Ben TODICĂ: SOARELE ȘI UMBRA – ORB, DAR DREPT!

Într-unul dintre articolele apărute pe blogul meu, intitulat „Stalin – Soare înșelător”, am avut bucuria unui dialog cu profesorul Viorel Roman din Germania și cu profesorul Florentin Smarandache din America.

M-a atras în mod deosebit întrebarea profesorului Smarandache despre destinul istoriei: Dacă Hitler nu ar fi existat, ar fi apărut un alt om care să declanșeze un război asemănător? Era războiul inevitabil sau omul a fost cel care l-a făcut posibil? Există un determinism al istoriei sau istoria este doar rezultatul unei nesfârșite succesiuni de întâmplări?

Profesorul Viorel Roman a răspuns din perspectiva credinței, vorbind despre relația dintre credință și rațiune și despre un Plan al Creatorului care ne depășește, dar în care omul participă prin propriile sale alegeri. Am citit dialogul și, cum mi se întâmplă uneori, în loc să găsesc răspunsul am găsit o altă întrebare. Și am pornit la drum cu ea.

O diavoliță, o pasăre și un abis de gheață

I-am imaginat profesorului Smarandache următoarea poveste: Cu cinci sute de ani în urmă, o diavoliță a salvat un muritor de rând din flăcările iadului. Gestul ei a încălcat legile lumii din care făcea parte și, pentru această abatere, a fost pedepsită. A fost înlănțuită și ferecată într-un abis de gheață, unde frigul îi devenise singura companie. Zi și noapte. Zi și noapte. Până când, într-o zi, o pasăre din acea lume a început să zboare deasupra stâncii. Poate că a atras-o frumusețea chipului ei. Poate că a fost doar curioasă. Poate că și păsările au instinctul lor de a salva ceea ce omul nu mai vede.

Pasărea a revenit în fiecare zi. Până când, într-o bună zi, s-a hotărât să ciocănească în peretele de gheață. O dată. Apoi încă o dată. Și încă o dată. Ciocăniturile au continuat până când gheața a început să crape. Apoi s-a spart. În zeci de bucăți. Aerul cald de afară a pătruns în abis și fata s-a trezit. Și-a rupt lanțurile și a fugit în lumea muritorilor. Nu voia putere. Nu voia răzbunare. Voia să fie iubită. Pentru că inimile oamenilor sunt fierbinți. Pentru că lacrimile lor sunt amare. Și pentru că parfumul azaleelor este, uneori, suficient ca să convingă un suflet că merită să se întoarcă la viață.

L-am întrebat atunci pe profesorul Florentin Smarandache: Ce spuneți, domnule profesor? Este adevărată povestea sau este imaginație? Eu cred că este adevărată.

Desigur, din punctul meu de vedere, povestea este adevărată.Nu am cum să demonstrez că diavolița a existat.Nu am văzut abisul.Nu am cunoscut pasărea.Și nici nu știu dacă în iad cresc azalee.Dar aici începe întrebarea mea. Ce este imaginația? Și dacă ceea ce numim noi imaginație este doar ceva ce încă nu știm să măsurăm?

Am ajuns să cred că omul nu inventează întotdeauna. Uneori poate că își amintește ceva. Alteori poate că vede, pentru o clipă, o posibilitate care încă nu există în lumea lui. Matematica m-a făcut să mă gândesc la acest lucru. Există numere reale. Există numere imaginare. Și, cu toate acestea, amândouă pot participa la rezultate perfect reale. Atunci de ce „imaginar” trebuie să însemne neapărat „fals”?

Poate că avem prea multă încredere în limitele propriilor noastre instrumente. Poate că universul este mai mare decât ceea ce putem vedea. Poate că există lumi pe care nu le putem măsura încă. Iar dacă există, poate că imaginația este una dintre ferestrele prin care omul le presimte. Nu afirm. Mă întreb. Și cred că uneori întrebarea este mai sănătoasă decât certitudinea.

Universul și omul

Cu cât privesc mai mult în jur, cu atât mă întreb dacă universul nu este mult mai ordonat decât lumea pe care am construit-o noi. Stelele își urmează drumurile. Planetele își respectă legile. Materia ascultă de reguli pe care încă încercăm să le înțelegem. Iar noi?

Noi avem legi, instituții, guverne, universități, tribunale, academii, tratate, organizații și milioane de pagini despre adevăr și dreptate. Și totuși, încă ne certăm pentru ele. Poate că problema nu este că omul nu cunoaște adevărul. Poate că problema este că fiecare generație crede că l-a găsit definitiv. Aici începe pentru mine Soarele și Umbra. Soarele este ceea ce vedem. Umbra este ceea ce nu vedem. Dar amândouă aparțin aceleiași realități.

Când rațiunea uită de inimă

Nu mă tem de rațiune. Dimpotrivă. O admir. Fără ea nu am fi ajuns pe Lună, nu am fi descifrat atomul, nu am fi construit calculatoare și nu am fi putut privi atât de departe în cosmos. Dar mă întreb ce se întâmplă atunci când rațiunea este despărțită de conștiință. O formulă poate fi impecabilă. Un plan poate fi perfect. O organizație poate funcționa fără greșeală. Și totuși rezultatul poate fi împotriva omului.

Poate că aceasta este una dintre marile tragedii ale istoriei: omul a învățat să fie foarte eficient înainte de a învăța să fie suficient de înțelept. Și atunci ne întoarcem la Hitler. Dacă el nu ar fi existat, ar fi apărut altcineva? Nu știu. Poate da. Poate nu. Dar cred că întrebarea adevărată este alta: Ce condiții au făcut posibil ca un asemenea om să ajungă să aibă puterea pe care a avut-o? Pentru că un om singur nu poate face istorie de unul singur. În jurul lui există întotdeauna o societate. Există oameni care îl urmează. Există oameni care îl susțin. Există oameni care tac. Există oameni care se tem. Și există oameni care, poate, își spun că nu este treaba lor. Aici începe responsabilitatea noastră.

Boala puterii

Am văzut de mic că omul vrea să fie iubit și admirat. Copilul caută aprobarea. Tânărul caută iubirea. Artistul caută recunoașterea. Omul politic caută votul. Conducătorul caută puterea. Iar puterea este un lucru ciudat. La început spui: „Vreau să fac bine.” Apoi: „Vreau să am posibilitatea să fac bine.” După aceea: „Trebuie să am mai multă putere ca să pot face bine.” Și, într-o zi, fără să observi, ajungi să spui: „Trebuie să rămân la putere.”

Poate că aici începe boala. Nu la puterea în sine. Ci la momentul în care omul nu mai poate trăi fără ea. Și atunci mă întreb: Ce se întâmplă cu politica? Ce se întâmplă cu justiția? Ce se întâmplă cu medicina? Ce se întâmplă cu educația? Ce se întâmplă cu presa? Toate au fost create pentru om. Dar dacă omul începe să existe pentru ele? Atunci ceva s-a răsturnat.

Libertatea

Am crescut într-o lume în care ni se vorbea mult despre societate. Mai târziu am ajuns să trăiesc într-o altă lume și am început să privesc aceleași cuvinte dintr-o altă parte.

Libertate. Democrație. Proprietate. Dreptate. Sunt cuvinte frumoase. Dar ce înseamnă ele atunci când ajung în viața de zi cu zi? Dacă sunt cetățean, ce înseamnă că statul este al meu? Dacă votez, ce responsabilitate are cel pe care îl aleg? Dacă plătesc taxe, ce primesc înapoi? Dacă legea este pentru toți, cine îi supraveghează pe cei care o aplică? Nu pun aceste întrebări pentru că aș avea răspunsurile. Le pun tocmai pentru că nu le am. Și poate că democrația adevărată începe atunci când cetățeanului nu-i este frică să întrebe. „Țara noastră, casa noastră”

În România copilăriei mele am auzit expresia: „Țara noastră, casa noastră.” Era o formulă care trebuia să ne amintească faptul că țara ne aparține tuturor. După schimbarea sistemului, m-am întrebat: Dacă este casa noastră, ce s-a întâmplat cu ea? Cine a rămas proprietar? Cine a devenit proprietar? Și cine a fost doar spectator? Nu vreau să judec aici oameni sau generații. Istoria este mult mai complicată decât o singură explicație. Dar cred că avem dreptul să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu munca unei populații întregi atunci când un sistem economic s-a prăbușit și altul a venit în locul lui. Pentru că oamenii nu trăiesc numai din ideologii. Trăiesc din munca lor. Din casele lor. Din sănătatea lor. Din educația copiilor. Din speranța că ziua de mâine va fi puțin mai bună.

