Victor RAVINI: Asta nu ți-o poate ierta

— Îl cunoști pe Cutăriță Cutărescu? m-a întrebat la telefon un român din Göteborg, când locuiam acolo. Trebuie să fi auzit de el. Este un mare scriitor.

— Mare scriitor? „Îmi pare bine. La care minister?” am zis eu citându-l pe Cincinat Pavelescu.

— Nu, nu! E un scriitor renumit. Cum să nu știi de el?

— Ba da, îl știu. L-am cam cunoscut acum vreo două decenii, la Casa Scriitorilor de la Neptun. Dar nu știam că a devenit așa mare între timp. Eram acolo cu fosta soție și cu copilul. Cutărescu la fel, cu soția și copilul. Stăteam în fotoliile de pe balcon, împreună cu soțiile și beam cafea. El spunea bancuri tot timpul. N-am conversat nimic. Eu nu prea cam știu să fac conversație, dar știu să tac. Așa că nu știu mare lucru despre el. Dar de ce mă întrebi?

La Neptun, aveam balcon comun cu Cutărescu, cu Sorin Titel și cu încă o pereche, în vârstă, distinși, respectabili, îmbrăcați la patru ace, el cu părul alb, la costum și cravată, nu în blugi sau oricum, ca noi ăștilalți scriitori. Pe Sorin Titel îl cunoșteam de la Timișoara, așa că am schimbat câteva cuvinte, dar nu prea mult. El citea, scria. Eu nu discutam cu nimeni pe care nu îl cunoșteam dinainte. Nu venisem la Neptun ca să cunosc pe careva de acolo. N-aveau decât să mă socotească cum voiau. Faptul că eram singurul de acolo care venisem cu mașina, iar nu cu trenul, îi făcea să nu mă întrebe de vorbă, ceea ce îmi convenea de minune. Fosta soție mă scutea de conversație pe terasă, pentru că ea conversa cu toată lumea și îi bătea la șah pe toți, chiar și când făcea simultane cu toată scriitorimea. Fusese campioană universitară la șah, a doua femeie tare la șah, după Polihroniade. Dar nu le-a spus, ca să nu îi descurajeze. În prima zi ea era soția scriitorului, iar după aceea eu eram soțul șahistei. Dar ce șahiști erau ăia, pe care până și fie-mea îi cam bătea la șah, când încă nu mergea la școală? Fosta soție mă certa că de ce nu îl salutam pe acel domn respectabil nevoie mare și nici pe soția lui. I-am răspuns că nu avusesem onoarea să le fiu prezentat și nu îi cunoșteam. Într-o zi, nu erau locuri la mese, la prânz. Mulți așteptau în picioare, deși erau două locuri libere la masa respectabilei perechi. Fosta soție zicea să ne așezăm la masa ălora doi și să aduc un scaun pentru fata noastră, că era mică și să stea pe colț. Am refuzat. Nu eram de acord să ne așezăm la masa lor, ca să nu fiu nevoit să intru în conversație cu ei, fără să îi fi cunoscut în condiții adecvate. Și cum să stăm înghesuiți cinci la o masă? Și de ce să stea fata pe colț și să nu stea ea? Am așteptat în picioare, cum mai așteptau și alții și s-au eliberat mese. Am fost bine inspirat să nu ne așezăm la masa ălora. La fel cum nici alții nu se așezau, dar nu știam de ce îi evitau.

Nu mai știu care scriitor a venit de la București și ne-a speriat. Cică Ceaușescu se întorsese de la Kiev, unde fusese chemat de urgență. Noi văzuserăm că Ceaușescu plecase fără fiștigoi de la Neptun, dar nu știam din ce cauză și unde se ducea așa val-vârtej. Acum știam că se dusese la Kiev, unde fusese mustrat și i se dăduseră porunci. Se întorsese și a făcut imediat mari schimbări în cultură, așa, peste noapte. L-a dat jos pe ministrul învățământului Nistor și l-a pus în locul lui pe un rusofil. A dat-o jos pe Suzana Gâdea de la Consiliul Culturii, că nu era suficient de răuvoitoare și a pus pe nu mai știu cine. La Academie l-a pus președinte pe Iorgu Iordan, care fusese ambasador la Moscova și ne adusese de la Kremlin reforma ortografică și directivele de slavizare a limbii române. Alții tot așa au fost înlocuiți, la Scânteia, la România literară, la Contemporanul, la Luceafărul și pe la principalele edituri, cu niște necunoscuți. Președintele Uniunii Scriitorilor D. R. Popescu a fost dat jos și l-au pus în locul lui pe Mihail Novicov. Asta era un dezastru pentru Uniune, pentru scriitori și pentru toată țara. Eu învățasem la Facultatea de Filologie despre Novicov. El era teoreticianul de frunte al realismului socialist și căzuse în dizgrație după Declarația din Aprilie 1964 a lui Dej. Toți ne-am îngrozit auzind că Ceaușescu fusese chemat la ruși, fusese pus în genunchi și bătut la fund de către un slujbaș mărunt, un secretar de partid de la Kiev. Oricât nu îl iubea nimeni pe Ceaușescu, umilirea lui era, simbolic, umilirea României și a noastră, a tuturor. Orice român ținea cu Ceaușescu, nu cu rușii. Bătea crivățul de la răsărit peste țara noastră. Ce păcat că la Casa Scriitorilor de la Neptun nu veneau niciun fel de ziare, nici măcar literare și nu era televizor. Așa fusese stabilit de pe vremea lui Zaharia Stancu.

