Carmen GIGÂRTU: Din Rai (In memoriam Mariana GURZA)

 

Din  Rai

Ai desfăcut aripile și ți-ai luat zborul

Lăsându-ne în suflete dorul,

De tine, de al tău vers

Ce îndruma al nostru mers.

Spre lumină plutești

Și te minunezi de ce întâlnești.

Cu soarele și luna vorbești

Și strălucirea îți mărești.

Acum, pe cer a mai apărut o stea

Ce din înalt ne va veghea.

Pe pământ arunci o privire,

Terra rămâne doar  o amintire.

Lacrima-ți se transformă în diamant

Ce strălucește radiant.

Îngerii te implorară și te  înconjurară

Să le scrii versuri ca odinioară.

Din Rai râuri de lumină reverși

Peste oameni și îngeri, care-i îndrăgești.

 

Carmen Gigârtu

28. 03. 2021 – Dănicei (Vâlcea)

Nicolae DABIJA: Cât trăim (In memoriam)

(15 iulie 1948 – 12 martie 2021)

Cât trăim

 

Cât trăim pe acest pământ

Mai avem un lucru sfânt,

O câmpie, un sat natal

O clopotniță pe deal.

 

Cât avem o țară sfântă,

Și un nai care mai cântă,

Cât părinții vii ne sunt

Mai există ceva sfânt.

 

Cât durea-ne-vor izvoare,

Ori un cântec ce dispare,

Cât mai avem ceva sfânt

Vom trăi pe-acest pământ.

 

Cât pădurile ne dor

Mai avem un viitor

Cât trecutu-l ținem minte

Mai există lucruri sfinte.

 

Cât Luceafărul răsare,

Și în cer e sărbătoare,

Și e pace pe pământ,

Mai există ceva sfânt.

 

Cât durea-ne-vor izvoare,

Ori un cântec ce dispare,

Cât mai avem ceva sfânt

Vom trăi pe-acest pământ.

 

Cât avem un sat departe

Și un grai ce n-are moarte

Cât ai cui zice părinte,

Mai există lucruri sfinte.

 

Cât durea-ne-vor izvoare,

Ori un cântec ce dispare,

Cât mai avem ceva sfânt

Vom trăi pe-acest pământ.

 

Autor: Nicolae DABIJA

 

***

Nicolae Dabija s-a născut la 15 iulie 1948, în satul Codreni, raionul Cimişlia, Republica Moldova. În 1972, a absolvit Universitatea de Stat din Chişinău. A fost lector la catedra de literatură română a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, lector superior la catedra Ştiinţele comunicării a Universităţii Libere Internaţionale din Moldova.

În calitate de redactor-şef al săptămânalului „Literatura şi Arta”, editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, a avut un rol important în lupta de renaştere naţională din Republica Moldova.

A debutat cu volumul de versuri „Ochiul al treilea” (1975). Au urmat culegerile de proză: „Apă neîncepută” (1980); „Zugravul anonim” (1985); „Aripă sub cămaşă” (1989); „Dreptul la eroare” (1993); „Lacrima care vede” (1994); „Oul de piatră” (1995); „Fotograful de fulgere” (1998); „Tăceri asurzitoare” (2000); „Nu vă îndrăgostiţi primăvara!” (2013) şi altele.

Nicolae Dabija a scris şi literatură pentru copii: „Poveşti de când Păsărel era mic” (1980); „Alte poveşti de când Păsărel era mic” (1984); „Domnia lui Ştefan cel Mare” (1991); „Nasc şi la Moldova oameni” (1992). A fost autorul manualelor şcolare „Daciada, ciclu de manuale pentru clasele I-IV” (1991-1993) şi „Literatura română pentru clasa a VI-a” (1998-2002).

A alcătuit o „Antologie a poeziei vechi moldoveneşti” (1988) şi a tradus din Federico Garcia Lorca, Goethe, Jukovski.

Pentru activitatea literară, i-au fost decernate: Premiul Naţional al Republicii Moldova (1988), Marele Premiu „Nichita Stănescu” (1992), Premiul „Giacomo Leopardi” al Centrului Mondial al Poeziei (2015), Prix de l’Autre Edition (2016), Marele premiu „Dulce Maria Loynaz” al Festivalului Internaţional de Poezie de la Havana (2017).

În 1995, a fost distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.

A fost cavaler al „Ordinului Republicii” (1996), cea mai înaltă distincţie a Republicii Moldova, precum şi comandor al Ordinului naţional „Steaua României” (2000).

