Nuvelă dramatică despre I.D. Sîrbu și Dumitru Velea
Reconstituire literară inspirată de prietenia dintre cei doi scriitori. Dialogurile și scenele interioare sunt construite artistic, fără pretenția de a reproduce cuvânt cu cuvânt întâmplări istorice.
Scriitorul Dumitru Velea se află la biroul său de lucru și scrie. În odaie domnește liniștea. O liniște de bibliotecă veche, în care până și foșnetul hârtiei pare să aibă o semnificație aparte. Pe masa de lucru se află câteva manuscrise, un teanc de reviste literare, un pahar cu apă și stiloul pe care îl folosește de ani buni. În fața sa, o pagină aproape plină așteaptă continuarea. Dumitru Velea scrie, se oprește, recitește, apoi taie un cuvânt. Nu este mulțumit. Își sprijină spatele de scaun și își trece mâna peste frunte. A obosit. Dar nu oboseala trupului îl face să se oprească, ci o neliniște care, de câteva zile, îl urmărește fără să-i dezvăluie limpede pricina. Ridică privirea.
Rafturile bibliotecii se întind de-a lungul peretelui, încărcate cu volume. Unele sunt așezate în rânduri drepte, altele, mai vechi, stau ușor înclinate, ca niște oameni care au obosit să mai păstreze o ținută solemnă. Privirea îi alunecă peste cărțile lui I.D. Sîrbu. Se oprește. Lângă ele se află volumele pe care Dumitru Velea însuși le-a scris despre prietenul său. Atunci mâna i se desprinde de pe manuscris. Rămâne nemișcat.
Anii se retrag din jurul său, unul câte unul. Camera, masa, fereastra și lumina dimineții par să se îndepărteze. În locul lor se ridică, din adâncul memoriei, o altă lume. Craiova. Tinerețea. Facultatea de Filologie. Și un om care ieșise din închisoare, dar care nu fusese lăsat să se întoarcă pe deplin la viață.
— I.D. Sîrbu…
Dumitru Velea rostește numele încet. Îl rostise de atâtea ori. În conversații, în pagini de carte, în evocări, în amintiri. Dar acum numele nu mai este doar al unui scriitor despre care trebuie să scrie. Este numele unui prieten. Un prieten pe care l-a cunoscut într-o perioadă în care el însuși își căuta drumul în literatură, iar celălalt încerca să-și regăsească locul într-o lume care îl privise cu suspiciune chiar și după ce porțile închisorii se deschiseseră. Velea se ridică și se apropie de bibliotecă. Scoate un volum. Îl ține în mâini fără să-l deschidă.
— Câte ai avut de îndurat, I.D.!
Cuvintele rămân suspendate în aer. Apoi, ca și cum cineva ar fi rostit un răspuns dintr-o încăpere alăturată, îi revine în minte o imagine. Un om slab, cu chipul obosit, dar cu privirea vie. Un om care își purta suferința fără să o transforme într-un spectacol. Un om care putea să râdă, să facă ironii, să vorbească despre literatură și teatru, dar în privirea căruia se ascundea uneori o tristețe pe care nimeni nu o putea risipi. Velea închide ochii. Și începe povestea.
Craiova anilor de după război avea două chipuri. Unul era cel al orașului care își continua viața. Pe străzi circulau tramvaie, în piețe se vindeau legume și fructe, cafenelele își primeau clienții, iar studenții se grăbeau spre cursuri cu cărți sub braț și cu visuri încă neatinse de dezamăgire. Celălalt chip era ascuns.
Se afla în privirile oamenilor care vorbeau cu grijă, în conversațiile întrerupte când intra cineva necunoscut, în ușile care se închideau repede și în tăcerile care apăreau brusc între prieteni.
Era vremea în care un om putea fi judecat nu numai pentru ceea ce făcuse, ci și pentru ceea ce gândise, pentru ceea ce scrisese sau pentru ceea ce ar fi putut spune. Dumitru Velea era student la Filologie.
Pentru el, literatura însemna încă descoperire. Cărțile îi deschideau drumuri, iar scriitorii pe care îi citea deveneau, în imaginația sa, niște călători care trecuseră prin experiențe inaccesibile unui tânăr aflat la începutul vieții.
