Fiecare om urcă la un moment dat Golgota lui, fiecare își poartă coroana sa de spini, fiecare trăiește o răstignire și fiecare are posibilitatea unei renașteri. Unii îmbrățișează șansa, alții o ignoră sau o alungă. Câțiva dintre ei se răzvrătesc atât de tare pedepsind întreaga fire pentru nefericirea lor iar alții se anulează și rămân închiși în ei înșiși, devenindu-și fiecare o celulă întunecată cu ușile ferecate pentru tot restul vieții. Își astupă fereastra minusculă cu o bucată de carton și resping până și cea mai îndrăzneață rază de soare, lăsând răceala și umezeala să le pătrundă în oase și în inimă, urlându-și durerea din toți rărunchii, nu pentru a fi auziți, ci pentru a se ventila… pentru a o expulza… deși ea rămâne acolo, în celula rece și insalubră pe care ei și-au ridicat-o cu bună știință în jurul lor.

Se spune că universul, acest etern misterios fără margini presărat cu infinite necunoscute, este un mecanism complex guvernat de legi nescrise pe care cei mai mulți dintre muritori nu își propun și nici nu au capacitatea să le înțeleagă. Însă ele ne sunt transmise armonios prin tot ceea ce compune viața noastră: bucurii și tristeți, reușite și eșecuri, câștiguri și pierderi, bune și rele, credință și necredință.

Anul acesta, Crăciunul meu a înlocuit bradul îmbrăcat în mii de beculețe cu câteva coroane și lumânări care ardeau la căpătâiul celei care m-a luat de mână și m-a purtat mândră și puternică prin copilăria mea magică; în locul colindelor mi-a răsunat recurent în urechi „veșnica pomenire” și odată cu ziua nașterii lui Iisus s-a dus bunica mea la ceruri. I-am privit ore în șir trupul lipsit de viață și mi s-a derulat ca un film copilăria trăită alături de ea. M-am întrebat: de ce nu îmi amintesc măcar un episod în care să mă fi certat? I-am întrebat și pe ceilalți și nimeni nu își amintea. Pentru că ea nu m-a certat vreodată.

Și acum avea pomeții de culoarea somonului completat de zâmbetul ei discret. S-a dus acolo sus împăcată, bucuroasă, liniștită. Când eram mică, o visam mereu pe bunica. Mergeam de mână amândouă și parcă, dintr-o dată, când ea făcea câțiva pași în fața mea, eu încercam să o strig și nu aveam voce… și ea mergea mai departe. Ce frică înfiorătoare să mă gândesc atunci că m-aș pierde de bunica mea; de Crăciun, când stăteam la căpătâiul ei nici nu am încercat să o strig. Ce sens ar fi avut când sufletul ei umplea toată casa cu miros de tămâie parfumată și cu liniște? Ii simțeam mângâierea blândă și ii auzeam învățăturile înțelepte care mi-au călăuzit pașii în vremuri tulburi… și îmi spunea să nu fiu tristă pentru că acum am încă un înger care mă va veghea de sus și că deși nu ii voi mai vedea vreodată chipul, ea și-a făcut un culcuș adânc în inima mea și va rămâne acolo până la sfârșit, până când ne vom reîntâlni în veșnicie.

Astăzi ar fi fost ziua ei însă astăzi devine ziua în care îmi derulez în minte filmul vieții ei…povestit, trăit, simțit. Mă ține de mână și mă însoțește oriunde. Am iubit-o enorm pe bunica. O iubesc și acum și îi trimit răvașul acesta pentru că vreau să știe că sunt împăcată și liniștită.

–––––––––

Cristina HOROTAN

25 Decembrie 2021

Bucovina

Deși sunt născut în timpul războiului, am avut parte de o familie unită, cu posibilități materiale medii, părinții făcând totuși sacrificii pentru ca atât eu, cât și sora mea, Cătălina – cu 5 ani mai mică – să creștem sănătoși și să avem o educație care să ne asigure un viitor cu stabilitate morală și materială.

Copilăria s-a derulat în orașul Pucioasa, o mică localitate balneoclimaterică, situată pe cursul superior al râului  Ialomița la cca 106 km de București. În anii ’50, Pucioasa era sediul raionului cu același nume, în cadrul regiunii Ploiești. Încă  înainte de a începe școala, ambii părinți mi-au stimulat interesul lecturii iar în primele patru clase am avut învățătoare „sufletiste” pentru care cititul și scrisul erau cerințe primordiale. Captivat de poveștile spuse de mama, de cărțile cu poze pe care mi le cumpăra tata și apoi de îndrumările învățătoarelor și profesoarelor am devenit curând unul dintre cititorii „fruntași” ai modestei biblioteci „raionale”.

Prin 1953, fiind elev în clasa V-a B la „Școala de 10 ani” din orașul Pucioasa, într-o zi senină de primăvară, profesorul nostru de geografie Petre Onicescu (poreclit de elevi „Tuciul”, pentru că avea un ten foarte închis la culoare) intră în clasă, împreună cu un domn venerabil, ușor gârbovit de povara vârstei, pe care îl prezintă simplu: scriitorul Radu Cosmin. Instantaneu, ochii tuturor copiilor s-au îndreptat către bărbatul care prin îmbrăcăminte și înfățișare degaja un aer de civilizație și prestanță. Iar când a început să ne vorbească, mai ales despre frumusețile țării dar și despre ale altor locuri din străinătate pe care le colindase, ochii săi verzi, inteligenți și pătrunzători, s-au umplut de lumină și căldură, pe care noi, micii săi ascultători le simțeam fizic cum ne pătrund prin toți porii!

Desigur prezența sa în micul oraș era cunoscută mai ales adulților dar puțini știau împrejurările în care scriitorul cu nume sonor în mintea mea (studiam pianul și vioara de câțiva ani) ajunsese să-și petreacă bătrânețile în modesta localitate care avea totuși rangul de reședință de „raion”! Cred că tata (inginer silvic care trecuse de la conducerea Ocolului silvic la cea a Școlii Medii Tehnice Silvice din localitate) cunoștea câte ceva din biografia scriitorului (profesor și inspector școlar de mare valoare dar și scriitor premiat care fusese mutat de la Ploiești cu domiciliu forțat la Pucioasa!?) însă fusese avertizat ca să evite întâlniri și discuții cu persoane pe care „raionul de partid” (Partidul Muncitoresc Român), le avea sub strictă supraveghere. E trist pentru bietul și răbdătorul nostru popor că la acea vreme se afla la cheremul regimului tributar unei doctrine aduse cu forța din afara României iar în zilele noastre suferim aproape la fel ca urmare a unei alte doctrine „moderne” imaginate de minți diabolice similare!

La sfârșitul scurtei expuneri, scriitorul Radu Cosmin – pseudonimul lui Nicolae Tănăsescu (1879-1959) – a întrebat clasa: „Cine este cel mai bun elev de la voi?” În așteptarea răspunsului a scos dintr-o servietă voluminoasă mai multe cărți din populara colecție „Biblioteca pentru toți”, pregătind stiloul pentru a scrie un autograf fruntașului clasei. După ce clasa s-a „exprimat”, m-a chemat la dânsul, la catedră unde stătea alături de profesorul Onicescu și m-a felicitat. Apoi, m-a întrebat:

– Ce materii școlare îți plac mai mult și ce meserie o să-ți alegi când vei fi „mare”?

I-am răspuns:

– Deocamdată îmi plac toate materiile, începând cu matematica și limba română și terminând cu muzica, desenul și sportul. Iar ca meserie, nu voi putea fi niciodată medic dar visez să ajung inginer ca tata sau poate scriitor ca dumneavoastră!

Răspunsul meu l-a amuzat și în continuare mi-a oferit mai multe cărți, printre care „Nuvele și schițe” de I.L. Caragiale (Editura de Stat pentru Literatură și Artă”, București, 1952), în interiorul căreia, cu scrisul său deosebit de ordonat și citeț, a notat următoarele: „Lui Țuțuianu Ovidiu din clasa V-a B, ales de întreaga lui clasă ca cel mai bun elev-în ora profesorului, distins pedagog, Petre Onicescu. Ca amintire de la Radu Cosmin. 23 Mai 1953, Pucioasa”.

În 1954 m-am mutat cu familia în București și am urmat liceul „Mihai Viteazul”. Generația mea a fost una de tranziție: durata școlii de 11 ani, eram numai băieți și structura materiilor școlare era generală (nu eram despărțiți în „real” și „modern”), dar nu neglijam niciuna! Având la „limba română” doi profesori de elită – Constantin Marinescu și Coralia Călin – am învățat cu plăcere și am citit cu pasiune „lectura particulară”. Dânșii mi-au fost mentorii și primele călăuze în domeniul scrisului, debutând în revista liceului „Mugurul” și primind onoranta misiune de a conduce cenaclul literar al promoției. Deși practicam unele sporturi (volei și tenis de masă) și cântam în orchestra liceului la pian și vioară, citeam cu nesaț literatură de toate genurile cu accent pe „clasici” români și universali la poezie și respectiv pe teme de istorie și geografie la proză.

La absolvirea liceului am fost în dilemă; profesorul de muzică mă îndemna să dau examen la conservator dar sub influența tatălui și în urma unei vizite la Muzeul Tehnic din Parcul Libertății (fost și actual Parcul Carol I) mă atrăgea ingineria, către care am și optat. După absolvirea Institutului Politehnic București, Facultatea de Energetică am început activitatea „în producție” la termocentrala Grozăvești din Capitală (1965). Se împlinea astfel prima parte din destinul vieții elevului din clasa V-a B de la Pucioasa!

Peste patru ani am debutat în literature tehnică cu lucrarea Emisiuni muzicale în schimbul de noapte (revista Protecția muncii nr.9,1969). Ulterior am publicat 10 cărți și numeroase articole în reviste tehnice din țară și străinătate. Cred că se împlinea o altă etapă din destinul copilului respectiv și anume tranziția inginer-scriitor. După pensionare se poate spune că destinul s-a împlinit plenar: am debutat în beletristică cu eseul „Latinitatea limbii române? Argumente și dovezi pro și contra” (revista Gândul anonimului, București, nr.49-50, 2013).

În continuare am început să fecventez cercuri/cenacluri literare din capitală, fiind chiar membru fondator al „Cercului scriitorilor ingineri din AGIR”. Am devenit colaborator la publicații literare din țară și străinătate fiind inclus cu creații în proză, poezie și muzicale în diverse antologii cu participare națională sau internațională. Până în prezent mi s-au tipărit 12 volume, abordând cu predilecție teme patriotice și umoristice-în versuri și originea poporului și a limbii române-în proză.

