OLTEAN C Carmen -POEME DE TOAMNĂ

Ochiul nopții

Nu știm noi ce vede ochiul nopții îmbiat de serenada lunii

De viorile nenăscute încă din pântecele copacilor vii

Pătura misterului se cerne peste lume aprinsă de stele, casele îngerilor

Cortina se lasă, înflorește intunerecul că să ne dăruiască somnul lebedelor

Se aștern la somn pădurile și munții imbratisind tainele neâncăpute

Câte grădini în serai sunt umplute de iubirea îndrăgostiților

Câte lacrimi curg în șiraguri de mărgele

Înălțate din inimi ce poartă pumnale de trădare în numele iubirii

Visele coboară în timpul somnului din tolbele îngerilor

Ne este dăruit somnul să trăim ca-n basme

Să valsam în alte lumi, în alte existențe

Să ne alegem trăsura cu caii albi ce ne plimbă pe calea Lactee

În domnul dulce nu ne fură nimeni, nu ne rănește

Acolo suntem cu toți îndrăgostiți, îmbrățișați

Avem pacea deplină, avem pentru o noapte pasărea zbaterii din noi dormind

În ochiul nopții, sub aripa îngerilor, în vise, suntem egali, suntem iubiți!

––

28 octombrie 2021

Confruntare

Nu vei înțelege amărăciunea până nu vei cădea și tu în groapa cu lei

Când te vei salva, vei căuta și înțelege altfel curcubeul cerului,

Vei vedea diferit culorile sufletului pământean

Nu vei înțelege nebunia până nu o vei trăi si tu,

Rostogolindu-te în tumbele ei, să-i simți mușcăturile

Nu vei intelege zborul păsărilor până nu îți vei simți aripile sufletului tăiate în înălțare

Nu vei ști cum e să fi închis în colivie până nu îți vei trăi întemnițarea ta

Nu vei ști cum e sa fi cerșetor până nu vei cerși si tu ce îți lipseste

Atunci vei deveni frate cu omul cu mâna întinsă, în zdrențe

Nu vei înțelege seceta pământului până nu vei fi însetat uscându-te în devenire

Atunci vei vrea să dăruiești o cană de apă unui pribeag însetat

Cînd vei flămânzi vei înțelege foamea, și îți vei dori să înveți să framânți o pâine

Nu vei înțelege deșertăciunea până când sătul fiind,

simți înecarea în prisosul fără trebuință

Nu vei înțelege ura până când nu vei mai fi iubit, învins în temnița iubirii

Nu vei înțelege trăirea până când, prin foc vei fi ars ca un lut neputincios,

Un lut fără de care mâinile olarului nu sunt nimic, iar el nu își cunoaște desăvîrșirea

Atunci când toate acestea vei trăi, vei înțelege în sfârșit îngenuncherea în fața vieții

Curgerea în destin, că tu îți ești călăuză, vânt, mare înspumată și corabie

Tu îți ești Luceafăr, tu îți ești întuneric și lumină, tu îți ești ceea ce trebuie mereu sa fi

Și atunci vei înțelege îmbrățișarea iubirii supreme când o dăruiești și îți este dăruită

Fără de care nimic nu are sens, fără de care Dumnezeu nu există…

––

30 ctombrie 2021

Hoțul de frumos

am furat misterul lumii

să scriu un vers,

să las penița din mine să-și crească aripi 

am furat liniștea nopții cu stelele ei aprinse

să mă las vrăjită

am furat parfumul trandafirilor

să înțeleg elixirul și spinii vieții

am furat soarelui razele

să mă las coaptă ca un strugure

am furat roua ierbii

să beau nectarul unei zile noi

am furat zborul păsărilor în vise

să mă înalț la cer să îmbrățișez infinitul

am furat pârguirea cireșelor

să vindec delirul suferinței când viață îmi dă să beau pelin

am furat tăcerea pietrelor, tăria lor

să răspund mușcăturii de om

am furat pumnalului tăișul

să nu mai fie miei uciși

am furat cucuvelei cântul morții,

să nu aflu că a murit mama și tata,

să îi știu acolo, acasă, așteptându-mă

am furat apei răcoarea și viața

să pot să dau și eu, la rândul meu, viață mai departe

am furat cerșetorului zdrențele și pribeagului traista

să aflu ce înseamnă a fi vagabond

am furat pădurii somnul

să pot pulsa în rădăcinile copacilor, să devin una cu seva lor,

să mă las tăiată de secure, sculptată, să devin vioară

am furat mării valurile

să aflu taina perlelor, cântecul sirenelor

am furat corăbiilor pânzele

să lupt cu furtuna, să înțeleg adâncul

am furat stâncilor puterea

să devin peștera asceților în rugăciune

am furat corzilor muzica,

să mor, apoi să învăț să reînviu,

să mă ridic din cenușă ca pasărea Phoenix

am furat îngenuncherea îngerului păzitor

să pot să ocrotesc iubirea de dăruit,

să aflu pentru ce am venit pe pământ!

––

30 octombrie 2021

Ne-am întâlnit

Ne-am întâlnit între clipele furate ale zilei și nopții,

Pe pelicula invizibilă a timpului nemăsurabil

Ascunși în iubirea răsăritului și asfințitului

Inhalând un parfum știut doar de noi,

Ce nu poate fi capturat într-o sticluță

Am existat în goana nebună a timpului nemăsurabil

Ca trenul cu șinele lui, ce nu există una fără alta

Rămân împreună doar într-o trecere de nălucă

Ne-am întâlnit în scurtul timp al căderii unei frunze în toamnă

Ce mângâie văzduhul dintre ramură și pământ

Înainte să se așeze în cortegiul ruginiu al plecării

Ne-am întâlnit la venire și plecare, pe cărarea dintre trecut și prezent

Pelicula invizibilă a timpului nemăsurabil

Ne-am aruncat priviri înfometate de iubire, înainte de visare

Ne-am întâlnit în fulgul iernii ce s-a topit,

Prea îndrăzneț să fure o rază de soare

Ne-am întâlnit în primăvară când iarba a încolțit

Diminețile am băut roua în cupa soarelui vrajă

Într-o intensă îmbrățișare

Părăsind gara destinului a câta oară

Și dacă ne-am fi ținut strâns de mână

Dacă măcar o dată, ne-am fi atins buzele

Seismul ne-ar fi aprins, deveneam crater și lavă

Clocotind o iubire eternă, nemăsurabilă…

––

10 noiembrie 2021

Așteptare

Poate te simți singur suflete

Te zbați ca o pasăre închisă ce se dorește evadată din colivie

Dorindu-ți să întâlnești pe cineva

Să fii iubit febril, îmbrățișat, dorit

Și mângâiat, râzând, plângând cu tine

Desculți în ploaie, să priviți la lună

Un întreg să deveniți, iubirea vă cunună

Acel suflet există, te iubește, îi locuiești în inimă

Te așteaptă, îți cântă, te vede în flori, în cer, dansează cu tine

Te caută în fiecare zi, cum își survolează pasărea cerul infinit

Te așteaptă cum așteaptă marea corăbiile

Se mistuie cum arde focul în flăcări

Pulsează febril ca poezia nescrisă încă pe hârtie

Cântă ca vioara ce crește acum în copacul sortit să-i fie creator

Se pregătește ca arcușul ce o va completa în muzică divină

Visează ca floarea ce nu și-a întîlnit încă albina ce îi va culege nectarul

Acel suflet vibrează o orchestră întreagă pentru tine

Doar nu v-ați întâlnit încă,

Nu înseamnă că sufletul tău pereche nu există!

––

11 noiembrie 2021

––––––––––––

Carmen Cristina OLTEAN

Toronto, Canada

25 noiembrie 2021

Clara ARUȘTEI – PREMIUL „CEZAR IVĂNESCU” (EDIȚIA I-A) DECERNAT SCRIITORULUI OCTAVIAN SOVIANY

„De Ziua Națională a Albaniei și cu doar câteva zile înainte de Ziua Națională a României, Asociația Liga Albanezilor din România are onoarea de a anunța că premiul literar „Cezar Ivănescu” – ediția I – va fi decernat scriitorului OCTAVIAN SOVIANY.

Poet, prozator și critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1995, Octavian Soviany s-a născut în anul 1954, la Brașov. Cu sânge albanez după bunicul patern, venit în România din sud-estul Albaniei, Octavian Soviany este un nume important al literaturii române contemporane, cu zeci de volume de poezie, proză, eseistică și dramaturgie publicate și cu numeroase premii literare la activ.

Ceremonia de decernare a premiului „Cezar Ivănescu” va avea loc în cursul lunii decembrie a acestui an și va putea fi urmărită pe pagina de Facebook a ALAR și pe canalul de YouTube al organizației.

Reamintim că Asociația Liga Albanezilor din România a instituit premiul literar „Cezar Ivănescu” în acest an, dedicat marelui poet român, de origine albaneză după mamă. Premiul își propune să onoreze un scriitor de limbă română, dar cu origini etnice în rândul minorităților naționale din România.

Asociația Liga Albanezilor din România (ALAR) a declarat anul 2021 drept „Anul Cezar Ivănescu”, iar deschiderea manifestărilor dedicate scriitorului s-a petrecut vineri, 4 iunie, la București, chiar în curtea casei în care a locuit poetul în ultima parte a vieții. În această curte a fost înregistrată o emisiune în formatul deja consacrat – ALAR ONLINE TV –, găzduită de Clara Aruștei, fiica lui Cezar Ivănescu. Au luat parte deputatul Bogdan-Alin Stoica, reprezentantul minorității naționale albaneze în Parlamentul României, Dr. Radu Săvulescu, directorul executiv al ALAR, Dr. Luan Topciu, coordonatorul Centrului Cultural Albanez din cadrul ALAR, și Miron Manega, purtătorul de cuvânt al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Emisiunea și-a propus să evoce personalitatea și opera lui Cezar Ivănescu și, în mod particular, să amintească de vizita scriitorului în Albania, în anul 2008, cu prilejul lansării unui volum bilingv de versuri, român-albanez, traduse chiar de Luan Topciu. Materialul video a fost difuzat pe paginile de internet ale ALAR și a fost vizionat de zeci de mii de iubitori de cultură din România. „Anul Cezar Ivănescu” la Asociația Liga Albanezilor din România a inclus producții video, evenimente literare și artistice dedicate memoriei lui Cezar Ivănescu. Anul dedicat împlinirii a 80 de ani de la nașterea lui Cezar Ivănescu se va încheia cu o gală în cadrul căreia ALAR va acorda „Premiul Cezar Ivănescu”  – ediția I.” 

(COMUNICAT ALAR: Premiul „Cezar Ivănescu” merge la Octavian Soviany – Asociația Liga Albanezilor din România (alar.ro) )

Mai multe informații despre Anul Cezar Ivănescu la ALAR – 80 de ani de la naștere:

1.  CEZAR IVĂNESCU – 80. MANIFESTĂRI DEDICATE POETULUI (IV) | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

2. Cezar Ivănescu, Rod/Fryt – antologie bilingvă apărută la Editura OMBRA GVG din Tirana | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

3. Constantin Chiriac, mesaj în cadrul proiectului „Anul Cezar Ivănescu – 80” * – YouTube

Mai multe informații despre proiectul cultural Casa Muzeu Cezar Ivănescu/Victor Eftimiu:

1. Casa Eftimiu / Ivănescu : o istorie a literaturii în câteva imagini (I) | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

2. Casa Eftimiu / Ivănescu : o istorie a literaturii în câteva imagini (II) | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

3. Dreptul la memorie – un proiect cultural | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

În încheiere, mulțumesc tuturor celor care s-au implicat în derularea acestui proiect cultural care a marcat 80 de ani de la nașterea scriitorului Cezar Ivănescu. Posteritatea îi aparține, sunt convinsă! Însă avem datoria de a transmite acestei „posterități” întregul fond Cezar Ivănescu și un spațiu adecvat în care acest patrimoniu cultural să fie expus spre vizualizare sau documentare. În acest sens, am făcut numeroase demersuri pentru materializarea acestui proiect Casa Cezar Ivănescu (Eftimiu) – Muzeu. Ceea ce a ținut de mine – am realizat. Prin eforturi exclusiv proprii am transformat deja două camere ale casei Maria și Cezar Ivănescu în Muzeu, rog a se accesa linkul CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com) .