Începând cu 21 iulie 2003, a fost membru de onoare din străinătate al Academiei Române.

În anul 2010, Academia de Studii Înalte din România i-a acordat titlul de „Honoris Causa” şi titlul onorific de Academician în semn de înaltă preţuire şi respect pentru întreaga activitate. În 2012, a devenit membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.

 

 

Carmen GIGÂRTU: Dorul

DORUL

Un dor greu mă apasă

De adevărata casă.

Mă simt gol şi pustiit

cu sufletul îmbătrânit.

Materia greu apasă

în lumea asta întunecoasă.

Zi de zi răul se măreşte

şi pe oameni amăgeşte.

Voi, îngeri, aţi vrea să ne apăraţi

cu aripile voastre să ne protejaţi.

Dar, alegerea e a omului,

aşa  e legea Domnului.

Aripile voastre dantelate

îmi furară un zâmbet,

uitând de toate.

Spre lumină mă purtară

amintindu-mi ce eram odinioară,

o petală de floare

 în palmele Tale.

Spre Tine aş vrea să zbor,

aici sunt doar un călător.

 

Carmen GIGÂRTU

Constantin MOSOR: Copii din flori

COPII DIN FLORI!

 

Copii din flori sunt peste tot pământul.

Pe unii multă lume-i ocolește,

Sau când îi întâlnesc își iau avântul

Spre nicăieri, aproape pe orbește!

 

Copii din flori! Ce-nălțătoare frază!

Câți dintre voi ați întrebat o floare,

Întâi de-a așeza-o într-o vază,

Ce fac copiii ei dacă ea moare?

 

Copii din flori! Tulburătoare veste!

Adică, două flori se-ndrăgostiră

Iubindu-se frumos, chiar până peste

Închipuirea celor ce se miră!

 

Copii din flori iubite doar o seară

La un pahar de vin și trei cafele,

Dacă îi vezi nu-i condamnați să piară…

Fă-i să se simtă ramuri, nu surcele!

 

Copii din flori! Unii din flori bolnave

Care-au gustat iubirea ca pe-o pâine!

Nu judecați plăcerile firave

Rămase pe la la porțile lui mâine!

 

Copiii toți sunt flori! Flori luminate

Iar cerul nu-i iubește doar în pripă!

Nu mai huliți iubiri neterminate!

Cât costă să fiți flori pentru o clipă?

 

Constantin Mosor

16 martie 2021, București

 

Adina FLOREA: După îngeri

 

După îngeri

 

Am plecat eu, într-o zi,

Dis’ de dimineață,

Ca să caut, unde-oi ști,

Îngeri cu dulceață…

 

Am pornit de nicăieri,

Doar cu roua-n față,

Prin ale codrului cărări

Ce trezea la viață…

 

Mă-ntâlnii, în drumul meu

Presărat cu soare,

C-un albastru mugur nou

Ce năștea petale…

 

Și l-am întrebat pe el

De văzu vreodată,

Într-al cerului mister,

Un surâs de fată…

 

Îmi răspunse liniștit

Când vărsa petale:

-Primăvar-am întâlnit

Pân-acum în cale…

 

Ea-i un înger maiestuos,

Plină-i de lumină,

Ce s-așterne bucuros

Într-a mea inimă’!

 

De vrei îngeri să găsești,

Du-te jos, în vale…

Flori frumoase întâlnești,

Presărate-n cale!

 

Fluturi ce roiesc în zbor

În dans să se prindă,

Albine ce cântă-n cor

Mierea aurindă!

 

Și-am plecat în drumul meu,

Mergând pe cărare,

Minunându-mă mereu

De orișice floare!!

 

Îngeri presărați în drum

Întâlnii o mie,

Primăvara să-i adun.

O! Ce bucurie!

 

Îmi mai spuse cineva,

Cum, că ar fi oare

Doi ascunși după o stea

Mult strălucitoare…

 

Și-am pornit atunci la drum

Pe cărări de stele!

Ca să aflu, nu știu cum,

Să ajung la ele…

 

Am privit în cerul nopții

Stele mii și mii!

Străluceau în umbra bolții

În strai argintii…

 

Luna, mândra lor crăiasă,

Fir le împletea,

Ca să-și țeasă hain-aleasă!

Și lin îmi vorbea

 

Când o întrebai de înger!

-Vezi, tu, om din lut,

La noi, aici, sus pe cer,

Avem dor prea mult!

