Ioan Nicolae MUȘAT: Conferința Națională pentru Civilizația Creștină „Uniți prin Credință”, Buzău, 2019

ASCIOR vă invită la cea mai importantă manifestare anuală a sa, Conferința Națională pentru Civilizația Creștină „Uniți prin Credință 2019″, care se va desfășura în două părți, prima parte, sâmbătă, 12 oct, ora 10 la Sala Mare a Consiliului Județean Buzău, a doua parte, duminică, 13 oct 2019, ora 12,00 la Amfiteatrul Centrului Județean de Cultură și Artă, Buzău.

Sâmbătă, 12 oct 2019, ora 10, la Sala Mare a Consiliului Județean Buzău vor avea loc festivitățile:

1) 10-11,00 Primirea delegațiilor ASCIOR din țară și din afara granițelor cu un foarte scurt cuvânt (de 4-5 minute) din partea șefului delegației, PROGRAM CULTURAL !

2) 11,00-13,00 Scurte expuneri conferențiale, Pr. prof. univ. dr. Emilian Cornițescu, Ieromonah Andrei, exarhul mănăstirilor din Rep. Moldova, prof. univ dr. Mnerie Dumitru, conf. univ. dr. Carmen Ciornea, prof. dr. Antoniu Pastin, Pr. prof. dr. Mihail Milea.

3) 13,00-13,20 pauză

4) 13,20- 15,30 Înmânarea premiilor ASCIOR, ( se vor îmnâna 10-14 premii de interes și competență), program cultural cu Grupul de copii din Cernăuți, Ichim Maria și alți interpreți din Buzău și participarea extraordinară a grupului folcloric bărbătesc „Voievozii munților din Covasna lui Decebal” condus de inimosul Preot patriot Vasile Antonie Tămaş! Continue reading „Ioan Nicolae MUȘAT: Conferința Națională pentru Civilizația Creștină „Uniți prin Credință”, Buzău, 2019″ →

Ionuț ȚENE: Întâlnirea poeților

Întâlnirea poeților

În toamna parcului târzie
S-au întâlnit la banca de fag
Sixto Rodriguez, Johnny Cash si Andrei Vîsotki

Priveau îndelung cum plâng porumbeii
Și gândurile frunzelor ningeau
Bruma de lapte s-a lăsat giulgiu peste vorbe
Și pârâul din colț se întorcea la izvor
Ziua era lacrimă încremenită de melancolie

S-au văzut ceață devreme
în singurătatea din căsătoria iubirii
în aerul tristeții de chihlimbar

Omul de zahăr cânta ritmul roților de tren la chitara rusească
Poemul acela despre întoarcerea picăturii de ploaie
spre nori și om la fluierul pământului

————————-

Ionuț ȚENE

Cluj-Napoca

Mariana POPAN: De vorbă cu ploaia

Un strop duios de ploaie…
De fapt, o lacrimă a norului,
batista soarelui, se-nmoaie,
din timp apusul dorului,
a aterizat pe chip…
Mi-a pus o întrebare,
Răcitul său chp…
Deși e viu, parcă… Nu știu, moare?

– Când iei din nou
din razele de soare,
condeiul tău, ecou,
cu roua de cicoare?

Atunci, plecându-mi ochiul
spre lacrima duioasă
a soarelui de sus,
i-ofer o floare-aleasă:
– O albăstrea te-ajută,
prin geana soarelui,
s-ajungi cândva la el,
prin ochiul norului.

Să-i spui că n-am uitat
nicicând, din vorba sa,
nici gândul vechi din umbră,
dar nici chemarea-i grea.
Lăsat-am soarelui,
din zâmbetu-mi din stele.
Poți tu să îi arăți
Cuvintele-mi prea grele?

Lăsat-a din privirea-i,
sfios să înțeleagă
din dorurile mării,
din noaptea ei întreagă,
visarea să-l aline,
uitarea să-l trezească,
un viitor senin,
în vis să-l amorțească.
…
E toamnă… În priviri,
tomnatici devenim…
El, sus, un soare viu,
luna sub cer sublim.
Când stelele se-aprind,
rămânem depărtări,
în lumi deopotrivă,
legate printre zări;
cum luna-i spre pământ,
soarele-i viața lui,
eternul legământ
fie a crinului.
Cu elixirul lui,
mereu, eternitate,
el, sus, pe cer hai-hui,
luna privind departe…

Cum stropul, de la viață
se scurse pe pământ,
a doua dimineață,
urcă spre cer, cântând.
Cum soarele-l zări,
prin noru-i, casă vie,
prin raze lin șopti
de lună. Bucurie
se refăcu pe chipul
firav al soarelui…
…
Văzând videoclipul
sub cerul toamnei lui.
…
Din toamnă-n iarna blândă,
același soare-n luciu
privește spre cărunta
lună pe cer străluciu.