Din nefericire, corupția, și voi folosi acest termen cu toate că mi s-a recomandat, pe diferite canale, să îl ocolesc a făcut deocamdată imposibilă punerea în practică cu adevărat a acestui proiect cultural dedicat lui Cezar Ivănescu, Mariei Ivănescu și lui Victor Eftimiu (clădirea fiind casa părintească a dramaturgului Victor Eftimiu).

Firește, Statul prin instituțiile sale este profund lezat la auzul acestui cuvânt – corupție, nefiind, se pare, defel deranjat de consecințele dramatice ale acestei corupții asupra patrimoniului cultural național și chiar asupra viitorului acestei țări în curs de depopulare.

–––––––

Clara ARUȘTEI

București, 27 noiembrie 2021

Al. Florin ȚENE: Căutându-L pe Dumnezeu

De când am ajuns la vârsta înțelepților munteni mi-am pus, mereu, întrebarea: Există un Dumnezeu? Sunt ortodox și acesta este pentru mine o divinitate pe care îl numesc Tatăl nostru. Și… cu toate acestea îmi pun întrebarea dacă există vreo dovadă de netăgăduit a existenței lui Dumnezeu.

Cunosc că cercetările științifice au descoperit o Forță Universală care au denumit-o Energie Universală. Această energie străbate întreg spațiul infinit. Ea nu este monopolul unei singure persoane. Ea este totul în tot și aparține întregului univers, implicit tuturor oamenilor. Aceasta acționează asupra tuturor oamenilor fie că ne dăm seama sau nu. Eu și ceilalți pământeni nu ne dăm seama ce este această Forță. Ea este omniprezentă, și o găsim în toate lucrurile și în toate ființele. Îmi dau seama că este principiul și substanța care ne îngăduie să trăim, să ne mișcăm, să gândim, să avem propria noastră viață. Acest Principiu Divin, pe care îl denumesc așa, sălășluiește în interior, în lucruri și ființe și impregnează totul, orice formă de viață și orice experiență. De aceea, am constatat că până și materia are memorie. Această Energie Divină este veșnică, fără moarte, fără început și pătrunde tot. Acum îmi dau seama că de aceea, în Biserică se spune că sufletul dăinuie veșnic. Aceasta probează existența divinității interioare în fiecare formă. Această Divinitate în exterior nu o găsim. Poate nu există. O găsim și o simțim prin folosință în noi, prin Celula lui Dumnezeu, cum scriam în două eseuri în primăvara anului 2021.

            Iisus a zis: ,,Înainte chiar de a cere, eu vă răspund, și când vorbiți vă aud. “ Mă gândesc că atunci când rostim cuvântul într-o ordine precisă și logic, ceea ce am exprimat ne aparține, ne revine imediat. Nu există nici timp și nici spațiu. Se știe cu precizie că prefecțiunea nu a putut fi creată, deoarece ea a existat dintotdeauna și există. Prin urmare, folosind vorbele și frazele potrivite, gândurile potrivite și acțiunile potrivite, orice cuvânt se supune acestei mari influențe vibratorii – la început gândul format în Celula lui Dumnezeu din creierul nostru, și apoi cuvântul ce-l exprimă. În Biblie ne spune: ,,La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul însuși era Dumnezeu. “ Este exact ce scriam eu în eseurile de acum o jumătate de an. Cuvântul se formează în Celula lui Dumnezeu din creierul uman, și însuși acesta era Dumnezeu. Adică, Dumnezeu este în Celula Lui din creierul nostru. În această logică, trebuie să învățăm că tot ce este negativ – gând, sentiment, cuvânt și faptă – le reținem energia în ființa noastră. Cum rostim o vorbă negativă, noi risipim energia pură și perfecta a Celulei lui Dumnezeu. Aceasta fiind însăși Dumnezeu. El este în noi.

            Iată cum înțelege Iisus această problemă: ,,Voi sunteți Dumnezeu și fii ai celui Prea Înalt.“ Pornind de aici, înțeleg că Dumnezeu nu are forma unei ființe omenești. Dumnezeu este aceea Putere Inteligentă Supremă ce străbate fiecare materie, formă și fiecare atom din univers. Atunci când vom înțelege această Putere Inteligentă Supremă, omul va ajunge să fie această Putere. Aceasta este Împărăția lui Dumnezeu în care fiecare ne-am născut, iar când vom înțelege acest fenomen, omenirea va face parte din Împărăția lui Dumnezeu.      

Al.Florin Țene                                                                      

Ionuț ȚENE: La Boheme

La Boheme

La Montmartre lângă Sacre Couer 

Acolo am să mor

Într-un tablou pierdut la beție de Utrillo

Copia este în cimitirul de suflete moarte 

de la Cafe de Paix

Desigur, în țipătul lui Munch

Acolo mă descoperi 

Subțire și svelt presărat pe bucăți 

până în Câmpul lui Marte

Unde gândul zgârie cu Tour Eiffel 

talpa lui Dumnezeu

Acolo mă vei regăsi

Desigur, pasăre măiastră

Ce-și ia zborul din Atelierul lui Brâncuși

dincolo de ambiția președintelui Pompidou 

Acolo treceți prin poarta sărutului 

spre coloana infinitului mioritic

din mijlocul acuarelei de Grigorescu 

Veșnic copac al cunoștinței 

este Jardin de Luxemburg privit de Picasso

Dezbrăcat cu șoaptele frunzelor înroșite

de albul zăpezilor de altădată

Ionuț Țene

Cezarina ADAMESCU – IUBIREA CA UN DIAMANT PE PARTITURA TIMPULUI

Mara Popescu-Vasilca

„Nora, În căutarea identității”

Roman

ediția a II-a revăzută și adăugată

Editura „Globart Universum”

Montreal, Canada

În galeria personajelor feminine care au constituit subiectele a șase cărți de dragoste, sub genericul “Dragostea, arză-o-ar focul”, fiecare volum având altă protagonistă, alte întâmplări și personaje, se înscrie și personajul romanului de față, Nora, după spusele autoarei, o femeie „În căutarea identității”. Toate aceste personaje feminine au caracteristici asemănătoare: sunt voluntare, de o feminitate evidentă, elegante, sensibile, visătoare, excesiv de senzuale, dornice să atingă anumite standarde în societate. Desigur, cu unele amendamente și note de specificitate. Și Nora se înscrie perfect în marea pleiadă a femeilor interesante și deosebit de atractive. O recunoaște ea însăși, simțindu-se privită și admirată, pe oriunde trece, impresionând, nu numai cercul de prieteni, dar și privirile necunoscuților. Dorințe adolescentine o fac să viseze în fața unui magazin cu pantofi de lux, pe care i-a dorit încă din copilărie. Dar, iată că visul i se împlinește, acum poate intra în orice magazin să-și îndeplinească dorințele tainice. De ce plac atât, personajele Marei Popescu-Vasilca? Ele atrag cititorii, care se regăsesc în ele. Aceasta e magia, secretul. Pentru firescul trăirilor acestora, pentru că nu se mistifică pentru a da bine în ochii cârcotașilor ci, se prezintă, așa cum sunt: cu defecte și calități, cu întreg bagajul sentimental pe care-l poartă cu ele, ca pe o armură, dar și ca o bijuterie purtată pe dinăuntru. E lesne de înțeles, așadar, de ce provoacă simpatie, înțelegere, îngăduință și chiar stimă. Ele sunt luptătoare, răzbătătoare și, în cele din urmă, învingătoare în lupta cu viața și cu provocările ei. Nora trăiește prima ei experiență de tânără femeie care merge într-un magazin să-și cumpere o pereche de pantofi cu toc. Emoțiile sunt pe măsură. Simte că a depășit un prag, că a intrat cu acest prilej, în altă categorie, cea a femeilor cu experiență, stăpâne pe ele însele, care-și pot îndeplini orice dorință, fără să apeleze la cineva. O dată cu această experiență, vin și curajul și încrederea în sine. E un bun prilej pentru Nora de a rememora amintirile din copilărie, sub forma unor flash-uri care îi apar dinaintea privirii. Revede scene legate de primii fiori adolescentini, jocul de-a v-ați ascunselea și primul sărut furat de un băiat mai mare. Amintirile se succed cu repeziciune și cei doi, Valentin și Nora se întâlnesc după câțiva ani, continuând jocul din copilărie. Ca o modalitate mai puțin practicată de autori, Mara Popescu-Vasilca folosește schimbarea bruscă a naratorului. Amintirile celor doi se întretaie, fiecare relatând întâmplările din punctul lui de vedere. Emoțiile se îngemănează. Iar cel care relatează scenele de dragoste cu Nora, este Valentin. Stilul său narativ este interactiv, interpelând cititorul cu fraze de genul: “Cum spuneam…”  Sau: „Na, să văd acum ce o să fac?” În plus, Nora are un fel pitoresc de a se exprima, în cuvinte ușor argotice, dar care nu supără, sunt considerate amuzante, fac parte din identitatea personajului. Ba uneori, e nostimă, drăgălașă, dincolo de plăcerile și poftele ei vinovate. Îi ierți așa-zisa vulgaritate.

Când relatează scenele, Valentin trece brusc la timpul prezent, retrăiește pe viu amintirile. El reproduce și replicile celorlalți, ca un veritabil actor, jucând toate scenele. Alternanța vocilor eroilor face farmecul cărții, în loc de același povestitor, în ritmul lent și monoton al singularității epice. Alternanța prezent-trecut, amintirile ei-amintirile lui, având drept centru de greutate iubirea lor, atracția unuia pentru celălalt, concretizată în primul sărut, fac destul de emoționantă povestea. „Ne așezăm pe banca de lângă noi. Suntem obosiți de atâta mirare, de cum poate să fie primul sărut. Epuizați, bulversați, nu știm încotro să mergem și nici ce să facem. Stăm nemișcați. Suntem într-o stare emoțională nouă, e pentru prima dată, nu știm încotro să o luăm. Stăm de mână, nemișcați, fiecare cu gândurile lui. Căutăm răspuns. Răspuns la o întrebare la care nu puteam să explicăm cum de întâmplarea poate să te pună față-n față cu destinul?”

Mara Popescu-Vasilca este adepta detaliului. Cu minuțiozitate, descrie orice scenă în cel mai mic amănunt, până la nuanță de culoare. Nimic nu lasă pradă neglijenței. Fantezia tinerilor îndrăgostiți este prodigioasă, dar și procesele de conștiință sunt pe măsură. Zeci de întrebări neverosimile pun stavilă dorinței și sentimentelor incipiente.

