Anatol COVALI: Casa

Casa

 

Sufletu-i trist de-o vreme. Casa în care-a stat
se nãruie sub timpul ce-o apasã,
iar el nu se mai simte demult în ea acasã,
din zi în zi e tot mai strâmtorat.

Sã-şi facã alta nouã n-a-ncercat
pentru cã n-ar mai fi aşa frumoasã.
Chiar şi de carii vremii cu insistenţã roasã
lui i se pare încã un palat.

Plouã cu lacrimi fiecare gând.
Va trebui sã plece din dânsa în curând
şi nu ştie-ncotro paşii-or sã-l poarte.

Va regreta cãminul în care-a stat închis,
dar unde-n orice clipã mereu a avut parte
de mângâierea tandrã-a unui vis.

————————————–

Anatol COVALI

București

30 ianuarie 2019

Vasilica GRIGORAȘ: sauna sufletului

sauna sufletului

 

uneori mă cocoţ în norul meu
şi stau relaxată
într-un abur transparent
saună a sufletului
în care plonjează uşor
nestemate efigii
încrustate pe chipul
unei duminici de toamnă
presărată cu pomi de o viabilă
seninătate subterană
din care picură stropi verzi
de sevă proaspătă
învăluindu-mă tandri
asemenea cuvintelor de dragoste
tăinuite pe strada amintirilor
unde lampadarele crizanteme
îşi aruncă şăgalnic
luminile limpezi peste umeri
conturând înflorituri molatice
pe franjurii jaboului
intenţie lăudabilă
de a induce frăgezime
inimii juvenile
cu armonii ruginii

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

30 ianuarie 2019

Maria CIUMBERICĂ: Eu nu te pot compara

Eu nu te pot compara

(gânduri dedicate prietenei mele – Miriam Miriam)

 

Fiecare vers al tău
ascunde o lacrimă.
Fiecare adiere de vânt,
îmi aminteşte
că undeva… departe…
dar totuşi aproape
de sufletul meu,
îşi duce dorul iubirii
un alt suflet nobil.

Nu-mi place să spun
cuvinte în care
– nu-i aşa?! -,
nici tu nu crezi.
Şi nu-mi place
ca ele, cuvintele
să fie legate
cu fundă roşie…
Nu-mi place
să-ţi perii umărul
şi nici să-ţi laud
truda nopţilor,
prefăcute în Noi Zori.
Dar îmi place
să-ţi spun doar atât:
„Eu nu te pot compara”.

––––––––––––-

Maria CIUMBERICĂ

Bucureşti

30 ianuarie 2019

La mulți ani, poetei Miriam Nadia Dăbău !!!

Echipa LOGOS&AGAPE

Florin-Cezar CĂLIN: Nu sunt clovnul vieții mele…

Nu sunt clovnul vieții mele…

 

Sunt doar un clovn, ce-a rătăcit prin viață,
(un suflet blând … de-a dreptul amuzant).
Ce-a alergat, prin ea, ca o paiață!,
Cu circul său cam vechi și … ambulant.

De mine-a râs într-una omenirea,
(deși n-am fost de râsul nimănui).
Un suflet blând, sfidând nenorocirea,
… ce este la-ndemâna ori și cui.

Pe străzi pustii ființa mea petrece,
Deschide nostalgii de vise moarte.
… cu fericirea … dânsul se întrece,
În vise dar și-n șoapte disperate.

Alerg sau stau pe loc … nici eu nu știu,
E important că încă mai exist!.
… căci mi-am cedat destinul fistichiu,
Acelui dor ce își asumă risc.

Rătăcitor, pierdut prin lumea mare,
Ostaticul din visul ne-mplinit!.
Îmi fac eu stategia cu răbdare,
… în siguranță … că n-am fost mințit.

Revăd în tine dragostea dintâi,
(răspunsul la dorința limitată).
… de-a fi eu saltimbancul ori și cui,
Dar … clovnul vieții mele … niciodată.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

30 ianuarie 2019

Simina PĂUN-MOISE: în ziua

în ziua

 

în ziua în care am cunoscut iadul
am început să trăiesc.
cuprinsă în dorul iubirii nebune,
spre tine, cu torțe de lacrimi aprinse
alerg, mă-ntrec cu luna nebună
şi nădăjduiesc.

lacrimi de vecernie ne bântuie timpul
şi lupte acerbe vom duce cu noi.
vom crede că viața-n smerenie dusă,
cu timpul, ne scapa de-ai noştri strigoi.

ies fumuri din coşuri papale,
tribut dat plecării al celui ce-a fost.
se-aprind candelabre, se strigă a jale…
cine-i mai bun? cel ce-a venit sau cel ce
a fost?