 

De vrei îngeri să găsești,

Uită-te la stele!

Îi vezi, cete-mpărătești,

Strălucind cu ele!

 

Avem stele argintie

Prinse-n dans, pe nori,

Avem zbor de păpădie,

Și alb de cocori…

 

Strălucim în nopți, cu marea

Ce se undă-n cânt…

Arătându-vă cărarea

Ce-o străbateți când,

 

Porniți în drum de ape,

Cu vântul hoinari!

Să vă fie cârm-aproape,

Printre marinari!

 

Noi vă însoțim în vise

Cu luceferi magi…

Și dorințele aprinse

Vi le facem vagi!

 

Și-am privit mai cu aminte

Îngerii din cer…

Am văzut, cu luare-aminte,

Tot acel mister!

 

Prinsă-n bolta cea străluce,

Ce-oglindește lacul,

Lebăda, ce dulce duce

Să-și adoarmă veacul!

 

Și am mulțumit în gând

Pentru-acea magie,

Ce coboară pe pământ,

Îngeri ca să vie!

 

Totuși am simțit ceva

Ca mă-ntreabă vag…

– Cauți îngeri undeva

Tu, omule drag?

 

Oare nu ai obosit

Să colinzi în codru?

În albastrul infinit

Să arunci năvodul?

 

Sau în bolta cea înaltă

Să ghicești în stele,

De e zi, sau de e nopate,

Îngeri printre ele?

 

Ai pornit, ca să găsești

Îngeri pe pământ…

Dar te uită-adânc, cum crești

Leagănul cel sfânt…

 

Ia privește mai apoi,

Azi ce porți în brață?

Înfășat în haine moi,

Dulce mogâldeață!

 

Cu obrajii de petale,

Și cu glas de zori,

Ai cuprins visele tale

În povești cu nori…

 

Ai născut o viață nouă…

Și-o petreci în zbor,

Dintr-o rază, pic de rouă,

Pân-al mării dor!

 

Cu un gângur te plătește,

Bulgăraș de aur,

Îngeru-ți ce dulce crește

Lângă al său faur!

 

Înger coborât din stele

Porți în suflet tu,

Om cu vise și cu mistere

Ce te cați acu’!

 

Tu, ești cel ce te-am creat

După chip și suflet…

Și în tine-am presărat

Îngeri în buchet!

 

Și-am privit, cu luare-aminte,

La ai mei copii…

La prieteni și la rude

Îngeri de-oi găsi…

 

Am putut atunci să simt

Adieri măiastre…

Vise de albastru mut

Strălucind în astre!

 

Soare răsărea în zori

Și-așternea în fața-mi,

Zâmbete cu ochișori

Ce-ncunună viața-mi!

 

Și atunci am revărsat

Val de bucurie,

Cu lumini înmiresmat…

Îngeri și magie!

 

Am plecat eu, într-o zi

Dis’ de dimineață

Și găsii, în mii și mii,

Îngeri cu dulceață!

 

Mărțișor

 

S-a ivit de sub zăpadă

Un bob de mărgăritar!

A ieșit și el să vadă

Cer albastru de cleștar!

 

Zgribulit, dar plin de viață,

Își arată colțul Verde!

Și prin ploaia cea de gheață

Inima-i, bătând, se vede!

 

Ghiocel firav, puternic

Ne vestește azi voios

Că se duce gerul iernii

Visul să-l trăim frumos!

 

Și își pune strai cu roșu

Și cu alb împleticit!

Mărțișor ce-aduci frumosu’

Primăvara a sosit!

 

Să ne fie primăvară

Bucuria ce-o trăim!

Vremea caldă de afară

În inimă o primim!

 

Cu iubire împletită

Și cu purul soarelui,

O inimă poleită-i

Mărțișorul anului!

 

Azi ne bucurăm cu dor

Cum n-am mai făcut de mult!

Caldă zi de mărțișor,

Primavara-i pe Pământ!

 

Mami, miroși a fericire

 

Mami, miroși a fericire!

Mi-a spus un înger dimineață.

Și m-a cuprins cu-a lui iubire

Și zâmbete pe față!

 

Și cum miroase fericirea?

L-am întrebat pe îngeraș…

El m-a cuprins, lin, cu privirea

Și mi-a șoptit cu al său glas…

 

Miroși a flori și a parfum,

A trandafiri portocalii,

A roze roșii ce, în drum,

Aduc miresme de copii!

 

Miroși a râs de bebeluș

Ce gângurește liniștit!

