Vasilica GRIGORAȘ: NICOLAE MĂTCAȘ – „PRELAT AL LIMBII ROMÂNE”

Personalități de seamă ale culturii și spiritualității românești din toate timpurile au slujit cu devotament limba română (Ioan Budai-Deleanu, Timotei Cipariu, Aron Pumnul, Mihai Eminescu, Iorgu Iordan, Alexandru Philippide, Ovid Densusianu, Ion Coteanu…), străduindu-se s-o cunoască în toată profunzimea și evoluția sa pentru a împărtăși tuturor românilor necesitatea și importanța acesteia în menținerea unității de neam. Însușirea și grăirea lucidă și curată îi asigură trăinicie și vigoare. În perimetrul lumii academice în care a studiat și cercetat fenomenul lingvistic în filonul său cel mai adânc se află la loc de cinste lingvistul, filologul, poetul, publicistul și profesorul universitar doctor Nicolae Mătcaș, care mărturisește: „Îndemnul înaintașilor de a munci în miezul limbii mi-a insuflat tărie și elan. Dacă de la sublim la grotesc și de la sacru la profan nu e decât un singur pas, de la grotesc până la sublim și de la profan până la sacru trebuie să facem sute, mii de pași. Și să-i facem împreună, cu răbdare, zi de zi. Pentru că limba română fără noi a existat și există, noi fără limba română – niciodată!” (Numai în miezul limbii, 1994) Acest citat a devenit celebru prin formulare, dar mai ales prin substanța sa ideatică și mesaj. Un adevăr de netăgăduit cu privire la soarta și măreția „limbii ce-o vorbim”. Limba grăită de veacuri pe acest pământ este polenul din corola plantelor melifere care ne-a îndulcit viața, dar a fost și cârja strașnică menită să ne ajute în parcurgerea drumului hărăzit de Dumnezeu. Ne-a sprijinit chiar și atunci când am căzut, ne-a ajutat să ne ridicăm, să ne regăsim pe noi înșine, dar și calea de a merge mai departe împreună, frate lângă frate, indiferent în ce colț de țară ori de lume ne-am aflat.

Cu mare dragoste pentru neamul românesc, Nicolae Mătcaș a apărut ca o necesitate a istoriei într-un moment de cotitură. S-a născut într-o familie de țărani, din comuna Crihana Veche, județul Cahul (azi Republica Moldova), la 27 aprilie 1940. De copil, părinții și fratele mai mare, bădița Vasile, cel „cu trei clase românești”, l-au udat la rădăcină cu apa vie și limpede a limbii și literaturii române, a iubirii și adevărului. S-a născut, s-a construit pe sine pentru a dărui celorlalți tezaurul acumulat prin știință de carte. A urmat cursurile școlii primare, gimnaziale și medii în satul natal (1947-1957), absolvind cu medalie de aur. La Chișinău se înscrie la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie și Filologie, specialitatea Limba și literatura română (atunci numită oficial moldovenească) (1957-1962), pe care o absolvă cu diplomă de merit. Timp de doi ani ocupă postul de lector la Catedra de limba română a Universității de Stat din Moldova, apoi în perioada 1964-1967 urmează studii postuniversitare de doctorat la Universitatea din Leningrad (azi Sankt-Petersburg), specializarea „Lingvistica matematică, structurală și aplicată”, sub conducerea reputatului romanist și specialist în lingvostatistică, profesorul Rajmund Piotrowski. În perioada studiilor doctorale lucrează la un dicționar de frecvență a cuvintelor din presa moldovenească, care, din păcate, nu a fost publicat.

În anul 1967, susține teza de doctor în filologie cu titlul: „Lexicul și morfologia publicisticii moldovenești în comparație cu lexicul și morfologia celorlalte stiluri funcționale dacoromâne”, demonstrând din punctul de vedere al teoriei variativității funcționale al uneia și aceleiași limbi în teritorii și state, precum și, în temeiul funcționării acelorași stiluri funcționale românești în state diferite, unitatea limbii române din România, Republica Moldova și de oriunde se vorbește românește.

Revine la Chișinău, ocupând postul de conferențiar și decan în cadrul Facultății de Litere de la actuala Universitate Pedagogică „Ion Creangă”. În perioada 1972-1990, dobândește gradele de docent și profesor universitar, devine șef al Catedrei de Limba și literatura română, lucrează ca redactor-șef al publicației universitare „Tânărul învățător” și publică manuale pentru învățământul preuniversitar și universitar, apărute în mai multe ediții. O vreme, deține, prin cumul, funcția de colaborator științific la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a Moldovei. A participat activ la mișcarea de eliberare națională a românilor basarabeni, începând cu anul 1985 până în 1991, iar între 1987-1989 ocupă funcția de secretar al Comisiei interdepartamentale pentru problemele istoriei și perspectivele dezvoltării limbii materne, supranumită de poetul și redactorul Nicolae Dabija „Comisie de salvare a limbii”. Într-o conferință de conștientizare a necesității declarării limbii române drept limbă de stat, afirmă:. „Toată lumea știe că noi, romanicii orientali, suntem descendenții direcți ai dacoromanilor, iar limba pe care o vorbim este rezultatul evoluției de veacuri a limbii latine vorbite pe care au adus-o la nord și la sud de Dunăre cuceritorii romani.”

Este ales, împreună cu colegul său de crez Ion Dumeniuk, expert la Sesiunea a XIII-a a Parlamentului RSSM (august 1989), în cadrul căreia s-a votat legea privind unitatea de limbă moldo-română, statutul de limbă de stat al limbii române (materne) și revenirea la grafia latină. Despre acea zi de importanță istorică pentru Moldova, își amintește: <Ziua de 31 August 1989, înscrisă cu litere de aur în cartea istoriei românilor basarabeni, urma să fie decretată sărbătoare națională: Ziua Limbii Române (transformată încet-încet de oficialitățile românofobe ale Republicii Moldova „multinaționale” (!) încă sovietizate în sărbătoarea „Limba Noastră”, adică fiecare cu limba lui…).> Exegeții vieții și activității lingvistului și filologului român scot în evidență implicarea determinantă a acestuia, lucru confirmat și de faptul că în această perioadă publică individual sau în colaborare îndrumare, dicționare de fonetică, ortoepie, ortografie și de punctuație, numeroase articole publicistice considerate astăzi „File din marea bătălie pentru limbă.”