Spre seară, am ieșit pe balcon. Cele două fotolii ale noastre, cât și ale lui Cutărescu,  nu mai erau acolo. Ni le luaseră niște scriitori, care făceau o petrecere alături, la perechea respectabilă. Se înghesuiau toți în camera lui, ca în tramvaiul 17. Veniseră cu o sticlă de șampanie, made in Algeria, greu procurată de Axim, responsabilul Casei Scriitorilor, și cu ce sticle mai veniseră. Cinsteau în onoarea ăluia, respectabilul. Așa am aflat că respectabilul era Novicov. Așadar de aceea venise el la Neptun, el care până atunci nu cutezase să vină acolo, unde erau unii scriitori colțoși, cu limba ascuțită și cu gura mare după trei pahare, iar Fănuș Neagu era corifeul principal, cu gura slobodă și avea o voce de răsuna deasupra mării până în Turcia și în Munții Caucaz. Deci Novicov știuse dinainte de a fi fost chemat Ceaușescu la Kiev, că o să fie pus președinte la Uniune. Mulți se înghesuiau în camera lui și îl felicitau pentru noua funcție. Așadar venise să își selecționeze echipa. Fosta soție insista să ne ducem și noi, însă acum, când știam că era Novicov, am refuzat cu înverșunare. Vecinul de balcon, Cutărescu era acolo și se înfigea să fie cât mai în fața celorlalți, să vorbească cu Novicov, să-i capteze atenția, să se facă remarcat și ținut minte. Ca să își facă loc în echipa nouă.

A doua zi, am aflat că scriitorul care venise de la București cu vestea că Ceaușescu fusese chemat la Kiev și i se dăduseră acolo porunci, jucase o farsă. Mințise, ca Mitică al lui Caragiale. Ceaușescu nu fusese la Kiev și nu făcuse niciun fel de schimbări la cultură sau altundeva. D. R. Popescu nu fusese dat jos. Novicov nu înțelegea de ce veniseră ăia cu șampania la el. Ăia credeau că el făcea pe modestul. Scriitorul venit de la București cu vestea falsă își bătuse joc de proști. Presupun că măcar vreunul era inteligent printre cei ce se înghesuiau acolo — deși nu în mod necesar scriitor. Vreunul a fost pe fază și a notat toate numele celor ce se gudurau pe lângă Novicov. Într-un stat, puterea, pentru a se exercita, are nevoie de informații despre tot și despre toți. Presupun că tocmai Securitatea pusese la cale farsa asta, ca un test de profil psihologic, ca să culeagă informațiile necesare, ce hramuri poartă scriitorii veniți la Neptun. Comunismul, în totalitatea lui, a fost o farsă a istoriei. Iar în România, unde nici măcar comuniștii nu credeau în comunism, a fost o farsă a unora, jucată altora. Greu de spus cine a fost farsorul cel mai mare: sistemul sau lumea? Sistemul s-a folosit de oameni, iar oamenii s-au folosit de sistem, care cum a putut. Unii au suferit, alții au profitat.

— Dar de ce mă întrebi dacă îl cunosc pe Cutărescu?

— Mă, eu nu mai rezist. Ia-l tu, la tine! Găzduiește-l tu, că noi nu mai rezistăm! Nevastă-mea îmi zice să-l dau afară. Dar eu nu pot, pentru că, totuși, e un mare scriitor. Sunt între ciocan și nicovală. Ia-l la tine!

Continue reading „Victor RAVINI: Asta nu ți-o poate ierta”

Adrian BOTEZ: Crize de romantism nostalgic (poeme)

CRIZE  DE  ROMANTISM  NOSTALGIC

 

crize  – cu spume – de romantism nostalgic

nu are – unul dintre voi – antinevralgic ?

e-o seară presărată – prin păduri – cu inorogi

iar Catedrala-i Piramidă de Ologi…

 

…o  –  Valuri – înghiţiţi găluşca şi nisipul

să nu-i cruţaţi pe cei ce-şi uită slipul

în larg se-aprinde – vast – Congresul de Corăbii :

toţi Cavaleri-Matrozii poartă Săbii !

 

opriţi – în turnuri – ceasurile vieţii

culegeţi Ochii-nlăcrimaţi – din Mâlul Pieţii

…să nu vă prindă Sânziana dimineţii…

 

…Stele de Var se răstignesc Săgeţii

(…şi cad la pace cu boieri-bureţii…)

 

…de-a mai rămas vreun vreasc – Inima voastră

să-l ţină-aprins – la miezul nopţii – în fereastră…

***

 

VÂSLIŢI – VÂSLIŢI BOREALE-AURORE – FLĂCĂI

 

vâsliţi – vâsliţi boreale-aurore – flăcăi

aprige – apele-i îneacă pe răi

voi sunteţi Cavalerii Spânelor Valuri

voi sunteţi legătura-ntre Ieri  – Azi şi Mâinele : Maluri

 

voi – Cavalerii Nautici ai Apocalipsei

voi nicicând poposit-aţi în Scripturi de Profeţi

dar inima mea ştie unde cobolzii ascund Rana Lipsei

dar inima mea ştie : prin voi – spre Noi Dimineţi !

 

vâsliţi – vâsliţi cu temei – spulberând Finală Vâltoarea

vâsliţi :  înlănţuiţi de-orice ţărm – Asasin-Vânătoarea !

…va fi după Porunca voastră – şi-a Lui :

 

din lumea toată – rămâne-va un Grui…

…Crist îşi roteşte Crucea – o – Crucea Nimănui

căci dintr-o Mână Dreaptă – i-a fost ieşit un Cui…

***

 

 

 

ÎN  OGLINDA STRĂBUNĂ

 

doar păduchii – voma – îmi satură-azi privirea :

am şi uitat de când – în aştri – am fost citit Uimirea

…sinucideri şi crime au fost pe-aici  – sodom :

eu port cu mine – însă – înverşunat  – Chip de-Om

 

când voi vedea cum îngeri – cu limba scoasă – plouă

croi-voi  – pe ape înţelepte – senină Casă Nouă

când smoala isca-va – din paradis – cazane

mă voi pleca-ntru Cântec – deasupra-oricărei Rane…

 

pădurea fojgăieşte lumină de-Inorogi

pleacă genunchii-n plaiuri : Focului să te rogi

astfel Păstor-Hristosul va pogorî tot cerul

 

şi cei ce vor să moară simţi-vor numai gerul…

…nu pângări văpaia  – în toi de Vatră-Lună :

Chip de-Aur m-arăt  – iarăşi – în  Oglinda Străbună !