Banul

Banul este un instrument. Și, ca orice instrument, poate fi folosit pentru bine sau pentru rău. El poate construi un spital. Poate ridica o școală. Poate hrăni o familie. Poate finanța o invenție. Dar poate deveni și zid. Un zid între om și ceea ce are nevoie pentru a trăi. Pământul exista înaintea banului. Apa exista. Aerul exista. Lumina exista.

Omul a venit apoi și a început să pună prețuri pe aproape toate. Nu spun că acest lucru este în întregime rău. Fără un sistem economic, societatea modernă nu ar putea funcționa. Dar mă întreb dacă nu am ajuns uneori să confundăm valoarea cu prețul. O pădure are un preț. Dar cât valorează? O zi din viața unui om are un preț? Dar cât valorează? Un copil are un preț? Dar cât valorează? Poate că aici începe adevărata sărăcie: atunci când măsurăm totul în bani și uităm că unele lucruri nu pot fi cumpărate.

Umbra

Am folosit în trecut expresia „cei din umbră”. Astăzi aș spune altfel. Poate că nu există întotdeauna cineva care trage toate sforile. Poate că uneori noi înșine construim sistemul în care ne simțim prinși. Prin frică. Prin nepăsare. Prin dorința de confort. Prin dorința de putere. Prin tăcere. Și poate că aceasta este cea mai greu de acceptat dintre toate ideile: uneori umbra nu vine din afară. Uneori o purtăm cu noi.

De aceea nu vreau să arăt cu degetul spre nimeni. Nici spre politicieni. Nici spre medici. Nici spre judecători. Nici spre academicieni. Nici spre bogați. Nici spre săraci. În fiecare categorie există oameni buni și oameni mai puțin buni. Există oameni care își fac datoria și oameni care o uită. Există oameni care slujesc și oameni care profită. Dar, până la urmă, toți suntem oameni. Și poate că tocmai aici este speranța. Pasărea

Mă întorc la pasărea din poveste. De ce a ciocănit în gheață? Nu știa dacă va reuși. Nu știa dacă va sparge zidul. Nu știa dacă fata dinăuntru era bună sau rea. Pur și simplu a făcut ceea ce i-a spus ceva din interiorul ei. A ciocănit. Poate că și noi avem nevoie de astfel de păsări. Nu de eroi. Nu de salvatori. Nu de oameni care pretind că dețin adevărul. Ci de oameni care au curajul să bată ușor în zid atunci când ceilalți s-au obișnuit cu el.

Un jurnalist poate fi o astfel de pasăre. Un profesor. Un artist. Un copil. Un cetățean. Uneori chiar și o întrebare. Și Stalin? De aici mă întorc la titlul articolului meu despre Stalin: „Soare înșelător”. Stalin a fost prezentat într-o anumită epocă drept o lumină. Istoria ne-a arătat însă că unele lumini pot ascunde umbre foarte lungi. Poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le învățăm: Să nu confundăm lumina cu adevărul. Un om poate fi puternic fără să fie drept. O instituție poate fi mare fără să fie bună. O idee poate fi populară fără să fie adevărată. O majoritate poate greși. Iar un singur om poate avea uneori dreptate. De aceea, cred că trebuie să rămânem vigilenți, dar fără ură. Să criticăm fără să distrugem. Să punem întrebări fără să umilim. Să căutăm adevărul fără să pretindem că îl deținem în întregime.

Și Hitler?

Dacă profesorul Smarandache m-ar întreba din nou: „Ben, dacă Hitler nu exista, ar fi apărut altcineva?” I-aș răspunde: Nu știu. Și tocmai acest „nu știu” mi se pare sănătos. Dar știm că istoria a creat condițiile în care un asemenea om a putut să apară. Și atunci responsabilitatea noastră este să învățăm să recunoaștem acele condiții înainte ca ele să se repete. Nu trebuie să așteptăm un nou Hitler pentru a ne da seama că ceva nu este în regulă. Poate că trebuie să învățăm să vedem umbra înainte ca ea să devină furtună.

Orb, dar drept

Poate că de aceea am ales acest titlu: Soarele și Umbra – orb, dar drept! Nu pentru că aș fi găsit adevărul. Ci pentru că încerc să nu mă las orbit de nimeni. Nici de putere. Nici de bani. Nici de ideologii. Nici măcar de propriile mele convingeri.

Am plecat dintr-o lume și am ajuns în alta. Am văzut sisteme diferite. Am văzut oameni diferiți. Am văzut lumină și am văzut umbră. Și am învățat un lucru simplu: omul rămâne om oriunde s-ar afla. Vrea să fie iubit. Vrea să fie respectat. Vrea să fie liber. Vrea să știe că munca lui are rost. Vrea să-și vadă copiii în siguranță. Și, poate mai presus de toate, vrea să creadă că viața lui contează. De aceea nu vreau să închei cu un verdict. Vreau să închei cu o întrebare.

Dacă o pasăre mică poate sparge un zid de gheață prin simplul fapt că nu încetează să ciocănească, oare ce ar putea face omul dacă ar avea curajul să pună întrebări fără ură și să caute răspunsuri fără orgoliu? Poate că libertatea începe exact acolo. Nu atunci când știm totul. Ci atunci când avem curajul să spunem: „Nu știu. Dar vreau să aflu.”

Și poate că adevărul nu aparține nici Soarelui, nici Umbrei. Poate că adevărul se află undeva pe drumul dintre ele. Iar noi, cei care mergem pe acel drum, nu avem nevoie să fim orbi. Avem nevoie doar să învățăm să nu ne lăsăm orbiți.

Ben TODICĂ

Ben TODICĂ: Fiul meu a ieșit dintr-un infern și a intrat în altul

Fiul meu a ieșit dintr-un infern și a intrat în altul. Când l-am adus din România în Australia, Deni trăise deja o experiență pe care niciun copil nu ar trebui să o cunoască. Mama lui murise în fabrica unde lucra, iar împrejurările acelei tragedii au rămas pentru noi o rană greu de închis. La puțin timp după aceea, el a rămas în grija mea și, la numai doisprezece ani, a ajuns în Australia, în familia tatălui său.

Pentru că munceam până târziu în fabrică, încercând să-mi construiesc o casă și un viitor într-o țară nouă, am hotărât să-l înscriu la o școală particulară. Cea mai apropiată de locuința noastră era o școală catolică, iar Deni a fost primit în anul 7, după ce terminase cu succes șapte clase în România. Am descoperit atunci cât de diferite pot fi două sisteme de educație. Deni avea o pregătire solidă și se adapta ușor la multe dintre materiile studiate aici. Tocmai această ușurință l-a făcut, poate, să privească școala cu mai puțină preocupare decât alți copii. Dar adevărata provocare nu era programa școlară, ci schimbarea de lume. Un copil crescut într-un mediu sever și disciplinat ajungea brusc într-o societate mult mai liberă, cu alte valori, alte reguli și alte tentații. Pentru mine, venit din aceeași cultură a rigorii, această libertate era uneori greu de înțeles.

În timp, am realizat cât de dificil este pentru un părinte să-și crească singur copilul între două universuri: trecutul pe care îl poartă în suflet și prezentul în care copilul trebuie să învețe să trăiască. Ceea ce eu vedeam ca protecție, el putea simți ca limitare; ceea ce pentru mine era disciplină, pentru el devenea uneori distanță.

Anii au trecut pe nesimțite. Unele lucruri le înțelegem abia după ce s-au întâmplat. Avem impresia că ne pierdem copiii, când de fapt ei își caută propriul drum. Astăzi înțeleg mai bine că Deni nu trebuia să trăiască în lumea tatălui său, ci în lumea timpului său. Generațiile se schimbă, iar fiecare își poartă lupta proprie. Noi am fost crescuți privind spre viitor cu răbdare și sacrificiu; ei trăiesc într-o epocă a schimbării rapide, a tehnologiei și a libertăților pe care noi nu le-am cunoscut.

