Stau și scriu tăcută despre frumosul univers,
din constelații și din aștrii strălucire pun în vers
dar mă întreb oare de ce în viață e uneori nedrept?
când cu speranța-n suflet clipa de fericire o aștept.

Dorințe port în suflet când primăvara natura o înnoiește,
în raze de soare se scaldă pământul și totul înverzește
e anotimpul când din frumusețea ei se naște iubirea,
pune și-n sufletul meu încrederea și-n priviri strălucirea.

În auriul razelor de soare vara este mereu minunată,
cu ploi trecătoare când pe cer un curcubeu se arată
iar valul marii înspumat scaldă țărmul auriu neîncetat,
privind în larg cu a ei imensitate mereu m-a fermecat.

În straiul galben -arămiu toamna natura o înveșmântă,
furând frumosul verii cu nostalgie sufletul ea mi-l incită
cu ploi reci și vânt așterne covor de culoare ruginie…
din frunze desprinse din ramuri de brumă ei argintie.

Iarna în albul pur și minunat privirea mi-a fermecat
și-n suflet am simțit magia sărbătorilor ce mi le-a dat
timpul se divide în anotimpuri… trecătoare-s prin ele
viața mi-o petrec cu bucurii dar și necazurile mele!

La miezul nopții

La miezul nopții
în licărit de luminoase stele,
hoinar mi-e gândul
cuprins de doruri grele
plutesc în jurul meu
miresme îmbătătoare,
doar luna se ascunde
în nori,amăgitoare.

Pe valul unui vis
alung în liniște ușor tristețea,
să nu mai știu de ea
privesc pierdută la o stea
sub pleoape tremurânde
lumina-i mă pătrunde
și-o rază argintie
în ochi-mi plânși se ascunde.

în poala nopții mă așez
când luna îmi zâmbește…
obrazul umezit de lacrimi
o mângâiere își dorește
simt adierea vântului hoinar
prin ramul înfrunzit,
când gându-mi călător
aleargă prin timp neobosit.

Își scutură-n tăcere noaptea
valul plin de umbre,
în sufletu-mi pribeag
rămân doar cioburi de iubire
la margini de vis dansează
în clipele fugare amintiri,
ce vin și se topesc în zori de zi
dând ceață în priviri

Pe boltă rămân nemuritoare
stelele și luna argintie,
respir și într-o clipă de răgaz
simt inima-mi pustie…
dar cred că într-un răsărit
o dragoste v-a înflori
și-mi va cuprinde sufletul
în vraja ei cu neînțeleși fiori!

Noian de vise

Noian de vise se înfiripă în liniștea nopții
când întunecate îmi sunt cărările vieții,
speranța din suflet îmi spune că nemurirea
e darul suprem ce-l dorește omenirea.

Continue reading „Maria HOTEA: Timpul se divide în anotimpuri (poeme)” →

Mă bate ploaia și vântul

Mă bate ploaia și vântul,
călătoare sunt cu gândul
cu pași rari străbat câmpia
și-mi văd iar copilăria.

Îmi văd părinții zâmbind,
din lan spice adunând
ceru-i senin fără nori,
eu culeg gingașe flori.

Iar la capăt de câmpie,
ne oprim puțin la vie
rupem struguri mari,frumoși
și-i mâncăm încet, voioși.

În amurg pornim spre casă,
inserarea încet se lasă
bunicii cu drag ne-așteaptă,
c-o lipie cadă,coaptă.

Ne-așezăm pe prispă afară,
stelele încep să apară
bunicu-mi spune o poveste
și adorm fără de veste.

Visez feți frumoși și zâne
și un înger care vine
din înaltul cer coboară,
și în aripi mă înfășoară.

Zori de zi aduc lumină,
dorm și florile-n grădină
somnu-mi este dulce ,lin,
eu visez și încet suspin.

Dar de-odată mă trezesc,
din visu-mi copilăresc
mă bate ploaia și vântul,
în prezent mă întorc cu gândul.

În ochi simt lacrimi fierbinți,
mi-e dor de ai mei părinți
și de casa cu pridvor,
ce-i închisă cu-n zăvor.

Aș întoarce iarăși anii,
să-i văd ochii blânzi ai mamei
tata în brațe să mă alinte,
de bunici să ascult cuminte!

