Constantin MOSOR: CHIAR ȘI ÎNJURATUL E-N LIMBA ROMÂNĂ

DE ZIUA LIMBII ROMÂNE ÎN MEMORIA CELUI CARE A FOST GEORGE PRUTEANU, MARE LUPTĂTOR PENTRU PĂSTRAREA GRAIULUI STRĂMOȘESC!

CHIAR ȘI ÎNJURATUL E-N LIMBA ROMÂNĂ

Poezie dedicată celor care nu se rușinează de LIMBA ROMÂNĂ!

Vorbind românește înseamnă că țara,

Oricât ar vrea unii, nu merge spre moarte,

Chiar dacă de-o vreme i-atârnă povara

Iubirilor false, murdare și sparte!

Vorbind românește cinstim-vom eroii,

Acum când în lume cuvântu-i de paie,

Când lutul dă mâna cu inima ploii!

O ploaie de lacrimi, nu ploaia cea ploaie!

Vorbind românește se bucură duzii

Rămași în picioare în lupta cu vântul!

Un ins se grăbește să tragă concluzii

Că Limba română e moale ca untul!

Vorbind românește, și astăzi și mâine…

Și nu cu adaos de vorbe străine,

Avea-vom oriunde o coajă ce pâine…

Și miez se găsește în țară la mine!

Vorbind românește, scriind cu stiloul

Cel care cunoaște doar Limba Română

Din vremea străveche când plugul și boul

Călcau laolaltă desculți prin țărână!

Vorbind românește, curat, ca la carte

Și nu un amestec pe care-l îngână

Cei care țin țara cu dinții… de toarte,

Dar știți cum înjură? În Limba Română!!!

Constantin Mosor, 31 august 2021, București.

Al. Florin ȚENE: Omul harnic sfințește locul, iar scriitorul talentat înalță spiritul în cuvânt

În luna septembrie, numită în tradiția populară Răpciune, (nume venind din latină de la cuvântul latinesc septem, șapte, pentru că luna septembrie era a șaptea lună în calendarul roman), se împlinesc 15 ani de la înfințarea Ligii Scriitorilor Români. Nu întâmplător grupul de scriitori clujeni au ales luna septembrie pentru a înființa această asociație a scriitorilor români, fiindcă fiind luna a șaptea, aceasta este una dintre cele mai înțelepte și mai spirituale cifre. De-a lungul timpului, numărul șapte a fost considerat magic și a fascinat popoarele lumii. Există o mulțime de semnificații ale acestui număr. Într-un studiu realizat în anii 1950, s-a stabilit ca cele mai multe informații pe care persoanele le-au reținut erau legate de cifra 7.
Acesta este motivul pentru care lucrurile precum numerele de telefon au o lungime de doar șapte cifre (minus codul de zona). Există 7 minuni ale lumii antice (Marea Piramida de la Giza, Grădinile suspendate ale Semiramidei, Templul zeiței Artemis din Efes, Statuia lui Zeus din Olimpia, Mausoleul din Halicarnas, Colosul din Rodos si Farul din Alexandria); 7 este considerat un număr norocos în mai multe culturi; de exemplu, în Japonia, mitologia vorbește despre Cei Șapte Zei ai Norocului, mă opresc aici, pentru că sunt multe semnificații.
În acest context, scriitorul Ioan Mititean din Năsăud, dascăl de profesie, în adevăratul sens al cuvântului, semnificând cel care luminează mințile viitorilor oameni mari, prin dăruirea înțelepciunii și a sensurilor cuvintelor scrise, a luat inițiativa de a înființa în orașul Năsăud Filiala Năsăud a Ligii Scriitorilor Români, oraș cunoscut ca reședință pentru Districtul Grăniceresc Năsăud, iar mai înainte ca sediu al celui de Al doilea Regiment Românesc (în maghiară Oláh, în germană Wallach) de Infanterie Grănicerească nr. 17, înființat în anul 1762. O bună parte dintre soldații regimentului năsăudean a luptat la Austerlitz și la podul de la Arcole (Areda Veneției) împotriva armatei franceze conduse de generalul Napoleon Bonaparte. Prin vitejia lor, aceștia și-au câștigat un cunoscut renume în acea vreme, acela de „cătanele negre”. Oraș supra denumit “fabrica de academicieni”, unde au învățat 21 de viitori academicieni.
Zilele trecute, am primit de la distinsul scriitor Ioan Mititean textul cărții pe care a scris-o, pentru a marca opt ani de la înființarea Filialei Ligii Scriitorilor năsăudeni a Ligii Scriitorilor Români, cu rugămintea să scriu prefața.
Cartea dedicată activităților culturale organizate de promotorul cultural Ioan Mititean în cadrul filialei năsăudene a Ligii Scriitorilor Români se intitulează metaforic „CU CARTEA PE ROŢI – ASPECTE DIN ACTIVITATEA LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI –FILIALA NĂSĂUD“, lucrare care este o adevărată oglindă a activității a acestei filiale, având alături pe scriitoarea Lucreția Mititean, soția președintelui filialei. Remarcăm plasticitatea imaginilor ce însoțesc paginile încărcate de istoria momentului relatat. Volumul se deschide cu relatarea înființări filialei Ligii Scriitorilor Năsăud, la care au participat: „Un mare număr de cărturari locali şi din zonă, Rebrişoara, Nepos, Salva au creat aici o atmosferă de slăvire a cărţii într-un moment fericit pentru Ţara Năsăudului, inaugurându-se filiala Năsăud a Ligii Scriitorilor Români, în următoarea componenţă: preşedinte Ioan Mititean, vicepreşedinte Ana Berengea din Ilva Mare, secretar Mircea Daroşi din Nepos şi trezorier Valer Mureşan din Năsăud. Filiala someşeană a scriitorilor, cu sediul la Năsăud, a fost confirmată, recent, în plenul Ligii Scriitorilor de la Cluj, ce a avut loc la Cercul Militar sub preşedenţia scriitorului Al. Fl. Ţene. În această seară s-a creat la Muzeul năsăudean o atmosferă de sărbătoare, ca o zi a amintirilor cărturarilor năsăudeni de ieri. La ordinea zilei a fost academicianul Iuliu Moisil, omul ce a pus temelia Muzeului năsăudean şi a dat curs atâtor metode educative practicate în şcolile noastre. Despre viaţa şi opera cărturarului năsăudean a vorbit directorul muzeului, Lucian Vaida cu completări din partea preşedintelui ASTREI, Ioan Seni, care a subliniat activitatea astristă desfăşurată de academician ca preşedinte al Despărţământului Năsăud şi Lucreţia Mititean, care s-a referit la activitatea instructiv-educativă desfăşurată de Iuliu Moisil.
În cadrul şezătorii, Floarea Pleş, preşedinta cerc ASTRA Năsăud, a făcut referiri la contribuţia astriştilor năsăudeni pentru valorificarea unor fapte de cultură, ataşându-se românilor de pretutindeni. Toate aceste activităţi au fost consemnate în primul număr al revistei ASTRA năsăudeană, căreia preşedintele Ioan Seni i-a făcut o amplă prezentare, aducând cuvinte elogioase, care o sprijină prin finanţare, respectiv preşedintele Consiliului Judeţean Emil Radu Moldovan, vicepreşedintele Alexandru Pugna şi Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Judeţene”.

