Ángela VALLE: Învolburare

„Stol de păsări – Soare la apus“, Feng Shui

*

Învolburare

Vezi cum, odată cu venirea ta,
mi se agită păsările în suflet…
Privirea ta le face să tresalte,
înaripate făpturi îndoliate…
Insolitele zbateri din aripă
se aud numai în prezența ta.
Înfrigurate își caută cuibul,
țipând când nu dau peste tine.
Să știi că duse sunt, pe fugă,
trecând prin aspre vijelii neauzite,
privighetori din visurile mele, distante
de când tu ai apărut.
Vino să legi, rând după rând,
cu tandre mâini aceste stoluri
ce zboară așa de învolburate,
făcându-și cuib în după-amiaza vieții
sub streașina ta, dragoste eternă.

 

Angela Valle, Honduras (1927 – 2003)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din „Poesía soy yo„, Poeți de limba spaniolă ai secolului XX
Raquel Lanseros și Ana Merino, Colecția Visor de Poesía, 2016

****

Revuelo

Mira que tu llegada
me ha aturdido los pájaros del alma…
Que tu sola mirada
causó revuelo a mis aves enlutadas…
Mi aletear insólito
se ha dejado escuchar con tu presencia.
Mira que temblorosas
buscan el nido y lloran a no hallarte.
Debes saber que han huido
sacudidos por los vientos inauditos
las golondrinas de mis sueños, lejos
desde que tú has venido.
Ven, encierra una a una
con amorosa mano las bandadas
que asustadizas vuelan
y por la tarde de la vida anidan
bajo tu alero, amor, y para siempre.

 

Ángela Valle, Honduras (1927 – 2003)

de “Poesía soy yo”, Poetas en español del siglo XX
Raquel Lanseros y Ana Merino, Colección Visor de Poesía, 2016

Alexandru NEMOIANU: De veghe la hotar

Una dintre cele mai complexe parabole din Evanghelii este cea despre “bunul Samaritean”. Iată ce spune Evanghelia:” –Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea(.Luca 10;30-36).

Această ‘parabolă” a fost spusă de Iisus pentru a arăta cum se cuvine să iubești pe Domnul Dumnezeu tău și pe aproapele tău. Porunci esențiale și fără de care nu este posibilă mântuirea.

Probabil că cea mai bună interpretare a acestei parabole a fost dată de către Fericitul Augustin. Iată ce spunea Fericitul Augustin în esență: Un anume om se cobora de la Ierusalim la Ierihon; acest “anume om” era chiar Adam; Ierusalimul este cetatea binecuvântată a păcii din care Adam căzuse, fusese alungat; Ierihon înseamnă luna, adică moartea, căci ea pălește, scade, dispare. Tâlhării sunt necuratul și slujitorii lui, cei care îl dezbracă pe Adam de slava ce o avea în Rai, îl amăgesc și îl lasă aproape mort. Preotul și Levitul sunt slujirea “legii vechiului Testament”, care nu avea puterea să mântuiască. Cel care îi vine în ajutor este un străin, un necunoscut, un Samaritean, iar samaritean înseamnă “cel care veghează”, ”cel care păzește”. Uleiul, este mila divină care vindecă, vinul este duhul mântuirii, iar Hanul este Biserica lui Dumnezeu. Cei “doi bani” sunt poruncile Evanghelice iar slujitorul Hanului sunt Apostolii și urmașii lor care veghează până la revenirea “bunului Samaritean”, adică a lui Iisus.

Este o parabolă mișcătoare și care trebuie imitata întocmai, ”bunul Samaritean” ar trebui să fie fiecare dintre noi. Dar asta înseamnă a fi, ca și „bunul Samaritean”, veghetor, „granicer”, la hotarele trupești și duhovnicești.

În Neamul Românesc au existat asemenea “veghetori la hotare”, asemenea “grănicieri”, care au păzit de rău lumea imediată dar mai ales pe cea duhovnicească, Ortodoxă.

În iureșul și obsesia pentru ziua repede trecătoare, foarte adesea, uităm lucruri esențiale. Uităm că rânduiala, înțelegerea diferenței dintre bine și rău, gustul “casei”, tot ce da bucurie și sare existenței, toate acestea sunt păzite de oameni buni cu frică și dragoste de Dumnezeu. De acești oameni, foarte adesea, nu ne aducem aminte.

O foarte frumoasă legendă descrie în acest fel începutul unei anume așezări omenești. Hotarul acestei așezări a fost însemnat de întemeietorul ei printr-o brazdă trasă cu plugul. Atunci când acest hotar, această graniță, a fost încălcată acel întemeietor de așezare nu a șovăit să ridice brațul înarmat și să pedepsească cu moartea pe cel vinovat; chiar dacă îi era frate geamăn. Este posibil ca legendă să fi fost dată uitării în timp. Dar s-a întâmplat că întemeietorul a fost Romulus, vinovatul a fost Remus iar acea așezare avea să devie „Orașul”, adică Roma. Mai trebuie reținut un lucru.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: De veghe la hotar”

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (4)

Suntem ceea ce ne amintim” (Nichita Stănescu)

Cele trei poeme alese pentru dialogurile de astăzi se află sub incidența acestei cugetări a lui Nichita Stănescu. Au fost publicate în volumul de versuri FATA MORGA, Ed. ePublishers, București, 2016.

 

ULISE

 

Ce faci atâtea nopţi fără mine

prea neuitata clipei ce vine?

O, cum te leagănă gândul meu singuratic,

fir nevăzut în stratul freatic!…

Cum caut umbra chipului tău care piere,

pe holuri de vis, cu false unghere,

iar răsuflarea-mi străină se curmă

pe ultima uşă trântită în urmă !…

Pereţii ovali se-ntorc în oglindă –

vor în ghiocul lor să mă prindă,

și gânduri nătânge plutesc prin odaie,

în cioburi de visuri rebele mă taie.

 

De unde te ştiu şi câţi ani trecură

în urbea în care norocul se fură?

Ce daruri de preţ mai sunt prin vitrine,

în şopul ornat cu lucruri străine?

Câti doctori mai ies în ştiinţe exacte

și cum se mai vinde sticla de lapte?

Ce mobile noi se mai urcă pe scară?

Nici nu mai știu, e iarnă e vară…?!

 

O clipă se leagănă gândul alene,

pe punte Ulise, vrăjit de sirene,

adoarme cu mâna în barba-i ţepoasă

și visul îl poartă departe, spre casă.

Vis rătăcit prin hăuri flămânde…!

Dar unde-i e casa şi ţara, pe unde?

 

Tatiana Dorina Popovici: Inspirată de eroul lui Homer, personajul mitic Ulisse, poezia lui Corneliu Neagu prezintă un erou modern care, la fel ca cel mitic, se afla departe de casă și de familie.

Poezia începe cu o interogație retorică care te duce cu gândul la Penelopa, soția credincioasă a eroului Ulisse. Întocmai ca și eroul mitic, Eul liric își trimite gândul spre iubita de acasă. Timpul scurs de la plecarea sa estompează chipul acesteia: „Caut umbra chipului tău care piere,/ pe holuri de vis, cu false unghere.” Amestec de elemente reale (holuri, pereți ovali, oglindă, ușă trântită etc) cu elemente ale visării (ghiocul, care sugerează vraja, gânduri nătânge, cioburi de visuri etc) poezia  poate fi încadrată în curentul literar expresionist-oniric.

          Strofa a doua începe tot cu o interogație retorică: „De unde te știu și câți ani trecură”, menită să marcheze trecerea timpului departe de casa aflată într-o urbe. Toate interogațiile  următoare pun în evidență transformările în plan social și interesul manifestat de Eul liric pentru tot ceea ce a lăsat în urmă poetul. Astfel prețul darurilor din vitrine, numărul doctorilor în științe exacte, prețul sticlei de lapte etc. se referă la realitatea socială, așa cum a lăsat-o poetul la plecarea sa în lunga călătorie spre tărâmuri îndepărtate. Atât de implicat în visare, Eul liric pierde noțiunea timpului  astfel încât „nici nu mai știa, e iarnă e vară…?”

            În ultima strofa revine visul. Ca și eroul lui Homer, eroul lui Corneliu Neagu „adoarme pe punte, vrăjit de sirene”. Cu mâna în barba-i ‚țepoasa” încheie călătoria imaginară. Dar își dă seama că nu mai știe „unde-i e casa și țara” Ultimele cuvinte ar putea fi interpretate ca o simplă întrebare, dar și ca „valuri ale vieții” ce poarta destinul uman.

Poezia „Ulise” este o îmbinare între vis, realitate și mit în care „gândul mereu singuratic” devine un „fir nevăzut în stratul freatic”.

           Din punct de vedere al realizării  artistice, poezia este bogat ornamentată cu epitete, metafore (holuri de vis, false unghere, barbă țepoasă, vis rătăcit), inversiuni, interogații retorice etc.