Iubirea în univers

Iubirea în univers este un rug ce arde mereu,
iar flăcările-i aprinse le simt și-n sufletul meu
sunt împlinită și prin viață cu speranță trecând,
bucurii și necazuri le trăiesc numai zâmbind.

Prin clipe fugare mă înalț iar caldele cuvinte,
izvor nesecat îmi sunt și pline de învățăminte
sentimente profunde cu ardoare le trăiesc,
iar celor din jur răzând iubirea le-o dăruiesc.

Spre zările albastre mă las purtată de vise,
frumusețile cerului cu privirea pot fi atinse
cutreier doar cu gândul hoinar prin depărtări,
simt adieri ușoare de vânt ce-mi dau fiori.

Continue reading „Maria HOTEA: Spre zările albastre (versuri)” →

Marea

Razele aurii de soare se oglindesc în mare,
valuri înspumate vin repezi din larga zare
o perdea de azur îmbracă în liniște depărtarea,
se pierde privirea ușor admirându-i splendoarea.

Cu o trena aurie se învăluie plaja în blândul răsărit,
valurile din larg ajunse la țărm se sparg necontenit
mă las cuprinsă în mrejele iubirii cu gândul hoinar,
ce-mi țese vise magice ce-mi par că nu au hotar.

Vibrează doar trupul sub o adiere venită din larg,
noian de trăiri se pierd în timp ce valurile se sparg
din vise adun clipele minunate și le strâng în gând,
în ochii izvorăsc lacrimi de dor ce pe față îmi curg.

Aud duioasa simfonie ce marea o cântă neliniștită,
printre șoapte simt inima în piept ce-mi bate neobosită
adie briza și-n vâltoarea valurilor ce ating țărmul mării,
din vise mă trezesc zgomotele ce vin din largul zării.

Rămân pentru o clipă să admir splendoarea marii
și-n tăcere privesc cu uimire imensitatea depărtării
tresar când stropii de apă din valuri ușor mă ating,
împreună cu pescărușii în suflet iubirea mării o strâng!

Când în suflet iubitor

Când în suflet iubitor zorii zilei îmi cânta iar caldă Iubirea,
simt strălucirea razelor de soare ce-mi inundă privirea
se înalță într-un zbor lin spre cerul senin gândul călător,
dăruind inimii mele trăiri neuitate născute dintr-un dor.

Țin în brațe un buchet de macii din lanuri cu spice aurii,
ce-au înflorit din iubire în nopțile cu raze de lună argintii
însetată de dor mi-e inima mereu din lungile așteptări,
ce a învățat că nimic nu este greu să dăruiești iertări.

Mii de lacrimi au curs de sub pleoapele tremurânde,
din doruri aprinse ce un suflet iubitor le poate cuprinde
azi, în roua dimineții florile se scaldă în raze de lumină,
gingașe îmi surâd iar frumusețea lor îmi fac ziua senină.

Continue reading „Maria HOTEA: Duioasa simfonie (poeme)” →

O ploaie de vară

O ploaie de vară cade pornită ca din senin,

Simt căldura stropilor mari ce din nori vin

Se scutură în adieri de vânt flori de salcâm,

Mă învăluie ușor parfumul lor dulceag,sublim.

Se leagănă în vânt frunzele-n bătrâni castani,

Le privesc nostalgică mereu de atâția ani

Mă zăpăcește unduirea lor foșnind în adieri,

Cu dor îmi reînvie-n suflet amintirile acelor veri.

Și-mi amintesc doi ochii adânci pe care i-am iubit,

Ce-mi răscolesc în suflet clipe dragi ce nu le uit

Când o ploaie de vara pe alee ne-a îmbrățișat

Din clipa când ne-am întâlnit și ea ne-a mângâiat.

Și plouă-n vară acum la fel ca în trecutu-îndepărtat,

Mi-e dor de cel ce prima oară m-a îmbrățișat

Noi hoinăream cântând prin ploaia caldă alergam,

Sub stropii repezi ai ploi zâmbitori ne sărutăm.

Un munte de întrebări se nasc în gândul meu,

Ce răscolesc cu dor aprins în sufletu-mi mereu

Parcă te văd și-acum cum dragoste-mi jurai

Și străluciri în ochii tăi plini de dorințe doar aveai.