Între anii 1990-1994 este Ministru al Științei și Învățământului din Republica Moldova în guvernele Druc, Muravschi, Sangheli, timp în care îndeplinește și funcția de șef de catedră la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”. După încheierea mandatului de demnitar, între 1994-1995 este redactor la revista „Limba Română” din Chișinău, considerată „copilul său de suflet” (în calitate de ctitor al ei, împreună cu Ion Dumeniuk și Alexandru Bantoș) și cea mai importantă revistă de știință, cultură și literatură în aria publicistică a Moldovei.

Demnitarul Nicolae Mătcaș s-a confruntat cu „ciuma ideologică” de după anii `90 din Republica Moldova, iar după încheierea mandatului de ministru, în 1995, <Pentru „păcatul” de a fi adus alfabetul latin acasă, de a fi pus limba română în capul mesei la ea acasă, de a o fi introdus în școlile de orice grad, de a fi „românizat” învățământul moldovenesc (sic!) și de a fi „reetnizat” tinerele generații de moldoveni> stârnește invidia și răutatea neocomuniștilor și rusofonilor și este nevoit să se autoexileze în România, plecând „din Țară în Țară”.

Lucrează în calitate de expert în probleme de relații internaționale la Camera Deputaților și consilier la R.A. „Monitorul Oficial” al României. În 1996, este angajat ca expert superior la Direcția Românii de Pretutindeni din Ministerul Educației Naționale, funcție pe care o deține până la finele anului 2007. În acest răstimp a continuat lupta pentru dreptate și adevăr, de cultivare a limbii prin publicarea de studii, articole, editarea unor volume de specialitate și a întreprins demersuri importante, prin care elevi și studenți din Moldova au venit în România la studii gimnaziale, liceale, universitare de licență, masterat, doctorat, rezidențiat pe bursele și locurile din cămin oferite generos de statul român. Când nu s-a mai putut face pe loc selecția candidaților la studii, tinerilor basarabeni li s-a oferit, la sugestia și cu contribuția lui N. Mătcaș, posibilitatea să-și depună actele la concurs în trei centre universitare românești de frontieră din Suceava, Iași și Galați.

Lingvistul și profesorul universitar Nicolae Mătcaș este autor și coautor al unui număr însemnat de manuale și materiale metodice pentru învățământul preuniversitar și universitar, printre care: „Limba română: manual pentru clasa a 7-a” (în colaborare cu Ilarion Matcovschi), Chișinău,1990; „Elemente de morfologie în clasa a VI-a” (în colaborare cu Ilarion Matcovschi), Chișinău, 1983; „Introducere în lingvistică” (în colaborare cu Ion Dumeniuk), ed. I, 1980, ed. II, Chișinău, 1987; „Probleme dificile de analiză gramaticală: Controverse și reconsiderări”, Chișinău, 1978; „Școală a gândului. Teoreme lingvistice”, Chișinău, 1982; „Dicționar explicativ al limbii moldovenești”, vol. II, redactor în „Lingvistică generală” (în colaborare cu Silviu Berejan și Ion Dumeniuk), Chișinău, 1985; „Limba română literară contemporană. Sintaxa”, Chișinău, 1987. În 1989-1990 a susținut, săptămânal, împreună cu colegul său de luptă Ion Dumeniuk, pentru a-i convinge pe conducătorii comuniști ai RM că, odată cu revenirea la scrisul latin, „întreaga republică nu va deveni analfabetă”, emisiunea „Învățăm a citi și a scrie cu caractere latine” (pentru învățarea de bază a grafiei latine), preluată ulterior și de TV din Cernăuți. A scris peste 250 de articole, studii științifice și metodice, ca de exemplu: „Fonetică și fonologie. Triplul aspect al sunetelor vorbirii” (în colaborare cu Ion Dumeniuk), Chișinău, 1985; „De la grotesc la sublim. Note de cultivarea limbii”, Chișinău, 1993; „Româna corectă. Îndreptar de cultivarea limbii” (în colaborare cu Elizabeta Șoșa), coordonator Flora Șuteu, București, 2000; „Calvarul limbii române din Basarabia: Studii. Articole. Comunicări”, Chișinău în Revista „Limba Română”, 2011. Este unul din coordonatorii volumului „Limba română este patria mea: Studii. Comunicări. Documente”: (antologie de texte din revista „Limba Română”: 1991-1996), Chișinău, Editura Revistei „Limba Română”; Fundația Culturală „Grai și Suflet”, 1996.

„Când valul luptei pentru limbă și alfabet s-a mai potolit, lui Nicolae Mătcaș i-a surâs Gioconda: dânsul și-a căutat pana și penița de poet, pe care le purtase în buzunar și în suflet pe vremea tinereții, și, nestingherit de nimeni și nimic, i-a închinat în nopțile de nesomn și veghe nenumărate poeme și sonete”, ne spune Elena Ungureanu. Publică mai multe volume: „Surâsul Giocondei” (1997); „Trenul cu un singur pasager” (1998); „Azur” (2002); „Câte-s visele, multele…” (2003); „Coloana infinitului” (2003); „De-a alba-neagra” (2006); „Roată de olar” (2008); „Vernale ploi” (2009); „Un câmp minat, urcușul” (2010); „101 poeme” (2011); „Sonete”: vol. 1: „Altarul arderii de sine” (2012), vol. 2: „Ca un Òcnus, damnat” (2013), vol. 3: „Socluri statuare” (2013), vol. 4: „Orfan de chipul meu” (2014), vol. 5: „Frunză prinsă-n gren” (2014); „505 sonete” (2016); „Bolnav de Țară” (2 vol., 2016); „Iar când cu miei va ninge prin ponoare…” (2 vol., 2016) și volumele de epigrame și catrene: „Vocabule terne – perle eterne” (2022), vol.1 – „Catrene dolmene”, vol. 2 – „Catrene coraligene”; Cartuș & revolver: Sare și piper: Delicii epigram(at)ice (2 vol., 2022); Punct ochit – punct lovit (2022), vol. 1 – Epigrame și cvasiepigrame densigrame, vol. 2 – Epigrame și cvasiepigrame cu nevroame (2022)