***

 

LUMII DOAR PĂRUIALA SE VEDE CĂ-I PRIEŞTE…

 

nu voi aştri prieteni – ci – doar – un strop de rouă

să vină zâne bune – făcând Fântână nouă…

nu strig – nu vă cutremur – sunt numai o petală

în Colierul Florii – deci – o Lumină-Egală

 

nu voi nici duşmănia să curgă în bulbuci :

Raze aştept să-mi plouă – curat – de la uluci…

e Sărbătoare-n mine – deci eu vă scriu o Carte

vă-mpărtăşesc şi Slova – de ea toţi s-aveţi parte

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Crize de romantism nostalgic (poeme)”

Corneliu NEAGU: Spre un alt tărâm

SPRE ALT TĂRÂM

 

Luminile cetății stau să piară

sub umbrele care se lasă-alene,

la orizont un cântec mă-nfioară,

e cântecul vrăjitelor sirene…!

Cu dorul meu ajunge, deodată,

pe cugetul cuprins de îndoială,

când chipul tău în zare se arată,

învăluit în aura-i astrală.

Străin ajung pe străzile pavate

cu amintiri rămase peste vreme

și mă întreb în vis: oare se poate

vreuna dintre ele să te cheme?

 

Și calea mi se-arată dintr-odată,

iar gândul o străbate fără voie,

mă rătăcesc pe marea zbuciumată

spre alt tărâm, precum bătrânul Noe.

Revăd în zare chipul tău de ceară,

iar dorul meu îl cântă în  poeme !…

În prag, te rog, aşteaplă-l să apară,

ca din adânc de haos să te cheme,

pe veci să fim perechea ideală,

nimic nemaiputând să ne despartă,

îmbrățișați pe-a timpului spirală

să împățim mereu aceeași soartă !…

————————————

Corneliu NEAGU

București

30 iunie 2019

Simon JACK: Poate slova mea…

Mă tot strigă din vâlcele de cardiopatie
falsă, visuri albe, visuri negre
mai cărunte sau mai chele pe la tâmple
trase-n somnuri de dușmani cu corn
de cerb,
se ascund prin bastioane (vezi tu doamne)
de mândrie
cei ce călimări își fierb,
nopți la rând prin plagiate reci ca beciul
din pământ,

simt un ochi ce-mi șade-n spate după
pleoapa unui gâde, adormit ce-i drept
dar toxic ca viesparul unui dâmb,
poate slova mea ucide ori de anonimi
repugnă tot ce-i infantil în gând,
nevăzutul mi-este câmpul unde știu
a treiera, miros rodul bun din sfere
ce nu știu a se găta,

unii văd doar ce se află în lumini
atrocizate, trase-n pergament de nea,
slovele le sunt plictisul ce se vinde la
tejghea laolaltă cu mândria neputinței
de-a visa,
cei ce scriu sub umbra lojei de-așa ziși
masoni cu nume, sunt striviți în
nepăsare, anonimizați în medii ce se vor
intelectuale,

poate slova mea e luată în pustiul
unui veac ce se vrea pandoră-ascunsă
si închisă neapărat,
poate slova mea deschide din nimicuri
oseminte ce mai pot umbla ca leac
și-ar distruge dogme false scrise cu talent
la vrac,
eu nu știu (si nu vreau) a spune în
orgasme din hârtii, polimeri cu gust de
versuri ce-amețesc academii,
sunt de fapt ce nu se vede printre slove
scrise-n zâmbet sub o mască de copil,
poate slova asta piere când te scarpini
lung în creștet, neînțeles si arogant,
dar rămâne-n spin de muget când durerii
spui pe nume si rămâi de-un kitch
legat adorând doar muze nude!…

 

Există o vreme-n care si păsările-s oameni
dar din acelea triste
ce nu mai pot zbura,

există asemenea si oameni
ce răstigniți cumva pe umbra unor ramuri,
fără anotimp, sunt păsări ce plutesc

și nu mai pot cădea…

————————–

Simon JACK

Israel

29 iunie 2019

 

George ANCA: Macaroane albastre

ai pălmui pământul cu deltele prea grele

n-a plâns din sălcii forma precum bujor spre scrum

de-a sângerat lucerna din sexul mamei mele

să nu mă uit la tine ce-ţi povestesc de-acum

 

 