Șoptind prea des a ta iubire magic mă vrăjea,

Când prin ploaia caldă sufletu-mi în tine se încredea

Mi-e dor de-o îmbrățișare chiar dacă uitării m-ai lăsat,

Doar eu acum prin ploaia verii am sufletul îndurerat.

De ce te-ai dus când te rugăm să m-ai rămâi?

Amarnice regrete mi-a lăsat iubirea ta dintâi

Cu lacrimi calde de iubire plânge acum și ploaia

Ce te va face să simți din iubire aprinsă văpaia !

Iubirea

Iubirea divină este un minunat dar

Ce-n fiecare inima nu are hotar,

Când ai iubire ești un om împlinit

Ai fericirea pe care doar tu ți-ai dorit.

Iubirea-este în murmur de dor

Continue reading „Maria HOTEA: În versul iubirii (poeme)” →

Raze de lumină se revarsă

în zorii dimineții

și-n iarba verde

cânta încă serenade greierașii,

se aștern bobițele de rouă

pe gingașele flori

iar frunze-n ramuri

foșnesc ușor în blânde adieri.

Ochii plini de uimire

se pierd privind zarea senină

în minte se înfiripă

o amintire iar inima suspină,

cerne gândul în visări

clipe sublime ,de neuitat

iar din ramuri înflorite

cad petale de flori neîncetat.

Renasc în suflet

fiorii unei iubiri trăită într-un amurg

într-o șoaptă a luminii

din ochii mei ușor lacrimi curg,

un altar de speranțe

naște iar clipă fugară ce trece

tu mă chemi ca și-n trecut

dar glasul tău ți-e rece.

Sub roua dimineții

las zorii încet să-ți vorbească

doar fluturi sub pleoape tremurânde

prind să roiască,

ne-a fost scris ca iubirea

s-o trăim numai din amintiri

să înflorească mereu

în primăveri în înlăcrimate priviri!

În raze aurii de soare

S-au risipit în adieri din pomii înfloriți petale

Iar primăvara prea repede s-a petrecut ,

Dar a lăsat în urmă splendori ce-mi ies în cale

Chiar dacă timpul nemilos și peste ele a trecut.

Pe ramuri însă noian de frunze-n vânt foșnesc

Din zborul lin spre înălțimi se aude cant de ciocârlie,

În lan mănos de grâu iar macii gingași înfloresc

Și-un verde crud se întinde peste întreaga glie.

În raze aurii de soare se îmbracă în lumină zarea

Și-n codrul cel umbros murmură în liniște izvorul,

De atâta frumusețe mi se umezește încet privirea

Iar sufletul însingurat cu dor amarnic își ia zborul.

Cu pașii rari străbat cărarea șerpuită din pădure

Și-n poieniță pe mușchiul moale stau și mă odihnesc,

Ascult cum printre ramuri păsări cântă în neștire

Iar inima din piept aievea îmi șoptește să iubesc.

Feeric e tabloul din natură ce privirea mi-o încântă

Mireasma florilor gingașe mă îndeamnă spre visare,

Iar vara caldă ce-a sosit în gând dorințele-mi incită,

Când din senin pe cerul de opal un nor firav apare.

Continue reading „Maria HOTEA: Din ramuri înflorite cad petale (versuri)” →

În zorii dimineții

pe-un fir de gând în vis,

Aud chemarea ta

din dorul meu nestins

Pe valurile vieții

ai apărut când nu sperăm

Și-n suflet trist la iubire

adesea mai visam.

Ai răsărit precum o floare

în dulce primăvară

Trezind în trupul meu

fiori ce încă mă înfioară

Din timpuri pierdute în uitate

a renăscut iubirea,

Chiar dacă e târziu,

eu îți revăd și-acum privirea

Tristețea iarăși îmi inundă

întreaga mea ființă,

Deschide răni adânci

și-o umbră de căință

Doar în visele din noapte

cu tine pot să fiu,

Iubirea pentru tine

răscolește-n sufletul pustiu.

Mă pierd în amintiri

precum petale-n adieri,

Povestea de iubire

revine din calde primăveri

Din clipele trăite

rămâne o umbră ce dispare,

Când lacrimi se preling

și dorul iar mă doare!

