„Sufletul se face cunoscut prin faptele sale” – Toma de Aquino

    THOMA de AQUINO a fost un teolog și filosof care a realizat o vastă sinteză între aristotelism și creștinism. Este, poate, cea mai mare figură a filozofiei scolastice în perioada ei de înflorire a secolului 13, scolastica fiind perioada filozofiei creștine care nu se mai mulțumește cu apologia dogmei – așa cum o făcea filozofia părinților bisericii – ci vrea să fondeze sistematic, rațional, doctrina bisericii. Speculația filozofică, capătă, față de dogma teologică, o independență mai mare, un conținut propriu. Scolastica este un ordin cavaleresc al spiritului care trebuie să cucerească țara sfântă a misterelor dumnezeiești având, ca scut, credința, și ca sabie, rațiunea speculativă. Numele de scolastică vine de la școlarii școlilor mănăstirești în care se predau pe lângă „artele liberale”, științele, dar în special filozofia și teologia. În ce privește teologia, universitățile din Paris, Köln, Oxford au jucat în secolul 13, un rol însemnat. Scolastica este caracterizată prin influența predominantă a aristotelismului, asupra filozofiei creștine. Aristotel fusese mai înainte condamnat de biserică, iar în sec 13 doctrina lui este aceea cu ajutorul căreia se formulează dogma bisericii. Aristotel era de acum bine cunoscut, în special prin intermediul filozofiei arabe, prin comentariile savante ale lui Avicenna și Averroes. Nimeni nu a făcut mai mult pentru fixarea doctrinei bisericii prin aristotelism decât Albert cel Mare și elevul său Toma.

   Data nașterii lui Toma de Aquino (ital. San Tommaso d’Aquino) nu este cunoscută cu exactitate, se presupune că este 25 ian. 1225, dar se știe că s-a născut într-un castel aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma a fost trimis de tatăl său la mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii elementare și-a întrerupt educația atunci când mănăstirea a fost ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă și împăratul romană-german. A fost trimis la Universitatea din Napoli, unde a studiat cele șapte arte liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei. Și-a început educația în filozofie odată cu studiul „artelor” logicii și astronomiei, timp în care citește tratatele logice ale lui Aristotel și comentariile învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și cosmologice ale lui Aristotel, de către un profesor numit Peter din Irlanda. În 1244 Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aștepta cu nerăbdare ca el să ajungă monah și abate benedictin. Tatăl lui Toma murise, însă restul familiei își manifestase supărarea, fapt care i-a determinat pe dominicani să decidă trimiterea lui la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe drum a fost răpit de frații săi mai mari și închis mai mult de un an într-un castel. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual de greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un fragment asupra propozițiilor modale.

   La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la școala dominicană de la Kӧln, unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus Magnus. Sub influența lui, Toma a învățat să aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu puțin timp înainte disponibile în traducere latină.

   A fost un elev tăcut și meditativ, avea o constituție masivă, era lent în mișcări și imperturbabil de calm; colegii îl tachinau spunându-i „Bou Taciturn” însă erau plini de admirație pentru notițele lui. „Acest bou taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său”, spusese Albertus.

   În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr conform standardele vremii pentru a începe studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor de excepționala capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Paris spre a obține bacalaureatul canonic și spre a începe să țină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat canonic.

   În 1256 a căpătat titlul de Magistru și a preluat catedra de teologie, iar în 1259 a plecat pentru șase ani în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârșit a unei lucrări începute la Paris: „Summa contra Gentiles”. Toma a fost luat în slujba papei, ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, Toma a fost trimis la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o deținuse la Paris.

   În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue lucrul la Summa, a răspuns: „Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie”.

   În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie, însă o rană căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire din apropiere, unde a murit la 7 martie 1274. Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 în 1316 și a fost sanctificat la data de 21 iulie 1323.

   Toma de Aquino a lăsat o operă imensă. Rezumând filozofia tomistă, putem spune că el a admis teza lui Augustin după care Dumnezeu conține în sine toate ideile lucrurilor, El fiind cauza tuturor cauzelor. Sufletul este o formă spirituală, se naște odată cu corpul, dar nu moare odată cu el. Admite supremația puterii spirituale, plecând de la definirea divinității ca ființă necesară. Observă că există lucruri contingente (care se produc printr-o întâmplare, se nasc și pier). Dacă ar presupune, prin absurd, că toate lucrurile sunt contingente, ar ajunge la concluzia că a fost un timp în care nu exista nimic. Or, cum din nimic nu poate proveni decât nimic, iar în prezent există lumea noastră, respinge presupoziția că toate sunt contingente și admite că există o ființă necesară. A admis o dublă cale spre adevăr, una a credinței și alta a rațiunii. Pentru ideea dublului adevăr și pentru o anumită îndreptățire a filozofiei la autonomie și demnitate, tomismul a fost condamnat și interzis (1277), apoi recunoscut, în formă renovată de neotomism, ca filozofie oficială a catolicismului.

   Toma este spiritul cel mai sistematic al întregii filozofii medievale. Cele 612 întrebări cu 3000 articole ale Summei teologice fixează prin „obiecțiuni” și răspunsuri la obiecțiuni, toate punctele de doctrină care pot intersecta poziția creștină. Toată doctrina este aristotelică. Termenii aristotelici, de materie – formă, putere – act, devin mijloace pentru a fixa, precis, rațional, doctrina bisericii.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (9) – Toma de Aquino” →