Îl atrăgeau poezia, teatrul, marile întrebări ale omului. Avea curiozitatea celui care nu se mulțumește să afle ce spune o carte, ci vrea să înțeleagă de ce a fost scrisă și ce se ascunde în spatele cuvintelor.
Într-o zi, în lumea lui literară a intrat I.D. Sîrbu. Scriitorul ieșise din închisoare.
Libertatea pe care o recăpătase nu semăna însă cu libertatea pe care o înțelegea un om care nu fusese niciodată închis.
Pentru ceilalți, libertatea însemna să poți merge pe stradă, să intri într-o librărie, să te întâlnești cu prietenii, să lucrezi, să citești.
Pentru el, toate acestea căpătaseră o greutate nouă. O ușă deschisă putea ascunde o primejdie. O întrebare aparent nevinovată putea avea un înțeles secund.
Un om care zâmbea putea fi sincer sau putea doar să-și îndeplinească o obligație. Nu mai era ușor să creadă. Și totuși, în ciuda tuturor acestor răni, I.D. Sîrbu nu renunțase la literatură.
Aceasta era puterea lui. Nu se întorsese din închisoare pentru a deveni un om care vorbește numai despre închisoare. Voia să trăiască, să citească, să scrie, să discute despre teatru, despre idei, despre condiția omului. Voia să-și recapete dreptul de a fi scriitor. Cu mare greutate fusese angajat secretar literar la Teatrul Național din Craiova.
Teatrul devenise locul în care încerca să-și reia viața intelectuală. Acolo, printre texte dramatice, actori, regizori și discuții despre spectacole, se putea apropia din nou de lumea pentru care se pregătise. Dar nici teatrul nu era o insulă desprinsă de realitate. Și acolo existau limite. Și acolo cuvintele trebuiau cântărite. Și acolo libertatea creației se lovea de zidurile nevăzute ale epocii.
În această lume l-a întâlnit Dumitru Velea. Pentru tânărul student, I.D. Sîrbu nu era numai autorul unor cărți. Era un om în carne și oase, un scriitor care purta asupra lui semnele unei istorii pe care tânărul abia începea să o înțeleagă. Între ei s-a legat o prietenie. Prietenia aceasta avea să reziste timpului, schimbărilor istorice și morții.
Teatrul Național din Craiova era, pentru I.D. Sîrbu, mai mult decât un loc de muncă. Era un spațiu al întoarcerii.
După anii în care fusese lipsit de libertate, după experiența detenției și după dificultatea de a-și găsi un loc în societate, activitatea de secretar literar îi oferea posibilitatea de a se apropia din nou de ceea ce iubise dintotdeauna. Literatura dramatică. Personajele. Conflictul. Destinul. Omul pus în fața unei alegeri.
Pentru un scriitor format în spiritul marilor întrebări filosofice, teatrul era locul în care ideile puteau deveni carne, glas și suferință. O idee rostită de un personaj putea să tulbure o sală întreagă. O replică putea să pună sub semnul întrebării o întreagă ordine socială. O tăcere putea spune mai mult decât un discurs.
I.D. Sîrbu știa toate acestea. În fiecare text dramatic vedea nu numai posibilitatea unui spectacol, ci și confruntarea dintre om și lumea care încearcă să-l supună.
Dumitru Velea, studentul care se apropia de el, descoperea treptat această dimensiune. În preajma lui Sîrbu, literatura nu mai era numai obiectul unor cursuri universitare. Devenea o experiență morală. Un mod de a înțelege istoria. O formă de apărare a conștiinței. Închipuiți-vă o după-amiază la teatru. Coridoarele s-au mai golit. Dintr-o sală se aud voci și zgomote de decoruri. Cineva discută despre o repetiție. Un actor trece grăbit, cu un text în mână.
Într-un birou, I.D. Sîrbu citește un manuscris. Pe masă se află mai multe pagini, iar lângă ele, un creion. Dumitru Velea intră. Sîrbu ridică ochii.
— Ai venit, Dumitre?
— Am venit.
— Ce mai face facultatea?
— Ne ține ocupați.
— Asta e bine. Un om ocupat cu lucruri serioase are mai puțin timp să se ocupe de prostii.
Velea zâmbește.
— Și teatrul?
Sîrbu privește manuscrisul.