Am redat o parte din textul cu care se deschide cartea cu scopul de a introduce în atmosfera pur cărturărească cititorii acestei cărți scrise cu talent și pasiune. Cei 22 de membrii ai filialei năsăudene sunt, practic, prin operele lor, cariatide ce susțin cupola „palatului” culturii naționale. Ele sunt parte integrante a unei istorii a literaturii române ce se scrie sub ochii noștri. Scriitorii din Năsăud nu se limitează în organizarea de lansări de cărți numai în zona năsăudeană, ei se duc în zonele țării cu cărțile în mașină pentru a le dărui cititorilor din alte zone ale țării, așa cum relatează autorul: „Prin activități literare sub genericul „Cu cartea pe roţi“ am reușit să adunăm în jurul nostru cât mai mulți iubitori de carte, cu dorința de a împărtăși idei prin lansări de cărți cu cuvinte mari și oameni atât de frumoși cum am întâlnit la – Rodna, Ilva Mare, Poiana Ilvei, Leșu, Feldru, Nepos, Parva, Rebrișoara, Năsăud, Telciu, Cristeștii Ciceului, Bistrița, Josenii Bîrgăului, Blăjenii de Sus, Dej, Cluj, Oradea, Alba Iulia, Iași, Gherla, Chiuza etc., unde cărțile membrilor Filialei noastre au fost adevărate trăiri ce au înfrumusețat, nu au spulberat, acțiuni de suflet care atenuează deșertăciunile lumii, constituind totodată încântare și aleasă lecție de literatură.
Prin donațiile noastre, bibliotecile au devenit mai bogate. Scriitorii năsăudeni Ioan și Lucreția Mititean, Ioan Seni, Floarea Pleș și Romulus Berceni au adunat în cărțile lor cele mai frumoase gânduri ca alții să le poată folosi în voie, ca și creații ritmice a frumuseții în cuvinte.
O comoară pentru bistrițeni reprezintă membrii Filialei noastre – Dumitru Popițan cu peste 45 de volume, Rodica Fercana, premiată la diferite concursuri internaționale cu poezii ce exprimă frumosul, cu imagini sensibile și cuvinte cu o doză mare de sensibilitate, Ioan Cordovan și Vasile Măgerușan, scriitori militari, ce reflectă ca o oglindă lungul șir de secole al vieții omenirii, istoria luptei sale pentru existență, pentru un viitor mai luminos suferințele, bucuriile, înfrângerile și biruințele sale toate.
În cărțile scriitorilor Ioan Bindea, Valeriu Mureșan din Chiuza, Nadia Urian din Cristeștii Ciceului, cu diferite premii în țară și străinătate și Mihai Bîltag din Josenii Bârgăului, Ioana Precup din Leșu, găsim povestiri adevărate din satul ardelean cu graiul și obiceiurile locului, ce ne alintă și ne fac să uităm de viața cotidiană.”
Spuneam că la Năsăud vibrează ca un diapazon talentul membrilor Filialei Ligii Scriitorilor ce reverberează prin operele lor Istoria Literaturii Române percepută ca o istorie naţională a literaturii. Valoarea literaturii naţionale este condiţionată şi de extinderea limbii naţionale într-un teritoriul mai cuprinzător, inclusiv prin numărul de vorbitori.Adeseori raza de acţiune a limbii şi a literaturii române coincide şi cu graniţele în care s-a organizat naţiunea noastră din punct de vedere politic. În cazul limbii române nu există o influenţă hegemonică. Spre deosebire de limba franceză, şi mai de curând limba engleză, care au o importanţă universală, astfel s-a ajuns la o suprapunere peste diferitele spaţii naţionale, în decursul căreia păturile dominante reprezintă într-o anumită măsură enclavele şi punctele de sprijin ale mişcării de înstrăinare. Spre exemplu: supunerea culturală a Romei de către limba şi literatura elină, şi, mai aproape, implementarea literaturii iluministe franceze în Europa, care nu numai că a fost recepţionată de păturile dominante francofile din multe ţări, dar aceste enclave au şi contribuit activ la constituirea ei. Fenomen care se petrece în secolul nostru cu limba şi literatura engleză promovată de păturile dominante anglofone implicate în globalizarea economiilor naţionale.
La fel ca orice activitate intelectuală, literatura depinde de limbaj şi de corespondenţele lingvistice. Există un raport indestructiv dintre limbă şi literatură. Dar acest raport ar fi răsturnat în contrariul său dacă am căuta să vedem sensul şi obiectul procesului literar, motivul său hotărâtor, în formarea, dezvoltarea şi desăvârşirea limbajului. Unii cercetători susţin că limbajul, care reprezintă un mijloc de comunicare, nu este hotărâtor ci valorile mari şi perene create în limba respectivă. Eu cred, şi susţin cu tărie, că limba are un mare rol în promovarea operelor literare. Cu cât aria de răspândire a limbii şi numărul de vorbitori este mai mare cu atât literatura scrisă în acea limbă este mult mai cunoscută şi promovată pe mapamond.
În acest context, mai trebuie să se ţină seama şi de faptul că literatura română este situată într-o lume înconjurătoare de literaturi învecinate, cum ar fi maghiara, sârba, ucrainiana, bulgara, ce o influenţează sau care sunt influenţate de ea. Urmărirea atentă a acestor influenţe constituie obligaţia istoriei literaturii noastre implantată într-o lume de literaturi. De la o epocă la alta se exercită noi influenţe; Franţa a influenţat literatura română în secolul XIX, Italia a influenţat literatura germană în secolul XVI, Spania în secolul 17, şi Franţa în secolul 18. Însuşi Eminescu a fost influenţat de literatura germană, la fel Maiorescu.
Influenţele, întretăierile şi migrările motivelor literare au apărut într-o abundenţă atât de mare, începând cu secolul XVI, încât s-a impus dorinţa unei tratări separate a acestor componente. Astfel a fost menită noua ştiinţă a istoriei comparate a literaturii române să devină ştiinţă ajutătoare a istoriei literaturii române.
Înrudirea primordială a literaturilor nu este întemeiată decât pe cea ce este general omenesc, pe ceea ce este universal. Ca precursori ai comparatisticii îi considerăm pe Herder şi Goethe, iar la noi pe Eminescu şi Maiorescu. Iar mai târziu Adrian Marino.
Trebuie reţinut că o istorie comparativă a literaturii române nu poate avea cu adevărat un sens decât dacă este considerată în funcţie de istoria literaturii române. Misiunea ei ar fi complet îndeplinită atunci când istoria literaturii noastre şi-ar însuşi procedeele şi cunoştiinţele comparatisticii. Metoda comparatistă ar trebui să fie folosită şi în studiul literaturii române. Gardul despărţitor dintre cele două ramuri trebuie exclus, fiindcă teoria literaturii comparate nu reprezintă trecerea la o nouă metodă, ci prezentarea mai amplă a fenomenelor tratate până acum. Şi în acest caz, istoria literaturii române are rolul unui punct de plecare necesar pentru toate tendinţele comparatiste.
` Pot spune că aforismul lui T.S. Eliot i se potrivește, ca mantaua lui Gogol, întregii activități a Filialei năsăudene a Ligii Scriitorilor: „Știm prea multe și suntem convinși de prea puține. Literatura noastra este un substitut pentru religie, și astfel este religia noastră.”
Fotografiile care însoțesc articolele surprind plastic și sugestiv în veșnicia clipei momente istorice ale activităților acestor minunați scriitori, continuatori ai lui George Coșbuc, Liviu Rebrean, Dumitru Protase, și al celor 21 de academicieni pe care i-a dat Năsăudul culturii Române.
Ampla lucrare a scriitorului și președintelui filialei Ligii Scriitorilor năsăudene Ioan Mititean este parte integrantă a unei Istorii a Culturii noastre. În contextul fenomenului de europenizare și globalizare astfel de lucrări sunt „pietre de hotar” ce marchează granița Literaturii Române, sau mai bine zis, „lada de zestre” cu care neamul românesc se prezintă viitorimii.
Al.Florin Țene
Președintele național al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americane-Române de Cultură și Știință
Personalitate de Onoare a Universității „Vasile Goldiș” din Arad

P.S. În urma ședinței Comitetului Director în care s-a analizat activitatea Filialei Ligii Scriitorilor Români din Năsăud, s-a hotărât ca atât Filialei și președintelui acestei organizații, scriitorul Ioan Mititean, să li se acorde Medalia VIRTUTEA LITERARĂ pentru activitatea depusă în slujba culturii noastre naționale, iar scriitorului și dascălului Ioan Mititean pentru opera domniei sale și ca recunoștință a unei vieți dedicate Școlii Române.

Zbor alb de Mihaela Avram intr-o recenzie a Florentinei Savu

ZBOR ALB de Mihaela Avram (RECENZIE) Numai un om cu o doză mare de sensibilitate, cu un cuget curat, cu un suflet de artist și trăiri deosebite, așa cum este Mihaela Avram, poate să-și pună aripi și să-și ia avânt într-un „zbor alb”, prin lume și prin univers, să cerceteze cu luare-aminte tot frumosul existent pretutindeni, să preia tot ceea ce i se pare potrivit visurilor sale, dorințelor sale. Iubirea o călăuzește în acest zbor și uneori face câte un „popas” pentru a-și explora interiorul, acea flacără pe care o poartă cu sine și pe care nu vrea s-o vadă stinsă vreodată. Alteori se lasă antrenată de o dorință copilărească dar o dorință care o frământă fiindcă acea copilărie a trecut și inima bate într-un alt ritm, cu vorbe care „se-nfig/ în tălpile picioarelor” încât, ca și în poezia stănesciană, începe să șchiopăteze, însă nu-și va întrerupe nicidecum mersul.

