflorești

ca o gradină din povești?

Cine ți-a dat fior, putere,

ca să renaști cu-o adiere?

Și fără mintea-mi ascuțită,

de-atâtea ori nepotrivită,

cum de-ai plecat prin lumi străine,

încet, scurgându-te prin mine?

Dar eu, cum am putut trăi

fără puterea de a-ți fi?

De-a-mi primeni picioarele

și de a-ți bea izvoarele?

De a gusta din fructe coapte,

lăsându-mă ușor pe spate,

pentru-a vedea un paradis

în dansul frunzelor promis?

Fără-a afla veștile bune

urcând pe creste din genune,

în care coboram ostil,

pentru-a mă ridica umil?

O, timp fertil al tuturor!

Cu-al meu cuvânt tremurător,

te rog să mă astepți, mă cheamă,

să-ți simt eternitatea-n palmă!

Tăcerea rozelor

Ai auzit vreodată tăcerea?

Este atât de adâncă,

de-i simt și pe geam mângâierea..

Profundă, superbă, cu palmele moi,

ea se strecoară dansând printre noi!

Ai auzit vreodată tăcerea?

Cum scârțâie geamul

revendicându-și căderea!

Senină, măreață, cu aripi flămânde,

în zboru-i măiastru un demon ascunde.

Ai auzit vreodată tăcerea?

Cum își lovește din zbor,

într-un perete, de dor, adierea..

În ea se adună nopți fără vis,

parfumul sălbatic de manuscris..

Ai auzit vreodată tăcerea?

Cum înfloresc trandafirii în zori,

ascunzând în petale durerea?

Își spun fără glas rugăciunea de seară..

Tăcerea vorbește și te înfioară!

Ai auzit vreodată tăcerea?

Cum rozele tac într-un ritm cadențat,

Cum moartea le mistuie vrerea…

Cu chipul lor palid ascuns într-o mască,

Visează, tăcând, să renască!

Florile speranței

Mi-s pline brațele de flori, le simt cântând, parcă-s viori,

Mă-mbratișează tandru, cald, dând la o parte încă-un fald.

Le simt parfumul dulce-n suflet, mă răcoresc cu al lor cântec,

Și un fior de dimineață, și cald, și rece, mă răsfață!

Mi-s pline brațele de flori, iar minunatele culori,

Le văd pe cer în curcubeie și-n ochii-mi limpezi de femeie!

O, flori ale speranței, vii, cu mii petale aurii,

Mă-nalț ca Phoenix dintr-o dramă a viselor ce se destramă!

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Angoasa din poem (versuri)” →

Melodioasă,

și-atât de frumoasă..

La mine, acasă,

împărăteasă,

de viță aleasă..

Și, naturală,

ca o petală,

ce-ți mângâie buza,

și, verde ca frunza..

Încântătoare

în gânduri amare..

Și-n bucurie,

altiță și ie..

Izvor de cuvinte,

de simțăminte,

Atât de cuminte..

Și, înțeleaptă,

mai urcă o treaptă

și te așteaptă..

Provocatoare,

arsă de soare,

strălucitoare..

Ca o mireasă,

de prețioasă,

floare de suflet,

bocet și zâmbet,

Îmbujorată,

ca orice fată,

Surprinzătoare,

ca o mirare,

Însuflețește,

tot ce vorbește

iar în tăcere,

tot curge miere..

Identitate,

ceasul ce bate,

eternitate..

Muzică fină,

la mine-n grădină,

zumzet de-albine,

la ea să se-nchine,

și mic și mare..

Dulce chemare ..

Inima mea,

cu sufletu-n ea,

susur, izvor,

bucium cu dor..

Sfântă comoară,

cu nume de țară..

 

 

Nu ți se pare?

 

Nu ți se pare că-s prea multe riduri?

A-ncărunțit iubirea între ziduri,

Și zilele s-au transformat în ani,

Iar dealurile, toate, în vulcani!

 

Nu ți se pare că-s prea multe pânze?