Miroși a mine în culcuș

Când m-așezai la adormit!

 

Miroși a frați și a surori

Cu zâmbet cald de dimineață,

Miroși a câmpul plin de flori!

Miroși a fericire toată!

 

Adina FLOREA

Denisa CUREA POPA: Platonică speranță (Poesis)

Vin cu tine la cules

 

Mi-am pregătit panerul din nuiele,

L-am învelit cu un ștergar de in

În adorarea cerului cu stele

Să le culegem pe din două, vin!

 

Și cofa e curată, parcă-i nouă,

Încă mai poartă-n ea miros de lut;

O primenesc cu picături de rouă

Când vinul vieții gata-i de băut.

 

Pe umeri ne-ncălzească ia veche

Și-a Universului bazma pe cap

Că două suflete care-s pereche

În buzunarul soarelui încap.

 

Opincile sunt moi, lucrate bine,

Străbat povestea-n lung și-n latul ei,

Cusute-au fost de mâna lunii pline

Când locuiam alăturea de zei.

 

Tu ți-amintești să le fi fost vecini,

Să fi-mpărțit cu ei aceeași masă?

Eu nu mai știu… De cingători mă țin

În drumul căutărilor spre Casă.

 

Platonică speranţă

 

nimic nu-i pierdut când nimicul ne umple,

când buzele crude rămân din sărut

pâraie arzânde-s şoptirile-n tâmple

cu fiece zi, înţelept sau recrut,

 

mai ţine la braţ însăşi urma luminii

şi-o creşte ca mama pe pruncă la sân

cu palmele goale se sfarmă tăciunii

şi tot cu acestea alinturi, hapsân,

 

se-mpart zgomotos în linişti depline

la toţi ce în vaier secundele-şi duc

din sânge se-adapă tristeţi clandestine,

dar lasă destinul să curgă năuc

 

că nu-i plin paharul şi cerul mai este

albastru, statornic şi darnic deajuns

şi tot ce-o să fie, n-o fi o poveste,

ci doar alinare ca ultim răspuns.

 

Nădejde

 

Aş vrea o pace lungă să îmi cuprindă dorul,

Să îl ascundă-n sânu-i ca-n miezul rugăciunii,

Să vină linişti treze din rugu-nţelepciunii,

Cum vine vara ploaia şi răcoreşte-ogorul;

 

Că nu-i găsesc astâmpăr, îşi încovoaie vrerea,

Mă prinde cu tărie ştiindu-mi slăbiciunea,

Îi stau sub talpa albă întinsă ca genunea

Şi parcă vulturi aprigi îmi ciugulesc puterea.

 

Eu n-am dorinţi prea multe, îmi explorez fiinţa

Să urc pe culmi înalte, cum urcă munţii ciuta.

Chiar de-s poteci abrupte şi pietre, mal, cu suta,

N-am amânat plecarea, mi-e osie voinţa.

 

Văd cum sucite-s toate, şi toate-asemeni mie

Cu faţa-n sus tresaltă, cu râvnă şi mistere…

Nu mă preschimb în înger, nici pronia n-o cere,

Dar şterg cu rouă cerul când huma mă îmbie.

 

Dând inimii ocol

 

Azi am cuprins cu ochii-ntregi pâraie,

De parcă n-aș mai ști pasul de turmă

E clar că fleacuri zeci rămân în urmă,

Ca-n teatru când din scene se tot taie.

 

Și aflu iar a sufletului formă

Slujindu-i drept în orișice războaie

Când mintea-n adevăruri se înmoaie

Scald tihna-n ape care mă transformă.

 

Și-ndreptățită, -nsuflețesc o piatră,

(E-aceea care a lovit mai tare)

Deși în sinea ei pare sihastră.

 

Cu îngeri veghetori ca la altare

Mă varsă răsăritului în vatră

Dorit avânt, o, dulce înălțare!

 

Înălţare şi cădere

 

Incoloră tăcerea şi durerea haină,

Mărginaşe fâşii – paralele – din viaţă,

Răsucind, o subţie ca pe firul de aţă

Într-un ghem adunată de o mână străină.

.

Mă asemăn cu ploaia: curg, mă-ntind pe asfalt…

(Cine-i pasăre ştie cum să cânte-n văzduh )

Poate-aşa voi afla de eşti viu sau un duh

Care-mi bântuie firea. Ceru-ntreg preaînalt

.