Dar pasiunea majoră a fost și rămâne opera eminesciană! Am publicat și comunicat la diverse manifestări culturale peste 10 eseuri privind viaţa şi opera lui Mihai Eminescu.   Cel privind „Proporţia de aur” în opera eminesciană a fost premiat la al VI-lea Concurs Mondial de Creație, S.U.A, 2018. Impresionat de preocupările „spiritului enciclopedic” – Mihai Eminescu pentru muzică și de muzicalitate poeziei lui am publicat eseul „Mihai Eminescu critic muzical avizat” și am compus un lied pe versurile minunatei poezii „Stelele-n cer”. Iată unele extrase din creațiile personale:

 – „Mihai Eminescu a fost cunoscut, mai ales ca poet, scriitor şi ziarist… Pe lângă preocupările literare, el a manifestat un interes deosebit pentru filosofie, drept, sociologie, istorie muzică şi teologie, dar şi pentru ştiinţele exacte, domenii asupra cărora intenţionez să mă opresc (p.11)… Din păcate, chiar dacă aşa cum am arătat, Poetul (a se citi acum, ”Enciclopedicul”!) este recunoscut şi apreciat în străinătate, în propria sa ţară (atât în timpul scurtei, dar eficientei sale vieţi cât şi după trecerea în nefiinţă!), a fost cenzurat, denaturat şi deseori a devenit ţinta unor atacuri mârşave” (p.98) (Mihai Eminescu spirit enciclopedic, Editura RAWEXCOMS, Bucureşti, 2015);

 – „Mihai Eminescu descrie, atât în poezie cât şi în proză, tablouri memorabile din istoria antică, creionează portrete vii de eroi ai vechilor epoci, îmbrăţişează cu nostalgie trecutul strămoşesc evocând figurile măreţe ale neamului, contemplează monumente şi ruine de ziduri şi palate… (p.20) …Dacă în tinereţe Mihai Eminescu se mândreşte cu originea noastră latină, vorbind totodată cu deosebită dragoste de eroicul popor dac, ulterior (1881), el declară că «Totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte!» Dacizarea în înţeles eminescian înseamnă «întoarcere parţială la trecut, la elementele lui bune, sănătoase, proprii de dezvoltare»” (p.29) (Mihai Eminescu şi istoria, Editura DacoRomână T.D.C., Bucureşti, 2015);

– „Fiecare generaţie are nevoie de «modele pozitive» pentru a atinge performanţele acestora şi chiar a le întrece. Deci, «modelele pozitive» pot fi instrumente de stimulare a indivizilor, a unor grupuri sau chiar naţiuni pe calea performanţelor şi a progresului. Ele pot redeştepta unele calităţi rămase în stare latentă şi pot inocula optimism şi încredere în propriile forţe!… (p.11). Pe urmele lui Dimitrie Leonida. Prof.ing. Dimitrie Leonida (1883-1965) face parte din «generaţia de aur» a personalităţilor din energetica românească… Este principalul meu model de viaţă de la maturitate!”. (p.44) (Nevoia de modele, Editura RAWEXCOMS, Bucureşti, 2016);

– „Analiza vieţii şi operei omului de cultură, Nicolae Densuşianu, inclusiv prin prisma unor similitudini cu cel denumit de Constantin Noica «omul deplin al culturii româneşti» – Mihai Eminescu, impune cu necesitate reconsiderarea şi valorificarea plenară a eforturilor gigantice depuse de eruditul istoric… Cred că ar fi momentul ca Dacia preistorică să poată fi accesibilă, măcar specialiştilor europeni, la început în limba engleză şi greacă iar apoi în franceză, spaniolă şi italiană”. (Să-l reconsiderăm pe Nicolae Densuşianu!, Editura DacoRomână T.D.C., Bucureşti, 2017, p.66; 67);

 – „Se naşte Bulă…: «În Bulă noi ne regăsim/ Cu tot ce-n viaţă irosim/ Dar şi când, învăţăm, iubim/ Sau performanţe reuşim»(p.6). Autobuz cu etaj: «Într-o zi frumoasă,-n „buzul” etajat/ Pentru o plimbare Bulă s-a urcat/ Ca să vadă bine, chiar şi la viraj/ El se instalează primul la etaj/ Ici e veselie, foto, film în mers/ Numai Bulă tace şi e fără ghiers…./ – Ce se-ntâmplă Bulă, de eşti aşa trist?/ Îl întreab-atuncea un coleg turist/ Îi răspunde Bulă, tare încordat/ Cu privirea dusă şi glas disperat: – Cum să-mi fie bine, să nu fiu stingher/ Când etajul nostru… nu are şofer?!»”. (p.60) (D’ale lui Bulă, Editura Editgraph, Buzău, 2018);

– „Consult ginecologic: «După consult, ginecologul surâdea:/ Stimată doamnă, vestea-i bunişoară!/ Să ştiţi dom’ doctor că sunt domnişoară!/ În cazul ăsta cred că am o veste rea!»” (p.55); Insensibilităţi: «…Nu sunt sensibil nici la frig,/ Oprit e azi caloriferul,/ Şi chiar vă spun de vă intrig,/ Mă lasă rece, însuşi gerul!» (p.69); Pentru un păstor setos: «Păstor setos era Dorel,/ Şi bea mereu lapte de oi./ Dacă era un Păstorel/ Sugea tot vinul din butoi!»” (p.93) (Pofta de… râs!, Editura Editgraph, Buzău, 2019);

– „Sub tir cu măsuri: izoletă/ Vânat permanent de vaccin,/ Rămâi sănătoasă Planetă/ Că plec, dar înclin … să revin!”. (Ovid versus Covid&Co, Editgraph Buzău, 2019, p.89-90);

– „Ea, bătrânețea-i vârsta când,/ Cunoști și poți să dai degrabă/ Răspunsuri docte și oricând; Atât că… nimeni nu te-ntreabă! (Motto); Bătrânețe… «haine grele»/ Dau la tineri, scap de ele!/ Dar în aste vremuri «faine»/ Tinerii mai poartă… haine?”. (p.76) (Povețe la … bătrânețe! Editgraph Buzău, 2019).

–––––––––-

Ovidiu V. ŢUŢUIANU

București, 27 decembrie 2021

Sunt Smaranda, trăitoare între două lumi, născută în România, într-un miez de noapte din octombrie, când constelația Orion se afla în crucea cerului, după spusele mamei. De jumătate de viață mă aflu cu o parte din familie în America. M-am născut să fiu liberă așa cum fuseseră de zeci de ani, ba chiar sute, toți din familia alor mei, din familia neamului din care am apărut. Neam de eroi și martiri. Ai mei, oameni educați, sensibili, buni, drepți. ROMÂNI.

Am fost binecuvîntată cu doi copii: o fiică, Laura spre care neobosind încerc cărări, rămasă împotriva dorinței noastre în România, acolo unde se mai află sora mea, Anca și fratele meu, Călin Cazan. Fiul, Adrian, care are viața și familia lui îmbogățind-o și pe a noastră cu o nepoțică, este aici, cu mine și cu soțul meu, Lucian. Acesta, din neam de greci români (Calogera/Livescu), jurnalist, profesor, inginer constructor este un împătimit în a deschide încăperile universului unde ne aflăm ca parte integrantă.

Am studiat și obținut Diploma de Master în Limbă și Literatură, Cultură, Civilizație Engleză și Americană, secundar Limba Română, completând studiile din România pentru Specialist în Limba Engleză și Engleza ca limbă secundară, apoi studii doctorale in Educație, Conducere și Dezvoltare a Curiculumului în Statele Unite. Aceasta după ce am urmat și absolvit clasa de grafică a Profesorului Dragoș Pătrașcu, obținînd premiul I pe țară cu portretul lui Nicolae Labiș lucrat în peniță.

Sigur, dinainte de a mă naște am scris viața mamei. Apoi, gândesc că din bătăile inimii ei, am scris mai departe în ritmul propriu, apropiind traiectoriile tuturor semenilor de a mea. Compuneri, eseuri, olimpiade, analize critice. Mai apoi, scurte poezii de dragoste, cărți… povestea vieții mele.

Părinții, Elena și Constantin, profesori care îsi pregăteau planurile de lecții având la îndemână, pe lîngă o pregătire excepțională, și două culori – albastru și rosu – erau demni de urmărit  Prin convingerea lor că modelînd vieți tinere creau o lume mai bună pentr români în zbaterile de după războaie, în timpul comunismului, dar și pe mai departe, ei au fost și rămas pentru mine, sora si fratele meu, ca și pentru sutele de elevi ai lor, eroi frumoși ai unor timpuri nebune.

Tot ei mi-au îndemnat mâinile către biblioteca înaltă pînă la plafon, cu trei rînduri de cărți în profunzime, întâi spre povestiri ale copilariei despre Furnicel și un Orologiu al Împăratului, Legendele Olimpului transcrise în pagini cu însemne românești, de suflet, de către Alexandru Mitru, mai apoi La Medelenii lui Ionel Teodoreanu cunoscut bine alor mei. Orașul cu Salcîmi și Accidentul prin care Mihai Sebastian mi-a copleșit amintirile pentru totdeauna cu acel buchet de liliac oferit eroinei… Scrinul Negru, Patul lui Procust dar si Laleaua Neagra, Misterele Parisului, Jane Eyre. Apoi Minulescu pe care mama îl descria ca pe un colos cu pălărie largă cât pentru gândurile pe care le împărtășea cu dărnicie studenților așezați, în amfiteatrul devenit neîncăpător, chiar și pe parchet, în timpul cursurilor lui. Nu mi-au fost străini nici Proust sau Saint-John Perse, T.S. Eliot si Robert Frost, Jaques Prevert. Mi-am apropiat pe Elizabeth Barrett Browning, iar surorile Bronte mi-au creat starea că am mai trăit alte vieți, recunoscându-mă în filigranul scriiturilor lor. Aceste și multe alte condeie mi-au format în subconștient foamea de a scrie, fără leac și fără dorință de a mă vindeca!

Da, nu mă satur de scris. Scriu și în somnuri. Observ lumea din jur, reală, dar si pe cea adusă de muzică între noi. Am iubit și iubesc muzica, începând cu vioara pe care Tata despletea „Frumosul Rozmarin” de Kreisler pentru a ne trezi ușor în dimineți de iarnă, până la concertele Corului de Copii Radio în care mi-am șlefuit vocea sub bagheta minunatei dirijoare, regretata Elena Vicică, fiind colegă cu viitori membri ai Corului Madrigal, printre ei și cu regretatul Luchian Mihalea.

Șansonetele pe care plăcile vechi, mai apoi discuri și concerte încă îmi însoțesc clipele de viață… Un Yves Montand, Charles Aznavour, Mirelle Mathieu, Mikis Teodorakis, Virginia Zeani nu doar în „Traviata” pe scena Palatului… pâna la „Romanța cu Parfum”, sau „Iarba verde de acasă” care, da, nu mă lasă să mă rătăcesc prin lume, făcându-mă permanent să doresc revenirea spre România părinților și a bunicilor, a strămoșilor mei, ai noștri. Totem pentru suflet. ACASĂ.

Studentă fiind, am scris poeme despre drumul înrămat care culegea copaci, un tablou în stare de repaos pe unul din pereții de acasă, din București. Apoi despre Iașul care m-a adoptat cu drumul îmbrăcat în aurul frunzelor de tei, trecând prin toamne, de la Universitate, pe Copou, sau spre Biblioteca Eminescu.

Observ lumea din jur și pentru că totul vorbește, stârnesc foi albe spre devenirea vieții, de la tonurile răsăritului sau ale apusului până la norii delfini pe cerul colorat în clădiri de alabastru al Atlantei, oraș care încă o re cunoaște pe Margaret Mitchell. Rotunjesc cuvinte și fraze pentru că merită. Viața noastră este un palimpsest.

Și totul a pornit, cred, de la dorința de a vorbi oamenilor despre frumosul din noi, tristeți  sau bucurii spuse altfel, oglindă a celulelor universului care suntem. Ce mai pot spune către dumneavoastră dintr-o viață tumultoasă în care am întâlnit-o în lagărul de refugiați din Austria pe Maica Theresa, ca apoi să îl am lângă mine pe Casius Clay în timpul Jocurilor Olimpice Centenare din 1996 în care am fost Envoy Olimpic pentru echipa României, selecționată de Comitetul Olimpic American?

Mai mult, în câteva note rigide din anexă despre scriiturile mele mai noi – Romane polițiste (Nu, nu o copiez pe Agatha Christie deși o iubesc) publicate dar și in curs de; poezie ; proza, articole in reviste literare (Cronica, Convorbiri Literare, Luceafarul, dar și în Flacăra lui Paunescu). Tot în jur mă îndeamnă să continui descoperirea vitraliului format de crengile copacilor desfrunziți sau pădurile care cresc dinspre oameni.

În prag de Sfinte Sărbători, urez tuturor, marii familii umane românești brodând harta lumii și nu numai lor, liniște și sănătate, gânduri creatoare de bine pentru păstrarea frumoasei limbi române, maramă de prințesă. Este suficient spațiu pentru fiecare! Eu am înțeles demult că IERI este o altă țară! Ca scriitor, profesor, ca mamă, ca soție, bunică, OM ! De acum, pe mai departe!

–––––––––––––––––––––

Smaranda CAZAN-LIVESCU (Mada CAZALI)

Atlanta, Georgia, SUA

24 Decembrie 2021

(…la priveghiul SFINTELOR MISTERII !)

DESCÂNTEC

ROSALINDA

cu COLINDA

veni – și-mi umplu – iar – TINDA !

vin WALKIRII

‘și-află MIRII

apoi pleacă

‘n LUNA SEACĂ…

curg IZVOARE

din ODOARE

ODIN șoptește și…moare…

…cresc toți MUNȚII

ODĂ FRUNȚII

STIHUL se dă cu CĂRUNȚII…

RANĂ SLUTĂ

se vrea MUTĂ :

CREȘTE STRUNE DE LĂUTĂ !

***

CE O FI ZIS ADAM – CÂND A VĂZUT PRIMA ZĂPADĂ ?