           Impresia puternică pe care a lăsat-o călătoria lui Ulisse i-a inspirat pe William Shakespeare (Troilus și Cressida), Nikon Kazantzakis (Odiseea, o continuare modernă), James Joyce(Ulisse), Derek Walcott (Omeros), Ilarie Voronca (Ulise), Corneliu Neagu (Ulise)…

Corneliu Neagu: Am afirmat, mai ales în documentele scrise, că am început să scriu literatură, în particular poezie, după pensionare. Riguros vorbind, primele poezii datează de la începutul perioadei algeriene, toamna anului 1983. Am scris atunci cinci poezii pe care le-am pus în scrisorile expediate soției mele Liliana-Mihaela. S-a gândit să arate modestele mele creații lirice unei poete, cu pretenții de mare cunoscător în ale literaturii, adeptă ferventă a „noului tip de poezie”, gen reportaj, din care figurile de stil, cu deosebire metafora, fuseseră  alungate cu înverșunare. După o lectură grăbită, semn că își pierde timpul cu ceea ce nu trebuie, arborând un aer de superioritate, i-a spus soției mele că „nu este ceea ce se cere în ziua de azi”. Că stilul meu este vetust, reminiscență a sfârșitului de secol XIX. Îmi amintesc că nu am fost prea tulburat de acest verdict. Mi-am consacrat întreaga energie elaborării cursurilor în limba franceză și documentării în biblioteca universității, care deținea comori științifice de negăsit în România acelor ani. Această documentare mi-a permis să-mi formez o nouă viziune asupra științei și tehnologiei, care își va arăta roadele, cu deosebire, după schimbarea regimului politic din România, începând cu evenimentele dramatice din decembrie 1989.

         Poemul ULISE, scris la vremea aceea, a rămas aproape neschimbat în versiunea publicată în volumul FATA MORGANA, Ed. ePublishers, București, 2016. Din punct de vedere structural, poemul este alcătuit din trei stofe polimorfe, inegale ca număr de versuri și cu tematici diferențiate. Prima strofă începe cu o invocare a femeii iubite rămase acasă. Invocarea se face cu o interogație directă, având un conținut emoțional foarte puternic „Ce faci atâtea nopţi fără mine/

prea neuitata clipei ce vine?”. Discursul liric se continuă cu o declarație de dragoste din care transpar însingurarea, dezorientarea și dorul năucitor revărsate asupra Eului liric: „O, cum te leagănă gândul meu singuratic,/ fir nevăzut în stratul freatic!…”. Cele două perechi de versuri introductive prefigurează descrierea stării de anxietate și dezorientare a poetului într-o altă lume, într-o altă cultură.

Poetul caută umbra iubitei „pe holuri cu false ungere”, „printre pereții ovali ce se-ntorc în oglindă”, vrând parcă să-l prindă ca într-un ghioc malefic. În această atmosferă sumbră, gândurile poetului „plutesc prin odaie” printre „cioburile de visuri” dintr-o realitate paralelă. Întreaga descriere de la finele primei strofe evocă, de fapt, un univers al singurătății și înstrăinării, într-o lume complet necunoscută.

În strofa a doua, muza Eului liric îl readuce pe poet în patria natală unde, prin interogații succesive adresate femeii iubite, descrie, de fapt, atmosfera sumbră a anilor 1980, marcați de sărăcie, privațiuni și inechități sociale – un tărâm unde „norocul se fură”.  Întrebările directe, de genul „Ce daruri de preţ mai sunt prin vitrine,/ în şopul ornat cu lucruri străine?/ Câti doctori mai ies în ştiinţe exacte/ și cum se mai vinde sticla de lapte?/ Ce mobile noi se mai urcă pe scară?”, îl conduc finalmente pe autor la concluzia interogativ – exclamativă:  „Nici nu mai știu, e iarnă, e vară…?!”

Trecerea la strofa a treia aduce un gen de pace neașteptată: „ O clipă se leagănă gândul alene”…Eul liric apare în postura rătăcitorului Ulise „vrăjit de sirene”. Adoarme răpus de această vrajă „și visul îl poartă departe, spre casă”. Aflat în stare de visare Eul liric nu mai știe unde se află casa și țara natală („Dar unde-i e casa şi ţara, pe unde?”)

Amestec de realitate și vis, poemul ULISE aduce în fața cititorului probleme existențiale majore, dintr-un spațiu – timp ale cărui dimensiuni se prelungesc din trecutul acela întunecat până în zilele noastre, proiectându-se într-un viitor ale cărui margini nici măcar nu se întrevăd.

 

CITADELA

 

Același ţărm, aceeași aşteptare,

apusul mi se pare ca de ceară,

la orizont și ultimul vapor dispare,

iar plânsetul sirenei mă doboară.

 

Cetatea prinsă-n ziduri dantelate,

spital central de gânduri efemere,

nedeclarat cadavrele îsi scoate

pe un opis din false fişiere.

 

Sub zidurile ei mă împresoară

cu uşi masive-n fiare ferecate,

iar eu mă-ntreb, în fiecare seară,

de unde vin, ce caut în cetate?

 

Aș evada dar nu mai știu pe unde

căci prinsă-n labirint de coridoare

în mintea mea neîncetat pătrunde

un drog ce m-adâncește-n nepăsare.

 

Încep să pierd a timpului măsură,

iar spațiul mă închide ca o sferă,

busola, dereglată de curbură,

mi-arată polul nord în altă eră.

 

Tatiana Doina Popovici: Poemul este alcătuit din cinci strofe cu rimă încrucișată. Prima strofă exprimă o transcendere tragică a realității spre un tărâm al tensiunii halucinatorii. Elementele care sugerează tensiunea interioară a Eului liric sunt: apusul, orizontul, plânsetul sirenei. Comparația „apusul… ca de ceară” sugerează o stare sufletească apăsătoare. După cum spunea Blaga, „tensiunea interioară transcende lucrul”, sugestie dată de „plânsetul sirenei mă doboară”.

      Strofa a doua este expresia trăirilor  Eului liric generate de tensiunea halucinatorie: „cetatea prinsă-n ziduri dantelate,/ spital central de gânduri efemere/ nedeclarat cadavrele își scoate/ pe un opis din false fișiere”. Aceeași stare se poate regăsi și în strofa următoare, Eul liric simțind că devine prizonier al cetății. În fata „ușilor masive-n fiare ferecate” se-ntreabă: „de unde vin, ce caut în cetate?”

      Momentele halucinatorii alternează cu luciditatea exprimată prin dorința Eului liric de evada din cetate. Numai că mintea poetului aflată sub influența unui drog imaginar îi prelungește starea de visare halucinatorie. Atât cetatea cât și mintea devin „un labirint de coridoare” din care nu se poate ieși, pentru ca nu există o Ariadna care să marcheze calea către ieșire.

     Ultima strofă arată pierderea aparentă a contactului cu realitatea („pierd a timpului măsură”) și intrarea în relație cu un spațiu  „ca o sfera” sugerând imposibilitatea Eului liric de a ieși din propriul destin.

    Ultimele doua versuri aparțin clar expresionismului având în vedere ca Eul liric transcende „în altă eră”.

     Visare, mit, accente halucinatorii, transcendere fantastică a realității sunt dovezi că „Citadela” aparține expresionismului.

Corneliu Neagu: Am ajuns la Alger cu un avion al companiei Air Algérie în seara zilei de 10 octombrie 1983. Ploua mărunt și bătea vântul. La plecarea din București lăsasem în urmă o zi însorită și calmă. La Alger era mult mai rece decât la București, ceea ce mi se părea anormal. Ne aștepta un delegat al ROMCONSULT, agenția română de consultanță care intermedia, printre altele, și contracte de cooperare didactică cu partenerul algerian. Ne-a urcat într-un autobuz care ne-a dus la internatul unui grup școlar aflat undeva la periferia orașului. Urma să se întoarcă a doua zi pentru a ne înmâna primele de instalare prevăzute în contract. S-a întâmplat întocmai, fiecare dintre noi primind câte 3000 dinari algerieni. Socotind mai târziu, era o sumă consistentă, echivalentul a trei diurne lunare primite pe toată durata contractului.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (4)”

Mircea Dorin ISTRATE: Asta-i calea (poeme)

 

Motto:

,,Tot trecând cu veşnicia prin milenii şi istorii          

 Şi-ngroşând de-apururi glia cu-a lor nume în pomelnic,         

Moşii şi străbunii noştri, poleindu-se cu glorii,

Ne-au lăsat de-nvăţătură timpul lor, în toate vrednic.’’

 

În cuibarul veşniciei semănatu-ne-a Măritul

Când ne-a dat scânteia vieţii pe aici să veşnicim,

Să-nvăţăm, că mama noastră e de-apururea pământul,

Iară cerul ne e tatăl, şi în veci să-l preamărim.

 

Noi ne-am înmulţit ca spicul pe moşia strămoşească

Şi de-aici în larga lume prin-prejururi ne-am întins,

Lăsând numele şi fala peste veacuri să ne crească

Ca să ştie următorii că suntem de neînvins.

 

Mai apoi, prelinşi prin lume tot născut-am la popoare

Până-n margine de zare şi de-acolo mai departe,

Întinzându-ne hotarul peste munţi şi peste mare

Să rămânem preamărire, într-o pagină de carte.

 

Au trecut de-atunci milenii şi în scurgerea de timpuri

Au venit din fundul lumii  roi de neamuri mişcătoare,

Ne-au călcat ţărâna sfântă în rotiri de anotimpuri

Şi s-au dus pe mai departe înegrind a lumii zare.

 

Noi, răriţi  de coasa morţii, lăcrimând într-o durere

Am luat-o de la capăt iar şi iar de-atâtea ori,

Cu speranţa şi nădejdea că doar Domnul cu-a lui vrere

Ocroti-va neamul nostru, să nu piară sub nevoi.

 

Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,

Pradă încă mult dorită de vecini ce ne-nconjoară,

Înrăiţi şi cu păcate, doar o biată linguşire

Din ce-am fost cândva mărire pe aici, odinioară.

 

Nu mai sunt bărbaţi destoinici ce să ţină-n a lor mână

Vrerea ţării, iar în suflet aivă dor de libertate,

De mărire, şi de câte veşnicite-s în ţărână

Cu străbunii laolatltă, c-o s-avem de ele parte.