În interviul acordat Elenei Ungureanu și Alinei Chiriac-Ivașcu, o adevărată convorbire revelatoare pentru a pune în lumină personalitatea omului, filologului și poetului Nicolae Mătcaș, cu sinceritate și sensibilitate rar întâlnite, domnia sa precizează: „Poezia, literatura, ca și arta în genere, dacă nu ți-ai pierdut cu totul simțurile, te emoționează, te sensibilizează, te purifică, te duce în altă lume, frumoasă, captivantă, celestă, o lume la momentul respectiv numai a ta, în care zbori, plutești, levitezi. Ești numai simțire, numai stare de plutire. Când te afli într-o asemenea stare, căreia i-am zis într-o recenzie stare de poezie, când rezonezi cu ea, când nici nu te mai gândești la autorul poemului și îți pare că autorul ești tu însuți, starea de beatitudine în care te afli te duce într-o lume mirifică, înălțătoare…”

Inima poetului Nicolae Mătcaș a bătut și va bate pururea românește, mărturisire de credință și de viață: „Român mi-e neamul, românesc mi-i graiul / Și românească-mi este țara mea” („Român mi-e neamul, românesc mi-i graiul”); „La Chişinău când cântă ciocârlia,/ La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor./ La Chişinău mi-i dor de România,/ La Bucureşti de Basarabia mi-i dor.” („O ţară am”); „De va fi să-mi trădez al strămoşilor crez,/ Nici o urmă de-a mea nu rămână:/ Ochii daţi-i la corbi, leşul daţi-l la câini,/ Blestemaţi-mă-n limba română.” („În limba română”); „Moise, vin’ şi-nţelepţeşte,/ Două maluri le uneşte/ Şi un neam ce rătăceşte/ Prin pustie, româneşte.” („Rugă de basarabean în prag de mileniu trei”).

Pe lângă opera lingvistică și literară publicată în volume de autor, are nenumărate colaborări la antologii și volume colective, iar ca publicist colaborează la reviste importante din Republica Moldova și România. O contribuție deosebită pe tărâm jurnalistic are ca membru al colegiului de redacţie al revistelor „Limba română” din Chişinău (din 1990) şi „Limba şi literatura română“ din Bucureşti (din 1995).

„Creația poetică a lui Nicolae Mătcaș a intrat în atenția criticii literare. Astfel, mai multe studii au luat în discuție bogăția de procedee și motive care i-au inundat opera”. (Elena Ungureanu) Printre semnatarii lor se numără: Mihai Cimpoi, Adrian Dinu Rachieru, Aurel Sasu, Tudor Opriș, Ioan Mazilu-Crângașu, Victor Crăciun, George Chirilă, Theodor Răpan, Ionel Marin, Ion Ciocanu, Mihail Dolgan, Anatol Ciocanu, Ana Bantoș, Maria Diana Popescu, Veronica Bâtcă, Elena Tamazlâcaru, Ion Iachim, Ionela Mengher, Galina Martea, Mihai Vicol, Gheorghe Vodă, Florin Grigoriu, Elena Ungureanu ș.a.

Prin implicarea și activitatea laborioasă desfășurată, devine membru al unor prestigioase asociații, uniuni și societăți de cultură și creație: Uniunea Jurnaliștilor din Republica Moldova (1980); Uniunea Scriitorilor din România (1999); Colegiul de redacție al revistei „Limba Română” (Chișinău, 1990); Colegiul de redacție al revistei „Limba și literatura română” (București, din 1995); Societatea de Științe Filologice din România (1996); Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova (2011).

Dovada remarcabilei activități o constituie faptele, realizările și recunoașterea acestora de forurile culturale, literare, științifice și de stat în ciuda tuturor nedreptăților suportate și a intemperiilor provocate de interese obscure. Se bucură de recunoaștere și obține titluri onorifice, distincții și decorații: Profesor eminent al învățământului public din Republica Moldova (1976); Eminent al învățământului superior din U.R.S.S. (1981); Doctor honoris causa al Universității „Al.I. Cuza” din Iași (1993); Profesor honoris causa al Universității din București (1994); Cetățean de onoare al comunei Crihana Veche (2010); Ordinul „Gloria muncii” (1996); Ordinul Republicii (2010); Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer (2014).

În firea și personalitatea lui Nicolae Mătcaș sunt îngemănate două calități rar întâlnite, GENIALITATEA și MODESTIA, care se împletesc precum firul alb și roșu al mărțișorului în pieptul românului, iubitor și slujitor al limbii române și al neamului românesc. A înotat cu râvnă și evlavie, cu maximă convingere că se poate împlini dezideratul de a scoate populația Republicii Moldova din „robia limbii ruse” și a-i dărui alfabetul latin, alfabetul cel de la origini. Era timpul împărtășirii românilor basarabeni cu frumusețea limbii române, ignorând existența Prutului impus ca despărțitor de popor.

Dacă erudiția ar purta chip de om, gândul ne-ar duce la românul Nicolae Mătcaș, care a acumulat cunoștințe, informații și experiențe și le-a canalizat spre un singur țel: slujirea aproapelui, a neamului și a limbii române. Dacă modestia ar avea chip de om, ar fi aidoma și ar purta numele profesorului Nicolae Mătcaș. Dacă frumosul ar avea chip de om, nu ar arăta altfel decât sufletul poetului Nicolae Mătcaș. Dacă iubirea și dăruirea ar avea chip de om, ele ar fi întruchiparea omului de stat Nicolae Mătcaș. Este o personalitate de rang înalt în ierarhia valorilor neamului. Este alchimistul care a descoperit cu ingeniozitate metale prețioase în marea și pământul limbii române, literaturii și culturii, spranumit „îmblânzitorul de cuvinte”.