         Am sarcină de la împărăţie să scriu eu azi în jurnalul lui tata, că sărmanu’ de el n-a avut timp, a bătut (şi-a făcut şi băşici la degete) cicncizeci de pagini (la maşină) din roman. A zis că mâine îl dă la tipografie. / Când am venit de la Măriuca (şi de la Dan) l-am găsit pe tata făcând macaroane cu brânză. Seara, la televizor (la telejurnal) au anunţat: Stimaţi telespectatori, astăzi, în ziua de 9-12-1987, tovarăşul director al BIPB a făcut macaroane cu brânză. Acest tovarăş este şi scriitor. Mâine vor apărea pe piaţă volumele sale de poezii şi romanele. La unul din miile sale de romane lucrează şi în prezent. Acum acet tovarăş, care se numeşte George (Gheorghe) Anca se uită la acest telejurnal, iar după aceea va juca un şah cu cineva, că n-a obosit muncind la roman. La ora 22.30 se va uita la filmul italian de la bulgari (de pe programul 2). Macaroanele făcute de tovarăşul Anca au fost formidabile (am spus că AU FOST, pt. că s-au bătut turcii la gura lor şi le-au terminat înainte ca filmaşul nostru să fi ajuns la locul crimei.) / Dacă nu se grăbeau să le mănânce, acum la telejurnal noi vă ofeream cele mai bune macaroane cu brânză. Nici Eminescu, cel mai mare poet român, n-a făcut macaroane mai bune. Călinescu, cel mai mare critic literar român, a făcut odată nişte macaroane… (nici câinii nu le-au mâncat). Mâine seară vă vom prezenta mai multe amănunte, căci acum s-a făcut 10.30 şi vreau să mă uit şi eu la filmul ăla italian. / Comentatorul sportiv (Cornel Pumnea) care a prezentat acest telejurnal (am uitat ce vroiam să scriu, aşa că…) / Tata a vrut să mănânce nişte macaroane (macaroanele nu le mâncase, dar le-a ascuns că să nu le filmeze cei de la televiziune. Căci filmul cu macaroanele, peste 100 de ani, va valora 100 de milioane de dolari). Tata vrea să se îmbogăţească, a cumpărat un aparat de filmat, a filmat macaroanele şi, peste 100 de ani, va deveni milionar. Se apropie filmul italian şi mă duc şi eu să-l văd (ora 10.00 – 10.21 p.m.)

         Juma’ de macaroane pe aragaz. Sub grilaj, o scoarţă din mizeria talentului – romanele coapte (când scriai, ningea prima zi, cu fractali). De vreo juma de oră (una întreagă macaroana), trebuia să fiu schiu, sau să schiu fiu, mneata şi toţi baboii, ochii în loc de scrii, da’ acum zâci după acum, after (k)now (că pă bulgăreşte from americăneşte, from italieneşte, dacă mai suntem noi pre limba românească, da’ şi pianistei i-au strivit motocicliştii degetele, revoluţie culturală, şi-a şi spart farfuria pentru macaroane când şi-a adus aminte). Vine seria a doua. Acelaşi scriitor îşi face singur sandwitch, nene, că scriitoarea dintr-a noua doarme hemingwayan (na-ţi-o cultură), n-ar citi şapte genuri pentru teza amânată, de sâmbătă, n-ar antama (cam impropriu) tema şahului (aseară, de nervi macaronari, a luat bătaie şi muta şi damele pe coordonată, nu pe abcisă, şi nici nu mi-a amintit şi mie extragerea rădăcinii pătrate. Te trezâşi, ţâpi, în replică, la Jane, ca-n Eschil (Perşii), ţipaţi când ţip (Xerxes), începe cu ei şi Burkhardt litania şansei-neşansei în istorie. Bye.

         N-ai mai scris, ai făcut un om de zăpadă, în pervazul de la bucătărie, s-a topit până seara, nu şi pălăria, ochii, nasul. Telefonul cu Plata, şi-al ei nins, îi părea rău de noi. Ce-ai făcut cu al doilea om? Doi bulgări, mai confecţionând unul şi pe balcon. Câinele ni s-a impus, necrolog. Câinele a ros plasticul de pe scaun şi s-a suit pe masa albă, zgâindu-se şi el la zăpadă, că tot e negru (i-a mai şi văzut pe fraţi de-ai lui la tv.) De-atâta frig, mă bucur şi la isterii. Să tot fie minus zece pe lumina dinaintea nopţii. Zăpada asta mai spălăceşte întunericul. Morbiditate cvasinaţionalistă (şi de ce nu-şi dorea sieşi străinătate?). Citeam de nu-mi aminteam cititul, strigaşi-nicaşi, nume deodată familist (noicăreală, Nicasius, noicolatru, noician, noicist, noicoman, noicofil, nicasic). Ai venit, între acestea, văitându-te de cap, ardeai, n-ai terminat omleta, dârdâiai după două pere îngheţate, ai băut ceai, ne-am dus în camera ta, am pus aeroterma-n priză, ţi-am citit discursurile lui Farfuridi şi Caţavencu, ştii definiţiile speciilor, uită-te pe fişă, ai citit un pic din text, la franceză, şi condiţionalul. Eram trist, antrenându-vă pe „mon page, mon beau page”.

         După cei 100 de ani. Domnul George Anca (domn pt. că între timp şi-a pierdut reputaţia  de director al BIPB, nu de alta, dar biblioteca a fost desfiinţată) acum tocmai a vândut la licitaţie ultimul film cu macaroane, care s-a vândut, spre marea bucurie a Excelenţei Sale, cu 1 000 000 009 dollars. Cumpărătorul a fost Donald McReagan, unul dintre sutele de copii pe care Ronald tatăl i-a făcut cu o târfă de primă clasă, în acest interval de 100 de ani. Primul preţ la care s-a vândut a fost 50 – 50 lei, iar cumpărătorul a fost un italian venit în România, şi pentru că i se făcuse dor de macaroanele de acasă… Din păcate însă, credem că macaronarul va avea mai mult succes la vânzare în următorii 200 de ani.

         Peste 200 de ani. În acest interval, domnul G. Anca a reuşit să-l înduplece pe Giovanno Buonarota (macaronarul) să-i dea filmul înapoi, cu condiţia ca G. Anca să-i facă nişte macaroane identice, însă cu sos de tomate. Acum dânsul (Excelenţa Sa, d-nul G. Anca) a vândut ultimul său film cu 770007799840 dollars. Dar ce se aude? Poliţia! Toţi fug speriaţi. Bătrânul servitor se uită supărat la cei ce vin cu trăsura aerodinamică. I-au stricat toată bucuria. Dar nu! Banii erau falşi. Poliţia propune acum scriitorului să-i dea bani adevăraţi în schimbul celor falşi. Plus vreo 7 ani de zdup. / Peste 7 ani. Cu altă ocazie.