— Teatrul este o lume în care oamenii se prefac că sunt alții pentru a spune, uneori, adevărul despre ei înșiși.
— Iar scriitorul?
— Scriitorul trebuie să aibă grijă să nu se prefacă prea mult.
— De ce?
Sîrbu lasă creionul jos.
— Fiindcă, dacă se obișnuiește să joace un rol, într-o zi nu va mai ști cine este.
Velea tace. În răspunsul acesta există ceva care depășește lumea teatrului.
I.D. Sîrbu vorbește despre om. Despre condiția celui care trăiește într-o societate în care i se cere să spună una și să gândească alta. Despre pericolul de a te obișnui cu minciuna.
— Dumneavoastră ați putea scrie despre orice, spune Velea.
Sîrbu îl privește.
— Nu, Dumitre. Nu despre orice poți scrie oricum.
— Dar dacă ai talent?
— Talentul nu te scutește de răspundere.
Apoi își reia lectura. Conversația s-a încheiat. Dar pentru tânărul student, câteva cuvinte au rămas deschise ca o carte.
Prietenia nu se naște întotdeauna printr-o întâmplare spectaculoasă. Uneori se construiește în timp, din întâlniri repetate, din discuții, din încredere și dintr-o anumită recunoaștere a celuilalt.
Dumitru Velea îl descoperea pe I.D. Sîrbu dincolo de reputația scriitorului și dincolo de drama omului trecut prin închisoare. Îl descoperea ca pe un spirit neliniștit. Un om care putea trece de la o observație ironică la o reflecție gravă, de la o glumă la o întrebare filosofică. Într-o clipă putea vorbi despre o piesă de teatru, iar în următoarea putea ajunge la problema libertății. Nu suporta superficialitatea. Nu-i plăceau răspunsurile convenționale. Și, mai ales, nu putea accepta ideea că literatura ar trebui să devină un simplu instrument al puterii. Pentru el, scriitorul nu era un funcționar al cuvântului. Era un martor. Un om care trebuia să păstreze în sine dreptul de a judeca. Dar această atitudine avea un preț. Experiența detenției nu putea fi ștearsă. Încrederea în oameni nu se reface printr-o simplă hotărâre. Unele răni nu se văd. Ele apar în ezitarea dinaintea unui răspuns, în schimbarea subiectului, în privirea care cercetează chipul interlocutorului.
Velea, tânăr fiind, poate că nu înțelegea toate aceste semne. Dar le simțea. Într-o după-amiază, în timp ce discutau despre o carte, conversația alunecă spre rostul scriitorului.
— Credeți că literatura poate schimba oamenii? întrebă Velea.
Sîrbu își împreună mâinile.
— Literatura poate să-i facă să se vadă.
— Și asta este suficient?
— Nu întotdeauna. Dar este un început.
— Iar dacă nu vor să se vadă?
— Atunci închid cartea.
Sîrbu zâmbi ușor.
— Numai că, uneori, o carte rămâne în om chiar și după ce a închis-o.
Velea îl asculta.
— Și dacă omul nu se schimbă?
— Atunci se schimbă poate cel care vine după el.
— Dumneavoastră mai credeți în viitor?
Sîrbu nu răspunse imediat.
Privi spre fereastră.
— Dacă n-aș crede, n-aș mai scrie.
Acel răspuns nu avea nimic triumfal. Nu era o declarație solemnă. Era mărturisirea unui om care își păstrase speranța fără să-și ascundă dezamăgirile. Dumitru Velea avea să înțeleagă mai târziu câtă forță se ascundea în această atitudine. Să scrii după ce ai cunoscut detenția. Să continui să gândești după ce ai fost pedepsit pentru convingerile tale. Să mai crezi în oameni după ce unii dintre ei te-au trădat. Aceasta era, poate, una dintre cele mai grele forme ale curajului.
Există închisori ale căror ziduri se văd. Și există închisori care continuă să existe după ce ușile lor s-au deschis. I.D. Sîrbu o cunoscuse pe cea dintâi. Dar cea de-a doua avea să-l însoțească multă vreme.