Lipsa comunicării o doare dar asta nu o împiedică pe autoare să spere, în subconștientul său, că în acest zbor minunat va întâlni și o rază de lumină:”Și chiar de știu/ că nu te voi găsi niciodată,/ voi continua să mă joc/ cu tine/ de-a v-ați ascunselea!” (De-a v-ați ascunselea) Este o iubitoare de adevăr, nu suportă minciuna fiindcă aceasta „doare”,”Ne sfâșie cu răzbunare/ și-n umbra ei,/ rămânem goi.” (Nu mai minți…)Iubirea presupune sacrificiu, grijă, protecție, căldură: „Ascunde-mă-n tine,/ să nu îngheț/ în iarna ce vine…/ Poartă-mă-n gând/ când crivățul smulge/ orice cuvânt.” (Decembrie) Autoarea consideră că iubirea nu poate avea decât culoare de „roșu” și, drept urmare:”Tu ai luat o pensulă,/ ai înmuiat-o în sânge/ și ai desenat/ O INIMĂ!”El însă vede viața în culoarea tinereții, a verdelui primăvăratic. De aceea „Eu am luat/ o frunză,/ am legat-o/ de inima ta/Și am privit-o/ cum crește” (Joc de culori)

Un amestec de roșu și verde, de iubire și viață, de statornicie, de zbor spre alb, spre lumina atât de dorită.Poemele Mihaelei Avram sunt parcă rupte din „Poveste”, o poveste care”Începe cu ziua/ în care te-ai născut”, cu „drumul” parcurs, cu „întâlnirea” „cu viața” și cu „ceasul” care „bate ora exactă!” O suită de metafore își face loc prin creația sa, dându-i un farmec aparte. „Bătaia timpului” nu o sperie, doar o trăiește cu intensitate în timp ce „Ușa rămâne întredeschisă”. Oare de ce?Pentru că speranța, deși palidă, există în subconștient, altfel ușa aceea ar fi rămas închisă pe vecie. Există, pentru că „Între cer și pământ/ două trupuri/ zvâcnind din aripi” aveau „o singură/ bătaie de inimă” (Între cer și pământ) Fiecare gând al său, fiecare întrebare pe care și-o pune sieși seamănă cu un cânt dulce din acel zbor alb, din care nu se oprește, fiindcă aripile sale sunt puternice, ele o duc prin primăveri și ierni, printre îngeri și crini, prin lumină și către iubire.

Chiar ruga pe care o înalță este o „Rugă” către Dumnezeu, rugă prin care îi cere să-și păstreze „zâmbetul”:”Fă-l Lumină/ și împrăștie-l/ cum știi mai bine,/ încât să ajungă/ la cei care/ încă mai strigă la Tine!” (Rugă) Lacrima și-o dorește”Speranță” iar speranța înseamnă tot zâmbet.În „Rugăciune” mărturisește că „aș fi vrut/ să mă nasc/ ÎNGER” sau o icoană/ îngenuncheată/ spre Dumnezeu/, pe drumul căruia ar vrea să ajungă când „mâinile mele/ se vor transforma în aripi împletite/ în rugăciune” Mihaela Avram iubește cu fiecare por al corpului său lumina, florile, primăvara, ploile, păsările. La un moment dat chiar spune:”am crezut/ că sunt Primăvara!” (Cine sunt eu?)Există atâta gingășie, mărinimie, nostalgie, atâta trăire în poezia sa încât te atrage, te cutremură, te încarcă cu emoție: „aș vrea să-ți fiu Suflet ascuns/ în tăcerea cuvintelor tale/ atunci când sufletul tău/ uită de Tine!” (Aș vrea să-ți fiu)Ce dovadă mai mare de iubire, de sacrificiu, de bunătate, de alb?Între minciună și adevăr ea preferă întotdeauna adevărul pentru că „La fiecare răspuns corect/ vom primi/ câte o secundă/ de Eternitate.

(Plimbare în timp) Oricâte rătăciri i-ar bifurca zborul, ea dăruiește „bucăți de suflet” celui cu „mâna întinsă” deoarece, „cu naivitatea copilului/ care încă mai crede/ în Hansel și Gretel”, având în gând „speranța reîntoarcerii/ pe drumul/ către Fericire”, nu poate renunța la zborul său alb prin care se înalță tot mai sus, cu aripile larg desfăcute din care-și curge binecuvântările sufletului peste cetatea Pământ și peste toate sufletele chinuite și iubitoare, ca și ea, de alb. Trăiește momente în care în fața ochilor îi apare copilăria zâmbitoare și fragilă, trecerea acesteia și îmbâtrânirea treptată…Are momente când devine timidă și nu poate rosti cuvintele magice „te iubesc” și „mai rămâi”:”Degeaba mă-nec/ în cuvinte/ când golul din tine/ pare că stinge/ iubirea mea! (Despărțire) Pentru poetă vara este anotimpul în care răsăritul este mult mai frumos decât în oricare anotimp fiindcă vara vine cu vacanțe frumoase, cu iubire:”Vara…,/ vis fierbinte/ născut pe țărmul mării”, va concluziona poeta.

(Vara)Ea spune că din cauza falsității unora, a măștilor pe care le poartă „încât se aude/ printre secunde/ Lumina/ țipând/ de durere/ , se simte destul de afectată.(Alergare) Viața se complică. Iubirea este cea care trebuie să-i călăuzească pe oameni, cea pentru care ei să-și pună aripi de vis și să zboare oriunde fiindcă, atâta timp cât ai un suflet frumos, zborul tău este posibil oricând și oriunde. Iubirea nu se măsoară, nu se cumpără, nu se vinde ci doar se simte”cu fiecare semn de punctuație,/ de la virgulă la punct,/ iar apoi la un semn de exclamare.” (Semne de punctuație) Fiecare poem, fiecare vers este o metaforă, este un punct de atracție, parcă intri într-o lume nepământeană. Mihaela Avram impresionează prin ușurința cu care jonglează cu aceste metafore, impresionează prin imaginația sa creatoare de frumos. Totul pare o magie, o feerie:”Mă simt o floare/ crescând din pământul palmei tale/ într-o primăvară geroasă/ Ce bucurie/ să îți simt primăvara din suflet/ mutată în palmă!” (Primăvara)Ce declarație de dragoste, în care cuvintele sunt scrise cu majuscule, tocmai pentru a scoate în evidență intensitatea acelei iubiri:”E o altă zi/ în care se naște/ un nou TU/ și un alt Eu./ Ce măreție în a te iubi!” (Declarație)

Aminteam la început de asemănarea uneia dintre poeziile sale cu stilul lui Nichita Stănescu. Cred că poeta Mihaela Avram este un fel de Nichita, dar feminin.Citind-o, simt aceleași emoții, am aceleași viziuni ca atunci când cu inima fremătând citeam filă după filă din cărțile poetului, străfulgerată de atâta frumusețe, de atâta trăire, de atâta viață, de atâta culoare, de atâta sunet, parfum și căldură:”Cum am putea trăi/ fără o respirație a sufletului/ ce își caută Primăvara/ prin treceri de anotimpuri!?”

(Respirație)Oare, cum? Chiar trebuie să-i dăm dreptate poetei că „Viața-i o binecuvântare/ primită-n dar/ în acea Duminică/ când iarba din curtea bisericii/ începuse/ să miroase a verde/ sub pașii noștri.” (Ce-i viața?) Ea va fi veșnic „bolnavă de viață”, cu „febră de amintiri/ și frisoane de dor”, căreia medicul îi prescrie „un dram de iubire/ dizolvat într-o linguriță/ de speranță” iar „Dacă boala persistă”, va fi nevoie de „o eventuală internare/ la domiciliul/ zâmbetului.” (Prescripție)”Tu arcuș și eu vioară/ noi, un cântec de o vară!””Tu, un vers și eu , o rimă/Noi, cuvinte ce suspină!”, fiindcă vara a trecut și visul frumos se pare că a zburat. (Cântec) Autoarea are și o „Întrebare” la care își răspunde singură: „Ce se întâmplă când iubești?/ Înflorește iarna!”Și cred că are mare dreptate! Iubirea poate înflori orice frig, orice necaz, orice durere:Uneori, chiar dacă este întuneric, privind chipul iubit poți afirma cu certitudine: „în sfârșit,/ s-a făcut/ și dimineață!” Răutatea dintre oameni/ e iarna grea/ ce ne-a rămas!”