îmi cade o torță-n țărână…
se stinge sub talpa-mi pe jar sfârâind.
mi-e viața cu o torță de azi mai puțină,
iar moartea, cu ochii luminii mă urmăreşte zâmbind.

se aprind lumânări în mijlocul serii
şi popii îmi cântă frumos recviem.
mă-nclin cu tristeţe la marginea vieții,
aprind o țigară şi printre genele morții,
iubire, te chem.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

30 ianuarie, 2019

Corneliu NEAGU: Nagoda răzvrătită

NAGODA RĂZVRĂTITĂ

În fiecare seară, când frunzele uscate
adună neuitarea sub pomii de pe mal,
ursita părăsită coboară din cetate
să-şi caute iubitul ajuns la carnaval.
Să fii chiar tu ursita plecată fără voie
din turnul amăgirii pe-o aripă de vânt?
iar eu o amintire, ca şi bătrânul Noe
ce-și căuta odată o palmă de pământ ?

O, nicidecum, iubito, miraje retrezite,
pe culmile gândirii, se pot ivi oricând,
dar știu, dintodeauna, că fostele iubite
în triste carnavale nu s-or opri nicicând.
Iar tu rămâi aceeași în sfânta amintire,
ce-mi bântuie uitarea pe timp nedefinit,
nagoda răzvrătită – iubită în neștire
pe malul unei oaze, la margini de zenit.

Dar ai plecat iubito, cu aripa mai frântă,
mușcată de păcatul căzut din palmieri,
iar eu acum, în suflet, adun magie sfântă
din amintiri si doruri venind de nicăieri.

————————————

Corneliu NEAGU

30 ianuarie, 2019

Gheorghe PÂRLEA: Nimic fără Dumnezeu în poemele lui Marin Beșcucă din volumul „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”

Recent, am recitit (după o variantă din CrestinOrtodox.ro), poemul „Cântecul Potirului” de Nichifor Crainic, considerat, alături de „Iisus în celulă” de Radu Gyr”, ca aparținând celor mai frumoase poezii născute în închisorile comuniste, literatură ajunsă sub privirile noastre prin reconstituirea ei după surse orale. Așadar, o literatură salvată de memorie. Și amintesc aici, legat de vehiculul poemului lui Nichifor Crainic, numele preotului Opre Crăciun, supraviețuitor al calvarului de la Aiud.

Citind și recitind cele două poeme numite, am ajuns să mă întreb dacă doar dramatismul mediului concentraționar poate stimula asemenea creații lirice de excepție. Desigur, nu dispun de competența necesară în a oferi răspunsul la o asemenea întrebare. Și nici nu am la îndemână o analiză a fenomenului – care e posibil să existe. Am invocat deci o interogație retorică.

Am putea totuși să ne întrebăm, cu posibilitatea de a avea și un răspuns, cum stăm azi cu poezia rezultată din raportul poetului cu Cerul. La o reacție spontană, s-ar părea că nu stăm bine, de vreme ce libertatea anarhică de azi, în care Dumnezeu se află, ca pe vremea iluminismului ori a modernismului, într-o paradigmă de marginalizare, desigur, cu oarecari diferențe. Iluminiștii renunțaseră să se mai ocupe de Dumnezeu, considerându-L neimplicat, după crearea omului, în viața pământească, iar moderniștii l-au ignorat complet, invocând inexistența Lui.

Dar iată că despre postmodernismul literar aflăm că el nu exclude credința, pietatea, căutarea mistică, acestea manifestându-se „liber prin vasele comunicante ale mentalităţii postmoderne” (Corina Braga). Circulația aceasta liberă însă ar avea drept caracteristică o atitudine de ridiculizare și caricaturizare asumată de scriitor în raportarea sa la Creator (pr. dr. Daniel Enea).