Această lume oferă multe posibilități de a greși, dar și multe șanse de a te ridica. Și, în ciuda tuturor temerilor pe care le avem uneori, cred că omul își continuă drumul înainte, căutând nu doar progres material, ci și o formă mai înaltă de înțelegere și de conștiință. De aceea, privind înapoi la tot ce am trăit împreună, nu mai văd doar suferința. Văd și puterea de a merge mai departe.

Tot ce ni se întâmplă, fiule, poate deveni o treaptă spre împlinirea noastră. Și, dincolo de toate neînțelegerile, de toate rănile și de toate distanțele dintre generații, vreau să știi un singur lucru: ,,Sunt mândru de tine”.

Autor: Ben TODICĂ

Ben TODICĂ: Ziua Minerului: În anii ’60-’80

În fiecare an, pe data de 6 august, sărbătoream în Ciudanovița, sus pe dealul Golgotei, Ziua Minerului, zi în care îi comemoram pe minerii uciși în timpul Grevei de la Lupeni din anul 1929.

Dis-de-dimineață eram treziți de orchestra fanfarei din Jitin, satul vecin, de unde Nenea Chise, șoferul, îi aducea cu renumita sa mașină „Molotov”. Traversând localitatea minieră în drum spre dealul Golgotei, fanfara vestea începutul sărbătorii. Era ziua în care întreaga comunitate lua parcă o pauză de câteva zile. Sus pe deal, îmbrăcați în straie de sărbătoare, reprezentanții minelor de la București, Timișoara și ai Exploatării Miniere Banat – Sovrom Kvartit prezentau bilanțul realizărilor. Totul se încheia cu spectacole muzicale, întreceri sportive, decorații oferite fruntașilor muncii și mese îmbelșugate, cu tarabe improvizate ale tuturor instituțiilor alimentare din Banat.

Tatăl meu a lucrat 39 de ani în minele de uraniu și, aproape în fiecare an, era decorat cu diferite insigne în această zi, până când, într-un final, a primit Medalia Muncii, distincție care îi oferea anumite privilegii, precum călătorii gratuite și participarea la diverse evenimente naționale. Eu, sora mea și fratele meu eram mândri de tata; iar mama, deși se bucura și ea, spunea mereu că ar fi fost mai bine să-i dea bani decât încă o insignă, ca să ne fie viața mai ușoară.

Cu o seară înainte, oamenii primeau suluri de hârtie roșie pe care scriau cu cretă albă tot felul de sloganuri și urări adresate partidului și „conducătorilor noștri iubiți”. Acestea erau așezate în ferestre, astfel încât, pe toată lungimea localității, străluceau felicitările și steagurile tricolore din balcoanele blocurilor. Întreaga populație era îmbrăcată în haine de sărbătoare.

Noi, copiii, ne bucuram să gustăm din toate bunătățile de sezon și, în mod special, din pepeni, lubenițe și struguri. Nu mai vorbesc despre orchestrele de muzică populară și ușoară din Banat. Veneau ansambluri multiculturale – bănățene, sârbești, nemțești și ungurești – iar printre atracțiile cele mai așteptate era și un meci de box între echipa Minerul și „restul lumii”.

Soseau autobuze din toate localitățile Banatului. Fripturi, mititei, crenvurști și bere din belșug. Muzica și discursurile răsunau în toată valea și printre munți prin sistemul de radioficare sovietic, întins de-a lungul stâlpilor cu difuzoare. Artiști de seamă apăreau pe marea scenă proaspăt construită, aduși din întregul Banat, iar noi, copiii, alergam în spatele scenei, acolo unde stăteau inginerii de sunet cu uriașa stație de amplificare rusească, mare cât un dulap sau o ladă de zestre. Ne fascinau lămpile aprinse, indicatoarele și „ochiul magic” care controla volumul sunetului de pe scenă.

Eram liberi. Părinții erau ocupați cu petrecerea. Familiile erau aduse cu autobuzele din șantier și, într-o atmosferă de picnic, așezate pe pături sau pe foi de cort, grupate pe familii ori pe echipe muncitorești, petreceau întreaga zi în sărbătoare. Seara, în aceeași manieră, erau duse înapoi acasă. După încă o zi de odihnă, oamenii coborau din nou în adâncuri.

Întotdeauna așteptam această sărbătoare mai mult decât orice altă zi a anului. Era ziua în care erau omagiați ortacii din întreaga țară și comemorate victimele accidentelor de muncă din minerit. Era ziua în care toți ne simțeam o singură familie.

Ben Todică

Al. Florin Țene, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, vol. I, Napoca Star, 2026

Volumul Scurtă istorie a Ortodoxiei Române de Al. Florin Țene se înscrie în seria lucrărilor de sinteză dedicate istoriei creștinismului românesc și evoluției Bisericii Ortodoxe Române. Publicată în 2026 la editura Napoca Star, cartea își propune să ofere o perspectivă amplă asupra devenirii spirituale, instituționale și culturale a ortodoxiei pe teritoriul românesc, de la originile apostolice până în contemporaneitate. Autorul declară încă din „Cuvântul autorului” că lucrarea „s-a născut din dorința de a oferi cititorului contemporan o sinteză limpede, documentată și echilibrată asupra devenirii creștinismului românesc” și că nu urmărește doar „o înșiruire de date și evenimente, ci o reflecție asupra modului în care credința a modelat identitatea noastră istorică și spirituală” (p. 9). Această intenție programatică se regăsește constant în structura și tonul întregului volum.

Cartea impresionează în primul rând prin ambiția ei sintetică. Autorul încearcă să cuprindă aproape două milenii de istorie religioasă într-un discurs accesibil, dar susținut de trimiteri la izvoare patristice, documente istorice și lucrări de specialitate. Prefațatorul Ionuț Țene observă pe bună dreptate că lucrarea „nu este o simplă cronologie de evenimente, ci mai degrabă o încercare de înțelegere a modului în care credința ortodoxă a modelat identitatea colectivă, limbajul liturgic, creația artistică și praxisul social de-a lungul a două milenii de ortodoxie românească” (p. 5). În acest sens, volumul depășește limitele unei istorii ecleziastice tradiționale și se apropie de o istorie culturală a ortodoxiei.

Unul dintre nucleele tematice ale cărții îl constituie problema începuturilor creștinismului în spațiul românesc. Autorul acordă un loc central tradiției andreeane, pe care o tratează atât ca memorie eclezială, cât și ca element identitar. Despre Sfântul Andrei se afirmă că este „ocrotitor al țării” și „întemeietor simbolic al creștinismului autohton” (p. 15). Al. Florin Țene adoptă o poziție moderată: recunoaște caracterul târziu al atestării documentare, dar insistă asupra forței simbolice a tradiției. Din punct de vedere metodologic, această atitudine este mai echilibrată decât abordările apologetice care transformă tradiția în certitudine istorică. Totuși, accentul identitar este uneori atât de puternic încât dimensiunea critică riscă să fie estompată.

Capitolele dedicate încreștinării tracilor și dacilor reprezintă una dintre cele mai reușite părți ale volumului. Autorul insistă asupra caracterului gradual și organic al procesului de creștinare, afirmând că „încreștinarea tracilor și a dacilor nu a fost un eveniment punctual, ci un proces istoric de durată, desfășurat organic, în paralel cu romanizarea” (p. 16). Ideea simultaneității dintre romanizare și creștinare este dezvoltată și în introducere, unde se subliniază că termeni fundamentali ai credinței precum „Dumnezeu”, „cruce” și „biserică” provin din latina populară, fapt ce indică integrarea creștinismului în însăși structura limbii române (p. 6). Această observație este una dintre cele mai solide contribuții interpretative ale cărții, deoarece explică specificul românesc: o limbă de origine latină și o spiritualitate de expresie bizantină.

În planul istoriei universale a Bisericii, autorul oferă o prezentare concisă a formării Ortodoxiei până în secolul al XV-lea. Sunt trecute în revistă cele șapte sinoade ecumenice, dezvoltarea teologiei patristice și ruptura dintre Răsărit și Occident. Deși aceste pagini au mai degrabă caracter introductiv, ele sunt utile pentru cititorul nespecialist și oferă cadrul necesar înțelegerii evoluției ulterioare a Bisericii românești. Definiția Ortodoxiei ca tradiție ce „păstrează unitatea Trupului lui Hristos în credință și cult” (p. 20) sintetizează orientarea teologică generală a lucrării.