Se răsfrânge în rouă pe-un tărâm nevăzut

Cum pe-o altă planetă două mâini de lumină

Fac din viaţă minune şi o nasc din ţărână

Să o ducă-naintea unui înger căzut –

.

Stăm aproape de lună, la doi paşi de mister,

Exilaţi în cuvinte. Împrejur o pădure,

Unde sufletul treaz poate moartea să-ndure,

Şi să cadă ca ploaia de sub gene de cer.

 

Denisa CUREA POPA

Carmen GIGÂRTU: Măicuţa Sfântă

Măicuţa Sfântă

 

Minune adorată

de milenii aşteptată,

ce ne-ai dăruit Mântuitor

de materie eliberator.

La tine venim

cei ce te iubim

şi inima-ţi dăruim.

Iubirea ce ne-o porţi

e ştiută de toţi,

bătrânii îi întinerii

şi inimile cucerii.

Lumina mea!

Te rog, nu ne uita!

Spre Tine braţele ridic

 viaţa ţi-o dedic,

rugându-te să ne luminezi

mereu să ne veghezi,

sufletele să le înviezi.

În inimi sădeşte iubire,

pe Pământ adu armonie

şi pace pe vecie.

Autor: Carmen GIGÂRTU

8.03.2021-Drăgăşani

 

Silvia URLIH: Fiică a vieții (Poeme)

Mamă, îmi ești!

Mamă,
ești lună,
iar aștrii îți sunt lumânare,
ești suflet
ce zboară dincolo de nori,
știi…
azi depărtarea de tine mă doare,
iar mâine,
mâine
poate vom fi două surori.

Mamă,
ești soare,
iar razele tale îmi mângâie fața,
ești suflet
plecat în pământ
însă încă îmi ești ,
îmi ești în izvor,
îmi ești în ușa
ce-mi deschide dimineața,
îmi ești pădure,
și-mi scrii povețe
din cerurile-mpărătești.

Mamă,
ești zâmbet,
îmi ești icoana
ce o port la piept,
îmi ești amintire,
iar eu…
spre tine încet mă îndrept.

 

Tu știi, femeie!

Femeie, ce te naști din plâns de căprioară,
Femeie, ce înveți să-ți duci munții-n priviri,
tu știi că uneori ramul o să te doară,
tu știi că plânsul tău va naște răsăriri.

Femeie, care știi pădurea s-o dezmierzi,
Femeie, ce te naști un fluture și zbori,
tu știi ca să câștigi, dar știi ca să și pierzi,
tu știi cum răsăritul la tine să-l scobori.

Femeie, ce te naști din râu învolburat,
Femeie, ce-ți dorești să naști lăstari vânjoși,
tu știi să înflorești din câmpul nearat,
tu știi să luminezi prin nori copaci și groși.

Femeie, ce te naști din crin și păpădie,
Femeie, care știi ce-i mers îngenunchiat,
tu știi să domolești taifun și vijelie,
tu știi să încolțești din grâu nesecerat.

 

Fiică a vieții 

În palma gândului mă legăn,
purtată-n vis
de visul serii,
mă plămădesc din flori de tei,
fără păcat,
doar cu dorință,
mă-nchin în sacre sanctuare,
mă-nchin la ușa învierii,
mă-nalță sufletul pe munte,
privesc spre mine…
nu-s ființă.

Sunt
o plămadă a gândului
ce a rămas la poarta nopții,
sunt trup născut din trup de lună,
sunt o plămadă a visării,
m-am rupt din pântec de lumină,
lumina lumii
și a sorții,
m-am zămislit fiică a vieții,
copil desculț
pe valul mării.

Sunt
vinovatul fără vină,
cu vina de a fi femeie,
sunt zbor peste ocean de suliți
ce și-au dorit
să mă rănească,
sunt foc, sau rug, sau apă lină,
sunt flacără ce-n jar scânteie,
sunt floare de nu mă uita
ce în grădină
vrea să crească.

 

Iubirea nu e joacă

Nu mă ține-n trup zidită,

tu, Manole
din povești,
lasă-mi sufletul să zburde
printre veri
și primăveri,
nu mă duce printre îngeri
și prin ceruri îngerești,
vreau să stau o clipă-n viață,
să fiu trează
printre seri.
Clipele ce-mi sunt secunde,
fă-le ore,
fă-le zile,
timpul nu-l mai strânge-n clipă,
vinde-mi ani din anii mei,
anii
i-am jucat la poker
și i-am scris apoi în file,
filelor le-am pus coperți
și le-am încuiat
sub chei.
Tu, Manole din povești,
scoate-mă din grea strânsoare,
ești un mit ,
însă iubirea,
nu e joc,
e adevăr,
știi, iubirea nu e joacă,
când iubești,
iubirea doare,
poate că-i ca și sămânța ce-i ascunsă
într-un măr.