…ce o fi zis ADAM – când a căzut PRIMA ZĂPADĂ ?
”iar – DOAMNE ?  –  și AICI ? – vii  peste min’ – GRĂMADĂ ?

văd  – hmmm… – …cum ești TU  – GRANDOMAN !  –  te-ai preschimbat în  MII  SCÂNTEI  !

…ca să-ți înțepenești – pe-un SOCLU – CAP’DOPERA – de tot – în STEI…”

…și – amărât – s-a așezat pe jos – S-A LĂSAT NINS :

parcă la FURT DE MERE ALBE – TOT CEL NEIERTĂTOR – DIN NOU – l-a prins…

ADAM a devenit o GALAXIE DE ZĂPADĂ :

astfel  – a dat-o naibii și pe EVA – și-a ei PRADĂ !

…acolo – JOS – a învățat SĂ SCRIE – cu DEGET ÎNSÂNGERAT – PE ALB…

PRIMA  LUI  FRAZĂ suna a RĂZBUNARE : ”ORICARE DUMNEZEU E CALP !”

apoi – a șters – și-a scris o EPOPEE

în care BLESTEMA :  și MERE – și FEMEIE…

…ADAM – ȘI NUMAI EL ! – scrie și-acum :

AȘTEAPTĂ  NEAUA – SĂ  SE  FACĂ  SCRUM…

***

MĂSURĂ ȘI RUȘINE

nu-i nevoie de MAI MULT – peste MULT :

BATALIOANE DE DEMONI – cum năvălesc – eu ascult…

nici de MAI BINE – disprețuind ce e BINE :

FII ÎNȚELEPT ! – CRISTUL-CÂNTAR e – mereu – LÂNGĂ TINE !

să nu te crezi vreun DUMNEZEU

când tu CERȘEȘTI : MEREU – MEREU !

ce s-a făcut la ÎNCEPUT – e CHIPUL PERFECȚIUNII :

voind  – ACUM – ce nu-i  :  tu stingi FOCUL MINUNII !

învață ce-i MĂSURA și RUȘINEA – încă de-AICI

ca să n-apari – în LUMI CE VIN – TEMBEL ARICI !

SFÂNTĂ  RUDENIE  LEAGĂ  – ÎNCĂ DE-ACUMA – CU MOARTEA :

doar așa – MÂNA-ți cea SLABĂ n-o scăpa – -n TINĂ – CARTEA !

…vei călări – pe STELE – pe ÎNGERI – pe CAI

toate LUMILE LUMII DE SFERE – iar CRIST nu-ți va striga : ”STAI !”

***

MIREASA-MI  DIN  VECIE

s-a oprit MOARTEA-mi în POARTĂ

vămuind ZILE și SOARTĂ…

s-a oprit MOARTEA-mi în POARTĂ :

NOPȚI veghează – VIAȚA-mi SPARTĂ…

MOARTEA-mi s-a împintenat

sub NĂCAZ m-a-ncovoiat

(…DUMICAT ÎNVENINAT…) :

nici nu vrea – cumva – să plece

nici NĂCAZU-mi nu să trece..

”MOARTE – MOARTE –  STEA AMARĂ

e numai IARNĂ – pe-afară :

mai degrabă m-ar lua GHEAȚA

să nu-ți văd – într-una – FAȚA !”

MOARTEA   –  -AMARĂ și FRUMOASĂ

nu se desprinde din CASĂ :

”un’ să plec – când NUNTA mea

e cu tine – -n ORICE  STEA ?

un’ să plec ? – când tu-mi ești MIRE :

VECIA-NTREAG’  are  ȘTIRE !

DUMNEZEU ne-a făcut  CASĂ :

de ALTCEVA  – NICI CĂ-I PASĂ !

…îți sunt GRAI și îți sunt IARBĂ :

nu stârni – cu mine – VRAJBĂ :

NOI DOI – MIRI în MAREA ARTĂ

CÂNTĂM – TUSDOI – DINTR-O HARPĂ !

AȘTRII VIN – AȘTRII SE DUC

ARMONIE NU ADUC :

NOI DOI – SUFLETE-PERECHE

din CERURI – ne-au pus PECETE

să fim LUMII-AMURG-LUMINĂ

să fim NAȘI de CRIN și CRINĂ !

…nu degeaba-ți stau la POARTĂ :

împlinescu-ți – în VECI – SOARTĂ

cum n-au MARII ÎMPĂRAȚI :

numai NOI SUNTEM MIRI-FRAȚI

numai noi VESTIM – prin NUNTĂ :

VIITOARE  LUMI  NE-ASCULTĂ !”

…MOARTEA să n-aibă DREPTATE ?

EA-i ȘTIINȚĂ – EA-i CETATE

unde cu EA-oi LOCUI

CÂT LUMI S-OR MAI ÎNVÂRTI…

…cât cu EA-s  în  BUNĂ  VOIE

am NĂCAZ  – cât TATA NOE !

…dar și FAIMA-mi din LĂUTĂ

RĂNI  NOI  – PREGETĂ  S-ASMUTĂ…

***

NU TE ÎNCREDE-N  AER –  APĂ – FOC – PĂMÂNT

nu te încrede-n AER – APĂ – FOC – PĂMÂNT :

toate sunt împotrivă-ți – cu GROAZNIC JURĂMÂNT !

când te-ai născut – a fost – în COSM’ – O MARE RĂZMERÌȚĂ :

toți au strigat : ”ÎNTOARCE-TE ! – ȘI-NCHIDE – -N URMA TA – ACEA <<PORTIȚĂ>> !”

….ce-aveau  – oare – cu tine ? – …poate  n-aveau NIMIC

dar SEMNE-s SCRISE – VAJNIC –  pe CHIPU-ți :  ”UN CALIC !”

n-aveai BAGAJ DE HARURI – AVERI ÎN VIITOR…

ci doar AMĂRĂCIUNE…  – …în PIEPT : UN NESTINS  DOR…

…de ce să strici TOT CHEFUL – în LIOTA ASTA MARE ?

ia-ntoarce-te MATRICE – RETÒPIT ÎN NĂSCARE :

poate-o ieși un ALTUL  –  cu ”LOZ” DE FOLOSINȚĂ !

…toți BENCHETUITORII așteaptă-acea PUTINȚĂ !

…n-am înțeles REVOLTA – oferii – RĂNII – COASTA :

veniră – deci : NĂCAZUL – URGIA – ȘI NĂPASTA

RELE mă podidiră : dar ce-ați făcut cu ASTA ?

…CĂPOS și PROST – nu mă-ntorsei din DRUM :

pe cine să dau VINA ? – ce-i de făcut – ACUM ?

…voi  v-ați plinit HACHÌȚA – eu sunt NENOROCIT :

dar RĂUL ce mi-l faceți – NU V-A ÎMBOGĂȚIT…

…da – MISTICELE SEMNE eu nu le-am luat în seamă…

dar – din TORTÙRA voastră – nu câștigați nici…ZEAMĂ !

***

ERA – OH ! – CÂT PE CE – DAR CÂT PE CE ! –  SĂ FIU ATENT !

era – oh ! – cât pe ce – DAR CÂT PE CE ! –  să fiu ATENT !

spuneți-mi voi : de ce VISEZ ATÂT DE LENT ?

probabil mă somează –  LUMEA-MI CEA ADEVĂRATĂ :

ea nu mai vrea să tândălesc  – pe-AICI – adică – -ntr-o…ERATĂ !

căci sunt BĂTRÂN – și ȘTIU PREA MULTE – și despre VAN – și VANITATE…

iar LUMEA ASTA nu-mi dă LOC – să-mi construiesc : PALATUL DE DREPTATE :

e-o LUME-SUROGAT – ASTA –  de-aici ! – …și-atunci am apelat la VÂLVELE DIN CER

să nu mai fiu un JALNIC MINCINOS – AICI – ci – în LUMINA ABSOLUTĂ  :  UN MINER !

da – dintre ÎNGERI – eu voi scoate MINEREUL DE-ADEVĂR !

da – dintre ÎNGERI – îmi voi alege…”COSTUM DE GALĂ – CU  REVER” !

…sunt PERSONAJUL MULT PREA IMPORTANT – din GALAXIE

care  tot  face  PLÂNGERI   –   cum  că  :   ”EU SĂ MĂ-NCHIN  DOAR  MIE !”

…voi finanța TOATE-EXPEDIȚIILE CE DUC SPRE AVENTURI

spre ceea ce-a fost OM : DIVIN – MĂREȚ ! – …iar nu…LĂTÙRI !

***

AM TRECUT  –  CU VIAȚA  –  DIMPREUNĂ

am trecut  –  cu VIAȚA  –  DIMPREUNĂ

printre ȚEPI DE OȘTI FUMEGĂTOARE !

…am crezut că-ajungem pân’ la SOARE :

n-am  ajuns decât…până la LUNĂ…

PREMIUL nostru nu a fost COROANĂ

ci a fost : ”CONCERTUL PENTRU MOARTE

ȘI  ORCHESTRĂ  DE  URSITE  SPARTE”…

…VIAȚA s-a uitat la mine – eu – la VIAȚĂ – și ne-am azvârlit – deodat’ – ÎNTR-O BULBOANĂ !

…ce vom înfrunta – în LUMI  ce-or tot VENI ?

ce VOM SLOVENI-N URSITE  –   de VOM DESLUȘI ?

NEDREPTATE  PURĂ  –  URĂ  –  VIS TRĂDAT…

ĂSTA nu-i MOTIV – în FUND – de STAT !

NE VOM NĂPUSTI – să prindem – dinspre COLȚURI – ZAREA

s-o ferfenițim – SĂ-I ȚINEM LUMÂNAREA !

…și VOM SPARGE ZIDUL – MAI DEPARTE :

pân-acolo unde-a mai rămas doar CÂNTECUL ! – …din MOARTE !

…eu așa AM PLĂNUIT și DESENAT : din OCHI – VIAȚA –  -NDAT’ ! – M-A CONFIRMAT !

***

AJUTĂ-MĂ – DOAMNE – SĂ SCAP DE PÀTIMĂ

Ajut-mă – DOAMNE – să scap de PÀTIMĂ

adu-mi – în SUFLET – FULGER DE LACRIMĂ !

să scap de ORBIREA PRIPÈLILOR

de-a asasina IERNILE – în DORUL VERILOR !

ajută-mă – DOAMNE – SĂ TRĂIESC ORICE CLIPĂ

de parc-aș DEZGROPA O COMOARĂ – de parcă MI-AR FI CRESCUT O ARÌPĂ !

ține-mi BALAURII-n mine – în LANȚURI – cu BOTNIȚE

cât nu-i prefac – însumi – în ZDRENȚE – LIMBRICI – FÈRFENIȚE !

ajută-mă – DOAMNE – SĂ MĂ-NALȚ RĂSTIGNIRII

să nu mai stau   –   GURĂ-CASCĂ – la RÂPA UIMIRII !

ajută-mă să ajungă – în SUFLETU-MI – MOȘI și STRĂMOȘII

SĂ MĂ AFLU PE MINE – SĂRUTÂND VOIEVOZI – VIGUROȘII !

…îmi cad – din BUZUNARE – POTOP – ȘERPI  ÎNFOCAȚI  – SUBLIME CRIME :

știu : NU MĂ VOI VINDECA – decât CÂND LE VOI STINGE – ÎNSUMI – SUB PRINCIARE  RIME !

***

DUHUL NU VA AVEA STĂPÂN – NICI STĂPÂNIRE : ZEU ÎNTRE ZEI VA FI !

…când DUHUL meu s-a duce-n LUMEA LUI  AFÌNĂ

nu va avea STĂPÂN – nici STĂPÂNIRE : ZEU ÎNTRE ZEI VA FI !

va fulgera  –  ACOLO   –  – n ”LUMEA-i RĂDĂCINĂ”

spre-a-și SEMNALA IDENTITATEA – nu spre-a ÎNGROZÌ !

ACOLO  –  CĂPRIOARĂ – OM –  COPAC sau RÂMĂ

PROTOZOAR – sau BOLOVAN : EGAL SUNT RIMĂ

EGAL SUNT ZEI  –  EGAL TRUDESC LA ”CÂRMĂ” !

iar TRUDA lor SENINĂ-i  VĂLUL DE LUMINĂ

prin care SE FERESC A FI VĂZUȚI DE  ”NOI – VERMINĂ”…

ACOLO  nu-s  JUDECĂTOR  –  ori  JUDECATĂ

ci sunt doar  ”CONȘTIINȚA  FĂRĂ  PATĂ” !