 

Nici pe vremea ta Zamolxes n-am fost robi la vreo mărire

Cum suntem acum de-o vreme chiar aici la noi acasă,

Cumpăraţi cu-arginţii Iudei, revânduţi aşa-nneştire

Am ajuns a fi nimicuri, şi nicicui de noi nu-i pasă.

 

Numai  moşii noştri încă din istorii de-or să vină

Vor trezi în noi virtutea adormită-n amorţeală,

Doar aşa ne-or  pune iară să ieşim în spre lumină

Iar iubirea de moşie, să ne-nalţe-n a sa fală.

 

De-asta ei ne stau modele pentru vremuri sorocite

Ce le trece neamul nostru când îşi cată-un viitor,

Ei sunt sfintele troiţe ce la timpuri încâlcite

Ne arată care-i cale ce-au urmat-o dumnealor.

 

Căutaţi-i în istorii! când s-a stins în voi nădejdea

Că pieri-veţi până mâine sub durere şi nevoi,

Şi-ţi avea, cum mai avut-aţi şi tăria şi puterea

Să-mi mai fiți cum încă fost-ați, glorioşii mei eroi.

 

 

ÎNVĂŢAŢI  DIN  CARTEA  SFÂNTĂ

 

La un muc de lumânare, în chilia lui ce-a strâmtă,

Îngânându-se cu noaptea, un călugăr ostenit,

Tot citeşte să-nţeleagă din bătrâna carte sfântă

Adevărurile-ascunse, în cuvântul cumpănit.

 

El, deşi citit-a cartea zile-n şir şi-n lungă noapte

Tot găseşte-n ea când cată tăinuite înţelesuri,

Ce-n iuţeala tinereţii i-au trecut neobservate

Că pe-atuncea alte gânduri luminau a vremii mersuri.

 

Astăzi anii îl apasă, dară mintea-i e uşoară

C-a păstrat din ce-a dat viaţa doar ce fost-a de folos,

Iar de-ar fi ca după moarte să învie-a doua oară

Doamne câte n-ar mai face, din făcute-le pe dos.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Asta-i calea (poeme)”

Voichița Tulcan Macovei: POEZIA lui Al.Florin Țene mesaj de sentimente înălțătoare *

„Despre un scriitor nu poți vorbi decât cu poemele și cărțile sale în față. De cele mai multe ori e greu de descifrat cheia în care s-a scris o carte, ca să-i dezvălui taina. Ea trebuie să-și lase înțeles conținutul”.

(Elisabeta IOSIF – prefața la vol. „Contemporanul meu, Iisus” – 2012)

Așa s-a dovedit și în cazul domnului Al. Florin Țene. Când un scriitor este atât de prolific, este greu să pătrunzi gândurile, sufletul și simțirea pe care și-a manifestat-o, de-a lungul unor vremuri ce s-au schimbat din mers. Dar, fie că acestea au fost tradiționale, moderne sau postmoderne, Al. Florin Țene rămâne același om și creator, fidel unei concepții armonioase, echilibrate față de artă, care se regăsește în toate genurile literare abordate. Iar domnia sa le-a abordat pe toate, căci este un scriitor fără liniște, care își găsește pacea doar scriind, doar comunicându-ne gândurile.

Iar gândurile dumnealui liniștesc, la rândul lor, sufletele cititorilor!

Domnul Al. Florin Țene nu se joacă cu arta. Dumnealui este artistul care se exprimă, fără să facă din creația artistică o țintă anume. Scopul este de a transmite sentimente înălțătoare, atitudini asupra marilor valori ale vieții omului. Este acela de a clădi valori, prin puterile oferite de harul artei literaturii.

Cu sinceritate mărturisesc faptul că, la început am citit creațiile în proză și dramaturgie ale domnului Al. Florin Țene. După ce am văzut cât de puternic sunt acestea ancorate în realitățile descrise, m-am întrebat cum poate oare, un scriitor obiectiv, critic și satiric la adresa societății, să fie și interiorizat, să trăiască sentimentul iubirii, lăsându-se copleșit de manifestările lui?

Și totuși, poate!

În cele peste 20 de volume de versuri, poetul Al Florin Țene devine liric, interiorizat și sensibil, deși abordează aceeași problematică despre viață, precum în volumele de proză sau dramaturgie. Aceasta ne dovedește că este scriitorul care știe să se transpună pe sine în toate ipostazele unei opere literare, creând valori ce au menirea să uimească, dar și să zidească.

Credem că este o mare calitate, atât a omului cât și a artistului, trăsătură care îi eternizează opera, căci Al Florin Țene trăiește, simte și scrie cosmic. În creația lui respiră pământul, cerul și istoria lumii întregi! De aceea, poetul se simte „contemporan cu Dumnezeu”, Acela pe care Îl respectă și Îl vede dincolo de tot ceea ce se află în natură și în oameni. „Miroase dimineața însorită a mir / Tăcerile treceau pe nesimțite-n mers, / Contemporan fiind cu Radu Gyr/ Trăiam întruparea lui în vers. / Cânta amiaza tristețea-n flori / Uitase să îmbobocească și mălinul, / Cerul desena o cruce din cocori / Ridicând la rang de virtute chinul”. (Contemporan cu Dumnezeu). Astfel, nu de puține ori, versurile sale devin „un plânset al lumii sfâșiate, cu natura sa cu tot, ce se revarsă și se reflectă în starea poetului. Fiecare pare a-și deveni parte consolatoare celeilalte: cuvântul – lumii, de unde trena de metafore întinsă peste rănile acesteia, și lumea – cuvântului, de unde materia lirică încărcată de situații dureroase, insesizabil de mici dar care fac covorul vieții, tot mai acoperite de colbul zilnic și pe care nimeni nu le mai percepe, ele devenindu-ne un modus vivendi”. (Dumitru VELEA – Sonată pentru creșterea ierbii – 2010)

Întâlnim o suavă transcendere spre lumea senină a Divinității, în toate volumele lui Al. Florin Țene, dar mai ales în „Răbdarea pietrei” și „Iisus-contemporanul meu”. Poemele transmit fiorul metafizic al legăturii dintre Dumnezeu și sufletul creatorului pământean. Mereu neliniștit, mereu întrebându-se, Al Florin Țene se mărturisește ca fiind în căutarea și în exprimarea Divinului. Roadele acestei căutări se simt și se transmit, unind sufletul cititorului cu al poetului. „Lumea este în concurență cu ea / Și mai puțin se uită spre Tine sus, / Tu, Doamne, ești Călăuza mea / Când din morți înviază Iisus. / Am un surplus de idei și de har / Și la picioarele Tale le-am pus / În numele veșniciei ca dar, / Când din morți înviază Iisus”. (A înviat Iisus)

Creația se naște, în concepția creatorului Al. Florin Țene din căutare și suferință. „Autorul mărturisea undeva în volumul «Cu inima în palmă»: «Tot ce am trăit a trecut mai înainte prin durere, chiar și bucuriile. La baza edificiului de mai târziu, pe care l-am construit cu ajutorul creației, se află o rană. Fiindcă și atunci când construim o casă, un monument, producem o rană Pământului, prin săparea temeliei. Viața mea a fost consacrată artei cuvântului și aceasta îmi amintește de rana care însemnă pentru mine începutul rodniciei și, în final, bucuria lucrului bine făcut”.(a consemnat prof. Geantă Constantin în prefața la vol. „Răbdarea pietrei” – 2001)

Fidel concepției sale despre literatură ca artă (proglobmodernă), domnul Al Florin Țene abordează temele literare cunoscute, impunând o viziune realist-romantică versurilor (sau existențialistă cum o numește George Baciu), de o realizare artistică în spatele căreia simțim mâna artistului. „Cititorul întâlnește peste tot imagini, metafore, trăiri transfigurate în vers. Frumusețea imaginii poetice se împletește cu profunda meditație asupra existenței și rostului artistului în lume”. (Geantă Constantin)

„În vremuri ancestrale

Gânditorul din Hamangia

adăstând într-o vale

cu tribul său împreună

se temeau de apariția scrisului,

sub lună,

acele semne de rău prevestitoare:

«cine va mai asculta cântece și gânduri

sub soare

când nimeni nu știe să citească

și scrisul pe piatră costă

cât un ciubăr de iască?»

Își ziceau ieșind dintr-o grotă

anostă…” (Poezia trece)

Este una din viziunile poetului Al. Florin Țene asupra creatorului.

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: POEZIA lui Al.Florin Țene mesaj de sentimente înălțătoare *”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Un basm cuantic (fragment)

         Creatorii- IniȚiali mă așteptau în grădina universului. Se plimbau amândoi fără a lua în seamă venirea mea. În partea de sus a unei oaze stelare, ManuneDanda mă aștepta învăluită în faldurile unei bucurii solare.

          Poate că nu m-a lăsat singur și ea, mi-am zis în timp ce îi sărutam brațele cu care mă copleșea.

          – Nu puteam fără tine a rămâne, mi-a șoptit strângându-mă între atingerile ei cuantice. Am vrut însă să-mi cern încercările și la capăt de sens numai tu apăreai. Deci calea noastră, dor noi suntem , mi-am zis.Tot încerca ManuneDanda strângându-mă în brațele ei să îmi explice plecarea.

           Și am venit să îndur așteptarea venirii tale  din nou. Lasă-mi dorința  de braț să te ia și împreună să ne aflăm înaintea Creatorilor- Inițiali.

          Le vom emite de ace am veni, ce am lăsat pe noul teluric și ce credem că din greșeli, multe ne încearcă și pe noi.

