acorduri arămii plutesc prin aer
completând feeria naturii
luminile stelelor par tușe de curcubeu
pe un petec de singurătate

tălpile timpului aleargă prin fiecare anotimp
păstrează adevăratele comori
tatuiază flashuri de gânduri
dându-le înțelesuri magice cu vibrații pastelate
ca într-un delir fantomatic

nostalgia nopții
se strecoară în umbra unui vis
anemica lumină absoarbe ecoul uitării
zorii işi dezgolesc chipul
sărutând o toamnă a ultimei iubiri.

tremură aşternutul zorilor
liniştea urzeşte o nouă mască
indică seninul
dincolo de singurătatea lumii
nerostitele cuvinte zac precum fluturii în palmă
mă însoţesc până la margini de apus

nemurirea se ramifică a primăvară
fiecare gând ţese un nou poem
lumea devine raiul pe pământ
aştrii răsar pentru veșnicie
luminează tumultul existenţei

aerul parfumat de gutuie coaptă
suspendă tăcerile şi făgăduielile nespuse
ofrandă sfântă a sufletului
ce arde cu speranţa
că “iarna va muri mereu”
stelele şi luna se vor stinge
unde se va termina pământul.

E frântă-n jur lumina
Şi-ntunecate-s toate,
În suflet plânge vina
De-a asana, se poate,

Puterea, care-i oarbă,
Nu are ochi să vadă,
Se scarpină în barbă
‘ntrecându-se ‘n bravadă.

Promit. A câta oară?
Ce au promis mereu,
Primi-vor doar ocară,
Nu cred în…Dumnezeu.

N-au nerv și nu au crez,
Vorbesc mult, fură ş-atât.
Au figuri de “huhurez”,
Strânsă-i funia la… gât.

De ea, nu vor mai scapa,
Se văd flăcări vii pe cer,
Cu pelin s-or adăpa
Şi, roua din lăvicer.

Astă linişte ne-anunţă
De schimbări, v-a fi furtună,
Că e murmur de grăunţă,
Sus, pe cer, norii s-adună.

Plânge toamna, plâns încet
Şi oftează în suspin,
Plâng îngeri în Nazaret,
De al ţării noastre chin.

Plânge rădăcina-n lut
Pentru ţară și-i a ta,
Ulciorul s-a cam umplut,
În genunchi, nu vom mai sta.

———————————

Maria CĂLINESCU

Noiembrie 2019