Bibliografie:

Grigoraș, Vasilica – Nectarul cuvântului scris, Iași, Editura PIM, 2021

Mătcaș, Nicolae – Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, Chişinău, Revista „Limba Română”; Asociaţia Culturală Grai şi Suflet, 1998.

Nicolae Mătcaș: Risipă și măsură: Biobibliografie, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, Chișinău, 2020, (resurse electronice)

Nicolae Mătcaş: biobibliografie, Biblioteca Publică Crihana Veche, Chișinău, 2010, (resurse electronice);

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

27 aprilie 2023, Ziua aniversară a d-lui prof. univ. dr. docent, lingvist, filolog, poet, publicist, om de stat Nicolae Mătcaș.

Să-i urăm cu toții sănătate deplină, inspirație nemărginită, putere de creație, împliniri și bucurii alături de cei dragi! La mulți ani!

Autor: Vasilica Grigoraș

Vasilica GRIGORAȘ: OMUL ȘI CARTEA, FIINȚE DEOPOTRIVĂ

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ

ca să aline suferinţele neamului omenesc.” (Bernardin de Saint-Pierre)

Omul este asemenea unei cărţi. Fiecare dintre noi avem o cale de parcurs pe acest pământ, timp în care scriem, desenăm, colorăm o carte în mai multe volume, numită viaţă. În fiecare volum al acestui jurnal se întind în timp şi spaţiu mai multe capitole, fiecare purtând un titlu, sub cupola căruia se află „texte”: fapte, trăiri, reuşite, eşecuri… Toate sunt doar fraze și paragrafe din care ne construim „romanul” vieţii. Da, pentru că: „viaţa fiecărui om este un roman”. Dar pentru a scrie romanul, elementele enumerate mai sus sunt aşezate cu migală sau la repezeală, în mod inspirat ori nu, prin semne şi sunete unite în cuvinte. CUVÂNTUL este celula de bază a CĂRŢII, şi dă ordine vieţii OMULUI. Cuvântul este harul Domnului, care ni s-a descoperit pentru a-l pune în „pagină”. Conştientizând câţi talanţi avem din buna-voire a Domnului, îi investim în a spune/scrie/împlini gânduri, gesturi, nu doar pentru noi, ci şi pentru a dărui.

Omul cât trăieşte învaţă. Învăţăm de la oameni, din cărţi şi de la Dumnezeu. În cei şapte (acum şase) ani de-acasă învăţăm multe lucruri de la bunici, părinţi şi fraţi, apoi din manualele şcolare şi din cărţile citite, de la dascălii din şcoală; aceştia prin ştiinţa lor de carte, prin darul pedagogic, prin manifestarea unor abordări psihologice potrivite ne îndrumă spre un domeniu sau altul, urmând calea care ni se potriveşte. Aşadar, ne pregătim pentru viaţă şi cu ajutorul cărţilor. Ştiinţa de carte nu exclude învăţarea din modul de a fi al oamenilor care ne ies în cale la un moment dat. Aceste căi se întrepătrund, se completează, cu o singură condiţie: noi să deschidem cartea, să ne stimulăm pofta pentru lectură şi să ne deschidem unii către alţii. Această deschidere este condiţia „sine qua non” pentru ca învăţăturile să curgă firesc, duios, melodios, dar riguros, în funcţie de ramura cunoaşterii umane sau forma exprimării artistice.Trebuie să menţionăm şi faptul că viaţa nu este doar lină şi mereu ascendentă, poate fi şi tumultoasă, cu piedici de tot felul, care impun un anumit ritm mişcărilor noastre, mers la pas, agale, la galop ori la trap, alergând şi sărind peste obstacole, dar şi mers târâş, în genunchi. În atare situaţii este nevoie acută de carte. Probabil din acest motiv, vechii egipteni au scris pe frontispiciul Bibliotecii din Teba (Egipt): „Cartea – leac pentru suflet.” Tot în această idee, Tudor Vianu spune: „Cartea e un tonic – miracol şi eternitate. O naţie care nu citeşte rămâne în stare de inferioritate, fără forţă şi fără impuls de creaţie, fără sensibilitate, …, fără pasiunea pentru gând şi frumuseţea de sus.” iar Nicolae Manolescu mărturiseşte: „Resimt fiecare zi fără o carte ca o zi pierdută.”

Pentru a ne construi edificiul numit viaţă în deplină cunoştinţă de cauză şi libertate absolută este nevoie să ne cunoaştem pe noi înşine, iar pentru explorarea de sine trebuie să îndrăznim să deschidem „coperţile propriei fiinţei” şi să ne citim „filă cu filă”, atât cu mintea, dar mai ales cu inima. Este nevoie de sinceritate şi atenţie sporită în aprecierile pe care le facem despre noi. Să ne punem întrebări şi să dăm răspunsuri obiective, clare. Aprecierile să fie în funcţie de anumite valori umane, morale, spirituale… Acolo unde întâlnim abateri, „defecţiuni”, să încercăm să le corectăm.

Pentru ca semenii noştri să ne cunoască din ce în ce mai bine şi cu adevărat aşa cum suntem, trebuie să le permitem să deschidă cartea care ne alcătuieşte. Asta nu înseamnă lipsirea ori renunţarea la o anumită intimitate. La rândul nostru, pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi să încercăm să citim în cartea vieţii lor, respectându-le personalitatea şi discreţia. Atitudinea, comportamentul şi cuvintele ne dau informaţiile necesare descoperirii afinităţilor şi deosebirilor dintre noi. Dacă o carte poate fi citită şi printre rânduri, omul poate fi descoperit şi prin gesturi, mimică şi chiar prin tăcere. „Şi tăcerea este un răspuns”, spunem uneori. Astfel, putem fi în cunoştinţă de cauză atunci când stabilim anumite relaţii şi stilul de comunicare.