Se remarcă faptul că autoarea, în acest roman, a schimbat tactica narativă, ca un reflex al masculinității, sau a egalității juridice a drepturilor atât ale femeilor, cât și ale bărbatului, îl pune pe bărbat să relateze principalele momente din relația cu femeia frumoasă, interesantă, senzuală, atrăgătoare. În acest cuplu, el deține frâiele, exprimându-se lejer, sincer, cu mult mai detașat decât ar fi făcut-o Nora, mult mai implicată afectiv. De altfel, el este psihologul. Și când nu știe răspunsurile la propriile frământări, apelează la Dumnezeu, întrebându-L pe El.

În Capitolul II, Nora este cea care conduce firul narațiunii. Ne luăm după ea să vedem ce urmează. Ușor narcisistă, enigmatică, incitantă, e pe deplin conștientă de fascinația pe care o are asupra tuturor. Și are și spirit ludic, parcă se joacă permanent cu toți ceilalți. Se alintă, se admiră, cochetează. Femeia, în căutare de senzațional, eterna temă a infidelității. A ei sau a lui, nici nu are importanță. Femeia care se îndrăgostește subit de mâinile unui bărbat, pentru ca apoi să-i cucerească tot trupul. Mâinile care țin arcușul pe corzi, mișcările delicate și notele care umplu spațiul cu sunete de excepție și care creează un farmec aparte lucrării interpretate pe instrumentul realizat de lutieri ce au o lungă istorie în spate ca Stradivarius, au ajuns la sufletul Norei. Se-ntâmplă un fenomen ciudat, în scena cu artistul care cucerește cu măiestria interpretativă și se creează un fel de empatie, în timp ce Nora îl studiază, dorindu-l, pe virtuozul viorii, acesta este fascinat de femeia din primul rând, spectatoarea, admiratoarea, ce-l privește insistent din primele rânduri ale sălii de concert a Filarmonicii de Stat. E butonul care declanșează scânteia dintre cei doi. Și atunci, nu mai țin cont de nimic, de conveniențe, de moralitate ori de alte piedici. Cei doi, artist și spectatoare își consumă idila în chip virtual, fascinați deopotrivă. Dacă cineva ar încerca să-i trezească la realitate, cei doi ar fi nespus de uimiți. Toate experiențele acestea sunt chipuri ale iubirii, ale dorinței. Și în toate, fantezia este la rang înalt, dezvăluind “jocurile minții” și mai puțin ale inimii. Există astfel de persoane, ghidate ori mânate de patimi, de dorințe arzătoare care îi subjugă și nu contenesc până nu le faci voia. Rațiunea nu mai are nici un cuvânt de spus. Primează instinctul de specie, cel al posesiei totale. Există și persoane care suscită o astfel de fascinație, încât, lași totul și le urmezi. Cartea aceasta, ca și celelalte din aceeași serie, se înscrie în acel gen de cărți de dragoste pasională, a celor care socotesc iubirea în acea scurtă sintagmă: ori tot, ori nimic. În afara acestei pasiuni care trebuie numaidecât consumată, nu mai există nimic, nici măcar bruma de conveniențe. Diversele situații voite sau nevoite sunt oglinda vieții care e alcătuită și din astfel de provocări și eroii ei sunt oameni și atât, cu slăbiciuni și nevoințe proprii. Și ca să-și învingă pornirile e nevoie de multă voință și înfrânare. Pe tot parcursul cărții, este prezentă poezia, un lirism în proză demn de marii poeți care au ales acest mod de a se exprima. Fel de fel de personaje se perindă prin viața Norei, care mai de care mai interesante: un medic, un violonist, un gigolo, un consul – Emil, un primar, Mircea Mironescu, Muller, „un fel de Viking amestecat cu Alfredo, curtezanul Violetei din Traviata”, Dan Dumitrescu, care mai de care mai seducător, dar și mai pus pe seducții. O notă de specificitate: autoarea nu termină poveștile brusc, lasă un soi de suspans să plutească și cititorul să aibă timp să mediteze asupra personajului, apoi, după un timp, reia povestirea, o continuă până ajunge la punctul culminant, după care, îl pierde în ceață până apare altul, pe neașteptate, mai tentant, mai interesant. Nu lipsesc nici plăcerille rafinate la restaurantele de prima clasă, cu meniuri sofisticate care o cuceresc pe Nora, proaspăt îndrăgostită de Emil, un necunoscut, care s-a insinuat brusc în viața ei. Vizita la mama ei, constituie pentru Nora un bun prilej de a ascuta evocările ei din tinerețe și primele iubiri. Dar mama ei, Gabriela o împovărează cu un secret despre despre nașterea sa, care a fost rodul unui viol săvârșit de tatăl Norei. Dar puterea de a ierta este mai mare decât fapta detestabilă. Și, adunați în consiliul familiei, Nora cu Valentin și părinții ei, au parte de o adevărată minune: cea a iertării tatălui, a împăcării, a ușurării sufletelor, pecetluită cu un sărut al părinților. Este cel mai frumos dar.

Este și momentul când Valentin află de existența celorlalți bărbați în viața Norei, pusă din punct de vedere psihologic, pe seama căutării propriei identități. Dar, în loc să se supere, Valentin aparent, o iartă și-i găsește motivații plauzibile. Pentru Nora este și o invitație de a continua căutarea în exteriorul căsătoriei, a unor noi senzații. Interesant de remarcat, replicile autoironice ale Norei, atunci când e pe cale să facă o nouă cucerire, ca o mică ștrengărie. Expresii de felul: „dracul gol”, „na beleaua”, „mă, da’ deșteaptă mai sunt”, „Na, că să te înveți minte, Nora”, etc.

Cât de surprinsă și indignată însă, e Nora, când îi e dat să afle „gustul amar al trădării”, surprinzându-l pe Valentin cu o tânără studentă la Belle Arte! În afara inerentelor escapade familiale, cartea conține suspansuri, surprize, evenimente neașteptate, trădări, regrete, iertări, împăcări, situații implacabile, lovituri de teatru, intrigi, urmăriri, flagrant-delicte, și chiar o încercare de otrăvire, învierea morților, vedenii, scene supranaturale, ca o veritabilă carte polițistă. Toate ingredientele care fac atractivă o carte.

Scena de la spital, scena așa-zisei, morți a lui Valentin este demnă de filmele americane, de un dramatism sfâșietor, care însă, se termină cu bine, fiind vorba de o confuzie. Unele capitole sunt extrem de dense, cu sentimente adânci ori inexplicabile, pe măsura evenimentelor. Autoarea a construit bine intriga și ne lasă nouă, oportunitatea de a trage învățămintele. Concluzia este că justiția divină e implacabilă și nimeni nu scapă de ea.

În cele din urmă, căutările Norei iau sfârșit și ea își găsește împlinirea  chiar alături de Emil, care-i oferă inelul de logodnă într-un mod romantic. Femeia care își căutase până la 30 de ani identitatea, în cele din urmă, a găsit-o, alături de omul iubit.

––––––––––-

Cezarina ADAMESCU

Galați, 7 noiembrie 2021

Cezarina ADAMESCU – POEZIA CA RETROSPECTIVĂ A SINELUI

Mihaela CD, Pași de catifea, poezii din sufletul meu pentru sufletele voastre, Globart Universum, Montreal, Canada. 2021.

Timiditate, discreție, prea multă sensibilitate, dorința de a nu deranja pe nimeni, însă, lăsând urme adânci în suflete, trecerea cu pași de catifea prin viață reprezintă o viziune clară asupra lumii, asupra omului, care-și caută pentru a-și reașeza după modelul inițial, fărâmele de vitraliu. Nu tropotul impetuos, candențat, sau ieșit din ritm al unora, poate stârni atenția, interesul, nu zgomotul provocat de sunetul vocal al stentorului poate opri lumea din caruselul fără oprire. Dar, pasul măsurat, ușor, catifelat, molcuț, pasul care nu vrea să ucidă nici măcar frunzele pe caldarâmul întoarcerii, acela trezește simțurile, chemând înapoi amintirile, răscolind inimile, tulburând sufletul.

Cine n-a stat să asculte în nopțile târzii, pașii singurătății apropiindu-se, ori estompându-se, fără putința atingerii? Autoarea de față, pășind prin viață, dă mărturie despre pașii timpului, care nu se întoarce nicicând îndărăt, decât ca roua amintirilor prin iarba joasă. Otava mustuiește clorofila și cine știe că ar mai putea răsări, în zori, în locul firului de iarbă? Pasul de catifea este plin de blândețe, nu rănește nici pământul, nici omul, nici iarba. El e abia o atingere. Cu toate acestea, are puterea de a răscoli pe unde trece.

Poeta și-a adunat un bagaj consistent de mijloace de expresie, mai frecvente fiind: metafora, licența poetică, epitetul, comparația, personificarea, antiteza. Se remarcă unele licențe poetice: „a’ fericirii arte”, ”a dragostei oaze”; „a dorului caverne”; „a inimii vioare”; „A vieţii pripe…”; „a sorţii cânt”; „a vieţii diademe”; „a bunătăţii tolbe”; „a’ fericirilor poteci”; „de-a’ lăcomiei gloate”; „de-a răutăţii ploi”; „a vieţii spasme”; „a Terrei doage”; „a vieţilor hotare”; „a’ lor limuzine”.

Dar și cuvinte mai puțin poetice: flambante, gâlgâinde, caldul succinct; înzburdăcesc, îmi conserv, dezmăț, nonșalanță, acidic, lovele, oblojind, năprăsnicia, trâmbă, sablate, tomnal, acrilic, agonind, clove, parșiv, colorie, ș.a. Personificări: „Şi-n fum aburind pe-a vieţii pipă/ Strofele se dezlănţuie-n oglindă”; „S-a aburit a trupului oglindă”;etc.

Volumul acesta este o retrospectivă a simțirii poetice în diferitele momente speciale, astfel încât, să nu fie definitiv pierdute, știind că timpul șterge, precum valul, urmele pe nisipul trăirii. Filozofic, aforistic, meditativ uneori, versul este marcat de întrebări retorice. Miracolul vieții te surprinde, fiindcă ea este mereu schimbătoare: „Deşi tristă azi, mâine-i fericită/ Asta-i viaţa, cu amar şi dulce” (Balansăm în viaţă… întruna).

„Am adunat în suflet nemuriri”, spune poeta,  sunt „Scântei din ce a fost frumos”. Toate acestea au devenit: „leagăn și balsam dorului”. Cât privește destinul, poeta spune: „Destinul vieţii-i doar un joc/ De gloanţe oarbe şi romanţe” (Gloanţe oarbe şi romanţe).  Locuri comune: „Zburând pe a timpului aripă”, „simfonia sorții”; „petale de iubire”, „al clipei cânt”, „pierzând a timpului busolă”, „pe-al vieţii ogor”, ș.a.

Versuri memorabile, personificări: „Zorile devin ale nopţii şoapte”; „Izvorul clipelor îţi pare infinit”; „Îşi rupe franjuri de gândiri”; „Ne pierdem în sărutul ancestral”; „Pleacă în muguri de vârtej”; „Şi-acasă unde-i născut dorul/ Glia se udă-n lacrimi şi prăpăd”; „Te-am căutat şi-n vânt şi-n cerul spintecat” și altele.

 Dintre elementele cosmice, poeta preferă stelele, care sunt omniprezente în creația sa. De asemenea, clipa este nelipsită. Oamenii risipesc clipele cu nemiluita, însă ”izvorul clipelor” este infinit: „Să-mprăştii clipe, inima te lasă/ Tot pierzi, cheltuind necontenit/ Şi dăm clipe scumpe pe nimic”. Bazate pe experiențe de viață, toate aceste poezii formulează un Crez artistic și moral-religios care o definesc plenar pe autoare.