În primăvară, soare,
cu luna-n noaptea vie,
în vară, iarăși soare,
cu viață-n armonie…

La fel trecem și noi,
clipe de-o zi prin timp,
ca stropii reci de ploi,
prin vieți în anotimp…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare

28 septembrie 2019

Doina BĂDILĂ: Trup de vânt

TRUP DE VÂNT

,,…fericirea e un lucru minunat.
Cu cât dai mai mult, cu atât mai mult îți rămâne”

Blaise Pascal

sclipiri de lună tremurând
printre perdele străvezii,
străbat în noapte rămănând
pe-un drum, pe care nu mai vii !

pe dealurile vieții părăsite
rămase toga vântului zglobiu,
idilic, stelele ușor rănite
blestemă, o caravană în pustiu.

un ciob de suflet dureros
se sparge- n alte nouă,
se răspândesc pe-un țărm frumos
și-așteaptă LUNA NOUĂ !

și cântă marea în talaz
în așteptarea astrului ce se ivește…
iar Dumnezeu, ne dă o clipă de extaz
pentru că EL, ne mai iubește!

o umbră dragă tremurând,
mă mângâie duios pe față….
iubirea mea cu TRUP DE VĂNT,
s-a reîntors…. din ceață !

—————————-

Doina BĂDILĂ

Septembrie 2019

Marilena Ion CRISTEA: Toamna (poeme)

Cat de frumoasă și vie ești toamnă,
ce doamnă,
cu pălărie, mănuși de mătase,
botine de ceață și pânză pe case,
cu vântul ce-adie prin vii
și în livadă, copii!
Frunzele tale, în culori diferite,
de la galben la arămiu,
de la roșu la cărămiziu,
la fel de uimite,
dansează ca niște balerine înalte, tăcute,
dar, bine făcute,
ce ating ușor,
cu grija și dor, verdele ierbii,
să nu se strivească..
ca să aiba cerbii,
cui să mulțumească!
Câtă bucurie aduci,
cu mere si nuci,
cu pletele-n vânt,
mă bucur și sunt,
parcă,
mai vioaie și mai fericită,
te salut și zbor, o toamnă, iubită !

Cum ar fi…

Mă tot gândesc de aseară,
cum ar fi, dacă, în plină toamnă,
eu ți-aș aduce-n suflet primăvară?
Cum ar fi, ca atunci când afară plouă,
ploaia să te înconjoare,
transformându-se-n rouă?
Cum ar fi, ca norii gri de pe cer,
sa se transforme intr-un nor pasager,
iar soarele dus prea devreme spre mare,
să strălucească mai tare?
Cum ar fi, ca frunza care se desprinde ușor
să se întoarcă la ram tot în zbor,
și o îmbrățișare firească
să-i crească petale și s-o înflorească?
Cum ar fi ca iarba uscata
sa se întoarcă în matcă încă o dată,
iar un mic firicel,
să se transforme in ghiocel,
și, într-o clipă de nostalgie,
tu să mi-l dăruiești mie?
Și, cum ar fi, dacă lacrima-ți rece,
s-ar transforma într-o ploaie ce trece,
iar ridurile de pe obraz,
ar dispărea în surâs și extaz?
Cum ar fi oare,
să-ți vin în întâmpinare,
cu buchete de flori și de soare,
și să-mi spui că în toamna de-afară
ți-am adus din senin primăvară?
Ar fi minunat, cred că mi-ai zice,
Însă, inima poate să strige?

Să fiu din nou primăvară…

Aș scoate toamna din suflet, să fiu din nou primăvară,
Un gând frumos ca un cântec, de ieri, tăcut, mă-nfioară..
Aș înfrunzi pentru tine și mi-aș găsi pe o creangă,
Un loc ce mi se cuvine, să fie pădurea întreagă..