Oamenii de lângă noi ne ţin companie în anumite momente, ne oferă sfaturi atunci când avem nevoie, ne ajută să ne regăsim când rătăcim, dar pot să ne îndrume să-l descoperim pe Dumnezeul din noi. Aceleaşi lucruri şi multe altele le putem învăţa din cărţi. Îndeletnicirea, preocuparea de a citi nu este numai pasiune, ci şi o artă, iar „Arta de a citi este arta de-a gândi, plus încă ceva… Asta înseamnă a cugeta împreună cu altcineva, a înţelege gândirea altuia şi a intui gândirea pe care el ne-o sugerează, conformă sau contrară lui.” (Emile Fagueti) Dintr-o carte putem învăţa cum să facem anumite lucruri, cum să procedăm în anumite situaţii, ce cale să alegem la o răscruce de drumuri, dar putem învăţa şi cum să nu acţionăm într-un anumit context. În biblioteca unei mănăstiri ortodoxe am văzut „Coranul”. Întrebându-l pe părintele stareţ dacă această carte rămâne în fondul de publicaţii, răspunsul a fost: „da, din orice carte se poate învăţa ceva, depinde cu ce minte citeşti, cu ce suflet înţelegi”. Acelaşi gând îl întâlnim şi la Confucius: „Nu poţi deschide o carte şi să nu înveţi ceva”. Din orice scriere, oricât de mică ar fi, putem afla lucruri neştiute, care să ne fie de folos, să ne hrănim din ele, să le digerăm, să le creştem şi să le dăm mai departe copiilor şi nepoţilor.

Aşa cum naşterea omului presupune un travaliu, scrierea unei cărţi înseamnă cunoaştere, har, efort, perseverenţă… Asemenea copiilor năzbâtioşi şi ideile pentru a scrie o carte umblă uneori brambura, cine ştie pe unde atunci când le cauţi. Ei, uşuratice şi ele, cine ştie pe unde îşi fac veacul. Alteori, din senin te loveşte în moalele capului o inspiraţie bogată, care te face să transpiri din toate mădularele şi te aşezi la masa de scris. Năvală de subiecte, o oaste triumfală de idei şi încetul cu încetul dai naştere unei „fiinţe” cu trup, minte şi suflet, numită CARTE. Aceasta este cea mai fidelă copie a existenţei omului pe acest pământ. Cu lumini şi umbre. Cu urcuşuri şi coborâşuri. Cu bucurii şi dureri. „Cărţile sunt pentru omenire ceea ce memoria este pentru individ“, ne spune John Lubbock.

O carte apare doar în lumină, niciodată în întuneric, un om cunoaşte, rodeşte şi dăruieşte doar în lumină, niciodată în obscuritate. Să lăsăm lumina să ne sporească mintea şi să ne încălzească sufletul, să ne călăuzească drumul spre cunoaşterea adevărului. Cartea este un prieten de nădejde, iar Tudor Arghezi ne spune că: „În restrişte, singură cartea nu te-a părăsit şi a rămas să te mângâie.” Prietenia cu oamenii şi cărţile este o binecuvântare. Să iubim atât oamenii cât şi cărţile „prin fapte bune, gânduri bune şi alegerea conştientă a cuvintelor, a sentimentelor şi a acţiunilor pozitive, zilnic, fiecare dintre noi poate contribui la mărirea bunătăţii din lume.” (Shari Arison)

Scriitorul este un olar destoinic şi desăvârşit. El frământă lutul cuvântului. În ulciorul scriiturii sale găsim apa vie în care se oglindeşte cerul minţii şi marea inimii, înălţimea şi adâncul; aici înoată corăbiile umane create după chipul şi asemănarea Domnului. Găsindu-l pe Dumnezeu, ne-adâncim în cuvânt şi ne înălţăm spre lumină.

Putem spune că scriitorul este un artizan iscusit şi complet; toarce firul literelor în cuvinte potrivite locului şi timpului, nevedeşte şi ţese cuvântul în maniera sa personală, distinctă într-un text potrivit trebuinţelor sale şi semenilor. Scriitorul este un croitor atent şi cu imaginaţie. Măsoară, taie şi coase cuvintele pe măsura modelului pe care şi-l doreşte. Abilitatea cu care execută toate aceste operaţii dă trăinicie creaţiei sale, fie el poem, poveste, roman… Într-o scriere sunt molecule de om, părticele din viaţa acestuia, iar în fiinţa omului sunt semănate seminţe din harul creaţiei.

Naşterea unui copil este o bucurie. Apariţia unei cărţi este o împlinire. Cărţile sunt copiii legitimi ai scriitorilor. Nu toţi copiii sunt frumoşi, deştepţi şi buni, însă îi iubim necondiţionat aşa cum sunt. Nu toate cărţile sunt capodopere, dar trebuie să le iubim pentru că în ele găsim nutrienţii necesari unei creşteri sănătoase şi armonioase.

*

23 Aprilie – Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor și Ziua Bibliotecarului.LA MULȚI ANI scriitorilor, editorilor, bibliotecarilor…, tuturor celor care fac posibilă apariția cărților și parcurgerea drumului acestora până la cititor. Sincere mulțumiri tuturor, sănătate, putere de muncă și dragoste sporită pentru CARTE! Doar astfel cartea nu va dispărea, ci va fi vie cât va trăi omul pe acest pământ. Doamne ajută!

Vasilica Grigoraș

Al. Florin ŢENE: Au înflorit nucii de Sfântul Gheorghe

Aleargă primăvara desculţă prin sat

Şi stele au căzut în nucii grădinii

Dimineaţa nu s-au mai stins, n-au mai plecat

Au rămas ochiuri de izvoare la rădăcina luminii.

.

În apele lor închegate, tremurând în cupe de muguri

Se zămislea rodul de sevă, răcoare…

Luminau crengile ca nişte ruguri

Şi raze picurau, uimite de soare.

.

O, stelele pe punţile nucilor au căzut

Cu hlamidele lor muiate în lumină

Şi nu s-au pierdut,

Au rămas inimi pe vechea tulpină.

.