ACOLO  – -ONOAREA și IUBIREA sunt COROANE

care  se văd doar de ești ZEUL : deci – nu-s ”TOANE” !

…DUHU-mi –  din ce în ce – DESPRINS DE HOIT – ca și de GÂND :

de tot ce  e LUMINĂ – MOARTE – ÎNVIERE și VECIE :  e FLĂMÂND !

…VULTUR SEMEȚ  –  sfărâmă  –  cu-ARÌPI VÂNJOASE – CUȘCA :

nu mai înghite  –  -AICI –  tot ce-i ”MINCIUNĂ-DUȘCA” !

…deja – NINSORILE  AU  PRINS  SĂ  LUMINEZE :

VULTURUL-DUH  e  SUS   –   PE METEREZE !

***

 PRIN COLȚURILE  CASEI  –  NUMAI GĂURI !

prin COLȚURILE  CASEI  –  NUMAI GĂURI !

nu sunt de ȘOARECI : SIMT MIROS DE HĂURI…

le caut cu de-amăruntul : poate vreo LUMINĂ

va fulgera – prin BORTA ANONIMĂ…

…începe să cam tragă – dinspre BORTE :

CURENȚI – ori VÂNTURI RELE – ori ZVÂCNIRI AORTE :

SUBLIMĂ – LUMINA – încă – nu s-a arătat

dar  TROPOTUL DE RAZE se-aude – -ndepărtat…

…e-o ÎNCHISOARE – TOTUL : aștept ELIBERAREA

spre AURORE BOREALE : LUMÂNAREA

nu îmi ajută : SUFLETE ADULMEC

și – după ele – PAȘII-mi ZBOARĂ…LUNEC !

…am lunecat – în fine ! – spre VULCANI :

eu ard   –  ca TORȚĂ – PENTRU MII DE ANI !

***

–––––––

Adrian BOTEZ

Adjud, 27 decembrie 2021

NAŞTEREA

DOMNULUI

Naşterea Sfântă îşi cerne Cerul serafic,

Aşternând hlamida pe-ntregul pământ,

Şiruri de Moşi – Strămoşi din arealul dacic

Treimii I se-nchină şi Pruncuţului Sfânt!

Emanuel – Împăratul şi Soarele Dreptăţii

Răsare omenirii din Nimbul Său frumos,

Edenul şi Emmausul se-alătur’ cu nepoţii,

Alaiului Naşterii Domnului HRISTOS!

Datini-Obiceiuri dace se aprind hieratic,

Omoforul angelic pogoară peste creste,

MARIA – Crăiasa Paradisului Carpatic,

Neamurilor trimite suavă, sacră VESTE!

Urare, cânt şi bucurie Colindele răsună,

Liturgice cântări se-aprind şi te-nfioară,

Universul Naşterii-creştinii îl încunună,

Iisus al Sărbătorii e îmbrăţişat de Ţară!

***

Ce este mai frumos ca la Naşterea Celui mai MARE CRAI al Cerului şi al Pământului, din preafrumoasa Vlaherna – Carpatina, să participe Creaţia regală cu tot ce are ea mai haric, mai suav, mai cântător, mai poetic, mai frumos, mai sublim şi mai princiar?!

COLINDELE româneşti întruchipează serafic toată această splendoare dumnezeiască!

Naşterea Domnului IISUS ne-a dăruit cea mai frumoasă Sărbătoare – Viaţa veşnică!

 HRISTOS S-A NĂSCUT SLĂVIŢI-L!

 HRISTOS PE PĂMÂNT ÎNTÂMPINAŢI-L!

Tuturor românilor creştini ortodocşi, mărturisitori, binecuvântări şi împliniri!

Familia Nicoleta și Gheorghe Constantin Nistoroiu

24 Decembrie 2021 – Ajunul Naşterii Domnului Hristos

Brusturi, Neamț, România

DACĂ

Dacă stelele din ceruri, ți- au menit întreaga viață,

Și- astfel zilele- ți se- nșiră ca mărgelele pe ață,

Dacă lumea cea nebună te strivește fără milă,

Și- ți creează neplăcere, indignare, scârbă, silă,

Dacă nimeni dintre oameni nu primește- a ta povață,

Și nu vezi decât sfidare pe a lor cea dublă față,

Dacă n- ai niscai proptele, și nici bani și nici tu pilă,

Poți să tragi din greu povara, gâfuind ca o cămilă.

Dacă tot ce te- nconjoară, este fals și plin de gheață,

Și te- ncarci cu- amărăciune începând de dimineață.

Dacă totul se rezumă la antet și apostilă,

Nu mai poți decât alege între prafuri sau pastilă.

Dacă și organizarea este una hrăpăreață,

Ce te strânge între ziduri, ca un val de fortăreață,

Dacă ești vânat la colțuri și sub sticlă de lentilă,

Ai putea să ai chiar pizmă pe o biată de reptilă.

Dacă lumea cea nebună te strivește fără milă,

Și- ți creează neplăcere, indignare, scârbă, silă,

Nu uita și ia în seamă ce bătrânii ne învață:

Nu doar stelele din ceruri ți- au menit întreaga viață!

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

Moeciu de Jos, 28.04. 2019

D’ALE INTERNETULUI

Sună un client gurmand:

– Pizza Hut numărul doi?

Îi răspunde- un glas șarmant:

– Google Pizza suntem noi!

– Vai, scuzați, v- am deranjat

Cred că tare m- am pripit

Și greșit eu am sunat!

– Este bine, n- ați greșit.

Poate nu v- ați informat

Dar o știe orice Franț:

Google ieri a cumpărat

Pizza Hut cu- ntregul lanț.

– După vestea ce- am aflat,

Nu e timpul de ratat,

Am să trec la comandat.

– Vreți meniul preferat?

– Cum de știți ce îmi doresc?

– După telefonul dat,

Nu- i secret, nu mă feresc,

Ați fost iute depistat.

Mai avem și- adresa net,

Cu comenzi și referat,

Unde am găsit discret,

Și meniul preferat.

Vreți Suprema Pizza ‘ndat?

– Da este plăcerea mea.

– Nu- i meniu recomandat,

Altceva v- am sugera:

Căci colesterolu- i sus,

Și noi vrem să prevenim,

Greutate- aveți surplus,

Sănătos noi vă dorim.

– Dar de unde mi- ați aflat

Anatomicul trecut?

– Știm noi orice rezultat

De la teste ce- ați făcut.

– Totuși vreau ce- am comandat

Și voi lua medicament,

Cum mi- a fost recomandat,

De un medic eminent.

– Nu vă cred și- am cercetat,

Chiar la farmacia PLUS

Și din câte am aflat,

Nici la medic nu v- ați dus.

– Gata eu m- am săturat,

Internetul m- a ucis.

Comanda s- a anulat

Și pe loc eu m- am decis:

Voi pleca pe- o insulă,

Undeva la loc discret

Doar cu slip și pensulă,

Nu mobil, nu internet!

…

– Nu e bine și- i păcat,

Fuga nu vă mântuie:

Pașaportu- i expirat,

Iar …„corona” bântuie!

––––––––––

București,18 august 2020

ȘARPELE ȘI LICURICIUL

(Fabulă)

Se spune că pe- o baltă mare,

Un șarpe tare veninos

Îl urmărea cu- nverșunare

Pe licuriciul luminos.

După o cursă nebunească,

Chiar licuriciu- a obosit.

A stat puțin să s- odihnească

Iar șarpelui el i- a grăit:

– „Purtarea ta- i exagerată.

De ce m- alergi neîncetat?

Sunt hrana ta cea preferată

Sau ți- am făcut vre- un rău odat’?”

– „Nu e nici una și nici alta”.

– „Atunci de ce vrei să mă pierzi?”

– „Chiar dacă are pește balta,

Nu te suport, că…luminezi!”

…

Morala 1. Când lași în jurul tău lumină,

Se vede realitatea sumbră,

Ce se impută ca o vină,

De „lighioane”- ascunse- n umbră.

Morala 2. „Distrugătorii de lumină”,

Dispar mereu de pe „generic”.

Și sechestrați ca- n fund de mină,

Rămân etern în întuneric.

––––––––––

București, 14.09.2020

Motto:

„Cu  pace, liniște și sănătate,

iar poezia mea vă fie leac la toate.”

SĂ  DUCEȚI  VESTEA  ÎNCĂ  MAI  DEPARTE

-Tu, călătorule aflat în Viflaim

Când l-a născut Maria pe Hrisos,

Ne spune cum a fost, ca noi să știm

A ni-l iubi de-acuma, mai vârtos.

-A fost precum ne-a zis Botezătorul,

Că din Fecioară prunc mi se va naște,

Și că va fi Iisus, Mântuitorul,

Venit să ierte lumea de păcate.

Când s-a născut, prin locuri vechi, străine,

O stea a strălucit adânc în noapte,

Trei magi pornit-au Lui să se închine

Știind că El ne-o mântui păcate.

Și cerul s-a umplut de veselie,

S-a bucurat și Tatăl din ceresc,

Că s-a-mplinit porunca și-o să vie

Alesul cel din neamul omenesc.

La toți le spuneți dară, să se știe,

Că s-a născut acel fără de moarte,

Ce a venit pe lume să ne fie

Îndrumător la minunate fapte.

Ne-o învăța să fim numai iubire

Și iertători cu toți și cu de toate,

În pace să trăim și-n fericire,

Să vrednicim în mărețite fapte.

 Acuma duceți vestea-n larg de lume

Să afle toți  că-n seara de Crăciun,

S-a săvârșit aicea o minune:

Ne-a dat Cerescul fiul Lui cel bun.

Că el va fi a lumii așteptare,

Venit să scape omul de păcate,

Învățătorul nostru cel mai mare

Deschizător de raiuri mult visate.

ÎN  SEARA  MARELUI  AJUN

Veți fi în gândurile mele,

Dragi  îngerași, ce-n seara asta,

Sub ninse bolți bătute-n stele

Veți însfinții la mulți fereastra,

     Cu un colind,

              precum se cere.   

Cu toți cânta-vom ,,Trei păstori”

Și ,,Steaua care sus răsare”

Și-un ,,Viflaim”, până în zori

La cei ce stau în așteptare

     S-asculte vestea,

                        de la noi.

Ne-or lăuda aceea care

Îmi sunt creștini adevărați,

Cu-alese inimi, primitoare

Și ochi de-acum înlăcrimați,

    Cerând la Domnu-n gând,

                                    iertare.

Ne-or umple straița cea mâțoasă

Cu colăcei din ceia dulci,           

Cu vre-o gutuie pântecoasă,

Cu mere și cu-n pumn de nuci

      Și cu doi bani,

                de-or fi prin casă.

Și-așa bătând din poară-n poartă,

Pe uliți strâmte, troienite,

Vom face iarăși satul roată

Cum mai făcut-am înainte,

    Colinda noastră,

                    să nu piară.

*

Voi, prichindei din  veac apus,

Repovestiți ca noi să știm,

Cum s-a născut Domnului Iisus

În staului din Viflaim,

      În seara

                   Marelui Ajun.

AJUNUL  DE  CRĂCIUN

Ca mâine-i ziua de Crăciun,

Zi Sfânt, Mare, Luminată,

Iar noi, cu sufletul mai bun ,

În seara asta de ajun

    O vrem a fi, înfiorată.

Pe uliți, sub ninsori rebele  

Mi s-au pornit colindători,

Copii ca ingerei de miere,

Împodobiți cu fulgi de stele

       De pace ei aducători.

Pe sub ferestre luminate

Ne spun colinda ce-a străbună,

Cuvinte sfinte, așteptate,

În toate cele-adevărate,

      Despre Iisus și Maica Bună.

Colindul lor, din voci smerite,

E leac vindecător la toate

Ce-au fost de Domnul  sorocite,

Și-apoi, întocmai împlinite

     Ca noi să știm a le socoate.

Bătrânii cei cu suflet mare

Îmi lăcrimează pe ascuns,

Știind că-n vremi, mai fiecare

Au fost ca băiețandri care

       Acum colindul și l-au spus.

                       *

Apoi, cu ceata strânsă toată

Și straițe pline de bucate,

Copiii dau la sat o roată

Oprindu-se din poartă-n poartă,

      Ne facă clipele-mbunate.