Poeta se simte „Pierdută în lume”, „Când Dumnezeu/ de oameni/ e gonit”Unele dintre poeziile sale sunt însoțite de câte o Ilustrație sugestivă care le dau un plus de valoare. Și, peste toate aceste zboruri cade o ploaie rece și ucigașă, o ploaie care aduce acel virus dătător de moarte, datorită căruia oamenii trebuie să se protejeze:”Zâmbete pierdute sub măști/ căutând alte zâmbete/ sub alte măști…””Dorința de a învinge” este puternică, deși oamenii sunt speriați (Corona-Pandemia)În același timp se întreabă „Cum ar fi” viața”dacă/ în loc de oameni/ am fi flori…” „am fi râuri…”, „am fi oameni/ crescuți din iubire…””Dar mai ales,/ Cum ar fi dacă/ în fiecare om/S-ar naște acum/ Dumnezeu?” Da, cum ar fi?Am fi binecuvântați, așa cum este acest „zbor alb” în care m-am ancorat și eu cu încântare, cu bucuria de a descoperi o poetă care știe să dea glas prin cuvântul scris, sentimentelor sale, sentimentelor mele, sentimentelor tale, sentimentelor voastre, sentimentelor tuturor.

Cartea Mihaelei Avram este o carte cu esență care merită citită din scoarță în scoarță și din care avem de învățat că IUBIREA, IERTAREA, ADEVĂRUL, SPERANȚA, BUNĂTATEA, LUMINA sunt ESENȚIALE pentru existența noastră pe când MiNCIUNA, ÎNTUNERICUL, RĂUTATEA, niciodată nu vor aduce nimic bun pentru NIMENI!

Florentina Savu-Tunaru

Dialog peste ocean : Johnny Ciatlos Deak

DIALOG PESTE OCEAN…Într-o perioadă de arzânde frământări şi perturbări, fără precedent, ca urmare a crizei globale cauzate de pandemie, cartea Dialog peste ocean apare ca un dar miraculos, creat parcă să oblojească şi să aline, în forma unui grandios pansament universal ce se întinde între bătrânul continent şi tărâmul nord-american, printr-o „punte de poeme pentru suflet“.

Noul volum Dialog peste ocean vine să confirme, încă o dată, universalitatea dialogului literar care există dincolo de stiluri poetice şi dincolo de orice distanţe geografice.Autorii acestei cărţi, Mihaela CD şi Trandafir Sîmpetru, ne propun un dialog inedit în care se oglindesc două stiluri total diferite, dar care se lasă purtate de valurile lirice, înspumate şi zbuciumate ale aceleiaşi teme eterne, iubirea.Rolul benefic, solidarizant şi solidificator al punţii literare astfel create pune în lumină contextele şi experienţele cultural-istorice comune, aceste liante facilitante ale alianţelor literare transatlantice.

Prin cuprinsul său, cartea ,,Dialog peste ocean’’ pune la dispoziţia noastră şi ne oferă, spre cunoaştere şi interpretare, un spectacol contemplativ şi grandios ce se adresează, cu generozitate, sufletului şi inimii.Scriitura de maturitate a autorilor întruchipează vizionar beneficiile cuvintelor ancorate în nostalgica temă a iubirii, ce se armonizează prin schimburi interconectate în profunzimea fibrei iubirii.Minunatul dar pe care ni-l oferă autorii Mihaela CD şi Trandafir Sîmpetru, volumul ,,Dialog peste ocean’’ are trăsături menite să accentueze procesul vindecător cu rol protector al sufletului dar şi să permanentizeze prin viziunea atemporală.Cititorii au astfel şansa să descopere două ţesături literare de valoare, care prin rezonanţa şi impactul emoţiei create, colorează în reflexii strălucitoare apele oceanului literar ce le uneşte într-un dialog peste ocean unic, autentic, original!

Johnny Ciatlos Deak – Editor

La cap de pod: Aura Nicoleta

LA CAP DE POD

Doar o filă de poveste

aș dori ca să vă spun.

Câte trece omu-n viață,

câte viscole și ploi

câtă arșiță și ceață

și-o mulțime de nevoi.

Câte sentimente abstracte

se învârt în mintea lui,

dacă-ar fi să i le știi,

ți-ai mai pune pofta-n cui.

Câte gânduri îl încearcă

nu le poate număra

și așa-și trăiește viața

lânga-o ceașcă cu cafea.

Urcă scări, coboară trepte,

mai dă și de bolovani

de se împiedică și cade

se ridică și-o pornește.

Drumu-i lung, viața e scurtă

nu ai timp ca să te-aduni,

totul e în mare grabă

stai așează-te să-ți spun.

Câte nopți ai nedormite,

câte zile fericite,

ai făcut și tu socoata

zilelor neîmplinite.

Când ajungi la cap de pod

istovit și-mbătrânit,

vezi că ai făcut de toate

dar ești mult prea obosit

să te-nfrupți din avuția

câtă toată ai clădit.

Și te-așezi pe pod tăcut

și aștepți să vină noaptea.

să visezi la nebunii,

cum ți-ai început și cartea.

Zile cu liniste :Lavinia Bud

O mare de lumini licărea dedesubt. Țărmul se vedea frumos conturat încât recunoscu faleza de pe Finikoudes. Nave de transport sau de croazieră își răsfrângeau lumina deasupra undelor în timp ce aeronava își micșora altitudinea după ocolul larg deasupra mării pentru a se putea încadra pe pistă în zona de aterizare. Portul naval, cel pescăresc, aeroportul, atâtea drumuri deschide această insulă pentru plecări și sosiri încât ai impresia că libertatea e cu totul o stare de spirit și nu mai ține de nimic altceva. Dar nu e așa, pentru toate viața își cere tributul.

Primul scrâșnet al roților a fost răsplătit cu un ropot de aplauze. Cele două ore de zbor a cuprins pasagerii într-o toropeală a gândurilor și acum bucuria se întipări pe obrazul tuturor. În vacanță sau la muncă, oamenii soseau pe acest tărâm în speranța unei regăsiri sau pentru a putea face față problemelor vieții. Ultimul an, din cauza pandemiei, a lăsat mulți emigranți fără locuri de muncă. Așteptare, șomaj, deznădejde, puțină speranță de revenire.Relaxarea situației din ultimele luni a adus un august promițător. Fiind o țară cu un stâlp economic bazat pe turism, au început turiștii străini să-și facă simțită prezența în număr destul de mare, ruși, englezi, scandinavi, chiar și români. Aici nu ai cum să-ți ratezi vacanța dacă ești doritor de mare și soare. Nu plouă deloc vara. Lacul Sărat care în lunile de primăvară e populat cu colonii de păsări flamingo e acum un deșert alb. Doar marea cu liniștea și zbuciumul ei cheamă la răcoare, iar briza învăluie chipurile cu un zâmbet fericit.

Nu era prima călătorie în Cipru. Insulă a legendelor, insula Afroditei, zeița născută din spuma mării, a deschis o punte sufletească. Citise câte ceva despre zborul cu avionul demult, din curiozitate. Își imagina stările pe care le putea simți un simplu pasager la prima călătorie. Poate creea o stare de teamă, dar în același timp știi că acolo la manșă este cineva bine pregătit pentru a înălța și a aduce în siguranță la sol aeronava. Și acest lucru îți dă încredere.

Se va descurca, așa își spuse la prima călătorie, neumblată fiind prea mult nici pe căi terestre. Își propuse să fie atentă la indicații în aeroport pentru a parcurge toate etapele îmbarcării, păstrându-și calmul așa cum vedea la ceilalți, probabil obișnuiți mai mult cu astfel de călătorii.Aeronava se porni ușor survolând pista spre locul de decolare. Anticipa parcă ceea ce se petrecea. Motoarele începeau să tureze la maxim, aeronava vibra, apoi zvâcnetul, eliberarea lină spre înalt. În câteva secunde pământul a rămas în urmă.

Te simți liber în imensitatea aeriană. Lași în urmă drumuri, locuri, te ridici deasupra norilor și crezi pentru o clipă că s-au deschis aripi din propriul tău umăr. E un moment în care te simți eliberat de pământ și de ape, de doruri… Dar avem o destinație și un loc ce ne așteaptă să ne întoarcem, rotindu-ne prin anotimpurile acestei vieți pentru a ne cunoaște și a ne regăsi pe noi înșine.