 

Sărmana mamă

Într-un sat uitat de lume,
stă pe prispă-n prag, o mamă ,
are și găini și pâine,
însă, nimeni n-o mai cheamă.

Amintirile o dor,
se gândește cum i-era
când fugea pân’ la izvor…
nu mergea, parcă zbura.

Anii au trecut în fugă,
azi e singură în casă,
i-a rămas în gând o rugă,
fiii să se-ntoarcă-acasă.

Doru-o doare și tot plânge
după soțul ce-a murit,
amintirea rău o strânge,
l-a iubit și s-au iubit.

Cinci copii ea a născut,
toți au pribegit prin lume,
sărăcia i-a gonit
după-un colț mai bun de pâine.

Plânge buna mea bătrână,
bătrânețile o dor,
vrea s-o țină iar de mână
copiii ce-i sunt odor.

În căsuța de la țară,
singură și-ngândurată,
stă o mamă, plânge iară,
vrea să fie c-altă dată.

Geaba vrea bătrâna mamă,
să mai fie cum a fost,
amintirile o cheamă,
o cheamă, dar fără rost.

Silvia URLIH

Carmen GIGÂRTU: Firicelul de praf

Sunt doar un fir de praf ce rătăcesc de milenii prin Univers. În rătăcirea mea am ajuns întâmplător pe Terra, crezând că aici e Paradisul. Aşa de frumos se vedea Pământul de sus! E mult mai frumos când păşeşti pe el, când atingi o frunză, un fir de iarbă, o petală de floare, o pietricică, o bobiţă de rouă. Aici am întâlnit alte firicele de praf care au uitat cine sunt, crezându-se sori, luceferi şi dumnezei. E trist să-i vezi cum i-a lovit amnezia. Într-o zi, m-am îndrăgostit de alt firicel de praf, iar celălalt firicel de praf era la fel de îndrăgostit.  În  faţa lui Dumnezeu, sunt doar un firicel de praf şi nimic mai mult. Ce e omul?  E doar un fir de praf şi atât. O! Dar ce grozav se crede! Ce ambiţii prosteşti! Ce orgolii nemăsurate! Şi toate, pentru ce? Pentru nimic!

Totul e vânare de vânt!

Sună telefonul şi îi întrerupe gândurile.
– Ce faci?
– Mă gândeam, mamă.
– Sper că nu te gândeai la George.

– Chiar la el mă gândeam. Mamă, nici acum, după atâţia ani, nu mă laşi în pace, nu mă

laşi să fac ce vreau?

– Sper că nu vorbeşti cu el pe net.

– Ar fi aşa de grav ?

– Doamne fereşte! Să nu cumva să te pună cel cu coarne să te întâlneşti cu el.

– De ce mamă?

– E fratele tău.

– Da, mamă, toţi  oamenii suntem fraţi. De când te-ai pocăit  ai  început şi tu să găndeşti altfel. Să ştii că sunt mândră de tine, că acum crezi în Dumnezeu.

– Fata mea, e fratele tău. Tatăl  tău  biologic  e Ion, tatăl lui George. Voi doi sunteţi fraţi. Când m-am căsătorit cu Vasile eram gravidă. Înţelegi de ce te-am bătut atât de rău când aveai 14 ani? Aflasem că-l iubeşti . Regret, copila mea! Te rog să mă ierţi. Poate că am fost prea  rea cu tine, dar îmi era teamă să nu faci şi tu vreo greseală. Când  erai copil m-ai întrebat  dacă nu cumva te-am  înfiat. Atunci mi-am dat seama că tu nu te simţeai iubită. Cum să-ţi spun, fata mea? Ochii tăi îmi aduceau aminte de greşeala tinereţii mele, îmi aduceau aminte de ochii lui

Ion, tatăl tău, de care vroiam să uit. Recunosc că am fost o mamă rea şi te rog să mă ierţi. Acum ştii de ce m-am opus atât de mult împotriva iubirii tale. Sunteti fraţi.

Angela închide telefonul. Era şocată. La orice lucru se aştepta, dar la aşa ceva… Era prea mult. Rămâne cu privirea aţintită în gol ore în şir.