         Macaroanele respective au existat. A treia zi, am terminat resturile, punând şi sare şi zahăr peste ele, uit în ce ordine. Om mai vedea, om mai înghiţi numai otravă, lumină pe datorie. Mi-a arătat ciornele în creion (i-aş da zece). Prozodia chitului. Molift rimat cu nu-mă-uita nemţească. Aş scrie că nu mai ninge. Transcenderea muzicii, somaţia haosului, pe terminate ardeii, norocul de ceapă. Cine n-ar refuza învierea după viaţa asta? Vaguri congelate, inepţii de drag, târziul duminicii din foame-n somn, n-am nimic de scris, nu pot copia, mi-e dor, mie nu mi-o fi. Tema, la noi în casă, ce se strică nu se mai repară, pernele scaunelor roase de câine, la fel şi noi, poveşti de degradare, temniţa noastră. Slabă speranţă şi pe ziua de azi în ţara românească, poate mâine, câinele negru, telefonul alb, lipitura învierii dinaintea învierii.

         Mă terorizezi să-ţi terorizez răutatea. Nici ucidere, nici sinucidere, nu renunţare, nu neputinţă, nu refuz, nu perplexitate, nu, nu, nu, toate la un loc, moartea ta, întoarce-te vieţii, altei, fragede. Valea Kangra abia însângerată de dragoste. Jumătate lichid, jumătate nimeni, adică tot eu. Războiul de ţesut, cascada, tantra chiriaşei, izvorul nimicului, creste în judecătoria de cenuşă. Implori în dialect fonetica întoarcerii la răscruce, diminuează-te taliei înmuiate la vorbă, încă puţină sanscrită în gând, grija lor ca a voastră. Asanas over, sunase telefonul, ai tăi ştiu că-mi Continue reading „George ANCA: Macaroane albastre”

Ierodiacon IUSTIN T.: „Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei”

Să ne adunăm viaţa într-un gând.

Un gând care ar putea să ne ţină prin toate asprimile vieţii. Un gând care să potolească dezamăgirile şi sentimentul nedreptăţirii noastre de către lume şi semeni. Un gând care să împace răutatea văzută şi simţită a „lumii”, şi care să ne lase să fim luaţi înapoi în braţele Iubirii. Dar ce gând ar putea fi atât de desăvârşit şi atât de puternic?…

Numai un gând care nu e din lumea aceasta. Şi el ne spune aşa:

– Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

Ce gând şi ce cuvânt! Ce poruncă! Cum recunoaşte inima noastră adevărul acestui cuvânt ce stă mai în adâncul tuturor lucrurilor şi socotelilor noastre cu lumea! Căci Duhul a simţit îndoiala care a cuprins inima noastră şi păcatul cu care ne trăim vieţile încă din copilărie. Şi de aceea a venit cu un medicament pentru minţile noastre, pentru blazarea şi cinismul de care s-au îmbolnăvit. Au început ca boli ale minţii şi raţiunii noastre, şi au sfârşit prin a deveni boli ale inimii şi ale sufletului. Şi iarăşi, în pofida tuturor pronosticurilor noastre cu viaţa, în pofida logicii noastre care ni se pare dureros de corectă, Fiinţa ne reaminteşte iar, din afara lumii:

– Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

La auzul acestui cuvânt straniu, ce sună a poruncă a iubirii, inima noastră se înfioară. Ceva… ceva ce încetase să bată demult în ea, un puls, un ritm abia simţit, începe să pâlpâie… Dum-dum-Dum. Şi o dată cu aceasta (câte) a treia bătaie a inimii, renaşte şi un soi de intuiţie şi nădejde extraordinară ce vede lumina lucrurilor. Un ochi care vede ce nu putea să vadă, ce refuza să vadă viaţa altfel decât în naturalismul ei.

Căci iată, până acum, până la anii pe care i-am împlinit, am fost hrăniţi cu dovezi încontinuu parcă anume împotriva acestui Adevăr. Ceva ne-a ţinut, şi am fost ţinuţi, şi ne-am lăsat ţinuţi şi ne-am lăsat seduşi de toate şoaptele raţionale ale lumii. Căci parcă un Ispititor se străduia mereu să întoarcă zilnic acest Adevăr curat şi dumnezeiesc într-un altul ce trimitea mintea noastră într-un abur de moarte, deznădejde şi în Iad. „Să te îndoieşti…” Căci dacă potenţialul primului Adevăr e ziditor şi restaurator, al celui de-al doilea – care nici nu poate fi numit Adevăr – e distrugător şi dizolvator pentru fiinţa noastră. Şi nici nu-i nevoie să-l formulăm pe de-a-ntregul ca să ne dăm seama cât de teribil este.

Dar iată, să-l parafrazăm. Ca să ne dăm seama că în spatele mesajelor lumii cotidiene, pe care le primim foarte uşor în mintea noastră, stau acele „duhuri ale răutăţii care sunt în văzduhuri”. Zilnic ni se înfăţişează premisele. Iată, lumea e în război. În unele părţi ale globului, oamenii se poartă îngrozitor unii cu alţii. Ce motive ai avea să te simţi cu adevărat în siguranţă? Iată, la tine în ţară, se fură, există delicvenţă şi corupţie. Traiul e rău şi oamenii pleacă. Ţara în general e condusă rău şi viaţa e nesigură… Şi aici vine gândul viclean care se insinuează în mintea noastră. De ce să nu te îndoieşti? De oameni, de ţara ta şi de ce e mai presus de oameni? Căci dacă ne îndoim şi de luminiţa de bine din oameni, vrăjmaşul ştie că urmează îndoiala de Cer, de îngeri şi de Dumnezeu. Iar această îndoială e întreţinută de o stare bolnăvicioasă, un soi de ură-judecată mocnită, alimentată de închipuirea dreptăţii personale şi a nedreptăţii celorlalţi. Un gând care ne şi mândreşte, ne şi izolează şi ne şi deznădăjduieşte. Dar care pare foarte corect, pentru că e pornit ca un gând pentru dreptate: „Lumea e rea, eu sunt bun. Ce să mă fac? Ce şanse am?”.