Îndoiți în mișcare le-am ieșit în cale și am expus.

             – CreaTorilor de viu ancestral, menirea din care ne-ați dat ne-a adus până la Voi.

             De pe noul teluric numai de bine să știți. Știm mai puțin decât Voi și am pus încercarea venirii pe seama a ce intenționați a ne obliga să reașezăm din intenții.

          Acolo jos se petrec multe neajunsuri. Ce a răsărit din însămânțările embrionale ale Createlor cu Batanții aleși nu au chip și asemănările Voastre.

         Trebuie să acceptați această sferă de  stare. Îmbinările cunatice ale materiei inteligente nu au sădit intotdeauna intenția firii. Sunt anomalii multe și încă neexplicabile suficient.

Și voi purtați o parte din franjurii vinei astrale. I-ați trimis pe acel Teluric nestabilizat, iar încercările lor de creare de viu au fost învinse de  forțețele universului.

          Foarte puțini din ce au recreat Batanții și Createle au luat chipul și asemănarea intențiilor. Voi nu le-ați dat toate secretele  viului și ei, cei din Create și Batanți polenizați, deși au evoluat în stadii diferite fiecare, toți se întreabă încă; cine sunt, de unde au venit, de ce pier și rămân?

          Hominii ne pun fel de de  fel întrebări la care noi nu am avut drept de  răspuns. E bine  că am fost de Voi reprimiți pentru dictări astrale.

         Cei de jos deja  au început să își răspundă singuri la întrebări și iau unele  decizii de neexplicat.

          Au ajuns în stadiul ideii de relocare. Vor să plece de pe teluricul lor să găsească și să cucerească alt spațiu teluric. Al lor nu le mai ajunge. L-au consumat înainte de  a-și consuma  el energia  inițială.

          Dispuneți ce știți că e bine a face înainte ca experimentul să intre în sfârșit. Acesta este motivul venirii noastre spre înalt.

          -Știm.

Doar asta au emis Creatorii. Ne bucură venirea voastră spre noi. Pe cei de jos lăsați-i să urmeze calea materie.

         Voi, dacă retrăiți momentele primei relocări a viului umanoid în univers, o să înțelegeți sensul urmării.

Vă mai amintiți ce am emis noi înainte de intrarea pe noul teluric?

          Recitiți cartea primului început și apoi veniți să străbatem împreună  starea materie în univers.

          Admitem că prima încercare de însămânțare a viului în alt univers celular, pe alt teluric, a fost un experiment din care materia a acumulat necesitățile de care are nevoie. Cei de jos își vor consuma energia primită și vor intra din nou în sensul  materiei.

          Acum, tu vei primi darul polenizării astrale umanoide, ManuneDanda .

           Din îmbinărite tale cu EncelaDus vrem să însămânțați o nouă formă de viu umanoid. Căutați sau inventați un nou teluric în alt univers celular total diferit de ce s-a încercat până acum.

              Cale pe sens, vouă și celor din voi apăruți.

          Și CreaTorii- IniȚiali au plecat lăsându-ne pe mine și ManuneDanda suspendați total în semnele înțelegerii expunerii lor.

          – Doar sensul materie dictează- a emis ManuneDanda atârnându-și brațele-i reci de umerii mei. Ai înțeles ce au emis Creatorii? M-a întrebat Ea răsfățându-se în lumina aștrilor ce mărgineau Grădina  Universului.

          Iubește-mă, EncelaDus cât mai sunt vie și nu am trecut încă în altă formă de  restructurarea a materie. Asta  au spus CreaTorii.

          Mâine pot fi un fir de iarbă într-o pală de vânt. Sau o floare în fereastra unui gând nerostit sentimental. O pasăre în zbor căutând un curent să o poarte la marginea depărtărilor. Un alt astru înscris pe o orbită stelară Azi însă, sunt Insolita ta Albastră și tu ești Enceladusul meu.

           Să ne bucurăm de darul viului primit. Cei ce au avut această șansă vor înțelege și ei în final că în univers contează doar iubirea cuantică, astrală și corneană. Restul este o constantă a Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Un basm cuantic (fragment)”

Vavila POPOVICI: Anarhie sau democrație?

„Ignoranța, rădăcina și trunchiul tuturor relelor.” – Platon

 

   Sunt trei legi importante care ne guvernează existența. Prima este Legea vibrației care susține că tot ce există în univers se află într-o stare continuă de vibrație, totul fiind energie în mișcare. Materia solidă este energie care vibrează în ritm foarte lent și cu frecvență joasă, în vreme ce aerul are o vibrație foarte rapidă și o frecvență înaltă. Vibrația Spiritului este foarte intensă și rapidă. Gândurile ca și acțiunile noastre reprezintă și ele energie în mișcare. Noi nu putem nici să creăm, nici să distrugem energia, nu putem decât s-o transformăm în ceva nou. Asta înseamnă că toată energia care a existat şi va exista vreodată, există și acum într-o formă sau alta. Obiceiurile noastre s-au format ca efect al tiparelor noastre de gândire şi al socializării, influențate de mentalități care s-au schimbat şi s-au transformat milenii de-a rândul. Prin urmare, dacă vrem să schimbăm un obicei, nu-l putem distruge. Putem doar să-l transformăm într-unul nou. Dacă vrem să ne schimbăm modul de a gândi, nu putem distruge vechea gândire – putem doar s-o transformăm într-una nouă. Dar, avem o mare responsabilitate în privinţa supravegherii şi disciplinării gândurilor noastre.

   A doua este Legea atracției care ne spune că asemănarea duce la apropiere, că vom atrage energii similare cu a noastră și cu cea a subiectului asupra căruia ne concentrăm gândurile. Vibrațiile cu frecvențe similare se atrag, cele cu frecvențe diferite se resping. Când gândim pozitiv, atragem spre noi oameni și situații pozitive. Când gândim negativ, atragem oameni și împrejurări nega­tive. Conform proverbului „Cine se aseamănă se adună”.

   A treia este  Legea schimbării care ne spune că, din moment ce totul este energie și ea se află într-o mișca­re continuă, totul se schimbă în mod constant. În ultimă instanță, există doar schimbare. Nimic nu rămâne vreodată la fel. Unii doresc schimbarea, alții nu o suportă, se simt în siguranță în neschimbare. De multe ori schimbarea produce teamă, pentru că deschide ușa spre necunoscut. De aceea trebuie bine gândită.

   În consecință, e important să știm ce vrem, spre ce ne îndreptăm dacă vrem să schimbăm ceva,  să avem în vedere binele, armonia, întrucât o schimbare produsă undeva, poate avea  repercusiuni asupra întregului univers. În primul rând să fim conștienți de ceea ce facem, să avem discernământ, înțelegere, înțelepciune.

   Mă întreb în ce proporție au existat aceste necesități în tot ce s-a întâmplat în ultimul timp în America și în alte câteva țări? Adică distrugerile făcute de cei care s-au „supărat pe istorie”. Au cunoscut cu adevărat istoria? Au iubit faptele bune și oamenii care s-au ostenit, și-au dăruit viețile pentru a crea condiții mai bune de trai poporului, pentru a-l civiliza, a-l face să iubească virtuțile omenești? Nu cumva sunt unii care au primit o educația greșită, în familie, în școli, sau în anturajul pe care l-au avut? S-au cultivat îndeajuns? Immanuel Kant afirma: „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”. Și-au pus oare întrebarea dacă nu cumva au fost manipulați, adică greșit informați de către oameni limitați sau cu rele intenții? Sau, nu au dorit să se informeze suficient, să aprofundeze cunoștințele și au rămas ignoranți într-o problemă care le definește viața? Horace Mann (1796-1859) – reformator educațional american și politician Whig cunoscut pentru angajamentul său de a promova educația publică – spunea: „Ignoranța hrănește monștri pentru a umple golurile sufletului, zonele sale neocupate de o cunoaștere veritabilă.” Și a rămâne un ignorant, înseamnă a privi totul în mod superficial, a sădi ura în sufletul tău, a nu putea să întrevezi cât de cât consecințele lipsei tale de informații, de cultură. Un scriitor român renumit – Marin Preda, într-un roman de-al său în care a criticat socialismul instaurat, termina cu niște meditații asupra tot ce a putut să se întâmple într-un regim bazat pe minciună, crimă și perversiune, un regim nepotrivit românului, printre care: „ O lume nouă nu se construiește pe ură!”

   Și acum putem spune că nu a distruge este important pentru o schimbare, ci a construi în continuare, nu a ne urî unii pe alții, ci a ne ajuta și iubi.

   Sigur că în istorie oamenii au făcut și greșeli, s-au comportat într-un mod care era considerat moral și legal pe atunci, dar care mai târziu s-a dovedit a fi inuman, greșit, și lucrurile s-au putut schimba în bine. Academicianul român Ioan Aurel Pop a explicat, de curând, într-un articol excelent scris: „În momentul în care a intervenit justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă. „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului” după Al Doilea Război Mondial (1948), de către ONU, iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă. Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel și în trecut. Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate, democrație, frăție, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu numai o mare eroare istorică, dar și o eroare logică”.

   Nu este ușor să fii conducătorul unei țări în condițiile vieții de astăzi. Multe personalități și entități cu educație bazată pe virtuți încep să cedeze din cauza fricii. Frica de cei fără judecată, fără de măsură și plini de ambiții și ură, frica de o parte a poporului care nu a înțeles manipularea și care nu merită să sufere consecințele manipulării. Sunt mulți americani, dar și locuitori ai altor țări  care asistă în tăcere, dezarmați și îndurerați văzând cum țara le este distrusă și modul de viață devenit obișnuit, mulțumitor, este pe cale de dispariție, în fața amenințării stării de anarhie, dezordine și zbucium sufletesc.