Păsările odihnindu-şi zborul înalţă un tril

Pe crengile nucilor la concert au venit şi cucii

E sfârşitul nopţilor zgribulite de april…

…Era noaptea Sfântului Gheorghe și înfloriseră nucii.

Al. Florin Țene

Ionuț ȚENE: Iisus Hristos propovăduia în limba siriacă. Revoluție religioasă și socială mântuitoare

Zilele trecute am citit cu nesaț o excepțională carte scrisă de Ignatius Aphram I Barsoum, patriarhul ortodox al Antiohiei, între anii 1933 – 1957. Cartea se numește ”Mărgăritare risipite. O istorie a științelor siriace” și a apărut cu sprijinul consiliului local Cluj-Napoca. Lucrarea e fascinantă pentru că îți deschide ochii privind istoria acestei vechi limbi siriace, cunoscută ca și aramaica, pe care o vorbea și Domnul Nostru Iisus Hristos. Majoritatea românilor au aflat din filmul ”Patimile lui Htristos” că Mântuitorul vorbea aramaică, de altfel Mel Gibson a regizat filmul cu actorii vorbind această limbă străveche care se răspândea de mii de ani din Egipt până în China. E interesat să afli din cartea lui Ignatius Aphram I Barsoum că Iisus Hristos vorbea aramaică, adică limba siriacă, atât în familia sa din Nazaret sau Galileia, dar și cu Apostolii. Întreaga propovăduire a Evangheliilor s-a făcut în limba siracă de către Mântuitor în Iudeea. În epoca lui Iisus poporul evreu – și celelealte popoare din arealul geografic – vorbea aramaica, limba ebraică era vorbită doar de preoți și cei legați de cultul religios, de farisei și cărturari și cei apropiați lor. În general de ce bogați. Poporul majoritar sărac vorbea siriaca. E interesant că Iisus ca theandrie divino-umană era din familia regelui David și vorbea sau propovăduia în limba aramaică. Locul de baștină al aramaicii a fost Mesopotamia, în ebraică Aram Naharayim, adică „Aram dintre fluvii”. Triburile de aramei numite caldei au locuit fie la sud de Babilon, în jurul orașului Ur, fie in Mesopotamia Superioară între râul Chebar (Khabur) și marea cotitură a Eufratului care are zona Haran în centru. Deoarece Avram, Isac și Iacov erau originari din Aram Naharayim și poate și din cauza legăturilor lor cu orașul Haran, Moise spune că Iacov a fost „arameu” (Deuteronom 26:5).

De acolo din Mesopotamia de nord aramaica s-a răspândit către sud, pe teritoriul întregii Sirii de azi. De altel profețiile lui Daniel, Evanghelia după Matei sau o parte din Facere au fost scrise în siriacă. Un verset din cartea lui Ieremia (10:11) și un cuvânt din Geneză (31:47) sunt scrise în aramaică și nu în vechea ebraică, de asemenea Gemara- o mare parte din Talmud sau Tora orală, o mare parte din cărțile Cabalei, un număr de rugăciuni și imnuri liturgice din religia iudaică. Aramaica se înrudește cu ebraica așa cum spaniola se aseamănă cu portugheza. Chiar primele oficieri ale Liturghiei s-a făcut în siriacă, precum și prima episcopie creștină de Antiohia folosea aramaica. Ignatius Aphram I Barsoum face o incursiune în istoria acestei limbi în care s-a propovăduit religia creștină în Orientul Mijlociu, făcând mai apoi o punte culturală dintre civilizația arabă și cea greco-latină înspre Occidentul pre-medieval. La urma urmei să nu uităm că Saul a devenit Pavel ”pe drumul Damascului”. În zilele de azi când creștinii din Siria și Orientul Mijlociu sunt uciși și persecutați, pentru că oficiază liturghia în limba pe care o vorbea Iisus Hristos realizezi de fapt sensul anti-creștin de o ferocitate neomenească a militanților islamiști. Prin izgonirea creștinilor din Siria se alungă de fapt și siriaca, limba vorbită de Hristos. Ma’lula este singura localitate din Siria în care se vorbește aramaica, limba se mai folosește în alte biserici și mănăstiri în oficierea cultului liturgic creștin din zonă.

Mel Gibson, în filmul regizat de el „Patimile lui Hristos”, care a supărat Hollywood-ul, a intuit genial cezura dintre poporul de apostoli și ucenici, care vorbeau siriaca, și cărturari, preoți, funcționari și farisei ce vorbeau ebraica. Nu întâmplător în filmul său Mel Gibson și-a pus actorii care au interpretat pe Iisus, apostoli, ucenici și popor să vorbească limba siriacă. Iisus a propovădut în limba siriacă-aramaică pentru o populație vorbitoare de această limbă, care avea un areal geografic mai larg de locuire în afara granițelor Palestinei de atunci și Israelului de acum, până în Siria, Iordania, Liban și Irakul de azi. Deci Iisus vorbea cu apostolii, ucenicii și poporul care-L asculta în limba siriacă. Era limba poporului simplu și sărac care avea o casta conducătoare supra-pusă formată din cărturari, farisei, preoți si cei cei slujeau numiți pe larg ca sens general în versetele evanghelice ca iudei. Peste casta stăpânitoare era administrația ocupantului: imperiul roman. Deci propovăduirea lui Iisus nu a fost doar religioasă și mântuitoare, ci percepută de popor și ca o mișcare socială eliberatoare față de stăpânirea clasei superioare de farisei, cărturari, funcționari și preoți care vorbeau limba ebraică și erau controlați de stăpânitorii romani. Lucrarea religioasă și mesianică mântuitoare a lui Iisus, în percepția poporului, trebuie sa o analizăm și ca o mișcare socială de eliberare și afirmare a drepturilor celor mulți și săraci, în fața nedreptăților și exploatării clasei stăpânitoare. Poporul lui Iisus, care pe lângă faptul că era majoritar, sărac și fără drepturi, vorbea limba siriacă și a primit cu inima deschisă Cuvântul mântuitor.