Dacă acceptăm acest gând viclean, războiul din mintea noastră nu se va mai sfârşi. Ne vom perpeli în frustrare şi în sentimentul părutei dreptăţi de sine. Şi vom ieşi din starea aceasta numai când o să primim un gând cu totul contrar, smerit şi dumnezeiesc. Un medicament nou, făcut din cel dintâi.

– Şi tu eşti rău. Dar să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

Şi aici se întâmplă un lucru minunat. Unim două gânduri şi se face Adevărul întreg. Căci deşi trăim în statistica răului, ieşim din ea. Fiindcă mai întâi trebuie să vină un gând de pocăinţă, de acceptare a răutăţii personale, ca să poţi sta apoi în faţa curăţeniei Existenţei şi să mărturiseşti bunătatea Ei. Ca să crezi în binele Existenţei, trebuie mai întâi să laşi sentimentul dreptăţii – reale sau închipuite – şi să te smereşti. Şi vei câştiga ceva mult mai măreţ decât corectarea unui om rău. Vei câştiga sentimentul recuperării Existenţei, şi că ai un capăt de bine de unde să apuci lumea. Un bine care nu e al tău şi care e mai presus de tine.

Dar acest fel de Adevăr îl spune Dumnezeu numai oamenilor slabi, îmbolnăviţi de gânduri de judecată, şi care trăiesc în suferinţe mai degrabă închipuite de relaţia lor cu o lume pe care o vor ideală. Însă oamenii care suferă în Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: „Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei””

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!? (partea a VII-a)

   „Există în sufletul ungurului o ură seculară împotriva elementului românesc din Ardeal.”

(MILTON G. LEHRER)

 

 

   Autonomia Principatului Transilvaniei şi tendinţa încorporării lui la Regatul maghiar a constituit un mileniu de luptă împotriva naţiunii suverane dacoromâne, care indiferent de stăpânirea străină, teritoriul său distinct şi-a păstrat independenţa sa, chiar în vremea hegemoniei turceşti asupra Ungariei.

  Când capitala ei Buda, la 1529 şi apoi ţara la 1541, au fost făcute paşalâc, Principatului Ardealului i s-a recunoscut independenţa, plătind doar tribut. Iar, după 1688, când stăpânirea turcească a fost înlocuită cu dominaţia Hasburgilor, Dieta Transilvaniei s-a situat pe baricada unei împotriviri ferme şi puternice.

   „Sărmana Transilvanie, caracterizată de cronicarul secui Cserei, a schimbat jugul de lemn al turcilor cu acela de fier al Habsburgilor.”(Nagyajtai Cserei Mihaly historiaja, Pesta-1852, p. 116)

   La îndârjirea ardelenilor din Dietă, privind încălcarea suveranităţii libertăţii lor, trimisul împăratului, iezuitul Anton Dunod le-a strigat: „Majestatea Sa vă va protegui cu voinţa sau împotriva voinţei voastre.” („Nelentes valentes proteget vos Sua Maiesta”, cf. Jakab Elek, Az erdelyi fejedelemseg utolso evei – Ultimii ani ai Principatului Ardealului, în „Magyar Tortenelmi Tar”, Biblioteca istorică maghiară, Budapesta-1874)

   Armatele imperiale i-au supus prin teroare şi sânge pe românii ardeleni, obligându-l pe principele Mihail Apafi să accepte vasalitatea faţă de Coroana habsburgică, vreme de 230 de ani, dar Transilvania n-a fost dependentă direct de Ungaria, decât împotriva voinţei sale, când s-a comis sacrilegiul alipiri ei forţate, din 1867 până în 1918, deci, 51 de ani. Reconfirmarea independenţei Ardealului este afirmată în 1790, chiar de împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1765-1790): „Transilvania este un principat de sine stătător şi neatîrnat de altă ţară, conducându-se după Constituţia şi legile lui.” (Al. Papiu-Ilarian, Independenţa constituţională a Transilvaniei, Iaşi-1861, p. 18; V. Papacostea, Les deux Hongries, în <<Revue historique du Sud-est-europeen>>, 1941, p. 174)

   Neatârnarea Vlahilor ardeleni era înscrisă în legile nescrise zamolxiene şi în jertfele milenare ale Dacilor liberi. Împotriva aspiraţiei românilor la Libertate şi Independenţă, huno-ungro-maghiarii lucrau de zor la Uniaţie. Guvernul maghiar pregătea în amănunt şedinţa Dietei, în care să se pronunţe la finele lunii Mai 1848, pentru uniune. Parlamentul maghiar avea 446 deputaţi unguri, iar Ardealul nici unul. Statistica maghiarului Fenyes, menţiona că în vremea aceea în Ungaria locuiau        2 311 000 români la 4 870 000 unguri. (E. Fenyes, Statistik des Konigreichs Ungarn, I, Pesta, 1843; A. de Gerando, L’esprit public en Hongrie depuis la revolution franqaise, Paris-1848, p. 321).

    Propaganda iredentistă urla asupra poporului paşnic român: uniune  sau moarte !