A înghețat și zâmbetul pe buze,

Și-n sufletele ninse de tăceri,

Se cuibăresc neliniști și dureri!

 

Nu ți se pare că în părul tău,

Ți s-au albit parerile de rău,

Iar un cuvânt ce se transformă-n versuri,

Ajunge-n zbor în mii de universuri?

 

Să nu te sperii, toate sunt schimbări,

Să poți răspunde tu la întrebări,

Însă, există și ceva in tine,

Care rămâne, când șuvoiul vine!

 

Și dacă-ți vor părea cam ofilite,

Mai multe pagini, sau, încremenite,

Și de te-îndrepți spre porți închise, poate,

Îți va șopti, nu te opri și bate!

 

 

Iar m-a prins iarna…

 

 

Iar m-a prins iarna cu ușile deschise,

Și fulgi moi și grei mi-au trecut peste prag,

Am simțit zborul lor ostenit și pribeag,

Deși, prea departe, plecasem prin vise..

 

S-au așezat într-un colț, sperând să apar,

Dar visul meu ajunsese în mugur,

Și-a plesnit nefiresc de banal, însă, sigur,

In eroare de timp, într-un timp literar..

 

Și-au albit casa mea, alb atât de frumos,

Iar in vis le simțeam aripi frânte de dor,

Și-am simțit că mă prinde în vis un fior,

Căci durea tare rău acest zbor grațios!

 

O durere prea mare, să nu mă trezesc,

Și să-mi văd a mea casă albită de tot,

Mă ridic în genunchi, printre fulgi îmi fac loc,

Ca să scriu două rânduri, să mă încălzesc!

 

 

Iubire 

 

Aripă de fluture,

gata să se scuture,

pe petala unei flori,

numai dimineața-n zori…

 

Un surâs în colțul gurii,

iarba verde a pădurii,

și atingerea ușoară,

a iernii, de primăvară!

 

Valul sălbatic și crud,

sărutând un mal abrupt,

puful fin de păpădie,

punctișoarele pe iie,

 

Pleoapa, ochiul, atingând,

pe o margine de gând,

floarea albă de salcâm,

căzută din alt tărâm,

 

Furtuna de primăvară,

ploile, în prag de seară,

revărsate în culori

sub un liliac cu flori..

 

Mângâierea unui râu

bobul în spicul de grâu,

a toamnei fină dulceață,

și câmpia cu verdeață,

 

O seară lungă de iarnă,

norul care vrea să cearnă,

peste ale mele tâmple,

ca totul să se întâmple…

 

Aripa lui Dumnezeu

dată sufletului meu!

 

 

Îmi spuse nucul…

 

Ascultă vântul,

îmi spuse nucul,

vine să-mi mângâie trupul,

la fel de bine,

cred că mă bate,

că-s plânse crengile, toate!

 

Uite și-un soare,

sus pe coline,

nu știu ce are cu mine,

mă încălzește, parcă, prea tare,

și-abia mă mai țin pe picioare!

 

Mai este și-un om,

pare bonom,

mă crede puternic, voinic,

și, dacă eu, nu zic nimic,

ar vrea să rezist și la frig!

 

Sunt prea bătrân,

ție îți spun,

că eu sunt ca toti bătrânii,

ba-mi este frig,

ba-mi este cald,

ba, mă opun rațiunii…

 

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Februarie 2020

 

Continue reading „Marilena Ion CRISTEA: Limba română (poezii)” →

Ridică-ți privirea…

Ridică-ți privirea, e-aproape seară,

Privește în juru-ți, cât e de frumos!

În nări simt mirosul de primăvară,

Și crengi se apleacă, cu tot, cu miros!

Ridică-ți privirea din albul zăpezii,

Și-arunc-o în aer și fă-l verde crud,

Să sară în tumbe sălbatice, iezii,

Să văd înserarea pe-o frunză de dud!

E-aproape seară, ridică-ți privirea,

Ce roșu e cerul, și-n suflet, ce verde..