Cu dor și nostalgie, poeta își îndreaptă gândurile spre „dulcea pasăre a tinereții”, numind tinerețea „pasăre de dor”: „Căci stă scris în umană fiinţă/ De o tristeţe ca să fii pătruns/ Când tinereţea ajunge neputinţă/ Aş fi vrut să mă înfrupt din drag/ Să-mi degust timpul în lin zbor/ Să mai poposesc pe al tău prag/ Tinereţe, mândră pasăre de dor” (Printre amintiri).

Poezii de respirație scurtă, chintesențiale, pline de miez și substanță poetică, toate scot la iveală un suflet frumos, sensibil, generos și binecuvântat, care, la rândul lui dorește să împrăștie lumină, peste tot pe unde trece. Viața măsurată în generații își urmează cursul firesc, fiecare femeie ajungând la timp potrivit, mamă, bunică și chiar străbunică, dând locul celor de după, să urmeze legile firii.

Nostalgia atinge cotele maxime în poezia: „Gânduri cu dor”: „Mi-s hărţuite amintirile în piept/ Şi nu îngăduie durerilor să iasă/ Este cutremurător şi nu e drept/ Să n-ai la cine să te-ntorci acasă/ Plăpânde lacrimi în ochi se adună/ Nu-s multe, că izvorul le-a secat/ Căci e-aşternută a tristeţii brumă/ Peste sufletul ce-i de dor ferecat/ Se tânguie rătăcită frunza de tei/ Că deloc nu te mai vede-n poartă/ Nici prunii din livadă nu-s holtei/ Te-aşteaptă şi mai plâng în şoaptă./ Lăsa-vom astă lume, dragi părinţi/ Vom veni în veşnicie să ne regăsim/ Dar până la-ntâlnire curg fierbinţi/ Doruri, prin gânduri să vă găsim!”

Și dacă până la acest capitol se simțea oarecare acalmie și moliciune în vers, în continuare poeta militează activ pentru salvarea omenirii de flagelul care a distrus recent milioane de vieți, lăsând familiile distruse.

Autoarea nu uită să-și exprime trăirile în vremurile actuale ale pandemiei, în Capitolul 5, intitulat: „Zbuciumări din pandemie”. Ea pune accentul pe înstrăinarea umană trăită „Departe de lume”, în izolare, în teamă și nesiguranță: „Departe de lume, aproape de noi/ Ne plângem regrete şi franjurii goi/ Ai lumii pleşuve ce ne-a osândit/ Departe de lume puţin am murit/ Ni-s ochii ferestre de gheaţă şi sloi/ Ni-i vremea bătută de grindini şi ploi/ Căci suntem departe de tot ce iubim/ Aproape de oameni am vrea să sā fim/ Vestită-i azi molima printre străini/ Departe de lume prin jaruri şi spini/ Ne ducem amarul poverile-s noi/ Departe de lume, aproape de noi”.

Dovadă că lumea a devenit cenușie și destul de tristă, este și poezia: „Lumea asta cenuşie”: „Se sting felinare, Luceferi răsar/ Pe cerul lumii, licăriri jucate/ Ne plânge trecutul, ideile apar/ Ne zbatem în zale trucate…/ Admitem ce-i nou şi aplaudăm/ De-i bine, de-i rău cine mai ştie?/ Ne plângem dar până ce respirăm/ Suntem vii în lumea cenuşie./ Ne ducem tristeţea tăcută în noi/ Nu-i voie să suferi, să plângi…/ Stăm drepţi înăutru ne suntem goi/ Şi-n frică poţi jalea s-o strângi…/ În lumea cea confuză şi morbidă/ Căutăm un pansament universal/ Şi ne târâm cu mersul de omidă/ Spre malul unde totu-i eternal./ Speranţa se-agaţă să rămână vie/ De unica zare ce-i plumburie/ Şi-odată, cândva, cineva o să ştie/ De ce-a fost lumea asta cenuşie…”

Mesajul poetei este nădejdea în Dumnezeu, rugăciunea, pocăința, îndreptarea vieții. Și următoarele poezii sunt rugăciuni și implorări către Pronia Divină: „Ne-a amorţit gândirea-n pribegie/ Iar slovele ne-au ruginit de tot/ În nebuloase-ntoarse spre vecie/ Ne vindem neputinţa pe un zlot/ Ne amăgim cu vise de un gram/ Şi ce-i bun se transformă-n rău/ Căutând un criogenat balsam/ Ne pierdem tot mai mult în hău/ Că rămasu-ne-a numai speranţa/ În Tine, Isuse, ce te-au răstignit/ Că doar Tu poţi trezi ignoranţa/ Învie-ne, Doamne, fă-ne de granit” (Învie-ne, Doamne!)

În cuvinte patetice, poeta îl imploră pe Dumnezeu să aibă milă de oameni și să facă în așa fel, încât să oprească molima ucigătoare: „Fă, Doamne, un Miracol!// Tu ai îngăduit, oare, acest prăpăd?/ Chiar de vezi că lumea se-nfioară?/ Nu-i drept şi şanse nu se întrevăd/ Nu-i chip să taie a molimei sfoară!/ Din vrerea Ta pornit-a nebunia?/ Ai poruncit că să fim pedepsiţi?/ Azi, peste noi, Ţi-ai aplecat urgia/ Cu-nsingurare, suntem oropsiţi!/ Tu eşti puternic şi le ştii pe toate/ Fă, Doamne, un miracol, fă ceva!/ Şi-aşază-napoi planeta pe roate/ Ţie, Doamne, nu-ncetăm a ne ruga!”

În același timp, poeta e conștientă că numai omenirea e vinovată pentru aceste urgii, pentru că s-a îndepărtat de Cristos. Și îl roagă să le ierte păcatele celor ce-au greșit și să mântuie și de această dată omenirea: „Scumpe Isuse”: „O, scumpe Isuse, Tu cu spini pe cap/ Ne-ai mântuit prin crudă suferinţă/ Şi-n negura nevredniciei mele sap/ Să caut flamura trezită din credinţă/ Căci ne-am pierdut, scumpe Isuse,/ În gloata mişeilor ne-am amestecat/ Am ignorat şi în fărădelegi nespuse/ Ne-am adâncit, tot mai tare, în păcat/ Azi capul ne plecăm cerând iertare/ Din inima mult rănită, nu ne izgoni/ Şi-n sfânta/ Înviere adu-ne împăcare/ Şi până-n ceasul morţii nu ne părăsi”.

Se știe că poetul e un tribun și în această calitate, mijlocește pentru poporul lui, trezește conștiințe și cheamă la unire și rezistență.  În același timp, el cere iertare în numele omenirii, la fel ca profeții, ba și suferă pentru ea. O suferință participativă și substitutivă, la Patima lui Isus. Responsabilitatea lui este uriașă, nu e o simplă joacă de-a cuvintele frumoase. Arhetipul slujitorului suferind pentru toți, este oglinda suferinței mântuitoare a lui Dumnezeu pentru întreagă Creația Sa.

Acest veritabil jurnal liric al suferinței pandemice trebuie să redeștepte omenirea, inconștientă și cu o conștiință laxă, care a lăsat totul pe seama lui Dumnezeu. „Vino, Doamne, salvează omenirea!”: „În postul Paştelui s-a pornit urgia/ De-o molimă pământul e cuprins/ Prin zale acum respiră toată glia/ Şi-n lanţuri ne e sufletul pătruns/ Azi se răzvrăteşte spiritul poetic/ În astă glorie a tumultului global/ Ne-am lăsat duşi spre-un malefic/ Contemporan sau nesimţit banal/ Nici n-am mai ştiut să ne rugăm/ Şi supremă ne-a fost doar rutina/ Tu ne-ai oprit acum să reflectăm/ Din conştiinţă să spălăm rugina/ Şi-ndepărtaţi ca şi nişte transfugi/ Lăsa-vom să pătrundă curăţirea/ Azi înălţăm spre Ţine, sfinte rugi/ Vino, Doamne, salvează omenirea!”

Omenirea a ajuns la vremuri de restriște. Oamenii sunt dezbinați de cei puternici și cad pradă ispitelor. Dar, vremea e și de împăcare și unire pentru a învinge răul din noi și din afara noastră. Pentru a putea juca împreună „Hora biruinței”: „În vremuri tulburi fost-am dezbinaţi/ Şi-n zdrenţe inimile ne fracţionăm/ Venit-a vremea să redevenim fraţi/ Iubirea-n suflet să o fredonăm!/ Suntem mai buni decât am fost/ Şi mai căliţi suntem de suferinţă/ Gata! Destul cu tristul post/ Venit-a vremea să fim biruinţă!/ Să-ntoarcem lacrima-n surâs/ Şi timpul ruginit în primăvară/ Să preschimbăm plânsul în râs/ Şi să ne prindem toţi în horă iară!” De altfel, în poezia protestatară, autoarea are de spus ceva important. Prin aceste versuri,  ea a devenit o voce destul de puternică, demnă de a fi luată în seamă.

Următorul capitol este destinat iubirii. El se numește „Iubirea din inimă”, cea adevărată, adică. Cea generatoare de fericire și împlinire. Cea născătoare de „O mie şi un infinit de  sentimente”. Drept pentru care, Mihaela CD îi închină femeii o frumoasă odă, în semn de omagiu: „Femeie venită din rai pe pământ/ O mie de gânduri într-un cuvânt/ Eşti lăsată a procreerii legământ/ O mie de simfonii… într-un cânt!/ Eşti un infinit de lacrimi de dor/ Şi-un infinit de şoapte de amor/ Numită eşti al iubirii ambasador/ Un infinit de note ce cântă în cor!/ În tine-s o mie de vise briliantine/ Ţie vin poeţii versuri să-ţi închine/ Aduni o mie de săruturi cristaline/ O mie de surâsuri pe feţele senine!/ Eşti un infinit de valuri candide/ Şi-un infinit de-mbrăţişări toride/ Femeie şi copilă cu priviri timide/ Eşti un infinit de trăiri translucide!/ Femeie, în tine roua verii se adună/ Şi-o mie de spice prinse-n cunună/ În tine-s razele de soare şi de lună/ O mie de simţiri ce-n suflet răsună!”(O mie şi un infinit de  sentimente”).

Poeta consideră iubire: „pasăre măiastră”, continuând seria metaforelor: ”Ne-ai fost prin viaţă vizitiu/ Înnobilând simţirea noastră” (Odă iubirii).           Și iată un fel de crez poetic al autoarei, care pune iubirea pe primul loc, dintre cele trei virtuți teologale:”Căci din simţire am creat poeme/ Ce vor rămâne-n slove iscălite/ Şi am purtat a vieţii diademe/ Prin timpuri de iubire învelite./ Şi moştenire las un unic gând/ Oricât de mult vă-ncearcă viaţa/ Ghidaţi să fiţi de-acelaşi cânt/ Iubirea să vă fie-n veci povaţa!” (Povața iubirii).

Mihaela CD și-a propus un deziderat umanist: „Aş vrea în lumea sărăcită/ Să oferim prilej de bucurii/ Să-nlăturăm a răului ispită/ Dăruind raze de bine, aurii/ Ce-am primit, lumii să dau/ Să-mpart harul meu în jur/ C-un mic gest curat să iau/ Oful şi tristeţea dimprejur/ Că-i mare bucuria celui care/ Din al său suflet poate dărui/ Şi n-aşteaptă răscumpărare/ Cu graiul slovelor ştie mirui” (Din cuprinsul inimii). Cât despre iubirea de cuplu, poeta a rezumat-o magistral în două versuri: „Eu ţi-s dovada scrisă pe hârtie/ Iar tu-mi eşti aerul universal” (Dovada că exiști).