   Fiindcă orice om de bun simț, educat nu poate să nu condamne rasismul, dar nici să se lase manipulat, vorba scriitorului, dramaturgului și jurnalistului contemporan Matei Vișnec, care spune: „Nu sunt dispus să mă las manipulat de o formă de antirasism imaginar și generator de ură, ceea ce mi se pare un pericol pentru democrație”. Imaginar sau real, prin educație, la bază având înțelegerea și armonia, poate fi eliminat.

   Legile, regulile sunt cele care ne feresc de starea de dezordine, de anarhie, sunt cele care instituie o ordine în societate, cu scopul obținerii unei vieți bazate pe adevăr și dreptate. Ele se mai schimbă o dată cu evoluția societății, dar „ideea de lege și de regulă și de respectare a regulii rămâne o constantă a oricărei societăți (funcționale), indiferent de modul său de organizare”. Cum să nu respecți legile?

   Vrem anarhie? Dicționarul o definește ca: dezordine produsă într-un stat prin lipsa de guvernământ sau prin slăbiciunea celor care guvernează; lipsă a unei puteri, a unei conduceri; dezorganizare, lipsă de supunere față de legi sau de autorități. Alegeți ce vreți din toată această definiție, fiindcă nimic nu poate bucura, consola.

   Dar, Anarhismul, din documentarea făcută, este la bază un curent intelectual cert al gândirii sociale, ai cărui adepți pledează pentru abolirea monopolurilor economice și a tuturor instituțiilor politice și sociale de constrângere din cadrul societății. În locul ordinii economice capitaliste, anarhiștii ar vrea o asociere gratuită a tuturor forțelor productive bazate pe munca de cooperare, care ar avea ca scop unic să satisfacă cerințele necesare fiecărui membru al societății. „Anarhiștii doresc eliberarea societății de toate instituțiile politice și sociale care au un efect restrictiv asupra oamenilor și stau în calea dezvoltării unei umanități libere”, scrie Johann Rudolf Rocker (1873-1958), scriitor și activist anarhist german.

   Anarhismul este o teorie politică al cărui scop este crearea anarhiei în societate, adică „absența unui lider sau suveran”. În comun cu toți socialiștii, anarhiștii susțin că proprietatea privată a pământului, capitalului și mijloacelor de producție a fost utilă, dar timpul ei a trecut și trebuie să dispară. Toate trebuie să devină proprietatea comună a societății și să fie gestionate în comun de producători; idealul organizării societății este de a reduce la minim funcțiile guvernului, până la anulare, și astfel se ajunge la anarhie.

   Piotr Alexeevici Kropotkin (1842-1921) a fost un filozof, geograf, om politic, revoluționar anarhist rus, membru al unei familii princiare, reprezentant al ideologiei anarho-sindicaliste. El arăta că anarhismul „atacă nu numai capitalul ca forma de exercitare a autorității, ci și sursele principale de putere în capitalism: legea, autoritatea și Statul”. Kropotkin a fost un continuator al mișcării anarhice, după Mihail Bakunin (1814-1876), alt cunoscut revoluționar rus, considerat de mulți „tatăl anarhismului modern”. Ca activist și teoretician al mișcării anarhiste, Mihail Bakunin este unul dintre revoluționarii cu cea mai mare influență în Europa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

   Unii afirmă cu tărie că toți anarhiștii sunt socialiști. Diferența fiind aceea că în socialismul prezent există putere politică (Stat), în anarhism nu.

   Democrația este regim politic bazat pe voința poporului și este regimul pe care l-au adoptat multe țări. De esența democrației moderne ține respectarea drepturilor omului – egalitatea în fața legii, dreptul la opinie, pluripartidismul, limitarea și separarea puterilor în stat.

   În viața noastră există norme  pentru a preveni certurile, pentru a asigura corectitudinea și pentru a ajuta lucrurile să meargă fără probleme, și există legi pentru a ne proteja drepturile și libertățile și pentru a crea o societate mai sigură. Legea nu trebuie încălcată deoarece protejează oamenii de rău; încălcând-o vei fi pedepsit. Orice om ar putea să-și piardă controlul în anumite momente, dacă legea nu l-ar opri; încălcarea legii subminează încrederea în rândul oamenilor; societatea are nevoie de lege și ordine pentru a supraviețui armonios. Fără legi se ajunge la haos. Continue reading „Vavila POPOVICI: Anarhie sau democrație?”

George ROCA: O privire sinoptică asupra Imnului României

În istoria unui popor, suveranitatea şi individualitatea naţiunii este reprezentată şi marcată cel mai mult de însemnele naţionale: steagul, stema, sigiliul şi imnul. Aceste simboluri sunt ca o carte deschisă a naţiunii, reprezentând nu numai istoria, ci şi prezentul şi viitorul credinţei patriotice. De aceea însemnele statului trebuiesc tratate cu o deosebită veneraţie.

 

În general, simbolistica însemnelor unui stat, este un subiect mai greu accesibil şi uneori chiar de neînţeles pentru cei care nu sunt de specialitate, chiar dacă patriotismul, reprezentarea artistică sau coloritul le fac atractive. Subiectul referitor la heraldică, vexilologie, sigilografie, şi a altor ştiinţe care determină însemnele unui stat cu tradiţie şi istorie bine conturată, este în mare parte manipulat, discutat şi la îndemâna specialiştilor în materie, rămânând pentru novici un miraj, o enigma sau chiar uneori un secret bine ascuns şi păstrat. De aceea multă lume caută să cunoască, să se iniţieze şi să descifreze obiectele care aparţin acestei tematici.

 

În 1992, Senatul şi Camera Deputaţilor au aprobat noile însemne ale statului român. În „Monitorul Oficial al României”, pagina 1, anul IV, nr. 237, din 26 august 1994, este publicată Legea Nr. 75/1994: „Legea privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice”.

 

Însemnele statului român, au o semnificaţie deosebită, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional, creând românilor acel suflu patriotic absolut necesar supravieţuirii noastre ca naţiune şi totodată fiind instrumente de recunoaştere a independenţei, integrităţii şi alinierii la alte state cu tradiţie bine definită, cu o istorie veche şi un viitor prosper. Reintegrarea României în structurile europene, relaţiile prieteneşti cu alte ţări ale lumii, vor face sa strălucească şi mai puternic, aurul şi argintul acestora.

 

Batjocorirea şi defăimarea însemnelor statului român este încriminată penal. În 2015, un grup de 37 de senatori au cerut modificarea Codului penal şi introducerea unui articol pentru încriminarea manifestărilor faţă de însemnele României. Proiectul de lege supus dezbaterii prevede că cine defăimează sau arată dispreţ faţă de drapel, ziua naţională, imnul naţional, stema ţării şi sigiliul statului riscă închisoare de la 1 la 3 ani.

 

 

Imnul naţional

 

Imnul este un element definitoriu al statului român, alături de stemă, drapel şi sigiliu. Acesta se identifică cu conştiinţa naţională, cu mişcarea de schimbare, dezrobire, patriotism sau progres. Imnul la români a devenit o preocupare creatoare încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Atunci, ideea imnului s-a contopit cu cea a spiritului şi doleanţelor naţiunii, a independenţei materializate prin simbolurile patriotice. Imnul devine astfel un cântec revoluţionar a acelor timpuri care simbolizează unitatea românilor din ambele Principate, influenţând puternic mişcarea politică care pregătea izbucnirea Revoluţiei de la 1848.

 

Cuvântul „imn” a fost împrumutat la noi din limba franceză (hymne) şi îşi trage originea din grecescul „hymnos” însemnând cântec de glorie, sau de biruinţă. Specie solemnă a genului liric, înrudit cu oda, a fost cunoscut şi cultivat încă din antichitate, când a şi avut mai mult o invocaţie religioasă adresată zeilor, altor divinităţi, sau eroilor legendari. Mai târziu a început să fie dedicat sau consacrat unui eveniment sau unor personalităţi, sau celebrării unei ocazii deosebite, sau devenind un îndemn la luptă, revoltă sau război, de la „paion-ul” cu care grecii luptau la Salamina şi Marathon, până la simbolul „Comunei din Paris”, prea-cunoscutul „La Marseillaise”. Începând cu secolul al XIX-lea, prin imn se înţelegea numai acel cântec care exprima unitatea de voinţă a unei colectivităţi naţionale sau sociale.

 

În literatura română, imnul, a fost cultivat în general de poeţi. Cele mai de seamă lucrări de acest gen le găsim la Vasile Alecsandri (Imn lui Ştefan cel Mare, Imn religios, Hora Unirii), Iancu Văcărescu (Imne), Andrei Mureşianu (Deşteaptă-te, române!), apoi mai târziu, la Ion Pilat (Imnuri târzii), Ion Alexandru (Imnele bucuriei) şi alţii. Multe din fostele imnuri ale statului român au avut o valoare deosebită din punct de vedere al textului şi a melodicităţii. Imnul „Trăiască Regele” şi mai recent „Trei culori” (compus de Ciprian Porumbescu), au avut un loc special în inimile patrioţilor români.