Da, oamenii merită să aibă vacanțe frumoase. Copiii merită să aibă părinții alături zi de zi, în vacanțe la munte sau la mare. Oamenii merită să respire pacea și iubirea veșnic, veșnic…

Nu suntem păsări

să fâlfâim din aripi spre înalturi…

Toate dorurile

se prind de sufletul nostru

și rămânem legați

de pământ și de ape,

iar fruntea noastră,

doar ea crede că a cuprins

măreția stelelor.

Tu, ia-mă de mână!

Lângă tine voi crede

că sunt pasăre

și dorul meu va deveni

zbor și iubire…

Lavinia Bud

Ionuț ȚENE: Este posibil ceva nou în poezie?

Mă întreb retoric, uneori, pe marginea unui vers proaspăt citit care inspiră: Poate să mai aducă ceva nou poezia? Mai poate fi posibil un ”alter ego” în lirică? Chiar au spus totul poeții seduși de muze? Poezia este o stare de spirit plenară sau un produs livresc în care ne regăsim sau ne oglindim sufletul frământat. După mii de ani de creație poetică se mai poate vorbi despre ”noutate„ în poezie. Este poezia un proiect literar evolutiv sensibil, care se ține după dezvoltarea societății umane în istorie sau este pur și simplu un act gratuit de necesitate lirică a sufletului uman? Fiecare generație literară are starea de grație cu poezia și metaforele sale. De fiecare dată, când pare că nu mai este ceva de spus, apare poezia ca un nou izvor limpede ce devine un fluviu năvalnic pentru timpul său. Fiecare epocă este surprinsă de propriul ”zeitgeist”, acel spirit care este în tot și în toate. Nici poezia nu face rabat de la ”spiritul timpului”, care se introduce insidios sau feeric și-și alege, cu febrilitate, poetul reprezentativ. Poetul este ”suflet în sufletul neamului” (G. Coșbuc), de fapt semnifică o conștiință vie a comunității. Grecii antinci spuneau că poezia este o ”convorbire cu zeii”, iar poeții un fel de egali ai locuitorilor Olimpului. Azi poetul discută liber cu lumea și cu Dumnezeu la cafenea, în piață sau pe vârful muntelui. Poetul și poezia în istorie au fost percepute ca „altceva”, ceva diferit, o altfel de ”expressis verbis” decât celelate forme ale societății, artei și culturii. Bardul antic înnoda legătura dintre zei și muritori, era un mesager al transcedentului, care provoca gelozia regilor. Trubadurii, truverii și minnesängerii erau transmițătorii iubirii erotice și universale în același timp. Putem spune cu mâna pe inima poetului că sufletul unei comunități este poezia care o exprimă prin alesul său, ”mirele” care primește cununa de lauri. Spre deosebire de Aristotel, care vedea poezia ca o excrescență chimică materialistă a umorilor, critica literară modernă percepe poezia ca o expresie a frumosului și simțirii. Goethe care a scris ”Poezie și Adevăr” considera ”cuvintele poetului plutind neîncetat în jurul porţilor raiului şi ciocănesc, cerând stăruitor nemurirea”. Poetul este o poartă spre transcendent și un curtezan neobosit al nemuririi. Oricum el este ”altceva” decât ceilalți – primus inter pares – și vrea să se zeifice. ”Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă” ne spunea Titu Maiorescu. Starea de grație și frumos este căutarea febrilă a poetului, care prin opera sa produce emoție și inefabil. Poezia are durabilitate de la începuturile înnegurate ale timpului până spre un viitor incert. Pentru Théophile Gautier arta este mai durabilă decât politica, de fapt decât orice activitate umană sui-generis. Poeții s-au văzut pe sine și au fost percepuți ca și constructori de durabilității, deși opera lor este fragilă și doar estetică, dar foarte contagioasă în spiritul general. E un paradox al poeziei: să fie firavă și, totuși, ce mai puternică la proba durabilității în timp. Poezia atinge un punct unic: unește trecutul cu viitorul, ziua cu noaptea, pământul cu cerul și sufletul cu trupul. Poezia este o o cucerire, singura posibilă a ”punctului suprem” spunea André Breton. ”Un anume punct al spiritului de unde viața și moartea, realul și imaginarul, trecutul și viitorul…încetează să mai fie percepute contradictoriu”. Este acea căutare febrilă a abisului-culme. Poezia are o gramatică proprie, intimă, dar nu intimistă. Poezia nu este o palinodie, ci ultima și unica expresie a frumosului transfigurat de sufletul umanității recuperate. Poezia are o sintaxă originală, care reîntoarce mesajul într-o altă perspectivă a percepției realului, prin simțuri și emoție. Poezia este expresia iubirii sufletului pentru frumos care transmite prin emoție adevăruri în care se regăsesc oamenii.

Limbajul poetic diferă de toate celelate limbaje pentru că nu este unul doar semantic, ci încearcă să vorbească inimii și nu rațiunii. E o limbă a inimii pe care nu oricine reușește să o descifreze, ci doar acela care are ochii iubirii frumosului. Deși de cele mai multe ori autorii de poezie se revoltă față de zei, lirismul este o componentă a transcendentului. Poezia se raportează la ceea ce este dincolo, de cele mai multe ori fără nicio legătură cu aproapele sau preajma. Nu pot fi de acord cu definiția poeziei din ”Principii de estetică” (Editura Fundaţiilor, 1939) a lui G. Călinescu: „Poezia este un mod ceremonial, ineficient, de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării, fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. Poezia nu este o comunicare a iraționalului, ci a esențelor, a corespondențelor teandrice. Din acest punct de vedere putem afirma că poezia este intraductibilă în timp. Aceasta nu poate fi evolutivă pentru că reprezintă comunicarea cu „dincolo”, devenind o modalitate a transcendentului care luminează și oferă sens imanentului. Poezia nu are legătură cu verbele timpului, ci doar cu eternitatea. În acest sens, Homer poate fi contemporan cu Rimboud în timpul liric, doar instrumentele de expresie diferă. În poezie este o căutare tensionată a punctului comun, a restaurării unui unic estetic. Sigur, instrumentele de aspect pot diferi, dar mesajul excepțional are legătură cu emoția și sensibilitatea trăirii. Este un instrument de redare a revelației lirice mai bun ca altul? Posibil, dar aceasta nu are legătură cu modul de transmitere a obiectului, ci cu felul de percepție a subiectului, de intensitatea emoției primite. Simbolismul a crezut că a descoperit simbolul poetic, în realitatea duratei lungi poezia a fost perenă și simbolică de la ”Cântarea Cântărilor” la ”Florile Răului”. Până la urmă, romantismul nu este o expresie de timp post-baroc, ci o formă sufletească de dincolo de timpuri. Odiseu este la fel de romantic și mirat la provocările oamenilor și pământului ca ”Demonul” lui Lermontov sau ”Luceafărul” lui Eminescu. Doar instrumentarul de redare a emoțiilor și sensibilităților diferă într-un aspect fluid. Avangardiștii au crezut că pot schimba lumea în revolta lor împotriva societății și, mai ales, împotriva Civitas Dei. Poeții avangardei sunt niște rebeli furibunzi, care nu mai au nevoie de divinitate sau, mai degrabă, se cred egali cu zeii. Fracturând limbajul poetic și semantic cred că pot distruge vechiul sau tradiția și se pot culege, astfel, fructele mâniei care vor înnoi lumea, punând omul la mijloc într-o umanitate egalitaristă și distopică în care ”Dumnezeu a fost ucis”. Și în această paradigmă avangarda nu face decât să reitereze cu un nou instrument restaurarea omului prin revoltă împotriva zeilor Olimpului, prin ”Prometeu înlănțuit” al grecului Eschil, născut cu vreo 500 de ani înaintea lui Hristos. Până la urmă nu vorbește poetul cu zeii de la egal la egal? Eludarea transcendentului nu face decât să întărească individualitatea și singularitatea eului creator. În poezie mai merge sintagma: nimic nou sub soare? Bineînțeles că nu, doar intensitatea și înnoirea simbolurilor într-o semantică instrumentată diferă în tensiunea emoției lirice. Dacă noul nu îl aduce timpul, nu este evolutiv pentru că poezia transgresează fragmentele durabilității lungi prin transcendent, iar instrumentul este doar o restaurare ciclică în spirală în maniera istoriografică a lui Tucidide, atunci ce poate fi inedit în mesajul liric? O intensitatea stărilor sufletești, o preemțiune și o radiografiere a emoției face diferența dintre poezii, între vers și frază. Noutatea este această încercare de recucerire a unei femei frumoase, care pare mereu proaspătă și aducătoare de emoții și fluturi în stomac. Poezia nu se măsoară în timp și stil, ci în culoarea intensivă a emoțiilor. Diferența în poezie o face valoarea operei literare. În istoria liricii, nu este evoluție, ci intensitate artistică. Homer este la fel de ”modern” și frecventabil ca Shakespeare, Baudelaire sau Pablo Neruda.