Ambele ameninţări grofo-nemeşiste însemnând de fapt: moartea dacoromânismului. Unul dintre marii Români ai acelei vremi, Simion Bărnuţiu îşi lansa de Bunavestire a anului 1848, Proclamaţia antiuniune de la Sibiu: „Ungurii cheamă Ardealul la uniune. De fapta aceasta atîrnă viaţa sau moartea. Deschide-şi ochii fiecare român. Folosească-se de prilej pentru că sau cîştigă tot, sau pierde tot. Pierde şi ce a avut pînă acum: naţionalitatea. Ascultaţi strănepoţi ai Dacoromânilor ce trebuie să răspundeţi ungurilor sau saşilor: noi, pînă ce naţiunea română nu va fi ridicată la acel rang politic de care au dezbrăcat-o ungurul, secuiul şi sasul, nu ne unim!…Fiecare oraş, fiecare sat, răsună de bucurie pentru că ziua de azi este învierea popoarelor moarte. Acum este ziua învierii.”(T. V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, I, Sibiu-1902, p. 257 şi urm.)

   Mitropolitul Andrei Şaguna – unul dintre cei mai luminaţi Ierarhi ai românilor şi al Bisericii Ortodoxe Universale, căruia i s-a alăturat şi episcopul Ioan Lemenyi, au umplut Cîmpia Libertăţii de la Blaj între 14-16 Mai 1848, cu peste 40.000 de ardeleni, dar şi personalităţi de dincolo de Carpaţi vlahi şi moldavi: Dimitrie Brătianu, Al. Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, G. Sion, Ion Heliade-Rădulescu, Alecu Russo, Lascăr Roseti, Costache Negri, Nicolae Ionescu ş. a, cerând recunoaşterea naţiunii române egală şi autonomă cu celelalte trei din regat. „Deciziile acestei adunări, arăta I. Moga – au rămas pînă în anul 1918 revendicările permanentte ale românilor din Transilvania în lupta lor pentru independenţă.” (I. Moga, Luttes des Roumains de Transylvanie pour l’emancipation nationale, 1938, p. 11)

   Graiul preotului din Mădăraşul de Cîmpie, concluziona Marea Adunare de pe Cîmpia Libertăţii-Blaj: „Ardealul nu mai e Ardeal, CI ROMÂNIA.” (S. Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849, II, p. 361)

   Nu aceeaşi părere o aveau şi nemeşii băutori de sânge valah. Cum au caracterizat grofii străbunului Attila, Marea Adunare a românilor a spus-o baronul Iosika în epistola sa către baronul Wesselenyi: „Adunarea a fost ridicolă şi stupidă. Ridicolă pentru speranţele pe care şi le puneau românii în efectele manifestărilor lor politice; stupidă, pentru temeritatea iobagilor români de a cere să fie trataţi pe picior de egalitate cu nobilimea maghiară, de care – prin voinţa acesteia din urmă – îi despărţea o prăpastie de netrecut.” (Mester Miklos, Az antonom Erdely es a român nemzetisegi kovetelesek as 1863-64 evi nagyszebeni orszaggyulesen. Transilvania autonomă şi revendicările naţionale ale românilor în Dieta de la Sibiu, 1863-64, Budapesta, 1936, p. 33)

   În ciuda tuturor protestelor legitime, legale şi sfinte ale românilor ardeleni, nemeşimea a impus prin regimentele de secui şi gărzile maghiare, proclamarea  unirii forţate a Transilvaniei cu Ungaria la 29 Mai 1848.

   Pe măsură ce caracatiţa monarhiei habsburgice îşi frângea rând pe rând tentacolele ucigătoare, Stejarul Daco-României creştea şi se înălţa tot mai viguros. Toate Proclamaţiile şi programele revoluţionarilor români din cele trei Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!? (partea a VII-a)”

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXI)

Definitivarea creştinismului nostru

(secolele IX-X)

Ritul bizantino-slav la români. În anul 864, hanul Boris (852-889), acest „Clovis al Bulgariei”, sub presiunea bizantinilor, înfrânt de ei, se botează împreună cu tot poporul său, luând numele creştin de Mihail. Creştinarea bulgarilor are loc odată cu victoria deplină a slavizării turanicilor şi cu instituirea feudalismului, în plan social-politic, în Bulgaria. După primirea botezului, Boris şi boierii săi (curtea) au cumpănit între creştinismul grec (bizantin) şi cel latin (roman) şi au păstrat legăturile şi cu Papa de la Roma şi cu Patriarhul de la Constantinopol, primind preoţi şi cateheţi din ambele părţi ale creştinătăţii. Abia în 870, sinodul din Constantinopol, alcătuit din ierarhi greci şi romani, în prezenţa solilor bulgari, a decis ca Bulgaria să aparţină bisericii din Răsărit, cu centrul la Constantinopol. Solii bulgari au afirmat în sinod că la venirea în sudului Dunării au găsit aici preoţi greci (bizantini), nu latini. Dar, la rândul lor, solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor şi bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparţineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creştinării din secolul IX, mai dăinuiau urme ale latinităţii dunărene şi ale unui creştinism de limbă latină.