Desigur, generalizarea cu privire la caracteristicile curentelor culturale nu exclude existența unor situații particulare. În acest context al temei, excepția pe care încerc să o prezint aici cititorului e un poet care scrie, deși aparține postmodernității (în formă), poezie cu o puternică încărcătură religioasă. E vorba de poetul Marin Beșcucă, pe care îl aflăm, în substanța scrisului său, sub un puternic și continuu monolog ce îl invocă pe Creator ca pe Cel ce „e totdeauna bun”, ca pe Cel ce te ridică mereu, „nu te lasă la pământ”.

Intervenția mea de aici e de pe poziția cititorului comun și se limitează la unul dintre volumele numitului poet, ales anume pentru asta din suma cu două cifre a cărților pe care le semnează, tomuri ce, fără vreun merit sau efort personal depus spre a le obține, le am cu autograf în modesta mea bibliotecă. Referitor la această neverosimilă posesie, când l-am întrebat pe generosul autor „De ce eu?”, dumnealui a invocat… prietenia. O prietenie în virtual, cu efecte, iată, în real (mă refer la raftul bibliotecii mele care îi conțin cărțile).

Cartea asupra căreia fac aici câteva referiri reprezintă expresia poetică a autorului Marin Beșcucă contextualizată temei religiozității, nu însă ca poezie religioasă după definiția clasică, ci ca literatură care conține predominant relația poetului cu Cel care întreține în noi scânteia sau, în cazurile mai rare – Marin Beșcucă încadrându-se în această excepție –, focul sacru. Volumul invocat are titlul „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”, apărut în 2018 la Editura „Aureo” din Oradea.

Floricel, fiul lui Florin și al Florinei – iată, numele fiului nici că putea fi un altul; dacă nu prin botez, atunci prin decizia poetului care îl istoricizează în carte –, e un mai tânăr prieten al autorului, preot, „ mare iubitor de oameni (firește), „un tip de om aparte”, cu „un ceva pe care ți-l impune” și cu gânduri ce „se prindeau în același zbor” cu ale poetului, prietenul său. În conținutul ei, cartea ni-l dezvăluie doar subliminal pe cel căruia îi este dedicată, căci poemele volumului reflecă sinele poetic al autorului. Floricel e catalizatorul reacției, stimulentul care produce compusul poetic.

Poetul crează în acest volum – prin cuvânt, firește – ceea ce face pictorul cu edificiul cel inițial, dezgolit de imagini interioare spre a-l desăvârși apoi ca Biserică, trup și suflet întru Domnul. Cu imaginea ființială a lui Floricel, ca interlocutor pasiv, poetul lucrează asupra propriei ființe, dezvăluindu-ni-se împreună. Cititorul cu care mă identific aici nu-l poate vedea, așadar, pe poet decât de mână cu Floricel, căci lumina ființei „Tânărului Purtător de Har” se reflectă spontan pe chipul celui care o „gestionează” în poem. El, poetul, e „inginerul de lumini” care exploatează efectele blendelor în platoul de creație, valorificând potențialul reflectorului, sursa luminii, harul împărtășit în doi: unul, Floricel, care poartă harul frumuseții interioare, celălalt, îndrituirea harică de a pătrunde în peștera care ascunde lampa lui Aladin. Poemele/ secvențele poetice, din această carte, în număr de 130, alcătuiesc un summum dual, expresia întregului poetic rezultat din actul confesiunii/ monologului poetului, avându-l pe Floricel ca persoană a doua „tăcută”.

Dar ce-ar fi subiectiva și sumara mea prezentare de aici, fără mostrele, în context, de trăire poetică. Așadar, voi preleva câteva frânturi de poem pe care le voi selecta spre a releva câteva repere. Țin însă, înainte de asta, să fac eventualului cititor al acestui demers o precizare (eventual, preventivă), anume că poetul Marin Beșcucă folosește în poemele sale o marcă gramaticală proprie, o licență de autor, adaptând la diateza reflexivă verbe care sunt consacrate la diatezele activă sau pasivă. Asta însemnând că poetul suportă asupra sa trăiri pentru care lingvistica oficială nu oferă soluții particulare (în context, mi-amintesc de topica neoficială privind unele semne de punctuație, în cazul cunoscutului poet Cezar Ivănescu).