Mai contează limba în poezia modernă, în care totul s-a spus și totuși se regăsesc suficiente resurse ca poezia să redevină o renaștere a sufletului emoției? Limbajul este doar instrumentul care sculptează maniera de oferire a inimii receptorului. Limbajul nu este suficient intrinsec pentru a reda trăirea lirică. Versul împovărat de metafore are o încărcătură care face diferența între poezie și non-poezie, între poet și prozator. Limba în sine, oricât de fracturată, nu este poezie. În această chestiune au naufragiat poeții avangardiști ai sec. XX, considerând limbajul fracturat, doar pentru că rupe versul, o poezie în sine. Avangarda nu a fost peremptorie, limbajul poetic induce cu sine o încărcătură emotivă care face diferența între poezie și non-poezie. Poetul autentic este un creator în primul rând de emoții sufletești, care încarcă limbajul poetic și-l transformă în poezie. Fără încărcătură emotivă, versul este doar frază. De aceea emoția în poezie primează limbajului. Aici s-au înfundat avangardiștii și poeziile acestora nu au oferit durată operelor literare, care sunt o modă recurentă, nu niște capodopere. Avangarda literară prin mișcarea ”dada” de la cabarat Voltaire a dus în Elveția primului război mondial experimentul de limbaj până la capăt – in extremis -, pornind de la lovitura de cuțit în dicționarul Larousse spre excitația literară, ca a unui faun imberb, al lui Tristan Tzara. Spargerea limbajului și fragmentarea versului au fost dorințele pătimașe ale avangardiștilor. Ei au adus noul în gramatica limbajului poetic și în mesajul profund rupt de orice urmă de transcendent, dar au rămas repetenți la emoția lirică transmisă receptacolului. În poezie, nu gramatica limbajului sau mesajul profan în exces oferă conținut operei literare, ci intensitatea emoției transfigurate în sufletul cititorului. De viziunea poetică a emoției se apropie cel mai mult în literatura universală poetul american E.A. Poe în eseul „Principiul poetic”. Poe caută o definiţie esenţialistă a poeziei, întemeiată pe emoţie. Mesajul poeziei propuse de Poe este „creaţia ritmică a frumuseţii”. Celelalte valori surprinse în liric: binele, adevărul sunt sunt subordonate celei estetice. Pentru poetul american „principiul poetic” este „aspiraţia umană spre Frumuseţea Absolută” şi se manifestă printr-o „emoţie înălţătoare a sufletului”. Tendințele liricii sec. XX iniţiate de Rimbaud şi Mallarmé au fost subliminate în poezia ca fantezism și vizionarism opusă celebrării intelectului fantezie (P. Valéry, T.S. Eliot). În literatura română pe aceeași filieră a dialecticii hegeliene avem ”concidentia opossitorum”, Tudor Arghezi vs. Ion Barbu. Poezia este o utopie a absolutului și o motivare a limbajului, care-l separă de cel comun. Da, poetul reface unitatea lumii, redescoperă origini și rădăcini uitate, deși, paradoxal, el vrea să rupă total cu tradiția și transcendentul. ”Corespondențele” lui Baudelaire sunt poduri între simboluri creatoare de emoție și vibrează sufletele. Poeții scriu pre limba lor, care nu este comună, iar tehnica de limbaj este doar un instrument perfecționat și perfectibil pentru a crea o operă în limba lirică universală. Scopul poeziei nu este gratuit, așa cum spun poeții sau criticii literari, ci produce intensificarea emoției printr-un frumos transfigurat așa cum îl percepe, transfigurează și oferă autorul de versuri. Da, poezia este o artă pentru artă, nu una cu tendință. Ideologizarea ucide definitiv lirismul. Definind poezia si rolul emoției si al personalității în procesul de creație, T.S. Eliot publică în anul 1919, teza „Tradiția și talentul personal“. Poetul subliniază că poezia reprezintă o expresie a emoției, însă aceasta este impersonală, astfel încât problema expresiei artistice a emoției se întemeiază nu pe intensitatea emoției personale, ci pe expresia impersonală semnificativă a respectivei emoții. Teoria sa cu privire la impersonalitate subliniază că poezia implică procesul de „transmutație a emoției“. Eliot scria „Căci nu e vorba de emoție, nici de amintire, nici, dacă dăm cuvântului sensul lui normal, de seninatate. E fuziunea si ceva nou rezultând din fuziunea unui mare numar de experiențe care omului practic și activ nu i se par nicidecum experiențe. E o fuziune care nu se petrece în mod conștient sau deliberat. Aceste experiențe nu sunt reamintite, și în cele din urma ele se unesc într-o atmosferă care e senină numai prin aceea că e asociată pasiv cu elementul real. Bineînțeles, nu e totul. În scrierea poeziei intră și o mare doză de constiență si deliberare.“ Este paradoxul poeziei, care nu aduce neapărat mesaje și limbaje înnoitoare, care se pot repeta ciclic în spirala istoriei, ci doar intensificări graduale, până la extreme amețitoare, a emoției trăite transfigurat, din care se hrănește inima și sufletul universal. În acest punct comun se regășește o transcendență unică, din care se cuminecă poeții. Împărtășirea emoției se brodează în versuri ce transmit intensitatea frumosului liric. Poezia autentică pare să fie o liturghie în versuri, care emoționează, prin simboluri puternice, întreaga asistență.

Ionuț ȚENE

Voichița Tulcan MACOVEI: „CLIPE PE PUNTEA VIEȚII” de Titina Nica Țene

„Deschideți toate cărțile! În ele veți găsi fragmente din viața trăită și învățături despre A FI” (Voichița T Macovei)

Târziu am deschis și eu această carte, dar… niciodată nu este prea târziu!

O carte despre frumosul din sufletul omului, despre scânteia care ne menține luminoși și optimiști, ajutându-ne să trecem peste orice moment greu al vieții!

O carte de suflet pentru suflete. Un suflet care se caută pentru a se regăsi și care are puterea de a descrie în mod sincer lumea în care a trăit, în imagini vii precum adevărate tablouri.

Frumosul din noi a susținut întotdeauna echilibrul ființei noastre, i-a dat strălucire și ne-a ajutat să trecem peste „puntea vieții”. Vorbim despre acea frumusețe care există necondiționat în om, reprezentată de scânteia de viață pusă în fiecare de Creator.

Din păcate, însă, în trecerea zănatică a timpurilor, scânteia aceasta este tot mai greu vizibilă…

Din acest punct de vedere, cartea scriitoarei Titina Nica Țene constituie astăzi și va rămâne peste timpuri, scânteia unor suflete care au știut să trăiască viața aceasta ca pe un adevărat dar primit de la Dumnezeu.

Titina Nica Țene este o binecunoscută scriitoare, aparținând unei cunoscute familii de creatori de Literatura Română, alături de soțul Al Florin Țene, scriitor plurivalent, și fiul, Ionuț Țene, poet, publicist și jurnalist .

Familia Țene ocupă un loc special în cultura română, clădit și păstrat prin dragostea și respectul față de valorile fundamentale ale omenirii: respect și iubire față de familie, iubirea de copii și de părinți, respectul față de țară și popor. Cultura noastră, mulți scriitori cunoscuți ai Literaturii Române, este recunoscătoare familiei Țene, scriitorilor Titina Nica Țene și Al Florin Țene, pentru înființarea în anul 2006 a Ligii Naționale a Scriitorilor Români, important for al Literaturii și Culturii Române.

Volumul cuprinde 47 de povestiri care reconstituie semnificative pagini din viața scriitoarei Titina Nica Țene, pagini care te transportă, dincolo de rândurile scrise, în lumile frumoase evocate atât de sincer. Lumi ce sunt reconstituite, nu doar prin dragostea și respectul față de anii evocați, ci și printr-o inocență sufletească înălțătoare, la care se adaugă talentul onest, liber de încorsetări, transpus în scris fără nicio restricție sau grijă.

De aceea, cititorul are șansa de a se transpune și el direct în lumile evocate, de a simți și trăi alături de autorul devenit personaj și de cei apropiați lui.