Capitolul 7 este destinat trăirilor poetice. Și aici întâlnim „Strofe dezlănțuite”, sentimente, altruism, neliniști creatoare. Poeta a lăsat și un testament liric în poezia intitulată chiar așa: „Testament”: ”Vă las poezia din sufletul meu/ De plec fără să dau de ştire,/ Să-i faceţi un loc într-un muzeu/ Lumii să-i fie eternă oştire./ Căci poezia ce salvează suflete/ O port în fiinţa ce-mi cântă mereu/ Sunt haruri primite-n cuplete/ Ce vin să se-arate în chipul de zeu./ Şi las în testamentul ce-l scriu/ Doruri eterne pentru cei plecaţi/ Sunt doar a suferinţei străvezire/ Sunt lampadarul ce îi plânge pe taţi./ N-am timp destul să împac omenirea/ Dar rolul meu mi l-am făcut/ Mi-am îndeplinit corect menirea/ Şi binele la lume l-am trecut./ De n-am timp să termin de scris/ Tot ce am început aici pe pământ/ În Raiul cu stele le-oi scrie deschis/ Iar vouă în versuri am să vă cânt”.

Ca orice poet, care e și puțin folozof, Mihaela CD își pune multe din întrebările fundamentale ale filozofiei: Ce e viața? Ce e iubirea? Ce-i sensul vieții? Dar mai ales, întrebarea de bază a Eccleziastului: „Ce folos?” De vreme ce totul e deșertăciune și goană după vânt… Iar concluzia este una: „Răspunsuri şi-ntrebări o mie/ Vin să-mi întunece al vieţii lin/ Şi mă îmbăt în vers de poezie/ Să umplu-al sufletului preaplin” (Răspunsuri).

Despre condiția poetului în lume, Mihaela CD are următoarea părere: „Scrie poeme pe-un colţ de ziar/ Şi-n dar oferă doinite sfâşieri/ Celor ce se opresc destul de rar/ Sărmanul poet mai bogat decât ieri/ Îşi duce tăcutul sac de poveri/ Dăruind vorbe întinse pe pâine/ Că e mai bogat decât a fost ieri/ Şi e mai sărac decât fi-va mâine/ Zilnic versuri se zbat prin adieri/ Adună azi mai sărac decât mâine/ Strofe ce-l fac mai bogat decât ieri/ Chiar de le aude doar el şi-un câine/ Din mers arunc-un domn aprecieri/ De n-o fi azi, poate fi şi… poimâine/ Recitând flămând mai bogat ca ieri/ Şi adormind mai sărac decât mâine/ Speră… spălând ale lumii dureri/ Că e mai sărac decât fi-va mâine/ Şi-n rime mult mai bogaţi ca şi ieri/ Oftează visând un poet şi-un câine…” (Un poet și un câine).

Prin Capitolul 10, dar nu numai, autoarea ne oferă „Daruri de sufet”, de pildă, „Firul ierbii”. Câtă înțelepciune se află în poezia: „Lecția vieții”: „Visează ne-ncetat departe/ Spre zări măreţe şi sublim/ Cu slove scrise într-o carte/ Şi cu-o crenguţă de măslin/ Învaţă viaţa să poţi seduce/ Să-i fii tu suveran şi stăpân/ Şi nu lăsa pe oricine a te duce/ În negura prezentului păgân/ Fii bun! De ajutor în toate!/ Secretul vieţi-i bine păstrat/ Aici trăim atâta cât se poate/ Dar altu-i ţelul cel destinat!/ Vom învăţa lecţia vieţii/ Să strângem celeste avuţii/ În lumea de apoi, să ştii/ Nu-ţi folosesc alte bogaţii/ Aici, suntem ca într-o gară/ Căci am venit că să plecăm/ De-i viaţa bună, ori amarăS-o trăim şi să  ne bucurăm!”

Și iată, Capitolul 12, frumos intitulat, ca un generic de film, „Românie, plai de dor”, în care poeta declară hotărât: ”Acolo-i ţara, unde suntem noi!”: Cu noi o purtăm, ţara ni-i-n suflet/ Plecat-am şi-am luat ţara cu noi/ Ni-i încrustat pe-al inimii pamflet/ Acolo-i ţara, unde suntem noi!/ Ne curge-n vine sângele român/ Oriunde-n lume paşii ne poartă/ Aer respirăm cu românesc plămân/ Că naţia, ni-i sculptată-n soartă!/ Pâine mai dulce ori mai amară/ Am înghiţit trăind în depărtări/ Şi-n suflete ne-mpurpură o ţară/ Şi-un tricolor pudrat de sărutări/ Şi n-am uitat dulcele nostru grai/ Care răsună şi-n soare şi-n ploi/ În noi trăieşte, românesc colţ de rai/ Acolo-i ţara, unde suntem noi!”( Acolo-i ţara, unde suntem noi!)

De multe ori, glasul poetei este unul răzvrătitor pentru imensele nedreptăți îndurate de poporul român. Atunci, nimeni și nimic n-o poate opri să strige adevărul. Este invocat și spiritul lui Cuza, care a iubit poporul până la lacrimi: „Viteji precum Cuza de s-ar naşte iar/ Ţara ne-ar străluci într-o prosperitate/ Condus-a spre progres, domn popular/ Plin de nobleţe, bunătate şi dreptate!/ Curajul şi-adevărul fostu-i-au toiag/ Prin fapte mari a ridicat poporul său/ Unde eşti, Cuza?!… să mai vii în prag/ Căci azi poporu-ntreg strigă numele tău!” (Cuza, poporul strigă numele tău!)

Capitolul 14 se referă la „Tristețile sufletului”. Aici găsim poezii omagiale dar și comemorative, dedicații, cu caracter elegiac. Poeta utilizează frecvent termenii: etern, eternal, eternitate, în antiteză cu efemer, trecător, etc.

În Capitolul 15 intrăm în „Bucuriile sufletului”. În „Șezătoarea artelor” autoarea lansează o chemare către toți artiștii talentați din lumea întreagă să se unească într-o mare simfonie a spiritualității: „Artişti atât de talentaţi din lumea mare/ Veniţi să ne unim în spirit şi-n simţire/ În glas să rupem ale depărtărilor hotare/ Veniţi să ne-ntâlnim într-o însufleţire!/ Ne fie cultura vie călăuzitoare armonie/ Prin slove şi culoare să fim cuvântători/ Răsune a spiritualităţii noastre simfonie/ Prin voi cei de acum, prin voi cei viitori/ Voi, creatori ce prin artistice chemări/ Oferiţi bucurii-n lumea înconjurătoare/ Români împrăştiaţi prin cele patru zări/ Veniţi să onorăm a artelor şezătoare!”

Deja din Capitolul 16 asistăm cum „Crăciunul bate la ușă”. Doar că, de data aceasta, el vine cu o cruntă pandemie care seceră vieți. Într-o convorbire a mamei cu fiul ei, acesta e uimit de asemănarea lui Moș Crăciun cu Domnul nosru Isus Cristos. Iar mama, după câteva clipe de gândire, îi răspunde fiului: „–Da, harul său în Moş Craciun e întrupat”.

Capitolul 17 ne oferă „Petale de gânduri”. Aici întâlnim un frumos portret al Poetului, în poezia intitulată: „Suflet de artist”: „Poetul îşi dă sufletul cu împrumut/ Arde trăiri şi generos le-mparte/ Şi ceara ce se scurge-n timpul mut/ Rămâne să păteze file într-o carte/ Nu-l judecaţi că n-aveţi niciun drept/ Poetu-i semizeu, e dăruire dreaptă/ Nu-i puneţi lăcate şi zale peste piept/ El scrie slove chiar şi dincolo de treaptă/ Poetu-i liră ce cântă-n susur de izvor/ E-un suflet de artist, o apă curgătoare/ Poetu-i pasăre zburând pe-aripi de dor/ Făcut este din arşiţă, din vânt şi boare…/ Acesta e poetul cu suflet de artist/ Ce-ncântă tot pământul cu-al său vers/ Cu slova-i scrijelită de penelul trist/ Ce-i scrisă noaptea-n vis şi ziua-n mers…”.

Să treci prin viață cu pași de catifea este o artă. Catifeaua te acoperă, îți ține de cald, te protejează, estompează denivelările, înăbușă tropotul strident al pașilor. Ca și vocea de catifea care adaugă nuanțe subtile vorbirii. Mai cu seamă în declarațiile de dragoste spuse la ureche. Poetul e „mărturia vie a clipei”, spune autoarea. Și în această calitate, ea dă mărturie cu sine, cu viața și sângele său, cu toate cuvintele care au însoțit-o, au susținut-o și au iubit-o întreaga viață.

––––––––––

Cezarina ADAMESCU

Galați, 14 Noiembrie 2021

Mihaela CD : Poezii razvratite

Adaugă titlu

Veni-va lege nouă pe Pământ! 

 

Că suntem MULŢI ne strigă-n gura mare

Și că AICI sub soare nu-i LOC pe pământ

Războaie ar vrea să-nceapă, strigă TARE

Curând veni-va LEGE  nouă pe Pământ!

Voi cei MULŢI  nedoriti pricepeți îndată

Că vocea noastră-i UNA si n-o pot opri

Și GRIJA  zilnică ce-i tot mai  timorată

Cu alte  noi INVENŢII vor dori a asupri!

Și-n cimitire se-nmulțesc MORMINTE

Căci LOC sub soare NU E pentru toți

Dar sus în RAI  sunt locurile SFINTE

Ce-s pentru CEI BUNI ,nu-s pentru hoți

Și-n frica lor de LEGEA cea divină

Găsi-vor niste SCUZE jalnice de-atei

Voi să rămâneți DREPŢI și fără vină

Căci CEASUL morții sună pentru ei.

Și-n timp ce alte MOJICII prepară

Să facem PACE sfântă pe pământ

Domnul cel Sfânt din CER coboară

Ca sa ADUCǍ  lege nouă pe Pământ! 

Vânduți în mondială piață

 

Peste ape-nvolburate plânge sufletu-mi pribeag

Să mai cânte nu mai poate,  plânge-n van!

Și-n poiana ce odată  avea aerul dulceag

Plânge glia, plâng toți prunii, an de an!

La fereastră stă și-așteaptă o măicuță ostenită

Bolnavă și singurică, înc-un an și înc-un an

Sufletul să-mi fugă plânge către glia-nțelenită

Dar molima-n spate strânge.. ca un bolovan.

De departe STRIGǍ CERUL și cu îngerii în cor:

-Nu vă temeți de osânda ce-o trimite Dumnezeu

Ce faceți cu tot poporul și cu mamele ce mor?

(Și cu greața ce-i cuprinde râd c-un râs de cimpanzeu)

-Voi ce vindeți astăzi lumea,de o mamă-ați fost născuți

Nu vă plânge-n suflet gândul c-ați putea fi chiar și voi

Căci PUTEREA… astăzi râde… sunteți arhicunoscuți,

Dar de MÂINE , nu se știe… de-ți ajunge în nevoi.

Și-ntr-o parte-ntorc privirea,IGNORÂND întreg poporul 

Și tot râd c-un râs NEBUN,despre oameni,…despre viață:

-Doar o gloată de tâmpiți ce pe mări își plimbă dorul

 Să PRICEAPǍ că-s vânduți, într-o mondială piață!

Până când ?

Cât să mai îndurăm o nedreptate

Și cât să mai urcăm pe contrasens?