Între timp, Geoge  venise din Africa,  şi-a sunat tatăl şi i-a spus că o să se însoare cu Angela.  După discuţia avută era complet schimbat, luând  hotărârea să se călugărească. Şi-a încheiat socotelile cu lumea şi a plecat la drum spre o frumoasă  mânăstire, care se afla pe malul unui izvor cristalin. Vorbeşte cu stareţul, iar acesta  încearcă să-l convingă că nu toţi oamenii pot fi călugări.  Trebuie să aibă anumite calităţi, în primul rând chemare interioară spre Dumnezeu. Adevăratul călugăr e un om deosebit, nu un om obişnuit . I-a spus că viaţa în mânăstire e grea, trebuie să muncească, să-şi înfrâneze trupul, să asculte ordinele, să-şi învingă patimile, să ajungă la virtuţi. Muncă, ascultare, ordine, disciplină ca la armată, tăcere şi rugăciune. El a zis că are să facă faţă traiului greu, aspru din mânăstire.  Stareţul îi schimbă numele în fratele Gheorghe şi îi spune că regula este: sărăcia, castitatea şi ascultarea.

,,Acum călugar te-ai facut, să vedem  când o să te faci şi Om adevărat!”i-a mai zis stareţul.

 L-a dus şi i-a arătat o turmă de capre pe care trebuia să le ducă zilnic la păşune, să le facă curat şi să le mulgă. Îmbrăcat într-o haină neagră şi lungă, cu o tocă pe cap, cu un şirag de mătănii în mână şi o cărticică de rugăciuni în sân e trimis cu caprele pe un versant al muntelui.

A doua zi pleacă şi Angela la mânâstire să se călugărească. În drum se opreşte să mângâie trovanţii, nişte pietre vii care cresc dintr-un deal nisipos şi se rostogolesc la vale. Ea iubea acele  pietre uriaşe  sferice, lunguieţe, elipsoidale. De multe ori venise cu George în acel loc. Nu rezistă până nu îmbrăţişează câteva pietroaie mari şi înalte cât omul. Îşi plimbă mâinile peste acele formaţiuni stranii cu forme bizare şi începe să plângă.

Întâmplarea face ca şi ea să aleagă  aceeaşi  mânăstire, unde într-o aripă stăteau călugării şi în alta călugăriţele. Ceea ce i se spusese lui George i se  spune şi ei, dar nu vrea, cu niciun chip, să renunţe la hotărârea pe care o luase. Ei îi  pun numele de sora  Cristiana şi are sarcina   să îngrijească  turma de oi a mânăstirii . O trimit cu oile, dar pe versantul opus celui pe care păştea fratele Gheorghe caprele. Zilele treceau una după  alta, fără ca cei doi să ştie unul de altul sau să se întâlnească întâmplâtor. La sujba de la 12 noaptea  mergeau  toţi călugării şi toate călugăriţele mânăstirii, dar nimeni nu ridica privirea din podea, mai ales fratele Gheorghe şi sora Cristiana, care erau în perioada de probă.

 Dacă se acomodau cu viaţa aspră din mânăstire peste trei ani depuneau jurământul de credinţă. Când cineva îşi arunca ochii spre versantul muntelui din partea dreaptă vedea un cârd de capre şi o mogâldeaţă  neagră aplecată, care părea că citeşte. Pe partea stângă a muntelui era altă mogâldeaţă  neagră  care sta aplecată şi citea lângă  o turmă  de oi.

Trecuseră cei trei ani de probă şi azi era ziua cea mare când sora Cristiana şi fratele Gheorghe trebuiau să depună jurământul de credinţă. Nici nu răsărise soarele că la poarta mânăstirii se întâlneşte verişoara sorei Cristiana  cu tanti  Ioana, mama fratelui Gheorghe.

– Bună dimineaţa, ce-i cu dumneavoastră aici? Aveţi vreun necaz?

– Toată viaţa omul se luptă cu  necazurile. George, băiatul meu, e de trei ani aici. A renunţat la tot şi a hotărât aşa dintr-o dată să se călugărească. Nu ştiu, fata mea, ce l-a apucat. Din director  acum a ajuns să pască caprele pe munte. Avea tot ce-i trebuia, nimic nu-i lipsea, dar de când a fost în Africa a venit complet schimbat. Dar tu ce ai păţit? Omul vine la mânăstiri doar când are necazuri.