În suflete purtăm iubirea

Am înțeles că orice clipă -n viață-i trecătoare,

Eu o trăiesc chiar dacă sufletul îmi plânge

Știu însă că după ploaie un curcubeu apare,

Iar inima din piept iubirea doar o strânge.

În clipa următoare nu știu ce-o să se petreacă,

Dar am speranța-n suflet și mă încred în mine

Că tot ce este scris în viață toate or să treacă,

Iar inima dacă n-o mângâi,pierd starea de bine.

Dacă nu ști pe cel de lângă tine să-l respecți,

Gândind numai la ziua ce-o să vină temătoare

Alergi pe drumuri fără rost însă nimic nu înveți

Și-ntr-un târziu percepi că ești în viață călătoare.

Destinul ți se pare în toate numai o povară,

Ce îți stârnește în suflet trist adeseori furtună

Și uiți că-n timp o rază de speranță o să apară,

Iar tot ce-a fost va trece și va fi iar vreme bună.

Prea des uităm de frumusețea ce ne înconjoară,

Doar adunăm în suflet și în gând numai tristețea

Iar sufletele așteaptă o mângâiere când le doare,

Ne-amintim târziu că-n timp ne pierdem tinerețea.

Dar ani care i-am pierdut nicicând ei nu se întorc,

În suflete purtăm iubirea ca pe-un diamant neșlefuit

Răzbat din ea doar raze de lumină ca și-un arc,

Ce ne înalta și-ntr-un târziu ne pierdem în zenit!

Ești liliacu-n floare

În viață mea și-n visul meu ești liliacu-n floare

Mă faci să simt parfumul tău în dulce îmbrățișare,

Tu liniște îmi dai în clipe când galeș îmi zâmbești

Pulsează sângele prin vene căci simt că mă iubești.

Continue reading „Maria HOTEA: Pe-un fir de gând în vis (poezii)” →

Cu flori de liliac

 

Cu flori de liliac înmiresmate în multe primăveri

Am trăit povestea din iubire ce parcă a fost mai ieri,

În toamne simfonia frunzelor îngălbenite am ascultat

Şi -am simțit cum timpul îmi fură din ani neîncetat.

 

Când muguri iarăși pe ramuri din nou se desfac

Din seninul zării știu că destinului nu am ce să-i fac,

Aripi nevăzute ca-într-o îmbrățișare ușor se întind

Amintiri târzii ,gânduri neștiute prin vise le cuprind.

 

Curg fără încetare clipe trăite ce în suflet mă dor

Soarele coboară și el în amurg în umbra unui nor,

Se întind raze aurii și cuprind zarea în aprinse culori

Și lasă în urma lor o lacrimă pe gingașele flori.

 

Peste vraja nopții înstelate străluciri se aprind

Ochii mei în razele lunii magice privirea și-o întind,

La porțile cerului printre lacrimi calde se opresc

Podoabe revărsate din iubire îi ei se oglindesc.

 

Doar gândul călător mă poartă în tainicul infinit

Dorințe și speranțe se nasc din vise la nesfârșit,

La uși înstrăinate frumoși aștrii în noapte strălucesc

Podoabe revărsate peste mine cu dor mă răscolesc!

 

 

E-o noapte rece

 

E-o noapte rece și plouă în neștire…

Prin gând numai dorul nu are oprire

Bate vântu-n geam cu stropii de ploaie,

Îi privesc tăcută cum curg în șiroaie.

 

Pentru o clipă timpul s-a oprit în loc,

Iar în cântul ploii eu mă prind în joc

Singură în noapte revăd amintiri,

Ce îmi par aievea cu ale lor trăiri.

 

Ca stropii de ploaie peste mine trec,

A lor frumusețe în gând îi petrec

Simt însă în suflet răni ce încă dor

Așternând în grabă un rece fior.

 

Iubirea precum viața peste mine trece

E ca și-o apă cristalină ce-i mereu rece

Ea curge neîncetat… simt c-am îmbătrânit

Setea și dorințe mereu cu dor le-am împărțit!