SEARA  DE  CRĂCIUN

La capete de uliți un clinchet se aude,

E poate clopoțelul de vânturi alimtat,

Dar nu, că prin troiene, nici măcar știu pe unde

Vre-o câțiva copilandri se pun pe colindat.

Micuții, sub ferestre de-acuma luminate,

Cu glas ușor, subțire, aproape îngeresc,

Ne dau plăcuta veste, că-n vremi ce nu-s uitate

Maria îmi născuse pruncuț dumnezeiesc.

În Viflaim, în iesle și nu în mari palate

Făcutu-i-au pătuțul a-i fi de lăgănat,

Iar din afund de lume, pe căi străluminate

Venit-au Magi cu daruri, să-i facă lăudat.

Așa zice colindul, că El a fost să fie

A toate iertătorul păcatelor lumești,

Ca toți care-mi sunt vrednici, să poată  pe vecie

S-ajungă-n cele Raiuri din lumile cerești.

Că El, pe Sfânta Cruce a înfruntat și moartea

Ca-n slavă să se urce la Tatăl cel Ceresc,

Spunându-ne că-n voie și-a îndurat și soartea

Să simtă păcătoșii că rău-i în lumesc.

De-aceea, ei, micuții, tot vin s-aduc-aminte

Colindul cel de miere în vremea de Crăciun,

Să  ne spălăm păcate și în smerit, cuminte,

Să vrem a fi în toate cu sufletul mai bun.

                                    *

E-o seară liniștită, cuprinsă-ntr-o ninsoare

Ce-mi  cade peste lume și-ncet mi-o troienește,

Din casele mărunte, pe hornuri, în fuioare

Un fum îmi urcă-n ceruri, întocmai ca-n poveste.

ÎNGEREI DE MIERE

Fântânile din ceruri revarsă peste lume

Zăpezile-argintate din norii suri şi grei,

Vestind că-n  astă seară, pe uliţe păgâne

Colinde la fereste cânta-vor îngerei.

Aminte să ne-aducă de vremile bătrâne

Când Maica Preacurată năştea în Viflaim,

Pe pruncul-Împăratul, venit atunci pe lume

Să mântuie păcatul, ca noi să ne căim.

                           *

Cu suflete deschise, sub stele căzătoare

Cântam să lăcrimeze truditul cel smerit

Un’’Viflaim’’ şi încă o ‚’’Steaua sus răsare’’

Şi ‚’’Trei păstori’’ să fie la inimă primit.

Ne mulţumeau bătrânii cu voce tremurată

Rugând în gând pe Domnul de rele ne păzească

Şi-n straiţele mâţoase ne dăruiau pe dată

Comoară de dulceţuri, în gând ne ispitească.

Apoi, din poartă-n poartă, noi ingerii de miere

Duceam a veşti slavă prin satul sărăcit

Şi-n urma noastră dacă, a fost cumva durere

Măritul prefăcut-a cel suflet, fericit.

                            ***

De-atunci, trecut-au anii şi-a vieţii mângâiere

Îmi tot întoarce gândul spre vremea cea pierită,

Când toţi am fost odată, ca alţii mai devreme

Cei ingerei de miere, din clipa prea grăbită.

NOI UMBLĂM SĂ COLINDĂM

-Îi slobod a vă colinda, pe voi boierilor cinstiți?

Tot întrebam din poartă-n poartă, noi prichindei de două șchioape,

-Apoi poftiți, ziceau găzdoii, ca să vedem dacă îmi știți

Să colindați colinzi frumoase, din vremi bătrâne și uitate.

Noi, începeam cu-n ,,Viflaim” și mai apoi cu  ,,Trei păstori”

Și ne sileam să-i mulțumim pe cei creștini de lângă noi,

Și nu știu cum, da-n a lor gene, văzutu-am de atâtea ori

Cum boabe mici de lăcrimare adesea le curgeau șiroi.

Ei ne dădeau atunci de toate, colaci și bani și nuci și mere

Și mângâindu-ne pe creștet, eram de dânșii lăudați,

Apoi plecam pe mai departe să colindăm, precum se cere

La neamuri dulci, ori mai departe, știind că suntem așteptați.

                                          *

Așa era atunci, odată, în vremea ceea de demult,

Când colindam de-a roata satul îmbucurați și-n mare fală,

Nici nu știam de-i frig ori zloată, de drumu-i lung sau de-i prea mult,

Ci doar că ținem cum se cere, de-apururi sfânta rânduială.

În noi era nădejdea lumii, speranța celora bătrâni

Că fi-va  cine să colinde îm sfânta zi de sărbătoare,

Că încă nu-i pustie țara, ca satul cela fără câini,

Că încă suntem buni creștini și-om ține neamul ăsta mare.

                                      *

E seara sfântă de ajun și-aud pe uliți clopoței, 

Îmi sunt copiii-n a mea poartă ce mi se cer la colindat,

Le-oi da de toate, cum se cere, pruncuților, că-s mărunței,

Dar duc cu ei nădejdea lumii și de-asta sunt, de lăudat.

NOAPTE SFÂNTĂ

S-aud colinde în Ardeal

În clinchet lung de clopoţei ,

Aprinsă-i candela în deal

În suflet, la românii mei .

Şi lin se cerne cea colindă

Ca neaua albă şi curată

În suflet, unde stă s-aprindă

O amintire ce-i uitată,

Când mic, pe uliţa cea mare

Cu cete de  copii voioase,

Cântam în tinde ca-n altare

S-aducem Raiu-n cele case .

Noi, îngeri albi, cu gust de miere

Duceam în glas curat, senină,

Cea lacrimă de reînviere

Cu pace caldă şi-n lumină .

                   *

Cu straiţe grele de bucate,

Când luna iasă sus pe creste,

Ne risipeam pe innoptate

Spre ninse case, ca-n poveste.

Şi-n urma noastră  în Ardeal

În sul de nea la cer se suie ,

Ca fum uşor din deal în deal

Miros de mere şi tămâie .

SFÂNTĂ NOAPTE

Azi noapte a născut Maria

Pe-un braţ de fân, într-o poiată,

Copilul ce va fi Mesia

Schimbând a lumii judecată.

În staul dorm mieluţi de lapte,

Cea iesle leagăn s-a făcut,

Sălaş să-i fie peste noapte

Pruncuţului ce s-a născut.

Pe cer o steauă ce răsare

Aprinde Tatăl din ceresc,

Le facă magilor cărare

În spre acel ce-l îndrăgesc

Mătase, aur, bobi de smirnă

Aduc la cele lăudat,

Smerişi apoi mi se închină

La cel mai mare Împărat.

                     ***

Un vânt v-a duce vestea mare

În lung şi-n latul pe pământ,

Să-i fie lumii alinare

Că Domnul nostru s-a născut.

ÎNGERAŞII

La ceas de seară sub ferestre,

Ciorchini de mici colindători,

Îmi dau de veste, că sub astre

Hristos mi s-a născut în zori.

Cu glas curat de heruvini

Îmi spun povestea ceea sfântă,

Cernut li-i sufletul divin

În neaua albă ne-ncepută.

Colinde ştiu de la bătrâni

Şi-aşa cum sunt le vor lăsară,

Să ungă suflet de români

În astă sfântă, lungă seară.

Apoi micuţii prichindei

S-or pierde-n zări de nea curată,

Lasând miros de colăcei

Pe  noaptea sfântă, nepătată.

VOINICOŞII

Picuraţi cu praf de stele pe căciuli şi pe cojoace,

Drum îşi fac printre troiene pruncii ceia voinicoşi

Şi viteji nevoie mare, când încolo, când încoace

Sub ferestre luminate îmi ajung, că-s nefricoşi.

Şi-mi slobod colind din glasuri, ca un tril de ciocârlie

Povestind de Născătoarea şi de pruncul ei Iisus,

De trei magi, ce-adus-au daruri, aur, smirnă şi tămâie

Şi cu ei închinăciune, răsărit până-n apus.

Când îşi gată cea colindă, omeniţi îmi sunt pruncuţii

Cum cea datină o cere şi cât gazda-i de miloasă,

Şi-apoi duşi la altă casă iar colindă ei, micuţii

Încâlciţi printre troiene, sub ninsoarea cea pufoasă.

COLIND

În tăria cerului,

Şade Maica Domnului,

Cu nori albi învăşmântată

Şi de ingeri conjurată

Ea născut-a prunc de seamă

Lumii ca să-l laşe vamă,

Prunc scăldat în prealumină

Pentru vremea ce-o să vină.

Paiele i-au fost sălaşul,

Ieslea leagăn, legănaşul,

Iar în staul miei de lapte

S-au făcut străjeri de noapte

Iar o steuă călătoare

Luminat-a cea cărare

Magilor de-acum plecaţi

Toţi cu daruri încărcaţi

Smirnă, aur şi mătase,

Vin şi mir adus în vase

Să mi-l ungă la-nserat

Pe pruncuţul luminat

În spre adâncite zări,

Pe-ncâlcitele cărări,

Vântul duce vestea mare

Ca s-o afle fiecare.

Noi, în lacrimă curată

Şi-ntr-o vorbă lăudată

Îl rugăm smeriţi, frumos

Pe al nostru Domn Hristos,

Să ne ierte de păcate

Cu ispite încărcate,

Să ne-arate dreapta cale,

Luminata Lui cărare.

Să ne-ndrepte-n fapte bune

Să schimbăm trecuta lume,

Ca să fim la fudecată

Buni creştini şi fără pată.

El, în raiul de lumină

Nesfârşite vremi de ţină,

Să-i fim oaste preamărită

Într-o lume miruită.

TRIST CRĂCIUN

E seara de ajun şi satul prinde viaţă,

Pe uliţi troienite, colindele se-nalţă

Din glasuri cristaline, din suflete curate,

S-aducă tainic veste, din timpuri depărtate.

Sunt singur cu bunica şi amândoi mâhniţi

Privim spre uşa casei cu ochii pironiţi,

Să auzim bătaia ce-o aşteptăm din vară,

Şi-n pragul ei de-acuma, părinţii mei s-apară.

Plecaţi din cea nevoie, cu munca la vecini,

Înstrăinaţi prin lume îşi duc cununi cu spini,

Că dorul cel de casă, e greaua lor pedeapsă

Ce-i macină întruna, mi-i seacă, şi nu-i lasă.

Muncitul ban pe-acolo e aur sângerat,

Şi prea ades de-acuma-i în lacrimi înecat,

Iar bruma de avere ce-o strâng cu grea sudoare

Plătită-i înmiită, cu jertfă care doare.

Şi ei ar vrea acasă în astă zi să-mi fie,

S-asculte cea colindă ce sufletul o ştie,

Să guste din bucate de buna pregătite

Şi inima le salte în clipe fericite.

O trece şi-anul ăsta tot cu bunica-n doi

Cerând la Preamăritul ne scoată din nevoi,

Şi-aducă-mi-i acasă pe bunii mei părinţi,

Să nu mai stăm pe uşă cu ochii pironiţi.

VISÂNDU-L PE MOŞ CRĂCIUN

Jăraticul din sobă mai pâlpâie-ncodată

Şi-n zbateri i se stinge puterea când şi-o gată,

Apoi, în caldul spuzei adună gânduri toate

Să-mbrace irealul visărilor din noapte.

Noi, cufundaţi de-acuma în somnul cel fugar,

In pat cu paiul moale, topiţi ca-ntr-un cuibar,

Visăm cel vis în aur cu vrednici Feţi Frumoşi,

Ilene Cosânzene, balauri furioşi.

Un fir de fum subţire pe coşul casei suie,

Din cele‚’nalte ceruri, pe-o albă cărăruie

Eu văd cu ochii minţii o sanie-nstelată,

Venind spre casa noastră, oprindu-se în poartă.

Un moş cu barbă albă, adus puţin din spate,

Din sanie coboară şi pârtie-şi desface,

Apoi la geamul casei, c-un clopoţel îmi sună

Şi daruri nesperate acol’ ar vrea să-mi pună.

Din poarta casei noastre se duce înecat

În valuri de zăpadă spre margine de sat,

Să facă bucurie pe lunga lui cărare

Copiilor ca mine, ce-aşteaptă-n nerăbdare.

                          ***

Din vraja de visare abia de mă deştept

Şi spre fereastă-n grabă mă duc de-acuma drept,

Cătând să văd de-aevea-i această întâmplare

Sau poate doar crezut-am, în dulcea mea visare.

Afară vântu-şi urlă puterea să-şi arate,

Troiene vălurite întinde peste toate,

Şi ca un hoţ de noapte încearcă să-mi îngroape

Pădurea cu câmpia şi îngheţate ape.