Partea consacrată secolelor XIV–XVI este deosebit de consistentă și evidențiază legătura strânsă dintre formarea statelor medievale românești și organizarea bisericească. Recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei în 1359 și a Mitropoliei Moldovei în 1401 sunt prezentate ca momente de integrare canonică deplină în Ortodoxia răsăriteană (pp. 6, 11). Autorul insistă asupra rolului domnitorilor ca protectori ai credinței și ctitori de mănăstiri. Despre epoca lui Ștefan cel Mare se afirmă că reprezintă „afirmarea unei spiritualități ortodoxe militante și a unei arte ecleziale originale” (p. 22). Analiza ctitoriilor – Putna, Voroneț, Neamț – pune în lumină dimensiunea lor nu doar artistică, ci și memorială și culturală.

În aceeași secțiune, Al. Florin Țene acordă atenție monahismului și relațiilor cu Muntele Athos, văzute ca factori de integrare în lumea ortodoxă răsăriteană. Afirmația că „Ortodoxia românească se afirmă ca bastion al creștinătății răsăritene la granița cu Imperiul Otoman” (p. 22) exprimă perspectiva autorului asupra rolului geopolitic al spațiului românesc. Deși formularea este puternic valorizantă și amintește de istoriografia națională clasică, ea reflectă o tradiție interpretativă bine înrădăcinată în cultura istorică românească.

Capitolele privind secolele XVII–XVIII se remarcă prin interesul acordat preoțimii de mir. Autorul nu idealizează condiția clerului rural, ci descrie realist situația sa materială și educațională: preoții „erau, în majoritate, supuși acelorași poveri materiale și obligații fiscale ca și țăranii pe care îi păstoreau” (p. 24), iar nivelul de pregătire era „în general, modest” (p. 25). Totodată, se subliniază rolul lor esențial în păstrarea identității comunităților rurale, fiind „punți între tradiția ortodoxă și nevoile practice ale comunităților” (p. 26). Aceste pagini sunt valoroase deoarece introduc o dimensiune socială adesea neglijată în sintezele ecleziastice.

Un alt punct forte al volumului este atenția acordată culturii scrise și tiparului. Traducerea cărților de cult în limba română și activitatea tipografică de la Iași, Târgoviște și București sunt interpretate ca momente decisive pentru formarea limbii literare și pentru unificarea cultural-spirituală a românilor (pp. 11, 16). Referirea la Antim Ivireanul și la sprijinul acordat comunităților ortodoxe arabe și georgiene evidențiază dimensiunea universală a culturii ortodoxe românești.

Secțiunea modernă urmărește procesul de reorganizare bisericească după Unirea Principatelor și drumul către autocefalie. Autorul consideră că reorganizarea sinodală inițiată de Alexandru Ioan Cuza și recunoașterea autocefaliei din 1885 au reprezentat expresia maturizării statului și a Bisericii (pp. 12, 16). Ridicarea la rang de Patriarhie în 1925 este prezentată ca momentul consacrării instituționale a Bisericii Ortodoxe Române în statul național unificat. Interesantă este și includerea unui capitol dedicat publicistului Cezar Țăbârnă, folosit ca prilej de reflecție asupra relației dintre modernizarea statului și emanciparea eclezială.

Perioada comunistă este tratată într-o manieră sintetică, dar fără a evita tema persecuțiilor. Autorul amintește desființarea Bisericii Greco-Catolice și controlul exercitat de stat asupra vieții religioase, subliniind în același timp rezistența spirituală a monahismului și contribuția teologilor precum Dumitru Stăniloae (pp. 16–17). După 1989, renașterea vieții religioase este descrisă prin redeschiderea mănăstirilor, dezvoltarea învățământului teologic și construirea Catedralei Naționale (pp. 17, 12). Aici discursul capătă un ton mai pronunțat confesional, culminând cu afirmația că „azi BOR este cea mai puternică și iubită instituție de către români” (p. 17). Din punct de vedere academic, această formulare este problematică deoarece exprimă o judecată axiologică și sociologică fără susținere documentară în text.

Din perspectivă stilistică, volumul se caracterizează printr-un limbaj elevat, uneori retoric, care combină registrul istoriografic cu cel teologic. Formule precum „matrice spirituală”, „paradigmă a neamului” sau „sinteză între Bizanț și tradiția locală” apar frecvent și conferă textului o tonalitate eseistică. Pentru publicul larg, acest stil este atrăgător și facilitează lectura; pentru cititorul academic, el poate părea uneori prea encomiastic. Cartea nu ascunde faptul că este scrisă din interiorul unei perspective ortodoxe asumate.

Metodologic, autorul declară că utilizează „izvoare patristice, acte martirice, hrisove, cronici, inscripții” alături de cercetări arheologice și istoriografie modernă (p. 17). Bibliografia selectivă include autori importanți precum Mircea Păcurariu, Emilian Popescu, Nicolae Iorga, Florin Curta, Dumitru Stăniloae și Henry Chadwick (pp. 13, 18, 21). Prezența acestor lucrări indică preocuparea pentru fundamentarea documentară a sintezei. Totuși, aparatul critic este redus, iar citările sunt rare în corpul textului, ceea ce limitează verificabilitatea unor afirmații.

Din punct de vedere interpretativ, cartea se înscrie într-o tradiție neopatristică și cultural-identitară. Ortodoxia este văzută nu doar ca instituție religioasă, ci ca „matrice a unei conștiințe colective, factor de coeziune, rezistență și creație culturală” (p. 9). Această perspectivă are meritul de a integra dimensiunile spirituale, lingvistice și artistice ale istoriei românești, dar poate conduce la o suprapunere prea strânsă între identitatea națională și cea confesională. Cititorul trebuie să distingă între nivelul descriptiv și cel normativ al discursului.

În ansamblu, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române este o lucrare de sinteză amplă, accesibilă și bine structurată, destinată atât publicului cultivat interesat de istoria spirituală a românilor, cât și studenților aflați la începutul studiilor de teologie sau istorie. Punctele sale forte sunt perspectiva culturală asupra ortodoxiei, accentul pe continuitatea dintre latinitate și spiritualitatea răsăriteană, atenția acordată preoțimii și culturii scrise și efortul de a integra istoria ecleziastică în contextul mai larg al devenirii românești. Limitele țin de tonalitatea uneori apologetică, de insuficienta problematizare a unor teme controversate și de aparatul critic redus.

Cu toate acestea, volumul își atinge scopul declarat de a „trezi în cititor dorința de a înțelege mai profund legătura dintre credință și destin național” (p. 9). El oferă o imagine coerentă a modului în care Ortodoxia a participat la formarea limbii, culturii și instituțiilor românești și constituie o contribuție relevantă la popularizarea istoriei Bisericii Ortodoxe Române într-o formulă accesibilă și cultural-reflexivă. Pentru cititorul contemporan, cartea poate funcționa atât ca introducere în istoria ortodoxiei românești, cât și ca invitație la reflecție asupra rolului credinței în configurarea identității culturale a României moderne.

Constantin GEANTĂ

RECENZIE: Scurtă istorie a Ortodoxiei Române. Volumul II: Mănăstiri și schituri de Al. Florin Țene

Ben TODICĂ: CINE-I DICTATORUL?

Cine este de vină că în țară au mai rămas doar treisprezece milioane de oameni din cei douăzeci și cinci de milioane pe care i-am lăsat acasă în 1979, când am plecat?

Am plecat convins de imaginea pe care Occidentul o proiecta prin mass-media, din curiozitate și din spirit de aventură, dorind să-mi limpezesc neîncrederea sădită de literatura comunistă. Am plecat cu speranța că, dincolo de granițe, voi afla adevărul. L-am aflat? Da, Dar numai în fragmente.

În Occident am descoperit mai întâi că îmi este dor de acasă. Am înțeles că abundența materială, strălucirea luxului și confortul nu pot înlocui căldura dintre oameni. Mi-era dor de locul unde socializam sufletește, unde trăiam într-un sentiment firesc de apartenență și de solidaritate. Aici aveam uneori impresia că am intrat într-un film fellinian și chaplinian: plin de spectacol, umor și visare. Tot Occidentul era pe un ecran, iar eu stăteam în fața lui, încercând să cred că fac parte din acea familie. Dar era mai mult visare decât apartenență. Personajele acelui film trăiau într-o lume paralelă cu a mea. Scriam „lapte”, dar trebuia să spun „milk”.