 

 

Din inimă și suflet

 

Prin tainice vise, adeseori cu dorul mă petrec,

Ca-n adieri de vânt însă se rânduiesc și trec

În căutarea unei clipe este al meu gând,

Când mi-ai furat sărutul ce nu îl uit nicicând!

 

În inimă purtam doar dor și-a ta iubire,

Care aș fi vrut să-ți fie nestinsă amintire

Să mi-o alinți și tu cu sincer jurământ,

Ce mi-l șopteai adesea prin dulcele-ți cuvânt!

 

Vroiam să fiu cu tine dar ai plecat grăbit,

Lăsând în urma ta un suflet trist și chinuit

Luând cu tine doar orgoliu și mândria,

Din sentimentul înflorit tu ai ales trufia!

 

În viață am primit din iubirea-ți suferință,

Să te întorci ai vrea dar nu-i și-a mea voință

Spre ce-i trecut privești, având păreri de rău,

Cum crezi că pot să cred iar în cuvântul tău?

 

Îmi bântui uneori în gând prin visele cuminți,

În ochii mei apar doar lacrimi ce-s fierbinți

Te-alung însă din vis iar sufletu-mi suspină,

Dar n-am să te m-ai iert căci eu n-am nici o vină!

 

Și n-am s-o fac din nou la fel ca în trecut,

Nu poți să mă m-ai minți cu vorbe ce-au durut

Cu-o umbră de regret privesc zâmbind seninul,

Din inima și suflet am șters acum amar veninul!

——————————-

Maria HOTEA

Mai 2020

 

 

Continue reading „Maria HOTEA: Miresme de Mai (poeme)” →

E plaja pustie în noapte doar un felinar
Lumina lui se întrece cu strălucirile de jar,
Al iubirii refren răsună în noaptea albastră
Sub stele îmbrățișați trăim iubirea noastră.

Stau sufletele noastre și ascultă în tăcere
Cântul magic cel trăiesc cu nespusă plăcere,
Ca două stele suntem ce feeric strălucesc
Ce-n tăcerea nopții în șoapte doar își vorbesc.

Suntem precum două făclii ce în inimi se aprind
Ne învăluie magia iubirii ce naște dorințe în gând,
În noapte se pierd două umbre pe-o plaje pustie
Drumul ni-l luminează doar luna cu o rază argintie.

Mâinile noastre se unesc în calde îmbrățișări
Ochii privind cerul înstelat se ascund în visări,
Palmele tale îmi mângâie chipul cu blândețe
Când un zâmbet pe buze vrea să se răsfețe.

În brațele tale totul în jur se pierde în noapte
Buzele noastre se unesc într-un sărut însetate,
Îți simt răsuflarea caldă ce îmi da în trup un fior
E un semn de iubire ce se naște dintr-un dor.

Doar plopii în noapte se unduiesc în adieri de vânt
Sub cerul înstelat ne pierdem fără să rostim un cuvânt,
Adoarme tăcerea peste buzele noastre lin în șoapte
Până-n zori iubirea în trupurile noastre dorințe împarte!

Cum pot să te uit

În vesmântul iubirii ne-am îmbrăcat
Într-o noapte albastră cu cerul înstelat!
Numai luna cu razele argintii ne privea
Sufletul meu, cu ardoare pe tine te dorea.

Continue reading „Maria HOTEA: Suntem precum două făclii (poeme)” →

Din ramuri petale de flori
în primăvară zâmbesc în zori,
Se apropie grăbită
mult așteptată Ziua Sfintei Învieri
Pe-o crenguță de măslin
Coboară Iarăși Duhul Sfânt,
Vestind Învierea Domnului Iisus
Slăvit în Cer și pe Pământ!

Este pacea desprinsă din Iubirea Divină
în sufletele noastre,
Lumina Sfintei Învieri Coboară
din slăvi înstelate și albastre
Revarsă peste suflete Iubirea Cea Divină
A Dumnezeului Ceresc,
Pe un Fir de Argint Se Instruiesc
Lacrimile Fiului Iisus Dumnezeiesc.

Din bulgări de foc se aruncă din ceruri
în altare Sfânta Lumină,
Învie din morți Pe moartea Călcând
Iisus Cel Fără De Vină
Lacrimi înmiresmate de smirnă
și tămâie umplu văzduhul,
Sufletele dornice de iubire
Îi Preamăresc acum Cuvântul.