Căci judecata lumii-i o cetate

Închisă-n turn c-un unic sens!

Cât crezi ca-i negura mondială

Și până când să ne tot injosim

Acceptând o minciună globală

Tu, Doamne, spune Până când ?

PORȚI ÎNCHISE 

Pleacă la ceruri sufletele toate

Căci molima-i culege din mers

Și nimeni s-o oprească nu poate

Plângem și ne rugăm în vers

Bolnave minți întoxică poporul

Vor taxe pentru aer să plătim

Departe mamelor le plânge dorul

Și-n singurare vor ca să trăim

Degeaba-nchideți porți cu zale

Ne-nchideți trupul între ziduri seci

Dar sufletului nu-i poți sta în cale

Și zburdă pe-ale Universului poteci

Nu-s lanțuri ca să ne legați credința

Nici înfierați în beciurile reci

Sunteți doar zmei ce-și vând neputința

Și-n gândurile voastre-s monștrii,zeci

Ironică vioară   

Ironica vioară cântă afon

Se-ndeamnă să mai cânte  un ceas

Și zgârie a sufletului patefon

Căci a pierit iubirea ce-o avea în glas.

Din false prietenii-ndulcite,

Cu vorbe fabricate în catren

Se cern doar notele tocite

Restul plecate-s cu alt tren

Căci și succesul astăzi doare

Pe cei ce-n suflet sunt haini

Și pier vorbele înfloritoare

Ce le donau printre străini

Și-adorm veștede griji în umbră

Și ceasul bucuriilor le tace

Se-așterne praf în pacea sumbră

Ironica vioară tristă zace.

Neputincioși și lași         

Războiul voințelor se aprinde

Doldora sună galbeni în buzunar

Iar bogăția vrerea o cuprinde

Și moare vitejia celui temerar

Libertatea-i pusă-n lanț de pace

Cu zale de cuvinte stă legată

Și luptă greu credința care tace

În sufletele triste,speriată

Dreptatea-i strâmbă pentru nevoiași

Și-i o croială dreaptă pentru farisei

Suntem doar bieți neputincioși și lași

Și-n jugul nedreptăților zâmbim atei.

TEMELIA VIȚELOR ÎMPĂRĂTEȘTI 

  

Din alte lumi o să răsară bucuria

Din vremi ce nu-s trecute prin nevoi

Veni-vor soarele și trăinicia

Să vă sclipească peste nori și ploi

Răbdare frați români,răbdare!

Căci ceasul vieții nu-i trecut

Acolo fi-va dulce sărbătoare

Acolo-n Raiul țării de demult

Veni-vor vremuri fericite încă

Și vor sclipi în razele domnești

Frumoasa ie românească-i,stâncă

La temelia vițelor împărătești.

Răscoala sufletelor  

Trăim aievea un coșmar nedrept

Pe care minți bolnave ni l-au hărăzit

Nu-i drept pe lume s-ai o rană-n piept

Doar pentru că-n modele tu ai năzuit

Născuți suntem în timp nepotrivit

Secera nepăsării-i dezgropată

Ce-aveți cu noi? Voi n-aveți niciun drept

Să faceți gropi cu moartea pe lopată,

Se-ndeamnă cerul la răscoală

Și nedreptatea n-o poate răbda

Trezind și morți și cei căzuți în boală

Și mii de voci se-aud într-o vestire

Vin,vin , se-apropie  strigând

Pentru cei vii  amorțiți în neștire

Vin să ne-nvie  pe pământ!

FULGI ÎNARIPAȚI DE DOR    

Păzind  o flacără ce arde

Văd pași de înger în eter

Mă-ndrept ușor și văd petarde

Mici licurici pășind spre cer

Se duc râzând spre veșnicie

Suflete prinse-n dans de-argint

Acolo-i vals și-i pură dărnicie

Și grăbesc pasul într-un sprint

Mă-ntreb de-s vie ori de-s trează

Visez,ori nu? Oare-i adevărat?

Și-mi strig conștiința brează

Și sufletu-mi atat de-mpovărat

Și-n flacăra ce-ncet se stinge

Luminile adorm ușor…

Și-mi pare frig și-n suflet ninge

Cu fulgi înaripați de dor!

Aripa sufletului nu o puteți reteza

Chiar de-om pleca spre nemurire

Spre Rai să ne urmați nu-ți cuteza

Acolo unde-i blândă pace și iubire.

Judecata din urmă 

Judecata din urmă o să vie

Pe cerul nedreptăților lucind

Și-acolo jale cruntă o să fie

Mișeii-n întuneric buimăcind

Cu zbice împletite-n răutate

Ați ticluit distrugerea masivă

Ați picurat cu rău incet în rate

Peste populația stând  pasivă

Din toate legile cele făcute

Vă faceți scuturi pentru voi

Râuri devin lacrimi durute

Ce-n șiroaie curg către voi

Dar nu vă pasă triste umbre

Căci n-auziți decât ce-i vrut

In  nopțile ce-s reci și sumbre

Voi din arginți vă faceți scut

Și curge nepăsarea-n valuri

Se-adună peste voi comori

Poporul spulberat pe maluri

Respiră prin tulburați pori

Pleacă rând pe rând sărmanii

Spre cerul păcii ca să-nvie

În van cred să scape hoțomanii

Judecata din urmă o să vie!

Poezii razvratite MIHAELA CD

Florentina Savu prezentand cartea :Destine frante

CUVÂNTUL AUTORULUI

Personajele mele fac parte din lumea satului de odinioară, când viața era destul de grea, când stagiul militar al tinerilor dura trei ani încheiați, așa, ca nici duoă zece ani de la încheierea celuu de-al doilea război mondial.Datoria față de patrie era prioritară iar băieții își lăsau vetrele, părinții, nevestele, iubitele și plecau să-și facă această datorie. Lacrimi, dor și speranță că timpul va trece până la urmă și vor reveni acasă pentru totdeauna, alături de toți cei dragi. În lipsa lui George, bătrânul său tată este cel care susține moral familia, este cel care se ocupă cel mai mult de nepoata sa, Ștefana, pe care o iubește enorm.

Emilia învață din mers meseria de gospodină și mamă, fiind doar un copil când fugise cu George și se stabilise în casa acestuia. Era învățată cu munca, făcea parte dintr-o familie numeroasă și nimeni n-o ocolise sau cocoloșise vreodată când era vorba de treburile casnice sau de munca la câmp. George o furase, teamă fiindu-i că părinții ei nu i-o vor da, nu numai pentru că era sărac dar mai ales pentru faptul că erau amândoi foarte tineri și necopți încă pentru o viață de familie statornică.

Puși în fața faptului împlinit, părinții nu au mai spus nimic și l-au acceptat. Ilie era fratele mai mare al lui George. El făcuse războiul, cam zece ani de armată și de luptă grea, pe pământ românesc ori pe pământuri străine. Îndurase geruri năprasnice, călduri, moarte, oboseală, epuizare dar nu-și pierduse speranța în victorie și într-o viață mai bună pentru el și pentru toți ai lui, pentru țară. Ilinca era femeia cu care își unise destinul, chiar înainte de moartea mamei sale, aceasta fiind o femeie care dusese o viață mai rebelă, crescută de bunici dar, odată venită în casa lui, construită după revenirea de pe front, o casă mică, modestă, simplă, ca pentru doi oameni, după modelul țărănesc al acelor vremuri, se dovedise a fi o femeie credincioasă, gospodină, iubitoare și la locul ei.

Cei doi au avut o mare influență asupra Ștefanei, pe care o iubeau ca și cum ar fi fost copilul lor. Locuiau cu toții în aceeași curte, între ei nu exista gard, erau ca o singură familie Ilie era un bărbat bine și cu vorba domoală.Pe timpul mai rece umbla îmbrăcat în pantalini bufanți din lână și într-un pulover gros peste care punea de fiecare dată un pieptar cu motive naționale și o pufoaică iar în picioare își punea pantofi cu șoșoni ori cizme de gumă.Pe cap avea o pălărie sau o căciulă cu urechi.Avea gura puțin într-o parte, abia se observa, când zămbea, ochi căprui, trăsăturile feței regulate și părul cărunt deși încă nu împlinise 40 de ani.

Anii de armată, de concentrare, războiul dus îi lăsaseră urme adânci nu numai pe față și corp dar și în suflet. Încerca să le ignore pe cât posibil, făcând bine celor din jur, acest lucru devenind apoi un deziderat pentru el. Ilinca îl susținea în tot ce făcea, îi era alături în permanență cu o mângâiere și cu o vorbă bună. Când George revine din armată își găsește fiica măricică dar între ei nu are loc o apropiere sufletească, parcă erau doi străini. Fata se temea de el, el nu se pricepea deloc să și-o apropie și de aceea Ștefana fugea mereu la „unchișorul” și la „tușica”, de fapt era mai mult acolo decât în casa părinților săi.

Chiar și nopțile și le petrecea adesea alături de Ilie și Ilinca, unde întotdeauna exista un pat gata pregătit pentru ea. Prostiile pe care George începuse să le facă imediat după întoarcerea din armată, îi întrista pe toți: și pe Emilia, și pe bătrânul său tată, și pe Ilie și Ilinca. Din prea multă dragoste pentru fratele rebel, Ilie îi trecea cu vederea toate acestea, George fiind mai mic decât fratele său cu vreo două decenii. Poate de aceea îl îndrăgise atât de mult și îl trata ca pe propriu-i copil, neezitând să-l muștruluiască ori de câte ori acesta îi înșela așteptările. Ce păcat! Ilie nu trăiește atât de mult încât să aibă timp să-i împlinească Ștefanei visul, acela de a o înfia și a o face legal copilul său. Moare fulgerător la numai 48 de ani, în floarea vârstei, plâns și însoțit pe ultimul drum de întreaga suflare a satului și nu numai. Este înmormàntat cu onoruri militare iar mormântul său a fost acoperit de 80 de coroane, majoritatea din flori naturale.Ștefana se simțea distrusă…

La numai nouă ani făcea cunoștință cu moartea! Dar… viața merge înainte, cu surprize și întâmplări de tot felul. Pentru o scurtă perioadă viața familiei, sub imperiul durerui, pare să se îndrepte spre firescul vieții însă între timp George merge la o școală de partid, obține o funcție importantă în comună și începe treptat-treptat să se îndepărteze de Emilia și de fete, fiindcă după sosirea sa din arnată, la niciun an, apăruse pe lume și Măgduța. Așadar, el se îndepărtează de familie pentru o femeie mai tânără și mai frumoasă, din punctul său de vedere, deși nici Emilia nu era de lepădat dar ea nu avea liceul, ca cealaltă care, de câțiva ani, era și profesoară suplinitoare în sat.

Despărțirea celor doi soți are loc cu sulițe și trâmbițe însă, gata, totul se încheiase iremediabil deși viața celor rămași în urmă se transformase într-un iad, iad pe care l-au depășit cu eforturi supraomenești: cu boală, cu depresii, cu tratamente, după care a urmat acalmia, resemnarea, suferința mută, tăcerea…Bunicul s-a prăpădit curând, fără ca Ștefana , de acum dimnișoară, să-i fie la cap, deși în acea zi se afla în sat dar lipsind de acasă. De unde să bănuiască ea că el își trăia ultimele ore de viață? Înainte de moartea bunicului și de despărțirea părinților, Ștefana află pentru prima oară de existența unui văr primar, fiul uneia dintre surorile lui George, un copil din flori, pe care aceasta îl dăduse spre adopție, de la vârsta de opt luni, el nefiind recunoscut de tată.