M-aș îndrepta către soare, ușor, ca oricare frunză,
Și i-aș fura din culoare s-o pun la tine pe buză..
Aș scoate toamna din suflet și-al său arcuș de vioară,
Să pot schimba cu un zâmbet, tristețea ce-n valuri coboară..

Aș face pace cu vântul, și l-aș primi, adiere,
În zbor, s-atingă pământul, cu ploi rastignite-n tăcere..
Dar toamna aleargă pe-afară, cu frunze uscate și reci..
O, dac-aș fi primăvară, ce frunze verzi pe poteci!!

Continue reading „Marilena Ion CRISTEA: Toamna (poeme)” →

Gavril Iosif SINAI: Poeme

singurătatea

în căutări prindem
ușor poalele tăcerilor înjunghiate de lungimea propozițiilor după care ne-am pus la masă
le privim fețele colorate
liniile obrajilor
o gară de sărutări în așteptare
se holbează la noi.

speriați să nu ne aflăm în pagina publicitară
care nu interesează pe nimeni
vorbim vorbim
siguri de singurătate
un citat din manualul uitat la tipografie
ne-am descoperit singuri în uterul
mamelor pe ecranul televizorului
cu iubiri în cap de telenovele.

cine vrea…
intru în greva singurătății
în podul casei am instalat pichetul
scot din valiza de lemn avută în armată
degetele lui Dostoievski, mâinile lui Cioran,
coatele lui Maiorescu
tot așa până la tine
un întreg de umanitate
să te cunosc să te sărut
icoană vie în brațele mele.
epistolă în travaliu
singurătatea s-a convertit
urâtul ei moare atunci
când Isus a zis
s-a sfârșit.

***

îmi spun o poveste la tine în casă
prin care învăț să aud
când plouă cu îngeri
în ogradă
înviorează literele rămase
în câteva coșuri
destine prind a se coace.
m-am molipsit de la copaci.
de la sfinți
am siguranța
poveștilor care se mută
dintr-un secol în altul
scobind în omul din mine
texte de iubire
fără
note de subsol.
într-un fir de zâmbet scurs
pe două buze împietrite pe crucea
udată cu doruri astâmpărate
de golul și ciopârțirea inimii
pusă în nenumărate bucăți
peste neantul nevrozelor și incapacității
stau o rostire cuminte
să te am din brațele tale
tu un Cuvânt un Cristos
eu o frântură de literă
din vastul cuprins al textului scris. Continue reading „Gavril Iosif SINAI: Poeme” →

Simon JACK: Poeme din verdele unei tăceri…

Nici chiar pe hipodromul melcilor
nedormiți de un veac și-o seară
nu se mai fac pariuri
pe vise încornorate,
iarba se comercializează direct
din țintare desenate pe mesele de joc
ale balerinelor cu poante ascuțite
ca pintenii hoților
de metastaze fumurii,
urlă vipera-n borcane cu dulceață
din ambrozie dulce,
e un iz de colț de stradă în haznale purpurii
din curți cu mortu-n casă
impăiate ciocârlii în loc de bufnițe
pe crăci de gutui, opăresc cântatul cocoșilor
din anotimpuri viitoare,
anarhia ceasului păstrat intact
in paltonul bunicului a făcut viermi
de mătase,
o fecioară cu basma la gleznă și lacăt
la degetul inelar,
toarce prin amurgul unui cer din fântâna
satului, fire de brocart pentru drumul
melcilor condamnați
la veșnică dimineață.

Șir indian

Amândoi știm unde ni se sfârșesc visele
…toate,
indiferent de anduranța lor
in zboruri permise de aerul alb al mâinilor
noastre împreunate,
metafizica somnului îngropat în lemn
călătorește incognito
printre viermii noștri de zile negre
făcându-i călăreți în armuri de foame,
niciodată inaniția trupurilor împreunate
nu a fost potcoavă
sub copita cailor lor,
iarbă da, fierul le-a rămas anotimp
de brumăreala în astre ce-și spun
pe nume,
de acolo din preasusul cerului făcut
Tămâie, noi doi plouăm cu ochi închiși
peste clopote de Crăciun,
ne preluăm din nou visele
terminate
într-un neînceput mereu viclean
de strajă stau reptile de furtuni împrumutate
din culorile unui fast food vegan,
Continue reading „Simon JACK: Poeme din verdele unei tăceri…” →

Gabriela RAUCĂ: Revedere în albastru

Revedere în albastru

Sărută-mi, Mare, glezna și îmi spune
Ce dor ți-a fost să mă alinți cu valul tău
În fața ta fac astăzi plecăciune
Și îți ofer adâncul sufletului meu!