Îmi vine să fluier, cam asta e știrea,

Ridică-ți privirea, căci nu ai ce pierde!

Firavă scară 

E prea firavă scara,

Să treci în alt tărâm..

Nu vine primavara,

Nici floarea în salcâm..

E iarnă, încă ninge

Pe tâmpla-ți răzvrătită,

Iar timpul te atinge

Și zboară-ntr-o clipită!

Cad fulgi neîncetat,

Chiar de e zi sau noapte,

Mai e mult de iernat,

Căci vântul, rece, bate!

Copacul e uscat,

Cu crengile bolnave,

Iar timpu-nfrigurat,

Curge-n accente grave..

Dar, oare, ce am fi,

De s-ar opri în loc?

Pe cine-ar mai jertfi,

Cu fir de busuioc?

Ai mai putea privi,

Sperând, spre primăvară?

Nu, fiindcă ar lipsi,

A timpului povară..

E prea firavă scara..

Privește-te-n oglindă,

E-acolo primăvara,

Dar, încă, șovăindă..

Bătăile inimii

Bătăile inimii mele

sunt aceleași cu cele de ieri..

Ele-și aleg ale lor primăveri,

cu soare, cu umbre, cu nori de tăceri,

cu ramuri solemne, subțiri,

înmugurind la mine-n priviri..

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Firavă scară (versuri)” →

Mă-ntreb…

Clipele trec sângerând palma mea,

Nevăzute, neauzite, fără parfum,

În mintea mea ele au formă de stea,

Cu o mie de colțuri ce m-ating, taciturn..

Mă-ntreb dacă și tu le vei simți, tremurând,

Alergând pe un drum ce nu are sfârșit,

De sunt stele cu colț și la tine în gând,

Sau un cer mult prea gol și mereu prăbușit..

Mă-ntreb dacă și tu le vei simți, suspinând,

În trecerea lor prin tumultul din noi,

Fulgerându-ne fruntea și tâmpla, pe rând,

Și-mpărțind întreg universul la doi…

Înțeleapta pământului

Pe o creangă uscată,

în bătaia vântului,

stă înțeleapta pământului..

Ochii ei oblici par visători

fiindcă trăiește cu capul în nori..

Ciocul, puțin coroiat,

păstrează urme de noapte fără vânat,

iar aripile strânse pe lângă corp

ascund sufletu-i orb..

Ea știe că va veni iar o noapte,

si-și pune speranța în vise,

aproape, deșarte..

Stă nemișcată și calmă pe ram,

privind către chipul din geam..

Îl intuiește, nu vede,

dar din priviri nu mă pierde..

Simt că m-acoperă, grea,

o pânză de-afară, de după perdea..

Rămân, zgribulit, sub aura-i de înțelepciune,

mă simt, cumva, într-o altă dimensiune,

și-n foșnet acut de mătase,

îmi intră ziua prin oase…

Și azi…

Aud inimi frumoase ce bat

și azi, în ritm cadențat,

odată cu pașii ce-i simt alergând,

pe o frântură rebelă de gând..

Văd valul mării îmbrățișând,

în ritmul mareei, la ceas de seară,

stânci solitare ce-așteaptă la rând,

să fie zdrobite, să moară..

Îmbrățișări ce m-ating, tremurând,

m-așez și eu, lângă tine, la rând,

și nu mai știu dacă-i verde, albastru,

zbuciumul acesta de pe pământ..

Sufletu-mi pare atins de un astru,

îl văd cum zâmbește, cald și sublim,

și-l simt iar pe buze, preaplin!

O zi minunată, cu cerul senin,

raze de soare spre mine tot vin,

le simt sărutarea divină pe pleoape,

stau lângă tine atât de aproape,

și fără regrete, fără cuvinte,

sufletul meu, de-atâta senin,

ar vrea și azi să se-alinte…

Visez…

Visez

și țes lângă mine,

iluzia mea despre tine..