Visare fost-a totul, dar nu e timp pierdut,

Veni-va Moş Crăciunul ca-n anul cel trecut,

Nu uită niciodată copiii ce-s cuminţi

Şi-ascultă-ntotdeauna,  pe bunii lor părinţi.

C-o lacrimă-ntristată mă-ntorc ’napoi în pat

În noaptea nemplinită să uit de ce-am visat,

Dar poate mâine noapte, de fi-va lună plină,

La poarta casei noastre, moşneagul o să vină.

TE-AŞTEPT CU DRAG ÎN MINE,

 MOŞ  CRĂCIUNE

Îmi amintesc de vremile trecute

Când îi scriam scrisori lui Moş Crăciun,

Când îi spuneam de mine toate vrute

Că mi-s cuminte, harnic, cel mai bun.

Şi când ceream, la fel ca altădată,

Să îmi aducă iar ce mi-am dorit,

O portocală mare, parfumată,

Bomboane dulci sub bradu-mpodobit.

La schimb îi dam răsplată, eu, smeritul,

La Moşul cel cu  vocea, cam schimbată

Ce semăna la vorbă cu bunicul,

O poezie bine învăţată.

Priveam cu jind la sacul cu de toate

Ce-avea în el o carte cu poveşti,

Cadourile mele mult visate

Şi câte toate pungi, să te-ndulceşti.

Îi mulţumeam apoi, cu fâstâceală

Luându-mi cea comoara mult dorită,

Înfericit copil c-o portocală,

Îmbucurată clipă, neminţită.

                      *

Cât fi-va Moşu-n gându-mi şi-n simţire

Mereu voi fi copilul pofticios,

C-o lacrimă ce-o pun pe amintire

Întorc la mine pruncul cel sfios.

Să mă mai bucur iară de-o bomboană,

De bradul cu beteală-mpodobit,

De Moşul coborând dintr-o icoană

Ce-atunci clipita vieţii, mi-a vrăjit.

                      **

Mai simt şi-acum mirosul de pădure

Ce-nfiora odaia de la drum,

Când bradul meu, ucis de o secure

Ne însfinţea în seara de Crăciun.

APROAPE  DE  SFÂRŞIT

Aţi mai văzut în iernuri troienite

Trecând prin sate sănii rând pe rând,

Pe drumul ţării lunecând grăbite

Cu doi căluţi cu zurgălăi la gât.

Aţi mai văzut zăpezi pân’ la ferestre

Ce-ntroenit-au uşa la poiată,

Şi stele tremurând pe bolţi celeste

În nopţi cu ger ce parcă nu se gată.

Şi câmpul ca o mare vălurită

Şi ca năluci copacii în pădure,

Şi cerul tot cu zarea priponită

Înveşmântată-n umbre grele, sure.

Aţi mai văzut femei îmbrobodite

Ce fost-au la vecini în şezătoare,

Moşnegi  la gura sobei pe gândite

Visându-se în vară stând la soare.

Şi-aţi mai văzut copii pe Dealul Crucii

Ciopor urcând cu săniile-n spate,

Şi babele scuipând în sân, că pruncii

Sunt dracii goi, şi-aşa nu se mai poate.

Că se-mbulzesc pe drum în râs, de-avalma

Că ţipă ca o gloată de turbaţi,

Că de nimic pe lume nu ţin seama,

Şi chiar de-i spurci, ei tot nu-s supăraţi.

                     ***

N-aţi mai văzut, că pustiit e satul

De tineri în putere şi copii,

E prea bătrân de-acuma el, săracul

Ca să-l mai ţină veacul între vii.

Pădurea, Coasta, Dealul Crucii, toate

Aicea-s încă purtători de nume,

Doar satul meu de-acuma nu mai poate

Să ţină-n spate colţul ăst’ de lume.

S-o duce-ncet spre margini de uitare,

Mi s-a goli de toate câte-au fost,      

Pomelnic lung va fi o vreme-n care

Doar ţintirimul mai avea-va rost.

DIN VREMEA DE DEMULT

Pe gârbovitul sat, se cern ninsori,

Albind curatul lumii păcătoase,

Iar marginile zării printre nori

Se văluresc în dealuri maiestoase.

                          *

E ziua de ajun, pe uliţi strâmte

Ciopoare de copii colindători,

Înalţă către ceruri cânturi sfinte

Cum au făcut în vreme moşii lor.

Acum şi ei, în frigul de afară

Cu fulgi de neauă încă înstelaţi,

Vor colinda pân’ la-nceput de seară

La case de români, că-s aşteptaţi.

Şi-or spune cum ni s-a născut Măritul,

În Viflaim, sub stea ocrotitorare,

Cum s-a-nchinat la Dânsul răsăritul

Şi Magii cum făcutu-i-au urare.

Cum a venit pe lume să ne-nveţe 

Ca să scăpăm de multele păcate,

Şi că ne-o da pân’ va murii poveţe

Ca să gustăm din raiul cu de toate.

                           *

Aşa ne colindam atuncea neamul,

Vecinii noştri înşiraţi la drum,

Primeam colaci şi mere cu toptanul

Şi vre-un bănuţ ne da un om ceva mai bun.

Şi-apoi bătrânii ne urau de bine

Spunându-ne să fim mai credincioşi

Şi să păstrăm aşa cum se cuvine

Ce-a datină de oameni cuvioşi.

COLINDUL SFÂNT

Cu steluţe în mânuţe

Şi în glas privighetori,

Pe cărările strâmtuţe

Vin pruncuţi, colindători.

Înşiraţi pe la ferestre,   

Cum făcut-au şi-n trecut,

Ei ne dau plăcuta veste

Că Maria a născut

Prunc ce fi-va Răbdătorul

Să ne mântuie păcate 

Şi pe toate Iertătorul

Facă-mi-le iar, uitate.

Cel colind fără de seamă

Însfinţeşte locu-n care,

Domnul vine-n astă seară

Rând pe rând, la fiecare.

Gazda încă-mi mulţumeşte

Cu-n bănuţ la toţi pe rând

Şi-apoi cârdul se topeşte

Alte case colindând

                ***

Azi,  pruncuţii cei de-o şchioapă

Îmi mai trec prin vis uşor,

Şi c-o lacrimă pe-o pleoapă

Le plătesc, colindul lor.

Pusu-i-am în neuitare

Într-o ţandără de gând,

Sufletu-mi să-l înfioare

Când aud colindul sfânt.

LA CASA PĂRINTEASCĂ

La casa părintească din streaşină de deal

Altarul unde-n vreme ai mei s-au însfinţit,

Când toţi s-au stins plecat-au de-aici cu-n ultim val

Să-şi toarcă veşnicia în dealul cu-adormiţi.

Iar de acolo-n vremea întinsă şi prelungă

S-or tot uita la casa de-acuma părăsită,

Umbrită şi cuprinsă de via ce-o s-ajungă

Stăpâna ce-o să-nghită ruina liniştită.

Şi cât de dor sărmanii, în iernile-aşteptate

Le-o fi s-asculte tainic ’nălţata cea colindă,

S-audă cum nepoţii ura-le-or sănătate

Iar ei colaci le-mpartă din cel altar de tindă.

                             ***

Aşa că-n preamărire, de sfântă sărbătoare

Veniţi în an pe-acolo la casa părintească,

Şi o colindă-mi faceţi, că ea îmi e datoare

Pe ceia duşi în vreme, în veci să-i încinstească.

ÎNCEPUT DE IARNĂ

Peste ape amorţite, iarna-şi face pod de gheaţă

Şi pe vale cerne ceţuri de cu seară până-n zori,

Iar costişa vălurită unde-a fost cândva verdeaţă

O-mbrumează-n cuiburi albe, strălucind scânteietor.

Câte-odată, din înalturi, nori lăţiţi spre soare-apune

Îmi pornesc ninsori de basme ce albesc înnegurarea

Şi din ceruri coborâte peste lume mi se pune

Plapună de nea ce-ngroapă, în visare, înserarea.

Cariul leneş roade timpuri în a grinzii măruntaie,

Focu-n vatră toropeşte adunând dumnezeire,

Undeva, în veche turlă, orologiu-ntr-o bătaie

Număra-va cât trecut-a din a nopţii păsuire.

Peste toate gându-mi tainic cuibărit în priveghere

Înălţase-va în vise, izvorâte de-al meu gând,

Ce-n dulceţi o să-nfioare ascunzişuri din unghere

Unde sufletu-mi în voie, adormi-va în curând.

LA GURA SOBEI

Pe marginile zării coboară înserarea,

Zăpezile de iarnă mi-au troienit cărarea,

Şi-n caldul casei umbra prelinsă prin unghere

Lumini topeşte-n sine, făcându-le de miere.

Molatică dogoare se-mprăştie din foc,

Cuibarul de jăratec cu limbi săltate-n loc

În jocuri tremurate pereţii mi-i umbresc,

Să-nfioreze clipa adânc, Dumnezeiesc.

Îmi stă în cumpănire mirajul de real,

Se zbat acol fantasme pe-un iluzoriu val,

Se-nalţă în tărie, se-mprăştie în spume

Ca foc de iad sălbatic, de parc-ar fi genune.

Când focul mi se stinge, jăratecul mocneşte,

Incet apoi în noapte în somn mi se topeşte,

În urma sa rămâne mirosul de pădure

Trecut prin focul sobei, ajuns acum taciune.

                          ***

La fel e viaţa noastră , cea tânără-i văpaie,

Făcând săltate umbre din ceea vâlvătaie,

Apoi , spre coada vieţii, jăratec şi tăciune,

Şi-un fir de fum subţire, ’nainte de-a apune.

SĂ FIM ACASĂ DE  CRĂCIUN

Cu toți am vrea să fim acasă în Sfânta ziuă de Crăciun,

Să ne petrecem laolaltă cu-ai noști’ părinți, smeriți și buni,

Să ascultăm colinde sfânte de la copiii ce-or să vină

Pe sub ferestre luminate, ca ingereii de lumină.

Și de va ninge peste lume cu neauă albă și curată

Vom fi ca-n raiul din poveste ce-aici a fost cândva, odată

Și-atunci, în taină, din cel suflet, cerși-vom cerului iertare,  

Iar boaba lacrimii din pleoapă, ne-o fi la toate alinare.

C-așa e datina cea veche rămasă de la moși-strămoși,

Să-mbucurăm al nostru suflet, că suntem încă norocoși

De darul cel trimis de Domnul din-părăția Lui de sus,

Că-n ziua asta Luminată, pe lume a venit Issus.

Așa că fie sărbătoare, că Domnul n-a uitat de noi

Când și-a trimis pe însăși Fiul, să fie-alături, printre voi,

Aminte  să ne-aducă iară, că de-om fi răi și păcătoși,

N-om veșnicii nicicând în Raiul,  cu oameni buni și credincioși.

                                     *

Așa ne spun străvechi colinde, să ne-amintească an de an

Să ne-nvechim în fapte bune, să nu trăim viața-n van,        

Așa că-n ziua de Crăciu, de-ți fi cu-ai voștri împreună,

Vă faceți clipa vieții voastre, curată toată, mare, bună.

Nu dați cea seară de Crăciun cu-nfiorări dumnezeiești,

Nu dați colinda noastră sfântă cântat-n seară sub ferești

De ingereii de lumină, cu suflet mare, românesc,

Pe tot pământul cu-a lui toate,  pe bogății ce-s în lumesc. 

REAMINTEȘTE-NE PĂRINTE

Reamintește-ne părinte de Sfânta ziuă de Crăciun,

Vorbește-ne cu-nfiorare și fă-ne sufletul mai bun,

Aminte să ne-aduci de ziua în care s-a născut Cristos,

Trimisul Domnului din ceruri, El, Iertătorul omenos.

Și de Maria, Maica Sfântă, aleasa să-l aducă-n lume

Pe El, Învățătorul lumii,  sortit păcatul să-l adune,

Ca  să ne de-a răgaz de-o viață să ne schimbăm, mai buni să fim,

De vrem ca să schimbăm cea lume și pacea ei să o păzim.

De astea toate noi simți-vom, poate că-ncet ne-om îmbuna,

Și-n jurul Lui, într-u credință, cu toți-n an ne-om aduna,  

Abia atunci poate vedea-vom, cât  multe toate am pierdut,

Când îndulcitu-ne-a păcatul, că mult prea mult pe el l-am vrut.