Occidentul era atrăgător și pentru că exista Estul. Competiția dintre cele două sisteme era și o competiție a promisiunii fericirii. Vestul trebuia să se afișeze cu un pas înainte, să creeze imaginea unei vieți mai bune și mai frumoase, capabilă să hipnotizeze Estul asemenea unui șarpe care își atrage prada: zâmbește, dar mușcă. Omul Estului gândea, iar Occidentul a speculat această nevoie de comparație. Trebuia convins că dincolo este mai bine. I se spunea că trebuie să învețe, să muncească, să-și făurească destinul. În același timp, omul din Vest părea că are deja de toate și că nu-i mai rămâne decât să se bucure de viață. Oaia Vestului părea fericită, iar boul comunist părea condamnat la jug.

Prosperitatea Occidentului nu era însă doar rezultatul libertății, ci și al unei strategii istorice. Bunăstarea socială a devenit și o armă împotriva tentației revoluționare. Iar cel mai eficient rezultat a fost acela că Estul a început să dorească schimbarea. Am crezut că formula occidentală este cheia progresului. Am sperat că vom fi ajutați să ajungem la același nivel de trai și că, de acolo, vom merge împreună spre un viitor mai drept, mai pașnic și mai luminos.

Dar după unificarea Europei, jocul s-a schimbat. Noua ordine învingătoare și-a strâns rândurile și a impus reguli noi. După aproape patruzeci de ani de democrație, fotografia fericirii occidentale de dinainte de Gorbaciov și Reagan s-a decolorat. Nu spun că trebuie să ne întoarcem la comunism. Spun doar că mulți oameni simt că au fost înșelați. Când cei din Est afirmă că „era mai bine omenește”, ei nu laudă dictatura, ci compară solidaritatea de atunci cu dezrădăcinarea de acum. Și dureros este că și Occidentul a pierdut ceva din imaginea sa de odinioară.

În lumea nouă au crescut șomajul, sărăcia, destrămarea familiilor, oamenii care dorm în corturi sau pe străzi, violența și neîncrederea în justiție și în guvernanți. Ne prefacem că muncim și că o ducem bine. Meritocrația pare tot mai des o lozincă, nu o realitate. Ne apropiem uneori de o existență redusă la simpla supraviețuire biologică. Am renunțat la multe repere culturale, istorice și spirituale. Dansăm de parcă am uitat cine suntem. Riscăm să devenim o societate fără memorie, fără iubire, fără speranță. Războaiele au devenit aproape o normalitate, iar competiția nu mai este pentru adevăr și binele comun, ci pentru cine îl păcălește mai bine pe celălalt. Și atunci mă întreb: ,,Cine este, de fapt, dictatorul?” Este doar omul aflat la putere? Sau poate și sistemul care transformă cetățeanul în consumator, adevărul în reclamă, educația în marfă, iar speranța în statistică? De ce această apocalipsă a prostiei, când am putea trăi mai demn, mai armonios și mai împăcați cu Terra, casa noastră comună?

Nu cer întoarcerea în trecut. Trecutul nu poate fi reînviat. Cer doar dreptul de a spune că omul are nevoie de mai mult decât salariu, credit și ecran. Are nevoie de memorie, de respect, de cultură, de adevăr și de iubire. Așa că, înainte de a ni se spune automat: „Vă e dor de comunism!”, poate ar trebui să fim întrebați altceva: ,,Nu cumva ne este dor, pur și simplu, de omenie?”

Ben Todică, Australia, 3 august 2026

Al. Florin ȚENE: Spiritul european în presa românească din toate timpurile. Continuitate, cenzură și renaștere

Presa românească a reprezentat, încă de la începuturile sale, unul dintre principalele instrumente de racordare a culturii române la valorile europene. Începând cu publicațiile pașoptiste și până la presa contemporană, idealurile libertății, democrației, pluralismului și dialogului cultural au constituit repere fundamentale ale jurnalismului românesc. Există însă o ruptură istorică majoră în perioada regimului comunist (1948–1989), când presa a fost subordonată total ideologiei marxist-leniniste, fiind transformată într-un instrument de propagandă al statului-partid. Studiul urmărește evoluția spiritului european în presa românească, evidențiind atât momentele de afirmare, cât și perioadele de negare a acestuia.

Spiritul european reprezintă ansamblul valorilor care definesc civilizația europeană: libertatea individului, respectarea drepturilor omului, pluralismul opiniilor, democrația, dialogul intelectual și autonomia culturii. Presa, prin natura sa, este unul dintre principalii purtători ai acestor valori.

Istoria presei românești coincide, în mare măsură, cu procesul modernizării societății românești și cu integrarea sa în spațiul cultural european. De la primele ziare românești până la presa digitală contemporană, jurnalismul românesc a oscilat între libertate și constrângere, între vocația europeană și presiunile ideologice.

Primele publicații românești – Curierul Românesc al lui Ion Heliade Rădulescu și Albina Românească a lui Gheorghe Asachi – au apărut într-un context de afirmare a culturii europene în Principatele Române. Aceste publicații au tradus articole occidentale, au promovat literatura franceză, filosofia iluministă și ideile Revoluției Franceze.

Generația pașoptistă a considerat presa un mijloc esențial pentru europenizarea societății românești. Publicații precum Dacia Literară, România Literară (în forma sa istorică), Convorbiri Literare și numeroase reviste culturale au construit un dialog permanent cu marile curente intelectuale europene.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, presa românească a devenit spațiul principal al dezbaterilor privind identitatea națională și integrarea europeană.

Mihai Eminescu, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu și Bogdan Petriceicu Hasdeu au înțeles că România nu poate evolua fără dialogul cu marile culturi europene. Chiar și atunci când criticau imitațiile superficiale ale Occidentului, ei nu contestau valorile autentice ale civilizației europene, ci pledau pentru o modernizare organică.

Spiritul critic promovat de societatea „Junimea” reprezintă una dintre cele mai autentice expresii ale europenismului românesc.

Perioada interbelică reprezintă apogeul europenizării presei românești. Publicații precum Gândirea, Viața Românească, Adevărul, Universul, Revista Fundațiilor Regale, Cuvântul, Vremea sau Criterion au reflectat marile dezbateri intelectuale europene.

În paginile lor scriau Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Lucian Blaga și numeroși alți intelectuali care dialogau permanent cu filosofia, literatura și politica europeană.

Presa românească devenise parte integrantă a circuitului cultural occidental.

După instaurarea regimului comunist, presa românească a încetat să mai fie un spațiu al libertății.

Modelul sovietic a înlocuit modelul european.

Constituția, pluralismul politic și libertatea de exprimare au fost anulate. Cenzura a devenit instituție de stat, iar toate publicațiile au fost controlate de Partidul Comunist Român.

Ziare precum Scînteia, Scînteia Tineretului, România Liberă (în forma oficială a epocii), Era Socialistă, Lupta de clasă și numeroase publicații județene au devenit instrumente de propagandă ideologică.

Presa nu mai informa, ci educa politic populația în spiritul doctrinei marxist-leniniste.

Cultul personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar ulterior al lui Nicolae Ceaușescu, a ocupat spații impresionante în toate publicațiile.

Valorile europene au fost înlocuite cu: lupta de clasă; internaționalismul proletar; realismul socialist; monopolul partidului unic; ateismul militant; cultul conducătorului.

Trebuie făcută însă distincția între sistemul instituțional și numeroșii jurnaliști sau scriitori care au activat în presa vremii. Unii au contribuit activ la propaganda oficială, în timp ce alții au încercat, în limitele severe ale cenzurii, să păstreze standarde profesionale ori să promoveze discret valori culturale. Evaluarea responsabilităților individuale necesită o analiză istorică bazată pe documente și pe contextul fiecărui caz. Cenzura și controlul asupra presei au fost caracteristici definitorii ale regimului comunist.

Chiar și în timpul dictaturii au existat reviste culturale care au încercat să păstreze legătura cu patrimoniul european.

În limitele impuse de cenzură, publicații precum România Literară, Steaua, Secolul XX, Tribuna, Viața Românească, Luceafărul și alte reviste literare au publicat traduceri, cronici și studii dedicate marilor autori europeni.