Povestirile se pot grupa în câteva teme: familia de altă dată, reprezentată de părinții și frații autoarei; familia actuală, reprezentată de Titina Nica Țene, mamă și bunică, de noua sa familie alături de soț, fiu și nepoți; copilăria de altă dată (din primii ani ai comunismului); copilăria zilelor noastre (ai mileniului III); satul românesc tradițional.

FAMILIA DE ALTĂ DATĂ. COPILĂRIA ACELOR TIMPURI.

Volumul descrie și evocă familia autoarei, care poate fi văzută ca un simbol al familiei române din anii ce au urmat instaurării comunismului în țara noastră.

Narațiunea este subiectivă, naratoarea se implică total în retrăirea anilor din satul natal, (Ușurei – județul Vâlcea). O familie cu 7 copii, în care mama ducea greul. Dar copiii, nu știau să analizeze lucrurile. Ceea ce spuneau părinții, așa era. Relațiile dintre frați erau stabilite de părinți: cei mari îngrijeau de cei mici. Sunt fascinante „descoperirile” acestor copilași al căror univers era reprezentat doar de satul mic, de casele sărace. Iar transcenderea cu atâta fidelitate a doamnei Titina Nica Țene în trecutul îndepărtat al copilăriei este captivantă: o lume a copilăriei din satul românesc al anilor 1950: „Eram săraci, iar peste țară avea să vină cincizeci de ani de comunism. Pe mine nu mă interesa, eu, deși nu aveam nici ce mânca, eram tare fericită. Număram furnicile, culegeam flori, jucam pietricele, îmi făceam păpuși din coceni de porumb… Nu aveam timp să mă plictisesc.” (Nașterea, p. 11)

În familia tradițională, fiecare membru – părinți și copii, avea rolul său: la păscut animale, la îngrijit de cei mai mici, în timp ce părinții erau la muncă. „Seara, când se întorceau părinții de la munca câmpului, ne strigau să venim acasă de pe drum, unde ne jucam de uitam de noi. Să avem motiv pentru a sta mai mult pe șușă, le strigam că nu s-a întors ciurda de la pășune. -Veniți în casă. Sunteți măgărițe mari, mai mari decât măgarul ciurdarului… Eu, care nu văzusem niciodată o măgăriță, am întrebat-o pe Torica ce înseamnă asta. – Măgăriță înseamnă nevasta măgarului!. Bineînțeles că nu am înțeles nimic, că doar eu nu eram nevasta măgarului.” (Focul, p. 20)

Pagini savuroase, jocuri inocente de copil, nedumeririle vârstei, precum în Amintirile din Copilărie ale lui Ion Creangă.

FAMILIA ACTUALĂ. RELAȚIA BUNICI – COPII – NEPOȚI

Trecând peste „puntea vieții”, naratorul subiectiv Titina Nica Țene aduce în fața cititorului, ca într-un arc de timp, o altă familie, aceea a mileniului III. Este adevărat, deschiderile copiilor și nepoților sunt mult mai multe și pline de luminile cunoașterii timpurilor noi. Dar… în esență, familia Țene a rămas aceeași: bazată pe dragoste și respect. Acest lucru credem că trebuie să reprezinte un exemplu și un moment de reflecție pentru toate familiile mileniului III.

Părinții știu să își educe copiii (Catinca, Anastasia) într-un mod echilibrat, frumos și prin exemplul personal. Bunicii, la rândul lor, au dragostea și respectul atât față de copii, cât și față de nepoți. Interesant este că inocența lumii copilăriei a rămas aceeași, iar Titina Nica Țene știe să scoată la iveală minunățiile vârstei copilărești, cu aceeași savoare prin care a descris pățaniile propriei copilării. Pe deasupra, din dragoste, Titina (așa i se adresau nepoțelele) știe să înțeleagă și să accepte năzbâtiile copiilor. Dar și să se amuze de ele! Savoarea acestor lucruri, frumusețile de-o clipă ale copilăriei, se regăsesc cu prisosință în povestiri. Exemplificăm doar prin câteva situații, care transmit adierea unui timp și al unor momente din copilărie, cu totul speciale.

„Educatoarea i-a primit pe copii cu dragoste. Anastasia s-a întors cam îndoită către mama: -Rămân aici, sângălă? , – Da, și la patru vine mama și te ia. Când e patru? E mult? ” (Grădinița p. 76)

„- Nu mănânc. Nu mi-e foame. Mănâncă tu. – Păi tu când mănânci? – Mâine. – Anastasia, ia să văd ce ai în gât, cred că ai multă secreție că se simte.

Spre surprinderea mea, Anastasia cască gura mare și zice: – Vezi? Nu am niciun secret!” (Secretul p. 83)

Este minunat redată relația dintre bunici și nepoțele, Catinca și Anastasia! Dragostea, bunătatea bunicii se transmite atât de tandru celor mici… Pentru că bunicii știu să își împletească atât de calm propria viață cu cea a nepoților.

„- Vezi ce frumoasă e? Mi-a pumpălat-o mama ca să nu răcesc. Așa mergem afară. – Bine. Așa mergem dacă zici tu, dar afară e foarte cald. Geaca asta e pentru iarnă, când vine zăpada. – Ba nu. E pentru acum (…) Nu-mi place să aud copiii plângând și nici nu mai aveam putere să o contrazic. Anastasia era îmbrăcată ca pe gerul Bobotezei. Afară erau 35 de grade. (…) A stat puțin, s-a convins că e cald. Am dus haina groasă în casă și am plecat spre locul de joacă…” (Căldura, p. 84)

SATUL ROMÂNESC TRADIȚIONAL

Chiar dacă astăzi, în 2021 satul nostru tradițional a dispărut (motivele vor fi analizate în timp…), ar trebui să conștientizăm că avem, fiecare, în ființa noastră gena țăranului (mai aproape, mai departe sau foarte departe), aceea a românului iubitor de pământul țării sale, pentru care a luptat de-a lungul secolelor chiar și cu prețul vieții.

Din această perspectivă, credem că volumul în discuție „Clipe pe puntea vieții„ al doamnei Titina Nica Țene va rămâne în Istoria noastră Literară o oglindă despre organizarea satului ancestral românesc, despre relațiile dintre săteni, dar și despre familia tradițională. Întâlnim elemente de esență, pe care le găsim și în romanul Moromeții de Marin Preda. Și care, din cauză că au dispărut, devin pentru cititorii de astăzi, dar mai ales, de mâine, pagini document despre satul românesc de altădată.

Satul în care a trăit Titina Nica Țene – Ușurei, județul Vâlcea este pentru noi, cititorii de astăzi un miracol al naturii. Situat departe de oraș, bucurându-se de cerul „albastru ca vioreaua”, aici și atunci, oamenii nu își făceau probleme existențiale. Acceptau totul așa cum le-a dat Dumnezeu, fără să problematizeze și fără să se revolte. Casele erau „cu acoperișuri de șindrilă și carton gudronat ca să nu se aprindă”, iar oamenii se orientau după calendarul naturii. Atât cei maturi cât și copilașii. „Aveam zece ani. Când raza soarelui, ca o suliță, intra pe fereastră, mă trezeam prima. Mă uitam pe fereastră să văd poziția salcâmului să știu cât e ceasul…”. (Curca, p. 10)

Cu adevărat numai în cărți devenite documente literare mai găsim acest sat românesc ancestral… În nuvelele și povestirile lui Sadoveanu, Rebreanu, sau Barbu Ștefănescu Delavrancea!

Casele erau fără curent electric, iar focul era o problemă, deoarece „chibrituri nu se găseau, iar brichete nici atât”. În sat era, însă, „un om uitat de vreme cu părul alb, îi spuneau Ilie a Ioanei. Învelea în cenușă cărbunii aprinși. Focul nu i se stingea niciodată”. Toți sătenii „împrumutau foc de la el”… (pag. 47)

Satul doamnei Titina Nica Țene nu a fost lipsit de momente tragice, peste care, însă, oamenii lui au trecut la fel de simplu ca peste toate celelalte clipe din viață. În povestirea „Focul” este descris incendiul izbucnit din senin în sat. „Zece zile și zece nopți a ars focul. Casele, trosnind, se făceau una după alta scrum. Grinzile acoperișurilor ardeau, se răsuceau precum dracii în cazanul cu smoală sau în focul iadului, pârâiau puternic și se prăbușeau.” (pag. 19) Dar, în timp ce copiii s-au apucat de jucat, părinții „s-au apucat de făcut iar case, să nu-i apuce iarna fără un acoperământ deasupra capului”.