În poemele volumului numit vom găsi, între altele, reflecții asupra autocunoașterii, condiție primară în a a face posibilă creșterea spirituală. În poemul „Licărire” poetul dă sens dificultății privirii în interiorul propriu, aventura introspecției. Întâi ironizează privirea selectivă, tendința narcisistă a celui care experimentează cercetarea propriilor stări: „și tragi din retină să se vină/ numai ce ție-ți-e pe plac…/ nici măcar sufletul nu-l întrebi,/ pofticios nevoie-mare!/ și-ți tragi o imagine,/ alta-și-alta-și-alta,/ și,/ ba pe-asta, nu!/ șoptești de buzele să nu te simtă,/ auzul să nu te audă…”. Poetul continuă, în poem, natura frământărilor legate de reperele bunei călătorii lăuntrice: „îți faci trupul semn de întrebare/ și lași liber ochiului…/ dar nu vrea să plângă,/ și el vrea să știe tot!/ din licărire se devine scânteie,/ focul vrășuie stâlcind cronologia…/ deja sunt mai bătrân/ o emisferă din viață așteaptă răspunsuri,/ cealaltă refuză jocul…/ și gluma se-ngroașă!/ din nou,/ de sub clipă,/ o licărire!/ îți cere drept testament:/ mie nu trebuie să-mi spui,/ am fost peste tot!…” Și poetul deapănă ghemul temei, adresându-se confesorului: „ …i-așa comedie în gânduri, Floricel,/ subtil,/ totul ți se prezintă din divin,/ este o curgere care te prinde de origini,/ iar amintirile vin să-ți ceară drept de tezaur,/ eh!… ce vânt de la ruși!”

Crezul poetic al lui Marin Beșcucă conține substanța dictonului născut din retorica lui Cicero, prin adaptare la Dumnezeul creștinilor: „Nihil sine Deo!”. Poetul îl invocă adesea pe Dumnezeu, ca în poemul „Bucuria harului”: „eu sunt născut Poem!/ așa mi-a născocit Mărțișor!…/ Iar Poemul de mai sunt simte în totumu-i/ bucuria harului – în totumu-i!/ vezi tu Floricel,/ eu n-am conceput o fracțiune de timp/ să nu-mi iau în conștient prezența Șoaptei/ Nihil sine Deo,/ la mine, a jucat primordial!/ m-am venit târziu și greoi,/ dar în mine a curs de celula dintâi,/ apoi am intrat în disoluție,/ de unde mi-am adus memoria apei,/ apa este apa vie deci,/ Dumnezeu!/ Bine mi Te-ai venit, Doamne!/ am mai spus,/ iar curgerea mea s-a devenit fundamentală…/ Nihil sine Deo, Tânăr Purtător de Har,/ m-a prins în metabolismu-i divin/ și m-am rămas prin oarba-mi credință,/ dar, biet om!/ am acceptat Poemul de catapeteasmă, / și, Floricel,/ toate curgerile mele s-au fost în căutare, băiatul meu…”

Marin Beșcucă e încredințat că din același „Nihil sine Deo!” s-a născut și poetul ce-i poartă numele și prenumele: „Nihil sine Deo/ mi-era pasul sângelui, Floricel,/ mi-era amprenta bătăii în inimă,/ Nihil sine Deo!/ iar sufletu-mi știa toate astea,/ însă-i plăcea să mă ispitească…/ dar nu mi l-a lăsat Dumnezeu!/ într-o noapte cântecul de cocoș mi-a ciupit doar visul,/ iar visul n-a mai apucat să ascundă/ și Dumnezeu mi-a pus Șoapta pe căpătâi,/ era Poemul, Floricel./ Poemul!” („Și căile mele nu le-au cunoscut”).

Iată, în mult prea sumara mea perindare peste natura numitei cărți a poetului Marin Beșcucă, și un fragment de poem psalmic, parcă turnat în matricea Psalmilor lui David, care, citit cu sufletul, face posibil și acordul de harpă: „Doamne,/ sunt eu, robul Tău!/ Doamne,/ dă-mi Lumina!…/ aici este totul înserat, iar tremurul/ din glas își smulge genunchii și te-așezi,/ secătuit!/ să duci ființa la țărână,/ Doamne,/ Tălpile Tale…/ da, Doamne, știu că acum calci pentru mine,/ calcă peste mine, Doamne,/ ce poate fi mai sfânt?/ calcă peste mine, Doamne!/ da, Doamne, prin toate mi Te-ai venit mie,/ eu Poemul Ți-l înridic Slavă!” (“Sfințenie”)