Aceste demersuri nu au înlăturat controlul ideologic, dar au contribuit la menținerea unui dialog cultural care avea să fie reluat pe deplin după 1989.

Revoluția din decembrie 1989 a redeschis presa românească către Europa.

Au reapărut pluralismul opiniilor, libertatea editorială și concurența dintre publicații.

Integrarea României în Uniunea Europeană a consolidat principiile jurnalismului democratic: independența editorială, protecția surselor, libertatea de exprimare și responsabilitatea publică.

În același timp, presa contemporană se confruntă cu provocări noi: dezinformarea, polarizarea, presiunile economice și influența rețelelor sociale.

Istoria presei românești reflectă istoria modernizării României. În perioadele democratice, presa a fost unul dintre principalii promotori ai spiritului european, facilitând dialogul cu marile culturi ale continentului. În perioada regimului comunist, libertatea presei a fost grav restrânsă, iar presa a fost transformată într-un instrument de propagandă și control ideologic. După 1989, jurnalismul românesc și-a reluat orientarea europeană, reafirmând valorile pluralismului, ale libertății de exprimare și ale responsabilității civice. Spiritul european rămâne astfel nu doar o moștenire culturală, ci și un ideal permanent al unei prese libere și democratice.

Al.Florin Țene

Bibliografie selectivă

Adrian Marino, Pentru Europa, Editura Polirom, Iași, 1995.

Adrian Marino, Cultură și politică. Pentru o nouă cultură română, Editura Polirom, Iași, 1996.

Antoine Compagnon, Spiritul Europei, Editura Polirom, Iași.

Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București, 1993.

Marian Petcu, Istoria presei române. Antologie, Editura Tritonic, București, 2002.

Marin Badea, Scurtă istorie a presei românești, Editura Economică, București, 2004.

Pamfil Șeicaru, Istoria presei, Editura Sens, București, 2024.

Silviu-Constantin Nedelcu, Cenzurarea presei ortodoxe în comunism, Editura Eikon, București, 2019.

Sorin Alexandrescu, Identitate în ruptură, Editura Univers, București, 2000.

Cornel Ungureanu, MittelEuropa, Editura Polirom, Iași, 2003.

Academia Română, Istoria Românilor, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european (1601–1711/1716), Editura Enciclopedică, București, 2003.

Al.Florin Țene,Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei, Editura Napoca star, 2025

Ben TODICĂ: TIMPUL PREZENT

Seara coboară peste orașe cu aceeași liniște cu care altădată cobora peste sate. Ecranele se aprind, oamenii trec unii pe lângă alții, iar timpul pare să alerge fără să mai lase urme. În mijlocul acestei viteze, o întrebare continuă să mă urmărească: ce înseamnă, cu adevărat, să trăiești în prezent?

Secolul nostru repetă această chemare ca pe o formulă a eliberării: aici și acum. Uită trecutul. Nu te pierde în viitor. Fii prezent. La prima vedere, îndemnul pare înțelept. Și totuși, mă întreb dacă omul poate locui cu adevărat clipa atunci când este despărțit de memoria care l-a născut și de orizontul care îl cheamă.

Trecutul nu este un cimitir de amintiri. Este rădăcina invizibilă care hrănește arborele ființei. Acolo se află glasurile părinților, gesturile bunicilor, suferințele și speranțele care ne-au modelat înainte de a ști cine suntem. Un om fără trecut seamănă cu o casă luminată, dar fără temelie.

Viitorul, la rândul lui, nu este doar o proiecție a dorințelor. Este spațiul responsabilității. În el așezăm ceea ce vrem să lăsăm după noi: un cuvânt, o faptă, o iubire, o urmă de lumină.

Între aceste două țărmuri curge prezentul. Poate că prezentul nu este un punct, ci o punte.

Când eram copil, timpul avea altă densitate. O vară părea nesfârșită, o ploaie umplea lumea, iar clopotul bisericii împărțea ziua în respirații, nu în minute. Astăzi, orele se comprimă, lunile trec ca niște cadre accelerate de film. Nu timpul s-a schimbat, ci felul în care îl primim în noi.

Privesc lumea contemporană și văd o civilizație fascinată de clipă. Totul trebuie să fie imediat: imaginea, răspunsul, emoția, succesul. Trăim într-un prezent intens, dar adesea subțire. Avem acces la aproape orice informație, însă din ce în ce mai puțin timp pentru a o transforma în înțelepciune. Nu cred că aceasta este neapărat vina cuiva. Este, poate, efectul unei lumi care a învățat să accelereze mai repede decât a învățat să contemple.

Și totuși, omul nu este făcut doar pentru viteză. Există în noi o nevoie de adâncime, de tăcere, de continuitate. O nevoie de a simți că viața noastră nu este o succesiune de reacții, ci o poveste care are sens. Uneori îmi imaginez timpul ca pe o cameră cinematografică uriașă. Trecutul este pelicula deja impresionată. Viitorul este filmul încă nedevelopat. Iar prezentul este lumina care trece prin aparat și face imaginea vizibilă. Fără pelicula trecutului, lumina nu ar păstra nimic. Fără filmul viitorului, ea nu ar avea unde să continue.

De aceea cred că omul trăiește deplin numai atunci când poate ține împreună cele trei dimensiuni ale timpului: memoria, prezența și speranța. Memoria ne dă identitate. Prezența ne dă luciditate. Speranța ne dă direcție. Când una dintre ele se stinge, ceva din echilibrul interior se pierde. O societate fără memorie devine ușor de rătăcit. O societate fără viitor devine obosită. O societate fără prezent devine absentă de la propria ei viață.

Adevărata libertate nu înseamnă să locuiești exclusiv într-o singură clipă, ci să poți traversa conștient întregul timp al ființei tale. Să-ți amintești fără să rămâi prizonierul trecutului. Să trăiești prezentul fără să uiți de unde vii. Să privești viitorul fără să fugi de tine însuți. Poate că aceasta este maturitatea spirituală: nu anularea timpului, ci împăcarea lui. Iar atunci când seara se așază din nou peste lume și zgomotul începe să se stingă, rămâne doar întrebarea esențială: Nu dacă timpul trece prin noi, ci dacă noi trecem prin timp cu suficientă conștiință pentru a-l transforma în sens.

Ben Todică

Al. Florin ȚENE: Subtilitățile drepturilor omului în poezia lui Radu Gyr

În literatura română a secolului al XX-lea există puțini poeți care au transformat experiența limită a detenției politice într-o reflecție atât de profundă asupra condiției umane precum Radu Gyr (1905–1975). Dincolo de controversele biografice și de opțiunile sale politice din tinerețe, opera sa carcerală reprezintă una dintre cele mai impresionante mărturii lirice despre libertate, demnitate și rezistența spiritului în fața opresiunii. Analiza poeziei sale prin perspectiva drepturilor omului nu urmărește o judecată morală asupra autorului, ci identificarea valorilor universale exprimate artistic: dreptul la viață, libertatea conștiinței, libertatea credinței, demnitatea persoanei și rezistența împotriva dezumanizării.

Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) afirmă că orice ființă umană are dreptul la libertate, securitate și demnitate. Poezia lui Radu Gyr surprinde tocmai absența acestor drepturi într-un univers concentraționar.

În poemele scrise în detenție nu întâlnim discursuri juridice sau revendicări politice explicite, ci experiența existențială a omului redus la limita supraviețuirii. Drepturile omului apar indirect, prin ceea ce lipsește: libertatea de mișcare, libertatea cuvântului, dreptul la credință și chiar dreptul la identitate.

Subtilitatea poetică constă în faptul că poetul nu transformă versul într-un manifest ideologic, ci într-o meditație asupra ființei umane supuse suferinței.

Una dintre cele mai importante idei ale poeziei lui Radu Gyr este aceea că demnitatea nu poate fi confiscată.

În universul carceral omul pierde aproape totul: libertatea; familia; sănătatea; identitatea socială. Rămâne însă libertatea interioară.

Această idee apropie lirica lui Gyr de reflecțiile lui Viktor Frankl, pentru care ultima libertate a omului este aceea de a-și alege atitudinea în fața suferinței.

Demnitatea apare în poezie nu prin revoltă violentă, ci prin refuzul degradării morale.