Trimite-mi briza, unduind în plete,
Să pună-n ele, iarăși, boabe de nisip,
Obrazul rumen, tandru să-l desfete
Și să îmi lase gust de sare, pe-al meu chip!

Mângâie-mi pașii, lăsând să se-afunde
În argintiul fin al malului de vis
Și sărutarea, ce-o primesc pe unde
Să fie-aceea ce tu o vei fi trimis!

Privește, Mare, cum vin înspre tine
Și îmi doresc, nespus, să mă îmbrățișezi,
Vreau să îmi spui că ți-a fost dor de mine
Și că te bucuri, înc-odată că mă vezi!

—————————

Gabriela RAUCĂ

Mallorca, septembrie 2019

Ioana CONDURARU: Poeme la început de toamnă

Tăceri

Sunt tăceri la mine-n suflet,
Este frig la tine-n gând
Și din clipe fac redută,
Să mă închid într-un cuvânt,
Luând astrele în palmă,
Pentru a le dărui,
Când voi trece fără teamă,
Pe aleia inimii.
Ce frivolă e secunda!
Ce sensibilă-i chemarea!
Stau privind cum plânge ploaia
Dăruind îmbrățișarea
Toamnei, care se preumblă,
Pe cărările pustii,
Risipind pe zări cu umbră,
Frunze triste, ruginii.
Doar tăceri găsesc în spațiu,
Plin de fluturi siderali
Și îmi pare că sihastru,
Este visul ideal.
Dar nu vreau să fac risipă,
Sentimentul e divin,
Când te simt ca pe-o minune,
Lângă cerul meu senin.
Și tăcerea e o schemă
De-a gusta din fericire,
Că mai mult e pusă-n temă,
Viața, pentru a fi iubire.

Dimineața parfumată

Dimineața parfumată
Înăcălțată-n coji de nuci,
Mi-a zâmbit la fereastră,
Printre mere moi și dulci.

Busuioc în plete poartă
Și la gât un curcubeu,
Aducând într-o prelată,
Ploaia rece drept cadou.

Zgribulite, vrăbii sure,
Stau ascunse în frunziș,
Așteptând poate revine,
Soarele din ascunziș.

Și în vatră, vesel,focul,
Dă paradă că ar vrea,
Să danseze siminocul,
Dacă vine iarna grea.

În tăcere degust ceaiul
Privind timpul călător,
Cum își duce lin traiul,
Torcând firul din fuior.

Viața e precum fuiorul,
Adunat în ani si zile,
Iară omul e ziditorul,
Ridicând o mănăstire.

Tu nu știi

Tu nu știi,
Da nu știi,
Frunzele-s duse din vii
Și din cer cad încet,
Mii de picuri în balet,
Aducând ploaia cernită
Peste clipa miruită,
Scuturând frunzele, toate,
Pe cărări triste și fade,
Punând curcubeu naturii,
Acum când plâng trandafirii!
Tu nu știi,
Vai, tu nu știi
Că rămân ai nimănui
Copacii care suspină,
Văzând bruma din grădină
Și se lasă doborâți,
De a timpului dorinți,
Când pe cerul înstelat,
Luna-n raze a pictat,
Licurici și fluturi zvelți,
Care încântă pe poeți!
Tu nu știi,
O, tu nu știi
Că acum e toamnă iară
Și strânge în călimară,
Mirul din struguri brumați
De fecioare adunați,
În căușul palmei fine!
Vezi acum tu știi mai bine
Și râzi, vai, cât râzi de mine! Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme la început de toamnă” →

Flori GOMBOȘ: Tăcerea din mine

TĂCEREA DIN MINE

În grăuntele de sărut,
noaptea
şi-a limpezit
mângâierile ruşinate;
se revarsă muzica
peste liniştea pădurii,
şoptind suferinţa
din veac…
fericire negustată,
te faci nevăzută…!
calul nechează,
spulberând cu abur
florile de jar…
în testamentul
scris fugar,
am lăsat o
ramură de măslin
şi timid,
mă-ntâlnesc cu
tăcerea din mine.

—————————–

Flori GOMBOȘ

Septembrie 2019