Ionuț Țene

Gelu DRAGOȘ: Scriitorul Al. Florin Țene, „un mare poet contemporan”

Al. Florin Tene este asemeni unui cal de cursă lungă, adică darul lui Dumnezeu dat poporului român, pe care nu-l folosești la lucruri cotidiene, casnice, ci numai la lucruri mărețe, așa cum este poezia! Antologia 80 numită sugestiv ,,Întoarcerea la metaforă”, Editura ,,Globart Universum” Montreal, Canada, Selecții inedite din 24 de volume de poezii, cu o prefață semnată de Johnny Ciatloș Deak, este un cadou dăruit cititorilor români de aici și de pretutindeni, cu generozitatea-i binecunoscută.

            Antologia dumisale ne dă ocazia să cunoaștem parcursul poetic al lui Al. Florin Țene, într-un interval de peste 5 decenii, timp în care poetul ne surprinde cu niște poezii calde, originale, în care iubirea de neam și glia strămoșească sunt prezente la tot pasul, fiindcă poetul se identifică și face parte din acest popor minunat, atât de încercat de-a lungul timpului.

            Expresiile inedite, originale, construcțiile metaforice de mare substanță, forța creatoare și stilul grav și solemn, abilitatea și ușurința mânuirii versificației, toate la un loc, ne pun în fața unui mare poet contemporan. Opera lui literară este dovada că poetul, filozoful, istoricul, romancierul, dramaturgul, cronicarul Al.Florin Țene trăiește pentru Marea literatură română și universală.

            Pentru Domnia sa, de dragul poeziei și a operei lui, trupul se transformă într-o gară universală: ,,Circulă prin mine un tren de poeme/pe şine de artere/mi-e sufletul locomotivă înhămată/alergând prin noaptea sfâşiată/de gânduri, piere…//Înghiţită de timp şi distanţe/spre o gară gândită/ce mă aşteaptă mereu mai departe/cu fiecare tren/oprit o clipă într-o carte”. (Un tren de poeme).

            Arma poetului este condeiul, dar uneori în universul liric are parte și de alte unelte, care fac bine sau care, dimpotrivă încurcă: ,,tu de ce rătăceşti/la faţa stâncii/pe lunca-n care/poetul şi-a îngropat/pe înserate poemele/la malul abrupt unde/un Florin copil a întrebat/de ce sunt poet/că poeţii mor cu pianul întunecat/de gât/păcat” (Poeţii mor cu pianul…).

            Locul unde doarme poetul devine un loc de poveste, unic și nemaiîntâlnit altundeva, fiindcă poetul asemeni zânelor cu bagheta magică transformă locul într-un eden: ,,Aici a dormit poetul/unde i-a stat capul/iarba a încolţit asemeni ideilor/şi cântecul de creştere călcându-l pe limbă/completează peisajul dimineţii.//Cerul e mai înalt,/cu siguranţă aici i-au fost ochii,/prelate orizontului a împins-o cu privirea/lângă cuibul rândunicii ce adăposteşte/streaşina casei şi fereastra.//Aici i-a fost pieptul cu vulnerabila-i inimă;/se cunoaşte după cum respiră pământul/prin văile şi piscurile/crescute asemeni emoţiilor.//Da, sunt sigur, aici i-au stat călcâiele,/fiindcă berzele zboară la joasă înălţime/speriate de picioarele poetului/care n-au ajuns niciodată pe pământ” (Locul unde a dormit poetul).

            Poetul nu-și trădează niciodată prima mare dragoste, poezia, fiindcă ea reprezintă cea mai elevată formă de simțire și trăire, convețuiești cu ea pentru totdeauna: ,,S-a întors poetul în satul natal/cu toate păsările lui zburătoare/acelaşi râu îi aduc la mal/amintiri din clipe arzătoare.//S-a întors poetul pe strada copilăriei/Şi e o altă adresă pe casa lui/bronzul toamnei sună în frunza viei/şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.//… ceaţa timpului, val după val,/peste nuci încet se lasă/prin inimile oamenilor din satul natal/trece poetul, amintire, spre casă…” (Poetul).

            ,,Ars poetica” din punctul meu de vedere, fiindcă maestru Țene are mai multe poezii care pot fi considerate așa, este poezia ,,Poeţii nu mor niciodată”. Vă rog să o citiți și să o savurați în toată splendoarea ei: ,,Poeţii nu mor niciodată, ei doar/îşi odihnesc zborul/între clipa ce vine şi visul cea fost/potolind focul din oase şi luna/cu dorul,/arzând întotdeauna/cu rost.//Poeţii nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte/eterne vorbe încolţite-n brazdă/în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte/sau în zborul păsărilor ce torc la stână/cântece pregătite să fie gazdă/în care intrăm cu ei de mână.//Poeţii nu mor niciodată ei vin/coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,/de apă şi iz de pelin/ne iau de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicesc tulpină/şi ne pun aripi de înger, în abis/nu mor niciodată, dar niciodată/doar urcă în vis.//Poeţii nu mor niciodată, doar ies/din auz, cum ai privi/printr-un ochean întors,/sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii/aureolează cu stele un şes,/ei au în vene al patrulea simţ,/metafora din sânge a unui prinţ.//Poeţii nu mor niciodată, şi doar/îşi odihnesc zborul/între clipa ce vine şi visul amar/potolind focul din case şi luna/cu dorul, arzând întotdeauna/cu rost”.

            Poetul Al. Florin Țene, ca mulți dintre noi, se întreabă meditativ ce este poezia, iar ea, prin limpezimea cristalină și setea noastră de cunoaștere, poate deveni și un lichid miraculos cu care ne adăpăm venele: ,,Poezia se întrupează când soarele/şi Hades se ating până şi-n vis –/spune Odysseas Elytis,/atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele/cer încălţat cu pielea picioarelor mele/mă primeşte rătăcind printre stele/şi ars de dor,/îmi pune aripi, şi zbor/cu sufletul meu ancestral/şi călător/când sub şa mi-a murit şi ultimul cal.//Iar strugurii sunt sâni în via/din care mulg lapte pentru zei.//Aceasta este Poezia/din care te invit, cititorule, să bei”. (Poezia).