În numeroase poeme, închisoarea devine simbolul tuturor regimurilor totalitare. Zidurile nu limitează spiritul. Libertatea autentică este prezentată ca o categorie spirituală.

Această concepție apropie lirica lui Gyr de filosofia existențialistă și de spiritualitatea creștină.

Omul poate fi închis fizic fără a fi înfrânt moral. Această diferență reprezintă una dintre cele mai subtile forme de afirmare a drepturilor omului.

În poemul devenit emblematic Azi-noapte Iisus mi-a intrat în celulă, experiența religioasă nu este doar una confesională.

Ea exprimă libertatea conștiinței.

Într-un regim care urmărea controlul total asupra individului, credința devine ultimul spațiu al libertății.

Iisus nu apare ca simbol triumfalist, ci ca prezență solidară cu omul suferind. Astfel, dreptul la credință este exprimat poetic, nu doctrinar.

O altă dimensiune subtilă este solidaritatea dintre deținuți.

În poeme precum A mai murit încă unul, moartea unui camarad nu reprezintă doar dispariția unei persoane, ci diminuarea întregii comunități umane. Poetul surprinde degradarea provocată de universul concentraționar și transformă compasiunea într-o formă de rezistență morală.

Această solidaritate constituie fundamentul drepturilor omului. Fără recunoașterea celuilalt nu poate exista nici libertate.

Radu Gyr înțelege că totalitarismul urmărește nu doar distrugerea oamenilor, ci și ștergerea memoriei lor. Poezia devine astfel act de recuperare. Versurile conservă nume, suferințe și destine.Memoria devine o formă de drept fundamental. Prin poezie, victimele continuă să existe în conștiința colectivă.

Spre deosebire de literatura absurdului, unde omul rămâne captiv disperării, poezia lui Gyr păstrează întotdeauna o perspectivă transcendentă.

Speranța nu este optimism facil. Ea reprezintă victoria spiritului asupra violenței.

Această dimensiune explică de ce multe dintre poemele sale au circulat oral în închisori, fiind memorate de deținuți și transmise din generație în generație.

Analiza critică impune și recunoașterea unei tensiuni esențiale.

Biografia lui Radu Gyr include implicarea sa în Mișcarea Legionară, fapt care a generat controverse persistente. Din perspectivă academică, această realitate istorică nu trebuie ignorată, dar nici confundată automat cu întreaga sa creație poetică. O lectură critică presupune distingerea între contextul biografic și analiza estetică a operei, fără a eluda complexitatea morală a autorului.

Astăzi poezia lui Radu Gyr poate fi citită în contextul universal al literaturii concentraționare, alături de autori care au transformat experiența detenției într-o reflecție asupra libertății și demnității.

Mesajul său depășește contextul istoric românesc. El vorbește despre: fragilitatea libertății; rezistența conștiinței; puterea credinței; responsabilitatea memoriei.

Aceste teme aparțin patrimoniului universal al culturii.

Subtilitățile drepturilor omului în poezia lui Radu Gyr nu sunt formulate prin limbaj juridic, ci prin simbol, metaforă și experiență existențială. Poetul demonstrează că drepturile fundamentale nu încep în constituții, ci în conștiința umană. Libertatea, demnitatea, credința, memoria și solidaritatea devin valori estetice și morale care transcend timpul istoric. Tocmai această transformare a suferinței într-o meditație asupra condiției umane explică permanența operei sale în cultura română, chiar și în contextul controverselor legate de biografia autorului.

Al.Florin Țene

Bibliografie selectivă

Arendt, Hannah. Originile totalitarismului. București: Humanitas.

Frankl, Viktor E. Omul în căutarea sensului vieții. București: Meteor Press.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, Organizația Națiunilor Unite, 1948.

Gyr, Radu. Poezii. Ediții critice și antologii.

Gyr, Radu. Sângele temniței.

Marino, Adrian. Hermeneutica ideii de literatură. București.

Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. București: Paralela 45.

Negrici, Eugen. Literatura română sub comunism. București.

Steinhardt, Nicolae. Jurnalul fericirii. București: Humanitas.

Wiesel, Elie. Noaptea. București.

AL.florin Țene. Întoarcerea din cruciadă-viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste.,Roman ,Editura Casa Cărți de Știință, 2020.

Ben TODICĂ: TRANDAFIRUL ROȘU

Încă din scutece mi-am dorit o jucărie. M-am jucat însă aproape întotdeauna cu improvizații dăruite de natură: bucăți de lemn sau pietre cioplite de vreme, care îmi atrăgeau atenția și mă opreau din plâns. Așa a fost și atunci când mama mi-a luat banii câștigați din colindatul de Crăciun pentru a-mi cumpăra pantaloni. Ai mei erau rupți în fund și în genunchi de atâta târât prin grămezile de steril aruncate din minele de uraniu ale Ciudanoviței, folosite la astuparea gropilor din fața blocurilor.

Am crescut în fața ecranului cinematografului „7 Noiembrie”, iar la doisprezece ani am reușit să-mi construiesc primul aparat de filmat. L-am făcut din lănțeții aduși de tata din mină și din cutii de conserve găsite în lada de gunoi din fața blocului. Cu el porneam pe dealurile din împrejurimi, imaginându-mi că realizez filme documentare.

La șaisprezece ani mi-am cumpărat primul aparat adevărat: o cameră MEOPTA, care folosea peliculă de 8 mm, extrem de greu de procurat în provincie. Era un lux rezervat aproape exclusiv turiștilor străini, cei care își permiteau să-și filmeze concediile. Eram obligat să călătoresc prin marile reședințe de județ, unde magazinele de articole sportive și de turism primeau, din când în când, una sau două cutii de film 2×8 mm. Riscam orice numai pentru a-mi împlini visul de a face cinema și de a participa la festivalurile cineamatorilor din țară.

Primul meu film color, de numai trei minute, era un western copilăresc. Câțiva copii, călare pe crengi uscate, alergau printre stâncile dintre șantier și sat pentru a salva o cosânzeană din mâinile bandiților. Seara proiectam filmul pe zidul din fața blocului, iar lumea din șantier era fascinată. Bătrânele veneau cu scăunelele de acasă și se așezau cuminți la „cinematograful” meu în aer liber.

Filmul, intitulat „Copilărie”, a fost premiat mai târziu cu Mențiune la Festivalul Cineamatorilor din Anina.

După absolvirea școlii profesionale din Bocșa, m-am întors la minele din Ciudanovița, unde am înființat Cineclubul APOLLO. La început realizam filme de protecția muncii pe peliculă de 8 mm, pe care intenționam să le prezint la festivaluri. Conducerea exploatării miniere a observat însă valoarea lor pentru departamentul de Protecția Muncii și a hotărât să mă sprijine în achiziționarea unei camere de filmat ADMIRA pe 16 mm.

De acum puteam intra în rândul celor mai buni cineamatori din România. Am realizat atunci filmul „Visul”, un experiment artistic și tehnic în care am combinat pelicula alb-negru cu cea color. Simțeam că trebuie să fac ceva mare și modern, atât prin idee, cât și prin folosirea tuturor mijloacelor limbajului cinematografic. Nu degeaba crescusem în fața marilor maeștri ai ecranului: Chaplin, John Ford, Orson Welles, Eisenstein, David Lean, Fellini, Kurosawa, Griffith, Fritz Lang, Hitchcock și atâția alții.

Toată copilăria tânjisem după jucării. În librării și magazine dominau însă puștile și mitralierele de plastic. Așa era comunismul: copiii erau învățați să se joace de-a războiul.

Eu am ales să fac un film împotriva războiului. Am adunat copiii de la școala generală din Ciudanovița, i-am înarmat cu săbii, arcuri și săgeți și, călare pe crengi, i-am transformat într-o hoardă de războinici, asemenea celor ai lui Ginghis Han. Ei atacau un grup de copii pașnici care culegeau flori. În mijlocul luptei apărea un personaj înarmat cu o pușcă automată și mitralia fără milă întregul câmp de bătălie.

În urma masacrului, teroristul își vede propria soră prăbușită sub gloanțe. Îngrozit, se trezește brusc din vis, în pat, lângă surioara lui. Aruncă pușca-jucărie pe covor, o strânge plângând în brațe, iar în prim-plan arma se dizolvă încet și, în locul ei, apare un trandafir roșu.

Sfârșitul filmului.