 

Cântece patriotice de valoare precum „Deşteaptă-te, române”, „Hora Unirii”, „Trei culori” (Tricolorul), „Pe-al nostru steag e scris unire”, „Hora Ardealului”, „Hai să-ntindem hora mare”, „Aşa-i românul”, „Marşul lui Iancu” fac parte din patrimoniul naţional, ca potenţiale imnuri naţionale, multe dintre ele fiind folosite, pe parcursul zbuciumatei noastre istorii revoluţionare, în acest scop. „Hora Unirii” a fost scrisă în 1855 de către Vasile Alecsandri (1821-1890). A fost cântată în timpul Unirii Principatelor (1859) şi, mai apoi, în toate ocaziile în care românii aspiră la uniune şi armonie. „Hora Unirii” este cântată pe ritmul unui dans lent, dar energic, ce reuneşte şi atrage întreaga adunare.

 

 

HaTikva, inmul naţional al statului Israel, o horă românească

 

Dansul în cerc (hora) este el însuşi un vechi ritual, simbolizând comunitatea spirituală, egalitatea şi dorinţa românilor de a trăi laolaltă. După cum se ştie, „HaTikvah”, imnul naţional al statului Israel este tot o horă, care îşi trage originile din folclorul românesc, fiind culeasă şi prelucrată de emigrantul Samuel Cohen originar din Moldova. Istoricul Raoul Şorban, într-un interviu detaliat cu profesorul Costan Mândrilă, publicat pe Youtube https://www.youtube.com/watch?v=hBczbwE3xiI ne informează că la baza imnului israelian ar fi cântecul popular românesc „Cucuruz cu fruntea-n sus”:

http://www.youtube.com/watch?v=lr3lL8OjGqQ

 

(un cântec originar de prin Maramureş, mai precis din zona Satu Mare n.a.), cules de tatăl său, Guilelm Şorban şi publicat la Viena, încă din 1898 în caietul „Album de composiţii românesci”. Poetul israelian Naphtali Herz Imber, originar din Ucraina, a scris poemul „Tikvatenu” („Speranţa noastră”) în 1877, când se afla într-o vizită la Iaşi. Imediat după declararea independenţei statului israel (1948) melodia culeasă de Cohen a fost „rearanjată” de compozitorul Kurt Weill (1900-1950) sub formă de imn, si mai apoi prelucrată în forma oficială de astăzi de către compozitorul israelian Paul ben Haim (1897-1984), versurile şi melodia contopindu-se armonios în imnul naţional al statului Israel „Hatikva” („Speranţa”):

https://www.youtube.com/watch?v=c_9N1ldPtQ8.

 

Exista voci care susţin că şi melodia populară românească „Carul cu boi” nu ar fi departe de imnul naţional israelian.

https://www.youtube.com/watch?v=adTjy-TIW_Q

 

Specific că acelaşi motiv muzical se găseşte şi în lucrarea „Vltava” (Die Moldau) a compozitorului ceh Bedřich Smetana.

https://www.youtube.com/watch?v=3G4NKzmfC-Q (min.9:30–12:30)

 

 

Controverse legate de cântecul patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire”

 

Aş vrea să menţionez un fapt care m-a pus pe gânduri. Există o asemănare extraordinară între „Imnul Maastricht”

https://www.youtube.com/watch?v=KUzbT7x2_48

interpretat de faimosul André Rieu şi orchestra sa şi cântecul patriotic dedicat Unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, de la 1859 „Pe-al nostru steag e scris Unire”:

https://www.youtube.com/watch?v=7x0mEWcAjC0.

După câte ştiu, muzica îi aparţine lui Ciprian Porumbescu (1853-1883), iar versurile lui Andrei Bârseanu, cu toate că pe site-ul Wikipedia se specifică faptul că „Imnul Maastricht” îl are compozitor pe olandezul Alphonse Olterdissen: http://www.mestreechtenere.nl/guus%20olterdissen.htm şi a fost adoptat ca imn oficial de către municipalitatea oraşului Maastricht (Limburg) abia in anul 2002.

https://www.youtube.com/watch?v=TVM5jOi5za0.

 

Celebra melodie a compozitorului român Ciprian Porumbescu a devenit din 1912 şi imnul naţional al Albaniei (Himni i Flamurit), dar recunoscându-i-se oficial atât compozitorul cât şi originea românescă. https://en.wikipedia.org/wiki/Himni_i_Flamurit. Versurile acestuia au fost scrise de către poetul albanez de origine aromână Aleksander Stavri Drenova (pseudonim: Asdreni). Oricum, asemănarea dintre cele trei variate este notabilă!

 

După publicarea articolului meu „Pe-al vostru steag e scris unire!?” (24 ianuarie 2016) în mai multe reviste de limba română din jurul lumii am remarcat cu satisfacţie că pe câteva situri importantede pe internet, precum Wikipedia, referitor la paternitatea muzicală a Imnului Maastricht este menţionat (s-a adăugat de curând!) ca ar fi o copie aproximativă (loosely copy!) a cântecului „Pe-al nostru steag e scris unire” de Ciprian Porumbescu: https://en.wikipedia.org/wiki/Alphonse_Olterdissen

 

Iată noul text modificat recent în limba olandeză: „Vief jaor later in 1912, sjreve en componeerde de gebreurs Olterdissen e nui stök, naomelek “Trijn de Begijn”. Op ’t eind vaan dat stök woort ’t Mestreechs Volksleed gesjreve dat ‘nen ode aon Mestreech is en waor. De melodie is groetendeils gebaseerd op die vaan ’t Albaans volksleed, gecomponeerd door Ciprian Porumbescu.(1853-1883). ’t Leed is door de jaore eweg ‘nen eige leve goon leie. Guus Olterdissen1860-1942”.

 

Nici acasă, în România, cântecul patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire” nu a avut prea multă linişte. În 1978, Nicolae Ceauşescu, a dorit să facă din acesta imn naţional. A dat ordin să-i fie schimbat titlul şi versurile pentru a se încadra în ideologia partidului comunist. Şi astfel s-a născut o versiune hibrid cunoscută ca „E scris pe tricolor unire”!

https://www.youtube.com/watch?v=OHSGvS2GmfQ.

 

De asemenea, s-a încercat pe căi diplomatice să se negocieze cu conducerea comunistă de la Tirana pentru ca aceştia să-şi conceapă un nou imn, dar preşedintele Albaniei, Enver Hodja, a refuzat cu vehemenţă să înapoieze României cântecul lui Ciprian Porumbescu.

 

 

Imnurile naţionale ale României, de la începuturi până în prezent

 

Încă din 1840 s-a simţit nevoia unui imn naţional pentru a fi cântat, precum în alte state europene de tradiţie, la festivităţile oficiale unde apărea domnitorul ţării. Desigur că în acea perioadă a prevalat faimoasa „Hora Unirii”, dar fără să fie declarată vreodată imn oficial. Muzica a fost compusă de Alexandru Adolf Flechtenmacher, iar versurile de Vasile Alecsandri. https://www.youtube.com/watch?v=V1LZOna5dh4. Melodia se cântă şi în prezent, la 24 Ianuarie, cu ocazia sărbătoriri Zilei Unirii Moldovei cu Ţara Românească! După Unirea Principatelor Române, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în 1862, s-a instituit un concurs public pentru compunerea muzicii unui imn naţional. Premiul de 100 de galbeni a fost câştigat de compozitorul şi violonistul Eduard Hübsch, cu piesa „Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor”. Melodia nu a avut însă versuri. În prezent această compoziţie (foarte cunoscută!) https://www.youtube.com/watch?v=hhGtad_BUlc este folosită ca marş de întâmpinare al Armatei României. Este utilizată de asemenea şi pentru primirea demnitarilor străini şi a politicienilor de rang înalt.

 

Al doilea imn, „Trăiască Regele”, sau „Imnul Regal”, a fost prezentat în 1884 cu ocazia încoronării primului rege al românilor, Carol de Hohenzollern. Compozitor, acelaşi Eduard Hübsch, versurile de Vasile Alecsandri. A fost adoptat oficial în anul 1881 şi a fost interzis de către comunişti la 30 decembrie 1947. Iată ce spune istoricul Prof. Dr. Alin Ciupală, despre „Imnul Regal”: „Poate că cel mai aproape de sufletul şi de mintea românilor a fost imnul pe care România l-a avut între 1866 şi 1947, Imnul regal. Vorbim şi de faptul că imnul şi ziua naţională, care devenise ziua întregii naţiuni române, au contribuit la realizarea unei legături mai strânse între dinastia de Hohenzollern şi poporul român”. Imnul „Trăiască Regele” a fost, mai târziu, preluat şi inclus de către compozitorul George Enescu la sfârşitul lucrării sale „Poema Română”: https://www.youtube.com/watch?v=1-bVuXsnMqU (min. 9:40-11:1.

 

Puţini realizează că „Imnul Regal” are de fapt două părţi. Prima parte este „Trăiască Regele” (min. 0:01- min. 1:12) iar a doua parte, este numită „Trăiască Patria!”. (min.1:14-2:14) Prima parte exprima dragostea faţa de rege, iar cea din urmă exprimă sentimentul patriotic şi iubirea de ţară. Melodia părţii a doua a funcţionat fără cuvinte începând de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi era un imn de întâmpinare a domnitorului precum „Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor”. (Este compusă tot de Eduard Hübsch şi datează din 1861. Versurile sunt scrise de Vasile Alecsandri în 1881.) Anumite pasaje muzicale sunt reproduse şi în compoziţia muzicală pentru pian „Rapsodia română” a lui Franz Liszt.

https://www.youtube.com/watch?v=eLusXgRiAk8.

 

Legenda spune că marele compozitor austriac ar fi auzit această melodie într-o vizită pe care a făcut-o pe domeniul de la Mirceşti a lui Alecsandri, în aceeaşi perioadă când l-a cunoscut şi pe Barbu Lăutaru de la care s-a inspirat profund.