Din fereastra nopții larg deschisă
se ivesc zorii dimineții,
Cântă îngerii în ceruri Osanale
Închinate Fiului Și-a Învierii
Răsună clopotele în înalte turnuri
de sfinte biserici creștine,
Fiul Tatălui Ceresc pe norii pufoși
și albicioși din moarte revine!

În Ochii Strălucitori Poartă Lumina
din razele aurii de soare,
Slăvit Fiind prin Puterea Divină
Ce-l Poartă În Măreață Înălțare
Într-un Voal Nepământesc
Iisus Cu Iubire Este Înfășurat
În Împărăția Cerurilor
La Dreapta Tatălui Este Așezat.

Cu floare se iris În Ochi Maria Maică Sfântă
Cu Iubire Îl Privește,
Împărăteasă În Cer Mai Presus de Serafimi
și Arhangheli Este
Într-o ramă de argint este Sfânta Icoană
la care acum ne închinăm,
Maicii Fecioare Și Pruncului Iisus
cu smerenie rugăciunea fierbinte o înălțăm!

——————————-

Maria HOTEA

14 aprilie 2020

Floare de crin

Peste arcul de timp Iubirea Divină
Te Atinge Cu Blândețe ca și-o minune,
Tu cel ce-ți recunoști mereu a ta vină
Izbăvirea o ceri cu pioșenie prin rugăciune!

Floare de crin E A Domnului Strălucire
Ce a răsărit din A Lui Celestă Minune …
Într-un timp de început pentru mântuire
Înțeleasă de generații din Puterea Divină.

Din Slăvi Cerești Ai Coborât Plin De Lumină
Cuvântul Sfânt Ți-A Fost Mereu Plin De Iubire,
Ai Răsădit Iertarea acelor ce purtau o vină
Cu Minunile Dumnezeiești Le-Ai Dăruit Izbăvire.

Cu Sângele Tău Ai Plătit păcatul strămoșesc
Pe Cruce Te-Au Răstignit Fără Să Le Greșești,
Ai Înviat Din Morți și În Ceruri Lângă Tatăl Ceresc
Împărat Peste Toate În Veci Iisuse Doar Tu Ești!

Sunt doar om

Sunt doar un simplu om și am o viață la fel ca fiecare,
Prin timp și eu știu că sunt o ființă ce rămân trecătoare
Iubită ori neiubită în viață de unii poate sunt înțeleasă,
Iar când am dăruit iubire am fost de unii neînțeleasă,

N-am judecat pe nimeni știind că nu e dreptul meu,
Am drumul vieții drept și mi-l urmez zi de zi mereu
Dacă am aprobat pe alți semeni când au făcut un bine,
Am dezaprobat greșeală de care poate că le era rușine.

Cei ce nu-au recunoscut ușor greșeala i-am dojenit…
Chiar dacă cu necaz în ochi ei pe moment m-au privit
Pe cel care vrea numai să iubească și să se simtă iubit,
Cu aleasă bunătate din suflet cu drag un sfat i-am dăruit.

Cu toții avem nevoie în viață noastră să fim ținuți de mână,
De cei ce ne iubesc și îi iubim sub soare sau sub lună
Suntem doar visători când plouă și-n călduroasele veri,
Ne încânta cu miresme frumusețea și gingășia din flori.

Nostalgici suntem cu toții când simțim furtunile toamnei,
În liniștea iernii spunem povesti minunate la gura sobei
Sub verdele primăverii cu dragoste mereu ne reînnoim,
Cu dor și cu speranță în zările senine visători privim.

Indiferent de vârstă ,de profesie sau de oricare anotimp ,
Oamenii sunt suflete având nevoie de suflete prin timp…
Avem timp de sperat, de călătorit,de iubit, în mod chibzuit
Avem lucruri de făcut și puțin timp pentru tot ce ne-am dorit…

Acum am înțeles că nu mai trebuie în timp să fac amânări,
Nimic din ce e menit să-mi aducă zâmbete și alinări
Să strălucească soarele din mine,simțind starea de bine,
Pe care de prea multe ori l-am acoperit de nori și suspine.

Continue reading „Maria HOTEA: Peste arcul de timp (poeme)” →