Cum lumea satului era foarte strictă cu asemenea situații, mama se vede nevoită să-și îndepărteze copilul de la sân, deși nu va mai avea niciodată un altul, dându-l unei familii despre care nu știa nimic: situație, localitate, absolut nimic! Nu am pretenția de a fi scris o carte extraoedinară dar întâmplările din ea sunt așezate cu suflet pe covorul vieții, un covor fermecat totuși și de pe care literele nu se vor șterge niciodată, nu vor fugi, nu se vor împrăștia. Sunt convinsă că întâmplările prezentate vor emoționa, măcar pe o parte dintre cititori și scriu cu tot dragul și din suflet pentru ei, scriu pentru aceia care vor trăi alături de mine și de eroii mei, integrându-se în povestea mea, însoțindu-mă pe acest drum bolovănos, spinos ori neted, în această luptă a unor suflete curate.

Nu intenționez să arunc vina asupra cuiva, dragostea este un sentiment, o stare și ea nu se poate impune și nici nu poate fi stăvilită cu forța. Cred că mulți dintre dv. ați trecut prin situații similare, însă fiecare a procedat conform principiilor sale, unii mergând înainte cu nepăsare, cu indolență chiar, alții retrăgându-se pentru a nu face rău cuiva, pentru a nu-și clădi fericirea pe nefericirea nimănui. Cei dintâi sunt cei puternici, cu sânge rece, pentru care doar sentimentele lor primează, cei de pe urmă sunt cei slabi, în stare să sacrifice totul pentru binele altora și care, datorită principiilor morale vor fi oropsiții vieții mereu.

Nimeni nu le va ridica statuie, nimeni nu-i va lăuda pentru sacrificiul lor, nimeni nu-i va observa și nu-i va auzi. Așadar, cum să-i condamni pe unii și să-i lauzi pe alții? Rămâi imparțial, treci mai departe, suferi, ierți, iubești și atât! Da, complicată situație, greu de explicat dar și mai greu de trăit! Noi familii, noi frați, frați vitregi, invidii, iubiri imposibile, căsătorii nepotrivite, destine frânte, viață risipită…

Situații peste situații, trăiri intense, renunțări, condamnări, moarte, plâns, tăcere și abia într-un târziu puțină îndrăzneală, îndrăzneala de a înflori la bătrânețe, de a urca spre paradisul visat, de a-ți folisi și a-ți pune la treabă fantezia, de a lucra cu ea și de a ignora toate eșecurile de odinioară. Timpul se micșorează, îți dorești o toamnă lungă și o iarnă cât de târzie ca să-ți poți trăi din plin viața pe care ai ținut-o în exil de bunăvoie. Amintiri din copilărie, din anii de școală, din adolescență, toate sunt trecute în revistă cu nostalgie, cu iubire, cu regret. Rând pe rând cei dragi au plecat într-o lume poate mai bună iar tu, personaj, te-ai trezit deodată orfană într-o lume din ce în ce mai rea și mai nepăsătoare, într-o țară pe care nu o mai recunoști. După toate întâmplările din viața ei, Ștefana ar fi vrut să mai privească cu seninătate înainte însă gândurile sale o măcinau și o chinuiau atât de tare încât nu mai era sigură de nimic.

Îi era milă de propria persoană și nu știa dacă merita să-i fie. Câte o roză își mai scutura petalele peste visurile sale, însă petalele odată căzute, se aprindeau ca sângele. Ochii i se tulburau apoi se limpezeau, recăpătându-și indiferența de zi cu zi. Ar fi vrut să spună: „Sunt nefericită!”, dar cât de fără sens, cât de fără noimă i se păreau acum aceste cuvinte! Zbor de păsărele își fâlfâiau aripile pe la urechile ei cu ciripitul lor vesel, îi dădeau binețe, tulburându-i liniștea și determinând-o să tresară și să le privească.Erau fericite păsărelele, fericite ca niște cântece de izbândă…Se întreba cu inima strânsă: „Oare, cunosc și eu un strop din această fericire?” Ce să-și răspundă?

Tăcea, nu avea ce spune, cuvintele sale se pierduseră printr-un timp furat, niște cuvinte vechi și uitate ca și ea. Ridica din umeri și mergea mai departe, cu ochii privind în gol. Cândva, aceiași ochi erau plini de visuri, de cântece, de viață. Dacă oamenii ar fi deschiși unii față de alții, ce bine s-ar înțelege! Dar au atâtea taine, atâtea asunzișuru și atâta răutate clocește în mintea unora și-n inima lor, că chiar frâng destine! Ți se face părul măciucă gândindu-te ce zace în astfel de suflete.Pământ prielnic dacă ar avea, răutatea acestora ar înflori ciulini peste sufletele pure… Dragii mei cititori, vă doresc lectură plăcută și vă rog aveți grijă de voi și de inima voastră! Iubiți-vă aproapele ca pe voi înșivă, iubiți-vă pe voi ca să-i puteți iubi și pe ei și mai ales, rețineți cuvintele de foc ale romanticului Ionel Teodoreanu: „Dragostea arde iară lipsa ei usucă!”

Așadar, nimic fără dragoste, nimic fără Dumnezeu! Dragostea și Credința sunt pietre de temelie la înălțarea cetății numită VIAȚĂ!

Florentina Savu

Ionuț ȚENE: ,,Eseu despre orbire” de Jose Sarmango. Ieșirea din pandemie prin iubire și comuniune!

Zilele trecute am citit un roman fascinant, care te face să înțelegi mai bine lumea de azi și întâmplările complicate prin care trecem. Romane scrise de portughezul Jose Saramngo am mai citit cu interes și plăcere. Vă recomand ,,Istoria asediului Lisabonei” și ,,Pluta de piatră”. Dar romanul citit recent de autorul portughez e mai fascinant și foarte actual, deși este scris în 1995.

,,Eseu despre orbire” este un roman zguduitor, o mărturie complexă a neîncrederii autorului în societatea contemporană, tot mai mecanizată, înstrăinată și robotizată, incapabilă să-și gestioneze și să-și rezolve crizele. Pandemia este folosită de putere pentru a controla societatea și a înlănțui omul liber. Într-un oraș anonim, populat de personaje fără nume, izbucnește o boală îngrozitoare ce provoacă orbirea generală. Fără o cauză aparentă, în afară de cea morală, oamenii își pierd, unul câte unul, vederea și barbaria se dezlănțuie prin aplicarea unui regim sanitar militarizat de către oficialități. Pentru acest roman Jose Saramango a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. ”Eseu despre orbire – e o poveste despre supravieţuirea în haos, când cel mai neîndurător duşman nu e nici frigul, nici foamea, nici mizeria, ci omul de lângă tine. Într-un oraş necunoscut, izbucneşte dintr-o dată o epidemie care îi face pe toţi locuitorii să orbească. Marea de lapte nu are vreo cauză concretă şi, se pare, nicio rezolvare. Soluţia la care recurg autorităţile este represiunea, iar mai apoi se ajunge la apariţia lagărelor. Singura rămasă neafectată rămâne soţia unui medic oftalmolog (ironie a sorţii?), cea căreia îi va fi imposibil să salveze tot oraşul, dar care va fi îndeajuns de puternică să aducă un grup de oameni înapoi la lumină” scrie pe coperta a IV-a. Unii cred că dragostea, încrederea, speranța, credința, emoția toate sunt oarbe. Lipsa emoției a dragostei într-o lume înstrăinată și rece de fapt a dus la orbire, mai întâi sufletească, apoi fizică. Dar cum ar fi dacă într-o lume care a orbit dintr-o dată, ai fi singurul care poate sa vadă? Ar fi acest lucru mai teribil decât orbirea? Aceasta este miza romanului, care construiește literar o distopie a unui regim militar sanitar care impune carnatinarea cu forța a orbilor, adică a celor care nu văd (sau nu pot să vadă).

Salvarea din distopie nu este medicală, ci morală. Cei care își recapătă emoțiile, exprimă iubirea față de aproape și vor să trăiască în comuniune încep să vadă și să înțeleagă. Acea cataractă care punea un văl alb pe ochi este de fapt ideologică și imorală. Emoția și dragostea fățișă zguduie nervii și orbii chiar încep să vadă și percep clar că se aflau într-o societate înstrăinată și condusă manu militari, în care distanțarea socială duce la însingurare. Iubirea de oameni și atingerea sufletească este cheia vindecării și răsturnarea regimului totalitar sanitar, care impunea lagăre prin carantinare și uciderea orbilor percepuți ca nefolositori pentru o societate tehnologică. Ieșirea spre lumină este morală prin emoția dragostei exprimate. Romanul se evidentiază din debut prin felul scrierii: dialogul integrat în naratiune, replici despicate prin virgulă, personaje fără un nume. Mizeria si degradarea sunt atât de bine surprinse în roman pentru a evidenția că înstrăinarea și carantinarea nu este soluția la vindecarea bolii. Nu putem trăi într-o lume fără credință, emoție și iubire. O societate fără atributul dragostei este distopică, un totalitarism al înstrăinării, care ucide sufletul. Fără spirit omul moare și societatea devine o lume a fiarelor controlate de putere.

,,Eseu despre iubire” este un elogiu adus iubirii. Soția doctorului, cel care orbește printre primii, luând contact cu un șofer care și-a pierdut vederea într-o intersecție de lângă cabinetul său, este cea care, dintr-un motiv tainic, rămâne imună la virusul care produce orbirea. Ea analizând orbii carantinați își dă seama că doar prin dragoste, înțelegere, apropiere și iubire boala se vindecă și declanșează războiul dragostei împotriva regimului militar sanitar al înstrăinării. Se spune ca in lumea orbilor, chiorul este împărat. Într-o lume plină de orbi, singurul care vede este paria. ”Uneori, trebuie să orbești pentru a vedea mai bine ca niciodată”. De fapt cei ce nu văd pot să vadă mai bine. Victoria poporului orbit de ideologie se poate obține doar prin iubire, la fel ca în romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, care se încheie evanghelic: ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Iubirea e singura formă de a vedea într-o lume de orbită de ideologie și un regim totalitar, militar sau sanitar. Să nu ne lăsăm orbiți de ideologie e morala romanului lui Jose Sarmango. Libertatea e o formă de a vedea prin iubire. Pandemia nu este numai sanitară, ci și morală, iar vindecarea ei se face prin iubire și înțelegere, nu prin distanțare și înstrăinare.

Ionuț Țene

Al. Florin ȚENE: Umanismul ca fenomen cultural renascentist în istoria culturii române

                        I

            Un moment important din istoria culturii române care evidențiază că aceasta avea atât un filon laic, dar și religios, este umanismul românesc ca fenomen cultural de tip renascentist. Așa cum a fost și în alte culturi europene, umanismul Renașterii a favorizat examinarea critică a faptelor de cultură datorită tendințelor și caracteristicilor sale în ascensiune progresistă din care nu lipseau respectul față de religie, concepția față de lume, cultul clasicismului antic greco-roman, promovarea spiritului critic în filozofie, promovarea stoicismului, epicureismului și scepticismului, având o contribuție esențială la formarea limbilor și literaturilor naționale, fapt ce a deschis perspective nebănuite pentru îmbogățirea tezaurului cultural al umanității.

            În dorința de a întări sub raport ideologic-spiritual sistemul feudal, domnitorii și clasele culte din evul mediu au promovat și sprijinit activitatea culturală pusă în slujba bisericii. Exemple sunt multiple, Brâncoveanu, Cantemir, Dosoftei, Ivireanu etc, Această activitate a avut incontestabile consecințe pozitive.