Tocmai acel trandafir a provocat cele mai multe discuții.

Juriile erau obișnuite să premieze filme care glorificau partidul, conducătorul iubit și „eroii muncii socialiste”, constructorii viitorului comunist. Filmul meu nu făcea nimic din toate acestea.

Ceva nu era în regulă cu acel trandafir roșu. Părea să-i deranjeze pe sovietici. Eu nu înțelegeam de ce. Eram prea tânăr și prea idealist. Îmi dorisem toată copilăria jucării adevărate, nu bețe cu care copiii să se împuște printre blocuri.

La Festivalul de la Timișoara, renumiții critici Florian Potra și Călin Căliman au apreciat filmul, care a obținut Premiul al III-lea. La festivalul din Lupeni, regizorul Alecu Croitoru i-a recunoscut, de asemenea, meritele.

Nu am fost niciodată un om politic. Cu toate acestea, după proiecția filmului, am fost anchetat de un securist deghizat în cineamator. M-a descusut într-una dintre plimbările noastre prin munți, încercând să afle ce ascunde, de fapt, acel trandafir. Eu nu ascundeam nimic. Luptam, în imaginația mea, pentru pace. Poate tocmai de aceea am fost privit mereu cu suspiciune.

Eroii filmului meu trăiesc și astăzi. Lor mă închin.Au crezut în mine înainte ca eu să cred deplin în mine însumi.

Această călătorie spre pace, spre bunăstare și spre românism m-a împins adesea spre marginea unui vârf sisific, unde iluziile se întâlnesc cu speranța. Drumul către Hollywood a fost doar o ispită, un salt peste una dintre marile tentații ale lumii. La Melbourne am înțeles că succesul poate fi seducător, dar nu este mai important decât sufletul.

Nu regret că am păstrat iubirea. Nu regret că nu am renunțat la chipul și asemănarea cu Dumnezeu. Și astăzi mă întreb:

Ce i-o fi speriat atât de tare pe ruși la un simplu trandafir roșu?

–-

Am înțeles târziu de ce acel ultim cadru îi neliniștea pe unii. Nu pentru că era un trandafir roșu, ci pentru că era mai puternic decât toate armele din film.

Armele pot cuceri un teritoriu.Un trandafir poate cuceri o conștiință.

Armele cer supunere. Florile nasc libertatea.

Poate de aceea un trandafir sperie uneori mai mult decât o armă. Pentru că el vestește pacea.

Ben Todică

Al. Florin ȚENE: Eseul – mijloc de a lărgi aria de expunere a ideilor

Interpretarea unui subiect cu ajutorul eseului (studiu de proporții restrânse despre idei filozofice, literare sau științifice, fără pretenția de a epuiza problema) se impune atunci când înțelegerea acestuia întâmpină dificultăți, când sensul temei rămâne inaccesibil sau enigmatic și când, din aceste motive, se produce o rupere de contact între subiect și cititor.

Eseul are menirea de a face cunoscută o temă, pe care o dezbate din diferite unghiuri; el nu trebuie să se închidă în sine, ci să se străduiască să corespundă înțelegerii cititorului. Eseul, care dezbate o multitudine de idei, se explică pe sine însuși. Numai caracterul său științifico-literar și sinceritatea îl fac, de regulă, să găsească audiență și înțelegere.

Cititorul urmărește, de fiecare dată, să fie încântat de eseul pe care îl parcurge, dar, în final, se trezește în fața unui complex de reminiscențe din diferite lecturi, complex a cărui cheie nu o poate descifra de unul singur. Caracterul literar al eseului este cel care conferă activității de interpretare relevanța și semnificația sa. Fiecare eseu conține interpretări argumentate ale unor idei și probleme.

Oare nu face același lucru și judecătorul, care interpretează un text de lege? Chiar dacă ne limităm la interpretarea artistică sau de idei, nu putem trece cu vederea sensul ambiguu al cuvântului „interpretare”. Este un cuvânt care pare să fi intrat în uzanță în două accepții total diferite: se vorbește despre interpretarea unei piese muzicale în același sens ca despre reprezentația unei piese de teatru. Uneori, și un violonist este numit interpret. Nu putem nega că și acest mod de a interpreta presupune o formă de tălmăcire.

În cele ce urmează, mă voi preocupa de problema limitării la o singură semnificație, anume aceea de interpretare = exegeză, în opoziție cu toate încercările de a extinde nejustificat domeniul ei de aplicare. Nu este corect ca interpretarea să fie echivalată, pur și simplu, cu înțelegerea, astfel încât și în conversații obișnuite, simplul act al înțelegerii să fie considerat o interpretare.

După cele expuse până aici, socotesc că nu este necesar să extindem aria problemelor legate de interpretarea literară. Este important, în primul rând, să menținem unitatea actului de interpretare a ideilor în cadrul eseului. De pildă, sarcina de a interpreta în detaliu o operă literară din trecut ar trebui separată de orice critică literară de actualitate.

Este de la sine înțeles că înțelegerea evenimentelor din trecut necesită o interpretare istorică și o abordare a ideilor epocii respective. Faptul că Dante a fost exilat din Florența, că a fost implicat în conflictele dintre Guelfi și Ghibelini, că și-a însușit concepția despre lume creată de Toma din Aquino – toate acestea sunt premise absolut necesare pentru o interpretare a Divinei Comedii. La fel, în cazul piesei O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, trebuie avut în vedere contextul istoric, mentalitatea și procedeele electorale ale epocii.

Cele două opere, grandioase de altfel, nu și-au pierdut nici astăzi actualitatea. Dacă eseul cuprinde interpretarea uneia sau a mai multor opere, cu sprijinul comparațiilor de idei și al trimiterilor la alte lucrări, critica literară se ocupă, de regulă, cu analiza unei singure opere, iar istoria literaturii cuprinde totalitatea literaturii unei epoci, unei națiuni sau chiar a mai multor epoci.

Eseul renunță la construcția riguroasă a tratatului, acordând o mare libertate asociațiilor de idei. Inducția capătă aici o mare libertate de acțiune. La baza eseului stă refuzul oricărei idei de sistem. Raționamentele nu se dezvoltă din esențialitatea obiectului analizat, ci se pornește de la periferie pentru a se ajunge la centrul ideatic. Această înaintare se poate desfășura în etape sau simultan, pornind din puncte diferite.

Eseul, în accepția unei compoziții literare, își are originea în sensul propriu al cuvântului: eseu înseamnă „probă”, „încercare”. Într-adevăr, eseul nu își propune să demonstreze un adevăr definitiv, ci doar să ofere o interpretare provizorie, fără a epuiza subiectul. Eseul nu vrea să prezinte o succesiune strâns închegată de idei, și nici să trateze materialul într-un mod exhaustiv.

Fără îndoială, denumirea provine de la lucrarea lui Montaigne, Essais, în care, cu un avânt mereu reînnoit, sunt abordate marile teme umaniste, uneori cu scepticism, alteori cu credință, dar întotdeauna dintr-o perspectivă subiectivă. De la Montaigne derivă și termenul englez essay. În Anglia, această accepție a fost consacrată încă din secolul al XVI-lea: în 1597 a apărut lucrarea lui Bacon, Essays: Moral, Economical and Political.

În spațiul francofon, la Geneva, în 1657, a fost publicat Essai des merveilles de Dieu…, în traducere Eseu despre minunile lui Dumnezeu, scris de teologul reformat Jean d’Espagne. Termenul se potrivea perfect unei atitudini modeste față de un material copleșitor. În 1671, jansenistul Pierre Nicole a publicat primul volum al lucrării sale Essais de morale, influențat vizibil de Montaigne, de această dată într-o manieră polemică.

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, eseul devine un cadru de dezbatere asupra teoriei cunoașterii. În sensul unui „essay”, italianul saggio apare abia în mijlocul secolului al XVIII-lea, deși etimologia sa derivă din latinescul exagium, indicând o origine mai veche.

Spiritul eseului domină și forma modernă a recenziei, care evaluează noile apariții literare. Farmecul principal al recenziei constă în sesizarea actualității neinterpretate încă, căreia trebuie să i se găsească locul în peisajul spiritual.

Apariția eseului a contribuit semnificativ la lărgirea ariei de expunere a ideilor, contribuind, totodată, la aprofundarea operelor din literatura română.

Al. Florin Țene