În societatea în care se întorsese, el trebuia să-și reconstruiască existența. Să muncească. Să scrie. Să se întâlnească cu oamenii. Să-și regăsească un loc. Dar trecutul nu rămânea în urmă. Îl urma. Îi condiționa prezentul. Îi îngusta posibilitățile. Îi amintea că libertatea recâștigată nu însemna neapărat și recunoaștere. Un om putea fi liber și totuși marginalizat. Putea fi angajat și totuși privit cu neîncredere. Putea scrie și totuși să nu aibă certitudinea că scrisul său va ajunge la cititori. Pentru I.D. Sîrbu, această contradicție era una dintre marile drame ale existenței sale. Între ceea ce putea gândi și ceea ce putea spune se deschidea o prăpastie. Între ceea ce scria și ceea ce putea publica se ridicau alte obstacole.
Iar între omul care fusese și omul pe care societatea era dispusă să-l accepte se afla o distanță greu de străbătut. Dumitru Velea îl cunoscuse în această perioadă. De aceea, memoria lui despre Sîrbu nu putea fi numai memoria unui autor. Era memoria unui om care încerca să trăiască după ce istoria îi luase ani din viață.
Într-o seară, după o discuție despre literatură, Velea îl întrebă:
— Credeți că oamenii pot uita ceea ce li s-a făcut?
Sîrbu își ridică privirea.
— Pot încerca.
— Dar dumneavoastră?
— Eu nu vreau să uit.
— De ce?
— Fiindcă uitarea poate deveni o formă de complicitate.
Velea rămase tăcut.
Sîrbu continuă:
— Dar nici nu vreau să trăiesc numai din amintirea răului. Dacă aș face asta, cei care mi-au luat libertatea ar continua să-mi conducă viața.
Aceasta era una dintre contradicțiile sale cele mai adânci.
Nu voia să uite.
Dar nici nu voia să fie definit numai de ceea ce suferise. Voia să fie scriitor. Voia să creeze lumi. Voia să dea glas personajelor sale. Voia să transforme experiența în literatură, nu să rămână prizonierul ei. Iar această luptă, nevăzută de cei din jur, avea să devină una dintre marile sale drame interioare.
Într-o zi, Dumitru Velea îl găsi pe I.D. Sîrbu preocupat de un text. Părea obosit. Pe masă se aflau mai multe foi, iar unele erau acoperite cu însemnări. Velea îl întrebă:
— Lucrați la ceva nou?
— Încerc.
— Nu sunteți mulțumit?
— Sunt mulțumit de ceea ce scriu. Nu sunt mulțumit de lumea în care trebuie să trăiască ceea ce scriu.
Velea zâmbi.
— Lumea nu a fost niciodată perfectă.
— Nici nu i-am cerut să fie perfectă.
Sîrbu se ridică și începu să se plimbe prin încăpere.
— I-am cerut doar să nu-l oblige pe om să se mintă.
Se opri.
— Știi ce este cel mai primejdios?
— Ce?
— Să ajungi să nu mai simți că minți.
Velea nu răspunse.
— La început, omul știe când spune ceva împotriva conștiinței sale. Suferă. Se rușinează. Își caută scuze. Dar, dacă repetă destul de mult gestul, într-o zi începe să creadă că nu are de ales.
— Și atunci?
— Atunci a pierdut ceva esențial.
Sîrbu reveni la masă.
— De aceea scriu.
În glasul lui nu era patetism.
Era hotărâre.
Nu hotărârea celui care se crede invulnerabil, ci a celui care știe cât de vulnerabil este și care, tocmai de aceea, încearcă să-și păstreze libertatea interioară. Velea îl privea cu admirație. În fața lui se afla un om care cunoscuse răul, dar nu voia să-l transforme în singura măsură a lumii. Un om care refuza să accepte că suferința trebuie să aibă ultimul cuvânt.
Timpul a trecut. Studentul Dumitru Velea a crescut, a scris, și-a construit propriul drum literar. Prietenia cu I.D. Sîrbu a rămas una dintre acele experiențe care nu se închid odată cu trecerea anilor. Unele întâlniri se estompează. Altele se transformă în repere. Iar unele devin, fără ca omul să-și dea seama, o parte din propria conștiință.
Pentru Velea, I.D. Sîrbu a rămas omul pe care îl cunoscuse la Craiova, după ieșirea din închisoare, omul care încerca să-și refacă viața și care, cu mare greutate, își găsise un loc la Teatrul Național. Dar timpul aduce și despărțiri. Oamenii îmbătrânesc. Drumurile se schimbă. Prietenii dispar.