 

 

„Imnul Regal”

 

https://www.youtube.com/watch?v=2HlAoRdyj-8

 

Trăiască Regele
În pace şi onor
De ţară iubitor
Şi-apărător de ţară.

Fie Domn glorios
Fie peste noi,
Fie-n veci norocos
În război, război.

O! Doamne Sfinte,
Ceresc părinte,
Susţine cu a Ta mână
Coroana Română!

 

***
Trăiască Patria
Cât soarele ceresc,
Rai vesel pământesc
Cu mare, falnic nume.

Fie-n veci el ferit
De nevoi,
Fie-n veci locuit
De eroi, eroi.

 

***

 

O! Doamne Sfinte,
Ceresc Părinte,
Întinde a Ta mână
Pe Ţara Română!

 

*

 

După instalarea regimului comunist, şi transformarea titulaturii ţării din Regatul României în Republica Populară Română, s-a impus ideea făuririi unui nou imn care să facă faţă noilor schimbări politice. în anul 1948, în ziarul „Flacăra” au fost publicate versurile celui de al treilea imn al României, având titlul:

 

 

„Zdrobite cătuşe”

 

https://www.youtube.com/watch?v=VQW7dGYoJLw

 

„Zdrobite cătuşe în urmă rămân

În frunte-i mereu muncitorul

Prin lupte şi jertfe o treaptă urcăm

Stăpân pe destin e poporul!

 

Trăiască, trăiască, republica noastră

În marş de năvalnic şuvoi

Muncitori şi ţărani şi ostaşi

Zidim România republicii noi (bis)”

–––––––––––––––––

Muzica: Matei Socor, versurile Aurel Baranga

 

În anul 1953, imnul „Zdrobite cătuşe” a fost înlocuit cu:

„Te slăvim, Românie!”

https://www.youtube.com/watch?v=Y0B8-91fKOY

 

„Te slăvim, Românie! pamânt părintesc

Mândre plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc…

E zdrobit al trecutului jug blestemat

Nu zadarnic străbunii eroi au luptat

Astăzi noi împlinim visul lor minunat!…

 

Puternică, liberă, pe soartă stăpână,

Traiască Republica Populară Română!

–––––––––––––––––

Muzica: Matei Socor. Versurile de Eugen Frunză şi Dan Deşliu…

 

A urmat „Trei culori” care a dăinuit până la revoluţia din 1989 când s-a simţit nevoia de o nouă schimbare. Muzica şi versurile imnului „Trei culori” au fost compuse de Ciprian Porumbescu:

„Trei culori”

 

https://www.youtube.com/watch?v=bwcqEJMIZYQ.

 

„Trei culori cunosc pe lume
Ce le ţin ca sfânt odor,
Sunt culori de-un vechi renume
Amintind de-un brav popor.

 

Cât pe cer şi cât pe lume,
Vor fi aste trei culori,
Vom avea un falnic nume,
Şi un falnic viitor.

 

Roşu-i focul vitejiei,
Jertfele ce-n veci nu pier
Galben, aurul câmpiei,
Şi-albastru-al nostru cer.

 

Multe secole luptară
Bravi şi ne-nfricaţi eroi
Liberi să trăim în ţară
Ziditori ai lumii noi.

 

Iar când fraţilor m-oi duce
De la voi şi-o fi să mor
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Mândrul nostru tricolor.”

 

Poemul „Tricolorul” a fost adoptat (într-o variantă modificată) ca imn naţional al Republicii Socialiste România prin legea nr. 33 din anul 1977.

 

 

„Deşteaptă-te, române” – imnul naţional al României zilelor noastre

 

Actualul imn naţional al României este „Deşteaptă-te, române”. Versurile aparţin lui Andrei Mureşianu (1816–1863), poet de factură romantică, jurnalist, traducător, orator şi tribun al perioadei care marchează „Revoluţia română de la 1848”. Poemul „Un răsunet”, a fost redactat şi publicat în alfabet chirilic în revista „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” nr. 25 din 21 iunie 1848, după prima parte a Proclamaţiei de la Islaz. A fost pus pe note de Antonie Pantoleon Petroveanu (Anton Pann, 1796–1854), poet şi etnograf, cărturar, cântăreţ şi autor de manuale de muzică. A fost cântat pentru prima dată la Râmnicul Vâlcea, pe 29 iunie 1848, la aproximativ doua săptămâni după izbucnirea revoluţiei în Ţara Românească. Versurile şi aranjamentul îi aparţin lui Andrei Mureşianu, iar Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului. Cu toate acestea, Gheorghe Ucenescu, un dascăl la primul gimnaziu românesc braşovean susţinea că el este autorul muzicii.

 

Potrivit documentelor vremii, în Raportul nr. 10 al Comisarului extraordinar al districtului Vâlcea, Dimitrie Zăgănescu, informa Ministrul Trebilor din Lăuntru al Ţărilor Româneşti că la 29 iulie 1848, s-a organizat în Grădina Publică Zăvoi de la poalele Capelei din Râmnicu Vâlcea, o manifestare patriotică, de către un grup de tineri revoluţionari paşoptişti conduşi de Anton Pann. Atunci s-a intonat oficial, pentru prima dată, cântecul revoluţionar „Deşteaptă-te, române!”. Lângă de comisarul Zăgănescu se mai afla cu aceasta ocazie şi prefectul judeţului, alături de Garda Naţionala – despre care ni se spune că „a tras salve de arme detunătoare”.

 

Prima înregistrare a melodiei s-a făcut pe disc de vinil, în 1900, în S.U.A., în interpretarea solistului Alexandru Pascu. Abia în 1910, fanfara Batalionului 2 Pionieri din Bucureşti reunită cu fanfara Regimentului Ştefan cel Mare din Iaşi au realizat cea dintâi înregistrare instrumentală. În acelaşi an, corul „Ion Vidu” din Lugoj a înregistrat pentru prima dată pe disc varianta corală.

 

„Deşteaptă-te, române” a devenit cu timpul cântecul-simbol în perioadele cele mai grele din istoria României. Imnul a fost intonat în timpul Războiului de Independenţă, în Primul Război Mondial şi la Marea Unire din 1918. A fost, de asemenea, intonat în al Doilea Război Mondial. Cântecul „Deşteaptă-te române!” a fost interzis după instaurarea regimului comunist, timp de aproape o jumătate de secol. A fost cântat, însă, în timpul revoltei de la Braşov, din 15 noiembrie 1987 şi în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. „Deşteaptă-te române!” a fost ales imn naţional al României, fiind consacrat prin Constituţia din 1991. Conform Constituţiei României, Imnul Naţional este considerat simbol naţional, alături de drapelul tricolor, stema ţării şi sigiliul statului.

 

Iată ce ne relatează istoricul literar Ştefan Cazimir despre actualul imn naţional: „«Deşteaptă-te, române!» a fost intonat pentru prima dată în seara de 21 decembrie 1989, în Piaţa Universităţii, undeva pe la Hotelul Intercontinental. E adevărat, oamenii nu-l ştiau prea bine, dar ştiau în schimb melodia. Cunosc acest amănunt pentru că am fost de faţă când s-a intonat. «Deşteaptă-te, române!» nu a fost propus de niciun CPUN. A venit de la sine, prin voinţa oamenilor. „Deşteaptă-te, române!” a devenit oficial Imnul României în anul 1991, odată cu adoptarea noii Constituţii, în care este menţionat şi astăzi, la articolul 12 – Simboluri naţionale.”

*

 

„Deşteaptă-te, române”, imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. Articolul 9, din „Legea nr.75/1994” prevede că în interpretarea vocală prescurtată, imnul naţional al României se intonează potrivit textului şi partiturii prevăzute la Anexa nr.3, din actuala constituţie a României. Imnul în întregimea lui este prevăzut in Anexa nr.2. În interpretarea fanfarelor sau a altor formaţii instrumentale, muzica imnului naţional se intonează o singura dată. La ocazii festive se interpretează doar strofele 1, 2, 4 şi 11. După cum se poate observa, conform poemului original, acestea nu sunt succesive. Prima strofă a imnului nostru naţional are o semnificaţie deosebită, chiar dacă a fost scrisă cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă, făcând un puternic apel la conştiinţa cetăţeanului român, care mişcat de schimbările parvenite după evenimentele din decembrie 1989, trebuie să-şi construiască un nou ideal, să lupte pentru păstrarea integrităţii patriei sale, pentru prosperitate, reintegrarea în structurile europene şi pentru a preda generaţiilor viitoare o ţara respectată de străini, un partener demn, egal şi admirat de restul statelor lumii, cu o imagine pozitivă a României, aşa cum o merităm de fapt.

 

DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!

 

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.

 

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

 

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

 

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţa-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

 

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

 

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători!

 

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

 

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

 

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

 

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

 

Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

 

*

 

Există şi o versiune destul de reuşită în limba engleză, cu toate că legea română nu permite nicio traducere a imnului în alte limbi decât cea românescă.

 

AWAKEN THEE, ROMANIAN

(Romanian anthem)

 

Awaken thee, Romanian, shake off the deadly slumber

The scourge of inauspicious barbarian tyrannies

And now or never to a bright horizon clamber

That shall to shame put all your nocuous enemies.

 

It’s now or never to the world we readily proclaim

In our veins throbs and ancestry of Roman

And in our hearts forever we glorify a name

Resounding of battle, the name of gallant Trajan.

 

Do look imperial shadows, Michael, Stephen, Corvinus

At the Romanian nation, your mighty progeny

With arms like steel and hearts of fire impetuous

It’s either free or dead, that’s what they all decree.