În Liturghia ta părinte, pune cuvânt de-nvățătură

Să îl urmăm de-acum nainte, ne fie-n veci de-alintătură,

Ne schimbe viața și gândire, ne-apropie de-al Său ceresc,

Ne smulgă din păcatul tinei, ne-nalțe spre dumnezeiesc.

Că păcătoși de-acuma suntem, de mult prea multă vreme-ncoace

Și numai tu și El, Măritul, de astă vrajă ne-o desface,

Așa că-n spusa ta din suflet, să pui smerit și-nfiorare,

S-ajungă dară-n al nost’ suflet și-n inimă, la fiecare.

MOŞ CRĂCIUNE

Moş Crăciune cum mai semeni

Negreşit cu-al meu bunic,

Parc-aţi fi în toate gemeni

Nu-i uitat din voi nimic.

Gârbovit şi alb în plete,

Ochelari doar atâtica,

În picioare cu şosete

Croşetate de… bunica.

Ai o vorbă dragă mie

Înşirată ca pe aţă

Şi Grivei care te ştie

Ca pe-un prieten bun de-o viaţă.

                        *

Dragă Moşule Crăciune

Ce-ai venit la noi în casă,

Cum de-i ştii pe toţi pe nume

Care stau în jur la masă ?

Şi-apoi dacă tu la anul

Nu-i putea cumva să vii,

Lasă-mi-l pe moşu Nanu

Să-mi aducă jucării.

–––––––––-

„Vă fie ăst Crăciun cu sănătate

Și gânduri într-u toate luminate”

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș, 24 Decembrie 2021    

Suntem în plină sărbătoare cînd casele sunt luminate de gingașele lumânărele, un adevărat simbol al bucuriei sufletești, al unui eveniment ,care cu toate că s-a întâmplat în depărtările vremii, a adus popoarelor lumina strălucitoare a eliberării, frăției, și mai mult al doborîrii dușmanilor prin clarviziunea, energia, curajul, și demnitatea de care au dat cuviință. Generații după generații sunt recunoscătoare eroilor și ca un „simbol” al bucuriei-izbînzii, aprind o lumânare.

Să dăm paginile înapoi, să încercăm a descoperii cum din antichitate și pînă în zilele noastre, acest symbol „LUMÂNAREA” a devenit prietenul de-aproape, gingașa alinare  și în acelaș timp surîzătoarea lumină care ne însoțește. În Roma antică, în jurul secolului I, lumânările erau făcute din substanțele unei plante. Egiptenii și cretani le preparau din ceară de albine, cu 3000 de ani  înainte de Christos. Primele lumânărele erau produse având diferite forme  și grosimi. Parafina a fost distilată prima dată în 1830 și a revoluționat procedeul de fabricare manuală Industria a fost ulterior dezvoltată odată cu distilarea uleiului de parafină. Recent, lumînările pe bază de rășină, au fost dezvoltate și se afirmă că au o durată mai mare decît cele tradiționale, din parafină.

Înainte de apariția electricității, lumînările și lampioanele de ulei erau folosite ca mijloc de iluminare. Prin secolul al XIX-lea lumînările erau folosite numai în estul europei. În vestul Europei și zona mediteraniană predominau lămpile cu ulei. În europa medievală lumînarea s-a folosit și pentru măsurarea timpului. Această  lumînare orară este atribuită lui Alfred cel Mare, rege al Angliei (849-889), pentru ai reaminti suveranului cînd trebuie să-și facă rugăciunile. El folosea lumînări gradate care simbolizau reprezentarea scurgeri timpului.

Cu ocazia Expoziției Universale din Franța din 1898  Sala Olimpia din Palatul Versailles a fost luminată – folosindu-se 800 de lumînări. Astăzi lumînările sunt folosite ca rol estetic și parfumate pentru a crea o ambianță caldă sau romantică sau pentru iluminarea  de urgență în cazul unui scurt circuit.

„Istoria unei lumînări” este titlul povestirii de Crăciun a lui Michael Faraday în anul 1860. Ea explica fenomene fizice și chimice de bază care au loc în timpul procesului de ardere  a unei lumînări. Povestea este publicată sub forma unui cânt și a fost tradusă în mai multe limbi. Din punct de vedere etimologic lumânarea putea fi și o derivată internă provenind din „lumină”. Deasemenea vom găsi cîteva explicați:

1. Obiect de lumină  în formă de cilindru, subțire, făcut din ceară sau din alte materii grase – solidificate, având la mijloc un fitil – material textil.

2. Lumînarea este o unitate de măsură convențională

3. (botanic) plantă erbacee a flori gălbui.

Când a fost inventată LUMÂNAREA?

Romanii sunt creditați că au desvoltat primele lumînări prin scufundarea repetată a papirusului laminat în seu topit sau ceară de albină. Lumânările au fost folosite pentru a lumina casele, pentru a ajuta călătoriile noaptea  și în ceremoniile religioase. Istoricii au descoperit dovezi că multe alte civilizații timpurii au utilizat lumânări realizate din ceară făcută din insectele din natură. În China, lumânările timpuri se spune că au fost turnate în tuburi de hîrtie de orez. Ceara provenită de la o insectă indigenă se combina cu orezul. În Japonia, lumânările erau făcute din ceară extrasă din nuci, iar în India ,ceara se făcea prin fierberea fructelor de scorțișoară.

Lumânările au jucat un rol important în ceremoniile religioase timpuri. După Henrico  Festffaler, lumina rezultată prin aprinderea lumânărilor datează din anul 165 î.H. Împăratul Constantin a cerut folosirea lumânărilor în timpul slujbei de Paște din sec. IV.

EVUL  MEDIU: Majoritatea culturilor vestice timpurii s-au bazat în primul rând pe LUMÂNĂRI realizate din grăsimi de animale (Seu). O îmbunătățire majoră a venit în evul mediu, cînd lumânarea din ceară de albine a fost introdusă în Europa. Spre deosebire de seul de animale, ceara de albină arde pur și curat, fără a produce un fum negru care să se răspîndească prin încăpere. Deasemenea are un miros plăcut. Ele au fost utilizate în ceremoniile religioase ,dar erau scumpe. Puțini își permiteau să folosească la luminatul casei. Lumănările din seu erau obișnuite pentru europeni. Până în sec.XIII-lea, producția lumânărilor din seu era răspîndită ca o meserie de bază în Anglia și Franța.

Tufișurile de MYRICA au contribuit prin ceara lor dulce la confecționarea lumînărilor cu miros plăcut. Industria vînătorii din sec. XVIII-lea a adus cu sine o schimbare majoră în producția de ceară de albine. Lumina a devenit mai strălucitoare. Ceara de albine nu produce nici un miros respingător și degajează lumina strălucitoare. Avansarea tehnologiei din sec. XIX. În 1829 chimistul francez Michael Eugene Chevreul a descoperit tehnica de extragere a acidului stearic din acizi grași proveniți de la animale. Acești acizi grași proveniți de la animale au dus la desvoltarea cerii de stearină, care are o ardere curată. Lumânările din stearină rămân și azi populare în Europa.

În 1834 inventatorul Joseph Morgan a optat la desvoltarea industriei lumânărilor moderne prin inventarea unei mașini speciale care folosea ceara de parafină. Iar din 1850 sa reușit separarea cerii naturale din petrol și rafinarea acesteia. Pe la jumătatea sec. XX lumânările se bucură de o popularitate deosebită. Menționăm, cu deosebire contribuția parafinei și a acidului stearic. Din 1990 s-au dezvoltat noi tipuri de ceară a căror parfum întregesc ceremoniile. Lumânarea de ceară naturală de albine este fără reziduri sau forme de funingine, iar durata arderi este mult mai mare decât a altor tipuri de iluminări. Fie ca lumânările să le folosim doar la ceremonii pentru păstrarea unei atmosfere plăcute!

–––––––

Paul LEIBOVICI

Rehovat, Israel

24 Decembrie 2021

Imaginea „Nașterea lui Iisus”, tablou în ulei de C.P.B.

Era o noapte de la sfârşitul lui decembrie, o noapte deosebit de friguroasă pentru ţinutul Palestinei unde iernile, de obicei, sunt rareori aspre. Noaptea aceea, cu siguranță, părea altfel, deși cerul era senin, iar luna plină strălucea poleind cu argint toate împrejurimile. Parcă se aștepta ceva neobișnuit… Vântul începuse să bată cu putere de cum se înserase. Era un vânt destul de rece, pornit dinspre miazănoapte. Venind din Nazaret, Iosif şi Maria străbătuseră un drum lung până la Betleem (Casa Pâinii) în vederea recensământului obligatoriu ordonat de stăpânirea romană.

Cu greu, găsiseră un lăcaş unde să înnopteze. Acesta era un grajd care aparţinea casei de oaspeţi umplută şi ea până la refuz de pelerini ca şi dânşii, iar grajdul acesta semăna mai degrabă cu o peşteră. Pereţii se vedeau că sunt de piatră cioplită grosolan, tavanul de grinzi groase. În interior se afla o iesle de lemn, construită la nivelul podelei. Lângă iesle picoteau cinci animale cuminţi: măgăruşul cu care veniseră cei doi, un bou culcat pe paie, ce rumega liniştit, şi două oiţe cu un miel între ele. Grajdul nu avea nici măcar o uşă, încât Iosif a trebuit să-şi dezbrace mantaua de lână şi să o fixeze la intrare ca pe o perdea pe care rafalele vântului o mişcau încoace şi încolo. Aerul, bufnind, pătrundea când şi când în încăpere. De aceea Iosif a trebuit să încropească un focuşor din paie, din vreascuri uscate şi coceni care se transformaseră repede într-o grămăjoară de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau aruncate, din timp în timp, noi mănunchiuri de coceni și paie ori de vreascuri uscate şi surcele culese de pe-afară.

Flăcările erau singura sursă de lumină în acel grajd, şi ele aruncau lumini tremurătoare care mişcau umbrele pe cei patru pereţi. În jurul focului, cei doi pelerini stăteau cu mâinile întinse spre flamele jucăuşe. Fumul se ridica spre tavan şi numai o parte din el ieşea cu greu afară pe lângă fâlfâierile mantalei de la uşă. De vreo două ori, Iosif ieşise prin preajma grajdului de unde a revenit cu braţele pline de alte vreascuri şi surcele. Când grajdul s-a mai încălzit puţin, soţul Mariei i-a improvizat acesteia un pat de paie aranjate uniform în ieslea de lemn, apoi şi-a ajutat soţia, cu multă grijă şi delicateţe, să se lungească încetişor pe stiva de paie, învelind-o bine cu mantaua ei albastră de lână. Sub cap, în loc de pernă, i-a aşezat o bocceluţă cu câteva cârpe. Alte lucruri le ţineau într-o lădiţă de lemn meşterită de iscusitele lui mâini de teslar.

Maria îşi privea cu dragoste soţul aflat în apropierea uşii. El se chinuia în continuare să întreţină focul să nu se stingă. Iosif ţinea ambele mâini întinse spre jar şi se ruga cu ochii închişi. Capul îi căzuse încet spre piept. Bărbatul era îngrijorat de starea soţiei lui care purta o sarcină în ultima lună, însă nu era chiar atât de convins că Mariei i-a sosit timpul să nască. Sarcina mersese bine pănă acum, fără probleme deosebite iar, pe de altă parte, amândoi ştiau bine, din întâmplările supranaturale prin care trecuseră, că Pruncul ce se va naşte se va chema Iisus şi că El va fi Fiul Celui Preaînalt. Nu fuseseră oare preveniţi din timp de aşa ceva? De aceea, nu se îndoiseră nici o clipă că va urma un eveniment deosebit în viaţa lor.

Simţind că picioarele i-au amorţit de frig în sandalele şubrezite de drum, Iosif se descălţă ca să-şi încălzească la foc tălpile îngheţate. Soţia lui simţise un fior în tot trupul, apoi uşoare dureri în pântece. De aceea s-a ridicat încet din patul de paie, îngenunchind lângă iesle ca să se roage. Ţinea mâinile încrucişate la piept şi începu să se roage cu ochii închişi. Încet, încet, chipul i se estompa în umbră, pe măsură ce flăcările se micşorau. La un moment dat, soţul nu o mai văzu.

– Nu dormi, Maria? a întrebat-o el cu blândeţe, dar nu a primit nici un răspuns. A repetat întrebarea…

– Acum mă rog, dragă Iosif, a răspuns dânsa într-un târziu. Mă rog.