– Nu pot să cred ce aud! Băiatul matale s-a călugărit acum  trei ani, aici! Acum înţeleg  dispariţia lui subită de pe net. Dumnezeule! Nu, nu pot să cred!

– Asta e maică! Ţie ce ţi s-a întâmplat?

– Tanti Ioana, lucrurile sunt tare încurcate. Eu am venit, fiindcă verişoara mea, Angela, e şi ea aici la mânăstire, tot de trei ani. Azi trebuie să depună jurământul de credinţă. S-a hotărât să se călugărească pe viaţă, fiindcă a aflat că băiatul dumneavoastră e fratele ei. Mama ei a păcătuit cu soţul dumitale. Când a aflat  a înnebunit. Am găsit-o uitându-se în tavan. Nu vedea, nu vorbea. De abia am  reuşit să o scot din starea aceea de şoc. Nu am putut să o opresc. A doua zi a venit aici şi m-a pus să jur că nu o să spun nimănui, unde este.

– Doamne! Eu nu  am ştiut nimic despre ei! Băiatul meu nu mi-a povestit niciodată despre Angela, doar era vecină cu noi. Întrebam dacă are şi el vreo fată, dar nimic. Numai eu sunt  vinovată.

– Dumneavoastră nu aveţi nici o vină, ci mama Angelei şi bărbatul matale .

– Păcatele mele! Şi femeia începe să plângă în hohote.

– Tanti Ioana, vă rog, nu mai plângeţi! Aveţi o vârstă, nu vă face bine. Vă rog, liniştiţi-vă! şi îi ia mâiinile între ale ei.

Femeia îşi ridică ochii albaştri plini de lacrimi şi privind-o îi spune: Angela  şi George nu sunt fraţi.Tatăl lui a murit într-un accident, iar eu eram gravidă în două luni când Ion  m-a cerut de soţie.

– Cum? Dar e minunat! O îmbrăţişează şi o sărută pe bătrână spunându-i:

– Duceţi-vă şi spuneţi adevărul! Mare eşti, Doamne! Întortocheate, necunoscute şi minunate sunt căile tale!

– Ei stau aici de trei ani şi nu s-au întâlnit?

– Nu. Angela nu ştie nimic de el. Mereu mă întreba, iar eu nu aveam ce să-i zic.

– Mă  duc să-i spun, acum e timpul să plece cu caprele.

Vasile tocmai vroia să intre în oborul caprelor când apare  mama sa plânsă.

– Mamă, ţi-am spus să nu mai plângi! Ştii, că ai probleme cu inima. Fii calmă! Aşa vrea Dumnezeu, ca eu să merg pe drumul acesta.

– Băiatule, eu  nu am de unde să ştiu ce vrea Dumnezeu. Dar cred că El a aranjat lucrurile, ca azi să mă întâlnesc cu verişoara Angelei, la poarta mânăstirii. De ce nu mi-ai spus niciodată că voi doi …..? Ştiai  că şi ea s-a călugărit, aici, la aceeaşi mânăstire cu tine, fiindcă  a aflat că sunteţi fraţi?

Adevărul  e că nu sunteţi fraţi. Adevăratul tău tată a murit…Ion  m-a cerut de soţie  şi a crezut că te-ai născut la 7 luni, dar tu te-ai născut …..şi începe să plângă. Îţi aminteşti cum te luam  cu mine la biserică şi mergeam să  aprindem  lumânări în cimitir? M-ai văzut plângând  lângă un mormânt şi m-ai întrebat cine e înmormântat acolo?

– Ai spus că acel băiat a fost cel mai bun prieten al tău şi ai început să plângi în hohote.

– El e tatăl tău. Te luam cu mine, gândind  că-i fac o bucurie……să-şi vadă feciorul.

– Mamă, nu mai plânge!

Fratele Gheorghe urcă muntele şi o găseşte pe sora Cristiana stând jos şi citind.

Se apropie şi cu o voce aproape şoptită spune: ,,Angela!”

Femeia priveşte teneşul rupt care se vedea de sub sutana fratelui Gheorghe şi întreabă:”De unde îmi cunoşti numele adevărat?”

Încet îşi ridică privirea spre el şi rămâne înmărmurită. Lacrimile îi inundă ochii, privind la faţa lui palidă. El îi întinde mâna ajutând-o să se ridice, recunoscând  ochii care-l priveau în vise cu duioşie, buzele care-l sărutau  şi  mâinile ce-l mângâiau.

…………………………………….

Carmen GIGÂRTU