Iar într-o zi, fără să fii pregătit, afli că omul cu care ai vorbit despre literatură, despre teatru și despre viață nu mai este. Moartea lui I.D. Sîrbu a închis o existență, dar nu a închis și povestea ei. Pentru Dumitru Velea, prietenul dispărut a continuat să existe în memorie. În cărți. În paginile scrise despre el. În nevoia de a înțelege și de a transmite mai departe ceea ce văzuse. Pentru că memoria unui prieten nu este alcătuită numai din întâmplări. Este alcătuită și din întrebările pe care nu ai apucat să i le pui. Din răspunsurile pe care le-ai înțeles prea târziu. Din gesturile cărora, în tinerețe, nu le-ai acordat suficientă atenție. Din acele clipe obișnuite care, după dispariția unui om, devin neprețuite.
Uneori, Velea își amintea de o conversație și se întreba dacă nu cumva ar fi trebuit să insiste. Alteori, își amintea de o tăcere și încerca să-i descopere înțelesul. Ce simțise Sîrbu atunci? Ce gândise? Ce nu spusese? Nimeni nu mai putea răspunde. Rămăseseră cărțile. Și memoria.
Dumitru Velea deschide ochii. Este din nou la biroul său. Volumul lui I.D. Sîrbu se află în mâinile sale. Pe masă, manuscrisul a rămas neterminat. Afară, lumina dimineții s-a schimbat. Soarele a urcat, iar razele lui pătrund mai adânc în încăpere. Velea privește cărțile din bibliotecă. Acum nu mai vede numai titluri și cotoare. Vede o viață. Vede un om care a ieșit din închisoare și a trebuit să lupte pentru a-și recâștiga dreptul la muncă și la creație. Vede un scriitor care a ajuns secretar literar la Teatrul Național din Craiova, dar pentru care această întoarcere în lumea culturii nu a putut șterge nedreptățile trecutului. Vede un prieten. Și, odată cu el, își vede propria tinerețe. Dumitru Velea așază cartea pe masă. Ia stiloul.
Începe să scrie. Nu mai caută o formulare frumoasă. Nu mai caută o frază care să impresioneze. Simte că trebuie să scrie simplu, cu gravitatea celui care mărturisește. Scrie despre Craiova. Despre studenția sa la Filologie. Despre întâlnirea cu I.D. Sîrbu. Despre omul care ieșise din închisoare și care, în ciuda tuturor dificultăților, încerca să-și reia locul în lumea literaturii. Scrie despre Teatrul Național. Despre prietenie. Despre anii care au trecut. Și despre cărțile care au rămas. La un moment dat, se oprește. Privește pagina. Apoi scrie: „L-am cunoscut pe I.D. Sîrbu într-o vreme în care viața lui fusese deja frântă de istorie, dar în care spiritul său refuza să se lase învins. Eu eram student la Filologie, la Craiova. El ieșise din închisoare și își găsise cu mare greutate un loc ca secretar literar la Teatrul Național. Între noi s-a legat o prietenie pe care timpul nu a putut-o șterge.
Abia mai târziu am înțeles pe deplin ce însemna libertatea pentru el. Nu era un cuvânt rostit la sărbători și nici o formulă dintr-un discurs. Era dreptul de a gândi fără teamă, de a scrie fără să-ți trădezi conștiința și de a rămâne om într-o lume care încerca să te transforme într-un supus.
Astăzi, când privesc cărțile lui și cărțile pe care le-am scris despre el, nu văd numai opera unui scriitor. Văd chipul prietenului meu. Văd Craiova tinereții noastre. Și văd drama unui om care a fost lipsit de libertate, dar care nu a renunțat niciodată la libertatea dinlăuntrul său.” Velea se oprește. Își lasă stiloul pe masă. Citește încă o dată. În ochii săi se adună o tristețe calmă. Nu este tristețea celui care nu se poate desprinde de trecut.m Este tristețea celui care știe că trecutul nu poate fi schimbat, dar că adevărul despre el trebuie păstrat. Se ridică și se apropie de fereastră. Orașul își continuă viața. Oamenii merg la serviciu. Mașinile trec pe stradă. Undeva, cineva deschide o carte. Velea se întoarce spre bibliotecă.