            Ce este plăcut la poeziile lui Al. Florin Țene este modul simplu de a pătrunde în sufletul cititorului, atât prin stilul clasic al majorității poeziilor, cât și prin îmbinarea livrescului cu idei mitologice, observându-se la autor o lectură solidă la baza formării dumisale, necesară durabilității poemelor scrise de-a lungul timpului: ,,Sevă sunt şi via mă fierbe vin/Pe dealuri în boabe de aur/Prietenul mă bea, am gust de pelin,/Ascultând înserarea colorată de-un graur.//Din rădăcini urc şi-n boabe mă coc,/Mă beau pe-ndelete în căni de lut/Ciobanii doinind din fluiere de soc,/Când eu fierb în butoaie tăcut…//Prietenul sunt eu şi mă sorb/Din cupa mea de trup şi gând,/Încă se scrie poemul în orb/Din care n-am plecat nicicând”. (Sunt seva poemului meu).

            Fiecare poezie a autorului este un univers, o poveste care începe aproape banal, dar se dezvoltă, ia alte dimensiuni, în final devenind o poveste de pus în ramă: ,,Într-o noapte am uitat caietul cu poezii/pe-un colţ de val de culoarea spumei,/m-am aruncat în mare în costumul de scafandru/al lui Adam,/până în orele târzii/până în pânzele albe/când înfloreşte leandru…/şi când l-am găsit a dispărut poezia,/poate a luat-o vremea înapoi/sau în amiază ciocârlia/punând-o pe viers s-o asculte lanul/când bat în toba zilei nenumărate ploi.//Însă eu tot căutând printre rânduri/poemele din caiet îşi iau zborul/cârduri, cârduri…” (Caietul cu poezii).

            Poetul Al. Florin Țene, cunoscându-și valoarea și geniul creativ, în demersul său literar, ne oferă și acest poem minunat intitulat ,,Sunt poetul esenţelor tari”: ”Sunt poetul esenţelor tari/Ce sorb din apa lui Hristos,/Când pe drumul confuziilor mari/Înţelepciunea mă face mai frumos.//Un ochi mă urmăreşte-n sine,/În cale crescând confuzii de lumini,/Ce mă duce-n tăcerea care vine/Sub atâţia ochi divini.//Sunt poetul esenţelor tari/Şi beau măduva cuvintelor din mers,/Dacă prin vreme anii îmi sunt mai rari/Cineva muntele de păcat m-i l-a şters.//Mai trăiesc vremea inimii înduioşate/Şi-a timpului dragostei dintâi,/Mai sorb esenţe cu păcate/Când te roagă Poetul să rămâi…//Sunt Visătorul esenţelor tari,/Un ins grăbit spre ce-o să fie,/Las clipele mele de armăsari/Să mă tragă-n veşnicie…//Sunt poetul esenţelor tari/Călătorind într-o caleaşcă de Poezie”.

            Universul poetic al autorului este deosebit, aproape că nu este temă nedezbătută sau nefiltrată prin ochiul său de profesor în poezia românească, și am să enumăr câteva titluri în acest sens: ,,Debutează toamna”, ,,Memoria toamnei”, ,,Cântecul de vară”, ,,Balada bradului de Crăciun”, ,,În toamnă vibrează un menuet”, ,,Solstițiu de vară” – ANOTIMPURILE; ,,Dimineață de Sfântul Gheorghe”, ,,Cina cea fără de taină”, ,,Contemporanul meu, Isus!”, ,,Confesiune de credință”, ,,Cineva SUS mă iubește”, Dincoace de Styx”, ,,Dumnezeu este o carte”, ,,Ziua lui Dumnezeu”, ,,Doar o treime”, ,,Geneză”, ,,Rugăciunea zilei”, ,,Contemporan cu Dumnezeu” – CREDINȚA; ,,Femeia mea cea de toate zilele”, ,,Casa părintească și vecinii buni nu se vând”, ,,Cercul timpului nostru”, ,,Platanii visează veșnicia”, ,,Pe sub streașină de seară”, ,,Sonată pentru creșterea ierbii”, ,,Răbdarea pietrei”, ,,Metafora ruginirii Oltului”,  ,,În Drăgășani”, ,,Horă târzie în sat de pescari”, ,,Cercul timpului nostru”, ,,Vitraliile mării”, ,,Inima mamei” – NATURA, IUBIREA, FAMILIA; ,,Gloria Limbii Române”, ,,Dor de Eminescu”, ,,Ce este patria, mamă, în timp de epidemie?” – PATRIA și LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEȘTI. Iată viziunea lui Al. Florin Țene despre Poetul Național Mihai Eminescu: ,,Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste/Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi/Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste/Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.//De atâta dor zăpezile cern poeme în brazde/Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,/Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,/Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.//Îmi este dor de Eminescu pe înserate/Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,/Construiesc din metafore cu migală palate/Şi alături de el cad iarăşi în ispită…”. (Dor de Eminescu).

            Am să închei cu câteva considerații ale lui distinsei scriitoare Melania Cuc din postfața antologiei ,,ÎNTOARCEREA LA METAFORĂ” (2023): ,,Cartea de faţă este o mostră de eleganţă a discursului despre Artă,— arta ca prag a desăvârşirii operei umanităţii, a acelui timp prin care se treieră creatorii — făcătorii de metafore. Fără hiatusuri în lucrătura textului pe care îl desăvârşeşte, Al. Florin Ţene reuşeşte splendida „ţesătură“ care le dă paginile cărţii, impune prin seriozitatea cu care se implică în tot ceea ce face. Avem în faţă încă una din cărţile BUNE care vor rămâne în rafturile biliotecilor ca o dovadă a spiritului umanităţii, la general, şi pe care scriitorul a reuşit să-l împodobească cu încă o fărâmă de filosofie, cu o jerbă de idei îndrăzneţe şi care îi aparţin în întregime”.

                                                                       Gelu DRAGOȘ/UZPR