            Reluând firul culturii antice, al spiritual antic, Renașterea a constituit o revenire la firesc. Nici izvoarele bizantine și cele slavone ale culturii românești din evul mediu, având caracter precumpănitor religios, nici chiar întârzierea procesului de formare a unei  burghezii autohtone- care în alte țări europene a constituit baza  socială a noii mișcări culturale- nu au împiedicat constituirea unui umanism renascentist, care s-a manifestat nu numai prin intensificarea legăturilor multiple cu antichitatea clasică, prin introducerea studiilor clasice și a disciplinelor profane în general, dar și prin circulația și afirmarea principalelor motive și principiilor de gândire  umanistă. De remarcat faptul că cei care au contribuit la Renașterea culturii în țara noastră au fost clerul Bisericii Ortodoxe, al Bisericii Greco-Catolice și al Bisericii Catolice. Această activitate a avut un rol primordial cu consecințe pozitive. E suficient să amintim că numeroase biserici și mânăstiri, cum ar fi Bistrița, Hurezu, Govora etc au organizat biblioteci și tipărirea de cărți bisericești, rămânând până astăzi modele de artă tipografică, efectuarea de picturi murale- fresce interioare și mai ales cele exterioare de la mănăstirile din nordul Moldovei.

Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, este considerată vatra tipăriturilor din Țara Românească. Acolo s-au așternut pe o foaie de hârtie primele cuvinte cu ajutorul tiparniței de pe teritoriul României. Totul se datorează călugărului sârb Macarie, care a fost adus în țară de către domnitorul Radu cel Mare, pentru a consolida prestigiul Bisericii ca principal sprijin al statului. Târgoviște, acesta a fost al patrulea centru tipografic de limbă slavonă după Veneția, Cracovia și Cetinje, și primul în spațiul sud-est european. Călugărul Macarie s-a format ca meșter tipograf la Veneția, unde tipărise deja cinci cărți la Cetinje (Muntenegru), între anii 1493-1495. La Mănăstirea Dealu, Macarie a instalat prima tiparniță din țările române, din ale cărei teascuri a ieșit, în 1508, prima carte, un Liturghier.   Macarie (cca 1450-1455, cca 1521), apucase deja să tipărească unele cărți, primele de acest fel în limba slavonă – Octoihul (două părți 1493 și 1494), Psaltirea (1495) și Molitvelnicul (1493-1495), dar condițiile politice și culturale neprielnice, precum și relațiile cu românii de peste Dunăre, au făcut ca, în 1507, respectivul călugăr să-și afle adăpost la Mănăstirea Dealu, din mila lui Radu cel Mare, unde își începe munca migăloasă de scriere a primei cărți pe teritoriul țării noastre.

Îndoieli privind locul în care s-a tipărit Liturghierul (1508)  

Apariția primei cărți tipărite în spațiul românesc a suscitat numeroase controverse, majoritatea plecate de la omiterea locului de tipărire în exemplarele editate. Au fost vehiculate de-a lungul timpului atât centre tipografice din afara țărilor române, centre cu tradiție în ceea ce privește această tehnică (Veneția, Cetinje, Cracovia), cât și de pe teritoriul românesc (Bistrița olteană, Snagov, Govora, Târgoviște).   În lucrarea intitulată “Controverse privind tipărirea primei cărți în spațiul românesc. Liturghierul (1508)”, dr. Agnes Erich, de la Universitatea Valahia din Târgoviște și dr. Niculina Vârgolici de la Universitatea din București consideră că Liturghierul nu s-a tipărit în nici unul din centrele enumerate mai sus, ci la mănăstirea Dealul de lângă Târgoviște, loc de unde au pornit și directivele reformelor feudale politice, culturale și bisericești, fapt menționat anterior prin încercarea domnilor români de a centraliza puterile statului în mâinile lor. “Considerăm că Liturghierul tipărit de Macarie în Țara Românească nu putea găsi un loc mai propice decât la Târgoviște, cetatea de scaun a Țării Românești și locul de unde au pornit directivele privind reorganizarea pe principii moderne a Bisericii Ortodoxe Române. Importanța tipăririi acestui Liturghier constă și în faptul că este pentru prima dată când se tipărește această carte de cult care era esențială pentru săvârșirea slujbei, dovadă că a circulat în tot spațiul sud est European”, se arată în lucrare. În tiparnița de la Dealu, Macarie scoate trei tipărituri: un Liturghier (1508), un Octoih (1510) și un Evangheliar (1512). Liturghierul macarian are o dublă însemnătate: este prima carte românească tipărită; este prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă (se pare că traducerea în limba slavonă a fost făcută de patriarhul Nifon, în timpul șederii lui în Țara Românească dar acest lucru nu a fost încă demonstrat).

Ce învățăminte au fost scrise în Liturghier  

La sfârșitul liturghiilor din Liturghier se află tipărite unele rânduieli: povățuirea către preoți a Sf. Vasile cel Mare; rânduiala proscomidiei (partea liturghiei în care preotul pregătește pâinea și vinul pentru împărtășanie); liturghiile Sf. Ioan Gură de Aur (acest titlu lipsește din tabla de materii, unde este reunit din greșeală sub un singur titlu cu capitolul precedent), a Sf. Vasile cel Mare și a Darurilor înainte sfințite și alte câteva rânduieli obișnuite: rânduiala binecuvântării colivei, rugăciunile de la Vecernie, Utrenie etc. Trebuie, de asemenea amintite rânduiala litiei sau rugăciunea pentru apărarea țării.

Istoria Mănăstirii Dealu  

Mănăstirea Dealu, un așezământ de maici situat pe un deal din apropierea municipiului Târgoviște, este una dintre principalele atracții pentru turiștii care vizitează județul Dâmbovița. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazu. O așezare monastică exista la Dealu în anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea îi făcea danie mănăstirii două sate. Se spune că mănăstirea a fost întemeiată inițial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. Biserica Sf. Nicolae, singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Țara Românească.

Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești  

 La Târgoviște există un Muzeu al Tiparului și al Cărții Vechi Românești. Acolo se regăsesc prima tiparniță instalată la Mănăstirea Dealu, de călugărul sârb Macarie și prima carte tipărită în Țara Românească —”Liturghierul lui Macarie” (1508), precum și „Octoihul slavon” (1510), „Tetraevanghelul slavon” (1512), ediții princeps, cărți rare, fiind o dovadă vie a dezvoltării culturii pe teritoriul celor trei provincii  românești.

Multe mănăstiri reprezintă ele însele capodopere unice de arhitectură, mărturii ale forței de creație și originalității poporului nostru, din sânul căruia s-au ridicat meșterii anonimi, de o modestie exemplară, creatori ai acestor opere de artă, cu care ne mândrim și care dăinuie de veacuri. Toate acestea infirmă confruntarea generală dintre cultura laică și religie, ca una din pârghiile principale ale evoluției culturii românești. Întotdeauna a exista o împletire armonioasă între cultura religioasă și cea laică, contrazicând unele afirmații contrare susținute de unii istorici cu vederi de stânga. Nicolae Iorga afirma că epoca Renașterii n-a fost străină de noi, de vreme ce exista o cultură laică, o cultură latină de tip renascentist, atestată de personalități ca Luca Stroici, Grigore Ureche, Miron Costin. Elemente umaniste găsim, desigur, și în “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie “, și în “Școala de la Cotnari” a învățatului domn Despot Vodă, la învățatul Stolnic Constantin Cantacuzino, la Spătarul Milescu. Așa cum au demonstrate cercetătorii români, trăsătura fundamental specifică a umanismului românesc a fost conștiința romanității poporului român susținută și de cler, aceasta se explică prin faptul că Biserica era singura instituție de cultură în acea perioadă. Acest fapt este legat de lupta pentru independență apărută la cronicari, prezentă și în cultura populară. Tudor Vianu subliniază că manifestările de cultură umanistă pe teritoriul țării noastre reprezintă unul din ultimele valori ale curentelor umanist-renascentist europene, situând cultura noastră veche în contextual istoriei generale a culturii,

          Trebuie să ținem seama de două împrejurări specifice atunci  când examinăm umanismul românesc, faptul că stabilitatea contactului cu izvoarele culturii clasice și rigoarea conștiinței descendenței latine, a acelui sentiment al comunității cu Roma care a  avut apoi repercusiuni atât de însemnate în cultura  românilor, așa cum se specifică în” Receptarea antichității în literatura română”, în  “Studii de literatură universală și comparată “(București, Editura Academiei RPR, 1963, p.560. ). O astfel de situație i-a apropiat și mai mult pe umaniștii români  de cultura umanistă europeană, iar cultul civilizației antice, cu valorile sale clasice umaniste devenea la ei instituție patriotică, fiind legată de cercetarea originilor poporului român.

          Primul umanist român îl consider a fi Nicolae Olahus, care a aparținut în bună măsură istoriei culturale și politice a Ungariei, unde a urcat până la cele mai înalte dregătorii, dar care nu numai că se mândrea cu originea sa română, dar care era preocupat de istoria și destinele țărilor române. A fost printre primii care a susținut ideea originii istorice și a unității de limbă a poporului român. Acesta scria, cum specifică I. I. Firu, Corneliu Albu în cartea “Umanistul Nicolaus Olahus “, București, Editura Științifică, 1968, p. 120 : “Moldovenii au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și cei din Țara Românească…; limba lor și a celorlalți români a fost odinioară română, ca unii care sunt coloni romani.“ Printre umaniștii secolului al XVI-lea amintesc pe Ioan  Honterus de la Brașov, care a luat atitudine curajoasă împotriva clerului corupt, și a participat la reformă ca luteran moderat, mai amintesc pe Ioan Sommerus,”unul dintre cei mai înaintași gânditori umaniști ai timpului “, cum se specifică în “ Antologia gândirii românești, sec. XV-XIX, p.30“. Acesta a fost secretar la curtea domnească a lui Iacob Eraclid Despotul, profesor și conducător al Școlii latine de la Cotnari.

Cronicarii, deși aparțin altui secol, al secolului XVII și începutul secolului al XVIII-lea, nu depășesc umanismul de tip feudal. Este o perioadă tulbure,  care anunță un sfârșit dramatic de ev mediu, îndelungat și chinuitor. În aceste condiții s-a format istoriografia noastră națională, promovând o concepția împletită între laicism și religios, cu tendințe vădite de a elibera gândirea și cultura de gândirea strict religioasă și de a afirma gândirea națională.

La aceasta mai adăugăm patriotismul cronicarilor, prețuirea culturii antice, încercările de racordare la umanismul european contemporan, în aceste condiții avem o imagine mai limpede și clară a ceea ce au reprezentat marii cronicari în istoria culturii de Țările Române, cronicari, pe care eu i-am definit ca primii noștri jurnaliști.

          Afirmarea ideii unității poporului român, o concepție umanistă despre cultură și civilizație, aceasta a fost inaugurată de Grigore Ureche, dezvoltată de Miron Costin, iar cu Ion Neculce, cronica românească devine literatură memorialistică. Contemporan cu cronicarii a fost și Spătarul Nicolae Milescu, care a contribuit la lărgirea granițelor cunoașterii, la descoperirea unei lumi noi, îndeosebi a lumii chineze și a culturii acestui popor.

          Cantemir marchează un mare pas înainte față de cronicari atunci când afirmă în “Divanul”, cartea a II-a, titlul LXXI: “Nu rob, ci stăpân lumii te-au lăsat; pentru aceasta, tu pe dânsa, nu ea pe tine stăpânește.

Al. Florin Țene