— I.D., spune el, povestea ta nu s-a terminat.
Nimeni nu răspunde. Dar în liniștea camerei, scriitorul are sentimentul că prietenul său nu este departe. Nu pentru că s-ar fi întors din moarte.Ci pentru că memoria unui om continuă să trăiască în cel care îl poartă în suflet. Dumitru Velea se așază din nou la birou. Mai are de scris. Mai are de spus. Mai are de mărturisit. Și, în timp ce stiloul înaintează pe hârtie, cărțile din bibliotecă par să-și fi schimbat înțelesul. Ele nu mai sunt numai mărturii ale unei opere. Sunt mărturii ale unei prietenii. Ale unei epoci. Ale unei suferințe. Ale unei conștiințe care nu a putut fi redusă la tăcere.
Spre seară, Dumitru Velea recitește paginile scrise. Încearcă să-și imagineze cum ar fi privit I.D. Sîrbu această povestire. Poate ar fi găsit unele lucruri prea solemne. Poate ar fi făcut o observație ironică. Poate ar fi spus că literatura nu trebuie să transforme omul într-un monument. Velea zâmbește. Da, I.D. Sîrbu nu trebuie transformat într-un monument rece. El trebuie păstrat viu. Cu inteligența sa. Cu ironia sa. Cu îndoielile sale. Cu slăbiciunile sale omenești. Cu dragostea pentru teatru și literatură. Cu suferințele pe care nu le putea împărtăși oricui. Cu demnitatea pe care a încercat să o apere până la capăt. Adevărata prietenie nu înseamnă să ascunzi umbrele celuilalt. Înseamnă să le privești fără să uiți lumina.
Dumitru Velea închide manuscrisul. Pe copertă nu a scris încă titlul. Se gândește.Apoi, încet, așterne cuvintele: CĂRȚILE CARE NU TAC.
Da. Acesta este titlul. Fiindcă I.D. Sîrbu nu mai poate vorbi. Dar cărțile lui vorbesc. Fiindcă prietenii dispar. Dar amintirile lor rămân. Fiindcă istoria poate încerca să ascundă adevărul. Dar literatura îl poate scoate din nou la lumină. Dumitru Velea privește încă o dată raftul. Într-un colț al bibliotecii se află cărțile lui I.D. Sîrbu. Lângă ele, propriile sale volume despre prietenul dispărut. Două destine literare. Două drumuri. O prietenie. Și o mărturie care continuă.
În acea seară, înainte de a stinge lumina, Velea mai deschide o dată cartea lui I.D. Sîrbu. Citește câteva rânduri. Apoi o închide cu grijă. Nu ca pe o carte terminată. Ci ca pe o conversație care va fi reluată. Pentru că sunt prietenii pe care moartea nu le poate încheia. Sunt cuvinte care nu se pierd. Și sunt cărți care, după ce autorul lor a plecat, continuă să spună ceea ce oamenii au încercat cândva să nu audă.
În liniștea bibliotecii, Dumitru Velea înțelege, poate mai limpede ca oricând, că destinul lui I.D. Sîrbu nu este numai povestea unui scriitor persecutat. Este povestea unui om care a încercat să-și păstreze libertatea într-o lume care îi cerea supunere. Este povestea unui intelectual care a cunoscut închisoarea și care, după eliberare, a trebuit să lupte din nou pentru dreptul de a munci și de a crea. Este povestea unui prieten. Iar prietenia, atunci când este adevărată, nu se sfârșește odată cu viața. Ea trece în memorie. Din memorie, în cuvânt. Din cuvânt, în carte. Și din carte, în conștiința celor care vor veni. În cele din urmă, nu cărțile îl păstrează numai pe scriitor. Cărțile păstrează și oamenii care l-au iubit, l-au înțeles și au refuzat să-l lase pradă uitării.
Iar în biblioteca lui Dumitru Velea, cărțile lui I.D. Sîrbu continuă să vorbească. Nu tare. Nu triumfal. Ci cu acea voce limpede și gravă a adevărului care, oricât ar fi fost amânat, își găsește până la urmă cititorul.
Al.Florin ȚENE