– Spune, ai nevoie de ceva?

– Nu, Iosif.

– Încearcă totuşi să dormi puţin. Ai nevoie de odihnă.

– Am să încerc, dar vreau să ştii că nu sunt obosită să mă rog.

– Bine, Maria. Domnul să fie cu tine!

– Şi cu tine, Iosife. Mulţumesc.

Soţia lui s-a cuibărit din nou în patul de paie, în timp ce Iosif a mai adăugat alte vreascuri şi coceni pe foc. Flăcările se învigorară din nou, iar bărbatul Mariei s-a apropiat şi mai mult de flăcări, cu mâinile întinse spre jar, şi începu iarăşi să se roage, ocolind focul în genunchi. Se auzeau numai trosnetul vreascurilor şi tropăitul măgăruşului ce se tot mişca în căutarea firelor de fân. Boul se ridică să caute şi el paiele prin lumina semiobscură. Deranjate de forfota animalelor vecine care se porniseră să ronţăie cu poftă paiele, cele două oiţe s-au mişcat de la locul lor şi au venit până la ieslea Mariei. Mieluţul, fătat probabil cu câteva zile înainte, s-a apropiat şi el cu blândeţe de iesle, iar Maria i-a pus mâna pe cap şi a început să-l mângâie, fiindcă puiul de oaie s-a apropiat cel mai mult de ea. Deasupra animalelor, hiberna o familie de lilieci, agăţaţi pe tavan cu capul în jos.

O rază subţire de lună se strecură pe deasupra mantalei de la uşă, oprindu-se pe faţa Mariei. Era faţa unei fete de 16 ani, cu trăsături nespus de frumoase. Chipul ei părea atât de liniştit şi feciorelnic, iar razele lunii îi luminară pentru câteva minute fiecare trăsătură, cu mângâieri de argint. Dânsa deschise ochii de culoarea cerului, privind spre luna plină care o învăluia din ce în ce mai mult în unde de lumină. Faţa i se transfigura într-un fel ciudat, supranatural, iar Maria privea spre lună zâmbind. Oare ce vede ea acum? Oare ce aude? Oare ce simte? Este singura care ar putea vorbi despre toate acestea, dar nu o face. Razele lunii îi cuprind acum toată faţa, apoi umerii, apoi îi învăluie tot corpul, mai mult, tot mai mult… Maria închide ochii şi geme uşor. Nu vrea să fie auzită de soţul ei. Nu vrea să-l sperie, fiindcă observase cum a adormit cu bărbia sprijinită în piept. Era tare obosit, căci Iosif mersese mai mult pe jos ţinând măgăruşul de dârlogi şi acum intrase într-un somn profund. Dar de ce lumina lunii nu se mai mişcă de pe chipul ei? Chiar, de ce? Căci – iată! – lumina ei tot creşte şi creşte… Nu numai faţa, dar şi mantaua cea albastră cu care este acoperită sunt cuprinse de acea lumină misterioasă, blândă, care, clipă de clipă, devine din ce în ce tot mai puternică şi mai puternică, luminând tot grajdul… Să fie oare numai razele lunii sau o lumină tainică, divină, îi învăluie de la pântece în sus, apoi, treptat, tot trupul?

Obiectele din jurul ei sunt cuprinse toate de aceeaşi strălucire miraculoasă. Până şi mielul de lângă iesle străluceşte ca argintul luminat de soare. Totul a devenit frumos în jur. Firele de paie strălucesc acum ca aurul; ele s-au transformat parcă în fire de aur adevărate şi uluitor de luminiscente…

Iosif a adormit de-a binelea lângă foc în timp ce toată încăpere continuă să se umple de splendoarea acestei lumini supranaturale care iată că devine din ce în ce mai orbitoare… Maria geme uşor în patul ei de paie, încovoindu-se din spinare şi muşcându-şi buzele. I-au apărut câteva broboane de sudoare pe frunte. Strânge la piept cu putere şomoioage de paie smulse din patul improvizat de Iosif. I se pare că aude în depărtare o muzică frumoasă cu ecouri… Oare aiurează? Se roagă din nou cu şi mai multă intensitate. Dar muzica o aude la fel, parcă ceva mai tare şi armoniile ei par a fi coruri de copii. Cere prin suspine greu reţinute ajutor de la Dumnezeu. Şi ajutorul vine. Dumnezeu o ascultă. Câteva lacrimi i-au apărut în colţul ochilor închişi… Zâmbeşte şi geme în surdină. Este cuprinsă atât de durere cât şi de fericire în acelaşi timp. Numai ea ştie. Se pare că totuşi durerea este suportabilă.

Dar iată, în clipele următoare, durerile contracţiilor dispar brusc, odată cu ecourile ciudatelor coruri. În schimb, un ţipăt de copil se aude din paie. Maria deschide ochii şi îşi ridică din iesle Pruncul învăluit de aceeaşi stranie lumină care, nu se ştie de ce, s-a mutat de pe miel pe micuţul bebeluş. Când el dăduse primele strigăte de viaţă, Iosif a sărit drept în picioare şi, aproape speriat, a venit cu iuţeală lângă tânăra mamă care l-a chemat plină de bucurie şi cu glas blând ca să-i arate Pruncul-minune… Acesta era roz, vioi şi dolofan. Era frumos! Mişca viguros din mânuţe şi din picioruşe, plângând cu un glas dulce care semăna cu scâncetul mieluţului de lângă el care, auzind glăsciorul copilului, într-adevăr, i-a răspuns imediat cu nişte sunete asemănătoare. Căpşorul bebeluşului este rotund şi blond, guriţa ca o cireaşă micuţă şi coaptă. Mama Sa se aplecă ţi-L sărută dulce pe căpşor şi pe piept, plângând şi zâmbind în acelaşi timp. De uimire, Iosif rămăsese parcă fără glas.

Naşterea aceasta prea puţin aşteptată în seara aceea a venit ca o surpriză ce s-a petrecut uluitor de repede, fără alte incidente, în afară de frigul nemilos care-i înconjura pe toţi. – Iosife, murmură Maria. Prorocirea făcută de Arhanghel s-a adeverit întocmai. Haide să-L oferim pe Pruncul Iisus Tatălui Ceresc care ni L-a dat cadou – şi în clipa aceea îşi ridică Odrasla spre cer, adăugând: Iată-mă, o Doamne… Vreau să-ţi spun că sunt gata să-Ţi împlinesc voinţa… Şi eu, Maria, şi soţul meu Iosif, şi El, micuţul nostru Iisus… Iată-ne acum suntem cu toţii ai Tăi; suntem servii Tăi, Doamne. Pe Tine Te vom sluji şi fii cu noi! Binecuvintează-ni-L pe micuţul Iisus! Spunând aceasta, ea făcu o plecăciue adâncă, apoi i se adresă lui Iosif: Vino, Iosife, ia-L şi ţine-L! – şi îi oferi Pruncul în braţe.

Pentru câteva momente, Iosif se zăpăci de tot.

– Eu? bâigui el. Dar eu nu… Eu nici nu merit să-L ating căci ştiu bine Cine este…

Maria insistă:

– Ba da, Iosif. Tu meriţi aceasta pe deplin. Nimeni nu merită mai mult decât tine. Ia-L şi ţine-L, te rog, până găsesc niscaiva scutece, căci nu prea avem în ce-L înveli… Îţi mulţumesc.

Iosif luă Pruncul cu mâinile vibrând de emoţie, în timp ce micuţul Iisus începu deodată să tremure şi să ţipe din răsputeri din cauza frigului. Dădea viguros din mânuţe şi din picioruşe. Fumul din încăpere se îngroşase şi îl făcu să tuşească. Tusea se repetă şi Îl cuprinse din ce în ce mai tare, iar părinţii se speriară amândoi. Micuţa Fiinţă de-abia venise pe lume – şi în această lume teribilă găsise nişte condiţii ostile, cu totul neprimitoare, care-L făcură să sufere încă din primele momente.

La început, Iosif nici nu ştiuse ce să facă, dar văzându-L cum tremură şi cum tuşeşte, el se aşeză pe podea, îşi dezveli cu iuţeală veşmintele de la sân şi-L strânse pe micuţ la pieptu-i gol, lipindu-L de piele, lângă inimă, să-L încălzească. Se aplecă mult deasupra Lui să-I facă paravan cu tot trupul. Atunci izbucni în lacrimi şi, cuprins de emoţie, strigă: „O, Doamne Dumnezeul meu! O, Doamne, ajută-ne! Ajută-ne, Iahve, Părintele nostru, Te rog, Te rugăm eu şi Maria… Ajută-ne!” Şi zicând acestea Îi sărută bebeluşului căpşorul, mânuţele tremurânde, umeraşii, picioruşele reci ca gheaţa, suflând lung, de mai multe ori, aer cald peste ele şi sărutându-le din nou, iar şi iar. Focul aproape că s-a stins, iar vântul sufla acum din ce în ce mai furios şi mai rece, stârnit parcă de duhuri potrivnice acestui moment binecuvântat.

Căutând un loc ferit de curent, Iosif se ridică repede în picioare şi se strecură cu abilitate între trupul măgăruşului şi al boului, unde curentul nu mai părea atât de puternic, acoperind mai bine Pruncul. Spre deosebire de gesturile rapide, foarte grăbite, aproape disperate, ale lui Iosif, care se zăpăcise cu totul, Maria, dovedindu-se mai tare şi mai calmă, dar cu mişcări încete de lăuză, deschise cufăraşul în care se aflau numai câteva albituri, încălzi scutecele la jarul rămas nestins şi veni să-şi învălui Pruncuţul în scutece calde.

Privindu-şi cu aceeaşi dulce blândeţe bărbatul, ea îl întrebă:

– Unde-L punem acum? Nu ştiu unde să-L aşez.

Iosif privi descumpănit împrejur, împinse animalele puţin la o parte şi răspunse:

– Uite, până te schimbi tu, eu Îl pun în iesle, aici între paie… Uite-aici, Maria, sub respiraţia caldă a boului. E un locşor care pare mai cald decât în altă parte.

Pentru câteva momente, copilaşul fu aşezat în fundul ieslei, între paie. Câteva fire îi înţepau faţa şi micul Iisus începu din nou să plângă. Mama veni repede lângă El şi-L luă la sân unde Pruncuţul descoperi pentru prima dată izvorul laptelui matern, iar Iosif se întoarse la foc şi-l reînsufleţi. Maria îşi legăna uşor Odrasla care, dând din nou de căldură, căscă pentru câteva clipite, apoi adormi imediat. Cu El în braţe, tânăra Mamă se duse din nou la iesle să-L culce.

– Iosife, te rog înveleşte-L cu mantaua mea, zise Maria.

– Bine, dar ţie o să-ţi fie frig.

– O, asta nu mai contează. Mantaua mea e moale şi caldă, iar mie nu-mi mai este atât de frig. Copilul nu trebuie să sufere.. Poftim, ia-o…

Iosif împături mantaua Mariei în două şi-L acoperi bine pe micuţul Iisus aranjându-L din nou în iesle, unde acum părea că se simte în deplin confort. Micuţul se cufundă imediat într-un somn adânc, în timp ce ambii părinţi îngenuncheară lângă iesle şi adresară lui Dumezeu o lungă rugăciune de mulţumire, de data aceasta în gând. După rugăciune, Iosif o cuprinse pe Maria după umeri să o încălzească. Vântul afară se mai potolise. Cocoşii trâmbiţau miezul nopţii şi începutul primei zile când Mântuitorul S-a întrupat pe planeta Terra, venind din slăvile universului într-o umilinţă de nedescris, să ia chip de Om şi să se jertfească pentru omenire, chiar dacă era întruparea lui Dumnezeu însuşi. Luna, care intrase în nori, şi-a arătat din nou rotundul ei plin de lumină. Părinţii priveau fascinaţi la Pruncul adormit în iesle, pe chipul căruia apăruse un zâmbet divin. Nici nu le venea să creadă cât de frumos este. Deodată afară, în apropierea uşii, se auziră voci de bărbaţi şi behăitul unei oi. Erau păstorii care, anunţaţi de un Înger, veniseră să aducă primele daruri noului Împărat al omenirii şi să I se închine.

–––––––––

Cristian Petru BĂLAN

Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România

și al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte

Glen Ellyn, Illinois, SUA

24 Decembrie 2021