Văd ceața în noapte cum urcă la stele,

mă-ndrept spre adâncuri

în zbor de iele,

și-arunc în abisuri stelare,

șuvoi de gânduri polare,

le simt prin toți porii din piele..

Ce visuri,

Iar eu sunt cu ele!

Visez

că nu mă trezesc,

visul acesta

e prea omenesc..

și-n ceață și alb de zăpadă,

îmi prind un alt vis,

să nu cadă,

visez verde crud în privire,

un sloi amăgit de iubire,

și-n gândul meu de afară,

visez că e vară,

și-n catifeaua zăpezii,

cum zburdă, mă caută iezii..

Visez cu-ndrăzneală

doar vise,

cu inimi și geamuri deschise,

să intre de-afară,

flori de zăpadă desprinse

din somnul de-aseară..

Mă las pe un gând,

ce zboară, aproape, tăcând,

dar nu-mi fac iluzii,

mă tem de confuzii,

de gândul acesta, plângând,

de zbor și concluzii.

Visez

un vis înrămat peste noapte,

într-o fereastră de șoapte,

îmi intră în suflet, prea rece,

m-aș bucura ca să plece,

și-ntr-un decor cenușiu,

vântul mă bate pustiu,

mă duce departe..

Visez,

și țes lângă mine,

iluzia mea despre tine..

și-n visul adânc,

mi-e dor de cuvânt!

Pe un luciu de apă

Plutesc pe un luciu de apă,

discret,

Totul în jur este alb, desuet,

și frig..

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Mă-ndrept spre lumină (poeme)” →

Sunt o geană de lumină

lângă un nor plumburiu..

Zâmbetul îmi e arămiu,

rămas așa dintr-o toamnă

înecată toată-n aramă..

Mă încolăcesc inele

în noapte,

mă plimb printre stele,

mă strecor mai departe,

cu visele prinse în păr,

în bucăți de-adevăr,

cu speranțele cusute pe bluză,

și zâmbetul lumii pe buză..

În loc de mâini

am aripi atinse de vers,

și mi-ar plăcea să nu zbor fără sens.

Sunt o rază mică ce se strecoară,

ca trenul minuscul în gară

între pământ și alt univers..

Valiza-mi este atât de ușoară,

și stau pe scară,

părul îmi flutură-n vânt,

fericită că sunt..

Sunt o geană de lumină

printre nori plumburii,

o fereastra senină,

ce deschide o zi..

Noapte de iarnă 

Ninge peste lume, norul, fulgii albi cad râuri, râuri,

Iarna prinde pomii-n chingă, în imaculate brâuri,

Până la genunchi îți intră, grav, piciorul în zăpadă,

Iar ninsoarea, cade, cade, cu mult zel și în cascadă..

Mă învăluie căldura unui dor pierdut în noapte,

Printre fulgii de zăpadă, printre ale iernii șoapte,

Tâmplele zvâcnesc în focul, care arde-ncet, mocnit,

Iar ferestrele închise nasc izvoare de argint!

Și-i atâta alb in juru-mi și în suflet simt că-mi ninge,

Fiindcă-i noapte și-ntuneric, iar felinarul se stinge..

După-o oră de ninsoare, s-a înseninat, și cerul,

Printre stelele albastre parcă iar își cântă lerul!

Peste fulgii de mătase se așază blând lumina,

Se oprește langă-o floare ca să-i mângâie tulpina,

Mă patrunde, mă-nfioară, mi se-așază, sus, pe frunte,

Înflorind cu-a sa răceală semne albe și marunte..

Este noapte și-n tăcerea-i stelele se-afundă-n ceață,

Stau ascunse într-o pânză până către dimineață,

Iar în zorii reci și umezi care pâlpâie la geamuri,

Se aruncă de pe boltă risipindu-se prin ramuri..

Ziua aceasta

Ziua aceasta

se scaldă în roua dimineții

atât de dulce si clară!

Nu-i primăvară,

dar sufletul meu

înfrigurat de atâtea tăceri

înflorește si azi,

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Sunt o geană de lumină (poeme)” →