 

Priests, rise the cross, this Christian army’s liberating

The word is freedom, no less sacred is the end

We’d rather die in battle, in elevated glory

Than live again enslaved on our ancestral land.

 

*

 

29 iulie, Ziua Imnului Naţional al României

 

În 1998, Parlamentul României a hotărât ca ziua de 29 iulie să devină „Ziua Imnului Naţional al României”. Acest lucru s-a datorează faptului că la 29 iulie 1998 se împlineau 150 de ani de când s-a cântat pentru prima dată „Deşteaptă-te, române!”.

 

Data de 29 iulie a fost proclamată, în conformitate cu Legea nr. 99/1998, Ziua Imnului Naţional al României – „Deşteaptă-te, române!”, simbol al unităţii Revoluţiei Române de la 1848. Imnul a fost folosit pentru o scurtă perioadă şi de Republica Moldova în diferite ocazii solemne (între 1917-1918). Între anii 1991-1994 a fost declarat imn naţional dar a fost înlocuit cu imnul „Limba noastră” care funcţionează şi in prezent.

_________________

 

Notă: Conţinutul acestui material nu este oficial şi are doar un caracter informativ. Toate imnurile României, de la 1862 până în prezent se pot asculta pe youtube la adresa:

https://www.youtube.com/watch?v=3lhB42xRifU

 

George ROCA

Oradea, România, 29 Iulie 2015

Sydney, Australia, 29 Iulie 2016

Auckland, Noua Zeelandă, 29 iulie 2017

București, România, 29 iulie 2018

Waterloo, Australia, 29 iulie 2019

Sydney, Waterloo, 29 Iulie 2020

 

Ziua Imnului Naţional al României

––––––––––––––––

 

BIBLIOGRAFIE

 

http://www.clipa.com/a15672-206-NSEMNELE-STATULUI-ROM194-N-CONTEMPORAN.aspx

ROCA, George, Pe-al vostru steag e scris unire!?, Revista „Confluenţe Literare”, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1850, Anul VI, 24 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

http://confluente.ro/george_roca_1453626841.html

 

Continue reading „George ROCA: O privire sinoptică asupra Imnului României”

Galina MARTEA: Limba Română – Imnul Identității

LIMBA ROMÂNĂ – IMNUL IDENTITĂȚII

 

Din vremuri cântată, vorbită

În graiul latin-românesc,

O limbă de dor construită

Pe-un plai cu pământ pitoresc.

 

Un grai ce aduce lumină

În viața poporului dac,

Cu inima blândă, creștină

O doină alină cu drag.

 

O limbă în scumpe veșminte

Doinește pământul român,

Cu apa din sfânta sorginte

Seduce un neam prin destin.

 

Înalță în slăvi limba mamei,

Elogiu purtat din strămoși,

Cântare purtată în palmă

De oameni frumoși, curajoși.

 

O limbă dorită, vorbită,

Simbol unitar la români,

O limbă eternă, slăvită

De neamul dacic-latin.

 

————————————

Dr. Galina MARTEA

29 Iulie 2020

Dumitru MNERIE: Impresii și păreri la o carte

La Steaua Polară

Autori: Marta-Polixenia & Marin BEȘCUCĂ,

Editura „Hoffman”, 2020

            Într-una din primele zile de iulie 2020 curierul mi-a adus un colet de care știam că va veni, dar care se lăsa parcă prea mult așteptat. În interior – într-o simplă exprimare publicistică: un nou volum de poezii, apărut în Editura Hoffman, semnat de Marta-Polixenia & Marin BEȘCUCĂ – „La Steaua Polară”. Deși am citit periodic timp de mai bine de 2 ani versuri care au format această carte, am fost foarte plăcut surprins, poate chiar șocat, nu doar de dimensiunile acesteia, (1027 pagini format A4) ci și de emoția care m-a copleșit. Starea s-a amplificat văzând imaginea de pe copertă, accentuându-se mai apoi citind cuvintele adresate de către autori, cu dedicație specială familiei mele: „Dragilor, când vă e dor să vă fie dor, desfaceți filele acestei cărți, este suflet cât cuprinde!” … „ne-am promis-o iar Dumnezeu, când nu ne mai așteptam … ” Citind prima pagină a scrierii m-am închinat, pentru că, în loc de Introducere/Cuvânt înainte/Prefață, era un motto simplu și esențial: „NIMIC ȘI NICIODATĂ FĂRĂ DUMNEZEU!!!”

            Zile în șir am tot citit îmbucurat de binele pe care-l transmiteau versurile rezultate din simbioza simțirilor nobile a două suflete îndrăgostite, dar care nu-și etalează pierduți prin scris minunăția unei iubiri de vis, sau a unor suferințe zădărnicite. Ca cititor, cu fiecare pagină m-am simțit parcă-ntr-o barcă plutind pe apele fluviului-POEM al unei frumoase povestirii de iubire, totuși, petrecută în zilele noastre. Excepționalul constă și din modul ascendent de construcție al unui edificiu botezat „UNULne”, iluminat de iubire, fără o tencuială bazată pe împliniri materiale nemaisperate, ci doar pe trăirile proprii, puternice, realiste, pământene, cu zbuciumul de fiecare zi, influențat inevitabil de mediul cotidian colorat/spoit de … prieteni/dușmani.

            Poemul-fluviu are 4 părți – RĂSPÂNTII, FASCINAȚII, INCANTAȚII, ORATORIUM și un EPILOG, cartea închizându-se ca un pentagon ale iubirii dintre doi autori miluiți de forța divină ca să-l nască pe UNULne, jinduit în esență de cupluri, fără vârstă. Figurile de stil folosite, plac cititorului provocat de imaginația abundentă a autorilor, atât de greu de identificat separat printre rândurile scrise: „Sufletul cânta Odă bucuriei” …, „… am scoborât IUBIREA-IUBIRE,/adusă dinspre DUMNEZEU! / și DUMNEZEU s-a bucurat …”, „mi te-am iubesc!

            Alergând ușor în poem m-am simțit invitat să fiu complice la mersul evenimentelor, … autorii atenționându-mă: „… vă amintiți”. După o ezitare vinovată, mi-am răspuns: ”-Da, desigur!”. Ca oricare dintre cititori, nu mi-este greu să-mi amintesc de volumul „ODISEIC – TRUP din NETRUP”, (Marin Beșcucă, 2016), care începea pe prima pagină cu:   „NIHIL SINE DEO!”. Atunci am simțit, mai pe la-nceputul cărții o îndoială a poetului privind împlinirea iubirii: „ … de-aia ziceam , la o adică, TE VEI RĂMÂNE ÎN MINE RANA CARE NE SE MAI VINDECĂ!/ am vorbit cu Dumnezeu, nu-mi mai e frică!”. Dar, în final am fost pus să înțeleg două aspecte semnificative: pasul spre împlinire – „cea mai frumoasă poveste de iubire se-nsăvârșea!!/ eram doar noi doi, / eu, OMUL,/tu FEMEIA!!”… dar și despre conștientizarea poetului de „harul” de a scrie poeme – „în mine prezent și din mine izvor,/ și se curge poemul … NIHIL SINE DEO”. După ODISEIC mi-am amintit cu drag și de urmarea: „ALBIILE DORULUI – doi într-un poem”, cu 2 autori Marta Polixenia MATEI – Mărțișor, Marin BEȘCUCĂ, (Editura Aureo, Oradea, 2018). „ALBIILE …” începeau cu  recunoașterea, (acum laolaltă), a înzestrării dumnezeiești „NIHIL SINE DEO!” spre creația și iubirea lor, condusă spre împlinire prin vers. Aici, cei 2 autori de poem și-l întrevedeau pe UNULne, cândva-undeva sprijinit pe-o stea anume. Așa s-a pornit drumul spre „La Steaua Polară”, ce s-a lăsat să vie, cu „karmice legături”. Citind-o am găsit o „liniște în planeta iubirii”  unde „lacul strevede prin gheață edificiul tăcerii/și-n liniștea din mormânt/stelele-au căzut în ațipit …/numai STEAUA POLARĂ nu!”. Ploaia de metafore din întinsa lucrare se poate asemăna cu ploaia de meteoriți, spectacolul, emoția creată, fiind asemănătoare în modul poate cel mai firesc – venind dinspre același cer.

            În aceste vremuri, starea pandemică m-a vrut parcă mai îndepărtat de încrederea în șansa lucrului pur, original, de autentică valoare. Așa că, aflând de titlul stelar, de Marin Beșcucă, (care m-a invitat, ș-apoi m-am alăturat acum câteva luni în „Oastea lui Eminescu”), apoi de tema aparentă a cărții – iubiriea de vis, eu – un cititor (inginer și economist …) nu destul de avizat, m-am dus cu gândul „La steaua care-a răsărit/E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani … ”, sau, de ce nu la „Luceafărul” aceluiași genial „Domnitor” al poeziei românești.

            Încercând să mă dumiresc asupra oricărei urme de plagiarism, influențe, determinări, am căutat explicațiile mele la alegerea acestui titlu de carte-poem. Ca orice om înregimentat academic, m-am documentat … științific, nu doar din asocierile sau explicațiile găsite în poem. Astfel, am constatat că noi românii, ca toți locuitorii așezați în emisfera Nordică, distingem ușor Steaua Polară – Alpha Ursae Minoris aparent imobilă pe cer, dar cea mai strălucitoare din constelația Ursa Mică, în jurul căreia se rotesc și alte 3 constelații Carul Mare, Orion și CasiopeeaEa Continue reading „Dumitru MNERIE: Impresii și păreri la o carte”