Așadar, poetul Marin Beșcucă poartă în eul său liric fiorul divin, bucuria comuniunii în Logos. S-ar zice că „manifestul” său poetic contravine modei actualei epoci culturale, căci nu-i de-ajuns să accepți doar forma constructului poetic de azi, ci trebuie să-ți adaptezi și fondul la conceptele modei, la deziderate precum… „concret”, „aici și acum”, „fizic și senzorial” , „colocvial” etc. – de fapt, un „univers al opacității”, constată ceilalți. Poate că tocmai din cauza asta, poetul Marin Beșcucă, are încă, absolut nedrept, doar „viză de flotant” în spațiul monopolizat de literații „oficiali”.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

31  ianuarie 2019

Monica Luminița CHIRIAC: Doar un surâs …

Doar un surâs …

 

Doar un surâs, atât, a mai rămas din noi,
Dar, un surâs stingher, pierdut de conținut,
Căci, tot ce-am fost odată, s-a pierdut,
Și fum e tot ce ne-am promis demult.

Dar, pentru unii, e mult prea mult și-atât,
Iubirii noastre, nimic nu i-a fost deajuns,
Dragostea noastră a apus demult
Și totul azi e „preschimbat în scrum”.

Dintr-un surâs, iubirea noastră s-a născut,
Dintr-un surâs, pierdut în ochii mei căprui,
Doar cu-n surâs, scânteia s-a aprins atunci,
De un surâs a fost atunci nevoie, doar atât …

———————————

Monica Luminița CHIRIAC

30 ianuarie 2019

Victor COBZAC: Nu știu poet mai mare

NU ȘTIU POET MAI MARE

(versuri dedicate Poetului Grigore VIERU)

 

Aș vrea să-i semăn lui:
Talent… fără hotare,
Nu-i chip mai luminos
Și nici Poet… mai mare.

Nu știu Poet mai sacru,
Nici mai român, de unde
Mai iubitor… de frate,
C-un vers ce te pătrunde.

Nu știu Poet mai drag,
Primit, unde s-ar duce,
Cu uși la cer deschise,
Ca mierea scrisul dulce.

Nu știu Poet mai sincer,
Cu sine-n primul rând,
Divin, ca glasul Mamei
Și ca un miel, de blând.

Nu știu Poet mai nalt,
Prin felul cum gândește,
Și-un loc pe unde calcă,
Sfințit dumnezeiește.

Nu știu născut să moară
Și… să rămână… viu,
Să-l plângă mic și mare,
Un alt Poet… nu știu!!!

——————————————

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău, Basarabia

22 ianuarie 2019

 

Marin BEȘCUCĂ: Iarna…

așa,
într-o doară:

… !! …
iarna mi se așezase-n cerdac !
ședea picior peste picior, sorbind,
din horn !
urme de trabuc …
fumul își râdea în barbă
văzând-o cât e de snoabă …
Domnul Nixon Cel Negru,
începu să-i latre o snoavă
și treceau urme de copite de mistreți,
de-a valma !
peste chida albă la față,
de spaimă !
și palma,
simțeam cum mă strânge-n destin,
soarta mi se scrisese-n pelin,
cineva-mi tot bătea cuie în crucea pieptului,
mă lăsasem de mult de tabac !
dar tușesc incognito,
saltimbanc !
sindrom mefistofelic,
din vitro …
sufletul îmi scuipa crucea în cuie,
tămâie,
aduceau cocoșii,
deodată cu zorii,
puturoșii !
dormeau pe cămașa muierii …
și era o nebunie de Sărut în festin,
dar se trebuia viu !
somnul nu e rupt din destin …
și zorii plecau mai departe,
iz de Sărut să-l împarte
și niciodată noaptea nu e mai noapte
de dragostea nu este … pe genunchi,
ori, fie, pe coate …
coaste ,
rupte-n coadă de topor,
și-un icnit,
simplu-color …
și am subt cearcăn răni,
înnegrite,-n colți de crivăț,
băț !
ce căuta aurul, singur, prin grădină,
la schimb !
cu 5000.000 de unități de streptomicină …
știu-știu,
mi-ai construit o casă din gheață,
săpată-n cuvinte !
dar inima mea își are Sărutul în puls,
îmi stă o lacrimă-n margine de plâns,
sângele iubirii mi-i cald,
vină-te-n poemul ăsta,
de scald …
și ce-am să mi te scald !

—————————–

Marin BEȘCUCĂ

31 ianuarie 2019

(Frânturi din volumul ,,Monstrul de pe Dilimandjaro”)