Un loc special îl ocupă în povestiri, colectivizarea satului, reacțiile oamenilor rămași fără pământ și animale față de comunismul care acapara încet-încet această lume atât de curată… (Tata și colectivizarea agriculturii; Stafiile).

Sunt descrise cu sufletul omului matur trecut peste puntea vieții, relațiile dintre săteni. Acestea sunt calme, așezate, respectând însă tradițiile sătești transmise peste generații. (Am luat cu împrumut …foc). Oamenii se respectau și se ajutau între ei, ori de câte ori era nevoie. (Cântecul sapelor)

Un loc aparte îl au în volumul scriitoarei Titina Nica Țene sărbătorile creștin-ortodoxe, axa întregii comunități. „Porcul se tăia întotdeauna în Ajunul Crăciunului. Mama fierbea apă în oale mari. Veneau doi-trei oameni , îl tăiau, îl pârleau cu paie…. Când se întuneca, în Ajunul Crăciunului, pe ulițele satului se auzeau colindători”. (Crăciunul, p. 31)

„Îmi plăcea că la Paști ciocneam ouă roșii, iar mama ne făcea, din toată sărăcia, cum spunea ea, rochițe noi. Le așezam pe un surcel legat cu ață pe dos , ca să nu se murdărească și le atârnam în cui pe perete. Nu aveam voie să le îmbrăcăm decât în ziua de Paști. Așa că, mă jucam ce mă jucam pe drum și mereu mă duceam în casă să mă uit la rochița plină cu floricele de toate culorile. (L-am cunoscut pe Dumnezeu, p. 17)

Expresivitatea picturală a povestirilor, care sporește valoarea lor literară, este dată și de finalurile ce cad peste conținutul acestora ca niște adevărate cortine, înlănțuind clipele vieții autoarei peste puntea vieții. Acestea au, de cele mai multe ori, o substanță concluziv – reflexivă asupra evenimentelor evocate. „Oare acum se mai bat sapele? Acest cântec aproape a dispărut. Și câte o să mai dispară!”

Cartea poate fi considerată, nu doar ca o punte între generații, dar și ca o veritabilă peliculă de film pe care îl putem urmări cu ochii minții și din care putem învăța adevărate lecții despre viață!

Trebuie subliniată și prefața care reliefează excelent activitatea doamnei Titina Nica Țene (poet și prozator), realizată de cunoscuta scriitoare a Literaturii Române, membră în Liga Scriitorilor Români, profesoara Voichița Pălăcean Vereș. Cartea, lucrată exemplar, este tipărită la editura Napoca Nova – Cluj Napoca, coordonată de doamna Voichița Pălăcean Vereș!

Mulțumim scriitoarei Titina Nica Țene pentru mirajul unei realități atât de frumoase, pe care ne-ați descris-o, pentru cele două lumi, fiecare cu frumusețile ei, legate atât de puternic prin puntea propriei dumneavoastră vieți!

Voichița Tulcan Macovei

Hotel pe insula iubirii: Mihaela CD

As vrea pe insula iubirii

Sa evadam in doi iubite

Sa dansam valsul nemuririi

Sa-l asortam cu clipe fericite

Si-un pescarus indragostit

Sa stea de straja la hotel

Pazind amorul cu dor impletit

Iubire ferecata intr-un castel

Cu raze de alb si bleumarin

Pierduti in fire de nuante

Spre cer usor in ritm marin

Iubirea noastra sa se-nalte

Si marea cu-al sau val turcoaz

Atinga-ne cu matasea fericirii

Sa ardem intr-un viu extaz

Intr-un hotel pe insula iubirii

Adina POPESCU: Din tolba vieții

13, Vineri, Sfânta ViNERI își ADUNĂ din PĂDURI SEMNELE,,,

13,trei pași înapoi, pisica neagră îmi cerșește apă, ciutura de lemn strigă în ajutor stele, ciutura și în piatră seacă , seacă, nu sapă,,,

13, zi!

o pasăre imită în cuibul ei de sub streașina stelelor

nimeni nu-i alină zborul,

din întreg universul, de pe Calea Lactee,

îngerul mângâie o stea însuflețită să coboare pe lujer fraged de iederă,

fii, îi sortește!

singură cioplește-ți din viață,

scară de-ntoarce, ,,,

e ziua însemnată, vineri de 13,

însemnată în răzor de stele, petale împletite,

13 aurite,13 scoici,cu perle s-au despletit

în 13 iubiri împodobită zână de iarbă ,,,

13 leagăne vântul răzvrătește, toate legate

cu noduri de muguri,,,au roade!

o, tu știi, ziuă în zi cum trece Dumnezeu pe ape cu 13 corăbii , legând în funii de corali

zilele timpului?

toate limpezite în valuri,rând pe rând izbăvite, apă trece,timp nu oprește!

îngenunchează-mă,tu,zi de 13!

ce nu vrea inima să înțeleagă adevărata oboseală a tristeții!

13 iele,13 zâne albe au chemat trei magi

cu pumni de stele să închidă în clepsidre de argint sufletul timpului,

rostogolită clepsidră-n oceane ,

cine o veni cu ultima zi, măr de aur să fie în grădina răsăritul, amestecate mere cu cioburi senine, pe pragul altarului, ofrande!

cine-i săracul de i se cuvine aurul?

care-i ziua în care soarele răsare de 13 ori

vestind comorile?

În noaptea dintre 12-13 cad Perseidele!

Cine în fântâni apă izvorâtă le adună ?

Sub pasi vamuiti

,, numai mie sub pași vămuiți în răsăritul stingher,mi se topesc cărările de dor,,,

tu mă auzi,iubit cu chip de flori?

duh de înger cine îți cântă la izvoare

despre fluturi smulși comorilor din sori, greierilor catifele, stele, leagăn de luceferi,

firul lunii păpădie îl cobori?

aură pe fruntea-ți tristă, în privirea de argint,

cine te cuprinde în veșmântul de iubit?

îngenunchează-l,Doamne!

iubitul promis cu sufletul de jar neatins !

fir cu fir din aura-mi veșmânt de mire i-am țesut!

neatins în strigătul Păsării-Spin, m-a auzit,

în deșertul de păsări vămuind cer de cenuși, sclav de rouă la porțile de flacără,

în rană de mac l-am învelit,

din înserările mele, în sărut

i-am sfințit rouă de iubit,,,

până nu m-o iubi,zâmbet de floare nu mi-o fi!

lasă-mi-l ,Doamne!

îngenuncheat pe nisip mișcător, mistuitor,

în izvoare negrăit, pe coroană de lună tăioasă,

în piatră alunecoasă,

să mi-l mai limpezesc o dată,

cu floarea răsurii,petală cuminecăturii,

din stei de munte, delung,

inel să-i dăruiesc cu piatra rubinului,

sărutul spinului,

rană de mi-ar fi în strigăt de miel,

mugure să-mi fie de floare târzie,

ispitit să fie numai înserărilor mele,

cele urgisite fără el ,,,

o,privirea-i stingheră

să o-nvelesc cu petală de cer,

iubitul meu, patimă și ger!

îngemănat trup vâltorilor mele ,,,

înzorită să-ți fie cămașă de mire,

cu șapte șoapte înălbită în ziua sorocită,,,

vino-mi pe firul de viață îngenuncheat pe floarea spinului, să te ung cu floarea teiului, mirul,

zvon de lumină să-ți fie umbra Lui Dumnezeu, să te țină în inimă,extaz și agonie,

Mire, numai mie,,,.

Pasărea Phoenix te-a adus în pragul inimii,

cu sufletul mielului,

în cer de miresme, Pasărea Phoenix,

pasărea vieții, Mireasmă sortește-mă!

tu, prag de suflet dimineții!

Doamne,smulge-mă din cruntă soartă

de nu-i sorocită iubirii,,,

unde a fost cărare verde,nimeni nu mi-o vede!

pe sub strai de frunză-n floarea ploii,

de-mi descoasă numai iarnă,

cărui înger să-i dau vamă,

timpul stins, undele nisipului, zilele pietrișului,,,

numai una vadră-n soare,

de mi-ar fi a sărbătoare,

te-oi striga, iubit numit,

seceriș în fulger,vatra focului,

seceră-mi din cale soarta cucului,,,

fără tine -n cuib în neguri, sufletul,

tu,privirea-Inaltului!

la porțile de rouă,Doamne,cum sunt,

fir de iarbă-n două,,,