În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creştinătăţii răsăritene, s-a făcut prin traducerea cărţilor sfinte în limba slavonă şi propovăduirea credinţei în Bulgaria în această limbă, prin fraţii Chiril şi Metodiu şi ucenicii lor. Limba în care au fost traduse toate cărţile bisericeşti era, de fapt, limba veche slavă bisericească, care mai este numită vechea bulgară, vorbită în Macedonia, în secolul IX. Ea devine limba sfântă a tuturor slavilor ortodocşi, precum latina la catolici, şi păstrează în mare parte forme arhaice, ca limbă moartă de cultură. Aceasta este limba în care s-a citit şi cântat liturghia şi la români, timp de secole, până în secolul XVII inclusiv, şi în care s-au scris hrisoavele domneşti, letopiseţele, actele particulare şi toată literatura medievală românească. Pentru scrierea în noua limbă s-a alcătuit şi un alfabet propriu, chirilic, de la numele apostolului slavilor, Chiril, numit popular „buchii”, folosit şi de români, până la mijlocul secolului al XIX-lea. Ucenicii celor doi fraţi (apostoli), sfinţii Clement şi Naum, primiţi bine în Bulgaria, după ce fuseseră alungaţi din Moravia, au salvat liturghia slavă. La curtea de la Preslav, a ţarului Simeon (893-927), fiul lui Boris, s-a ridicat o şcoală de clerici învăţaţi în limba slavonă, ce au răspândit liturghia slavă în sânul poporului bulgar. În această şcoală a fost alcătuit alfabetul chirilic, prin imitarea literelor greceşti-cea mai veche inscripţie slavă cu litere chirilice a fost descoperită în ruinele bisericii din Preslav, datată în 906. Inscripţia descoperită confirmă tradiţia hagiografică despre originea scrisului chirilic în Bulgaria, de unde liturghia slavă şi scrierea slavonă s-au răspândit la sârbi, ruşi şi români. Cea mai veche inscripţie slavă la noi s-a descoperit la Mircea-Vodă (jud. Constanţa) şi datează din 943 (6451), referitoare la jupan Dimitrie. Este mai presus de orice îndoială că folosirea alfabetului chirilic datează din secolul X, din Bulgaria el s-a răspândit în Dobrogea şi în nordul Dunării, ca limbă liturgică şi literară.

Slavii stabiliţi la noi şi-au exercitat dominaţia asupra autohtonilor şi după creştinarea lor, în secolul al IXlea. Însuşi procesul de suprapunere slavă ne ajută să înţelegem cum a fost introdusă limba slavă în cultul bisericilor româneşti din nordul Dunării. Conducătorii politici şi bisericeşti slavi din regiunile noastre voiau în cult o limbă vie înţeleasă de ei, alta decât limba autohtonilor. Chiar şi după asimilarea ulterioară a slavilor în masa autohtonilor, această limbă a rămas în cultul bisericilor noastre. Liturgia bizantină în limba slavă a cunoscut epoca ei de maximă răspândire în secolul al X-lea, aşa cum arătam mai sus. În nordul Dunării, ea  a fost introdusă inclusiv în biserica românească din Transilvania, înainte de cucerirea maghiară din secolul al XI-lea. O introducere a ei după cucerirea ungurească ar fi fost cu neputinţă, deoarece regii şi episcopii catolici n-ar fi îngăduit aceasta. Concluzia indubitabilă este că liturghia bizantină n-a putut fi introdusă decât în epoca în care ţinuturile româneşti erau dominate de slavi, care înţelegeau vechea limbă slavă, fiind vorbită îndeosebi de clasa conducătoare. Introducerea limbii, liturghiei şi alfabetului slav la români este opera ucenicilor veniţi din sudul învecinat, din centre ca Pereiaslaveţ, Preslav, Dristra, Rila. Organizarea noii biserici bulgare, prin înfiinţarea unor episcopii pe malul drept al Dunării, în locul scaunelor episcopale latine anterioare (secolele IV-VI), precum Durostorum (Dârstor) şi Bononia (Vidin), a contribuit mai mult la întărirea legăturilor bisericeşti cu slavii sud-dunăreni.

Pandele Olteanu, slavist, pe baza unor elemente toponimice şi lingvistice, a dovedit că Transilvania de nord-vest şi Maramureş s-au aflat în sfera de influenţă cultural-bisericească a Moraviei Mari, zonă din care au pătruns unii termeni în limba română. Prin aceşti ucenici moravi, ritul bizantino-slav a reuşit să pătrundă în regiunile noastre de nord şi nord-vest. Pr. Păcurariu presupune că lipsa cărţilor de slujbă traduse în limba română a fost un alt motiv care a determinat pe acei episcopi, horepiscopi şi preoţi să adopte limba slavă în care se traduceau cărţile sfinte. Apoi este interesant de subliniat că desfiinţarea statului bulgar de către bizantini, între 971-1018, ca şi „grecizarea” bisericii bulgare prin numirea arhiepiscopilor bizantini de Ohrida şi sufraganii lor, nu a avut nici o influenţă asupra vieţii bisericeşti din nordul Dunării. Astfel, în bisericile noastre a continuat să se slujească în slavoneşte, după 1018, iar întemeierea statului Asăneştilor, în 1085-1086, a întărit şi mai mult influenţa slavă la noi (în mod paradoxal, slavonismul a rămas intact şi după întemeierea celor două state). În plus, nu trebuie omis amănuntul că, după 1018, ca urmare a stăpânirii bizantine, unii preoţi vlahi şi slavo-bulgari s-au refugiat în nordul Dunării, unde şi-au continuat activitatea cărturărească în limba slavă. În aceste împrejurări, a fost adoptată slavona de către clerul şi clasa cnezială slavo-românească, apoi de cancelariile domneşti. Evident, poporul, mulţimea, vorbea româneşte, predica se rostea în aceeaşi limbă, dar liturghia şi celelalte slujbe se făceau în slavoneşte, şi aceasta timp de sute de ani! În acelaşi timp, ritul bizantin de limbă slavă, consideră Pr. Păcurariu, în împrejurările de atunci, a fost pentru noi un mijloc de păstrare a ortodoxiei. Dacă românii ar fi folosit în continuare limba proprie, Roma ar fi reuşit cu uşurinţă să impună „ritul latin”, însă prin introducerea „ritului bizantin ” de limbă slavă, noi am rămas ca popor sub jurisdicţia bisericească a Constantinopolului. Trebuie însă să se observe că adoptarea ritului bizantin nu a fost opţiunea benevolă a românilor, ci se datorează dominaţiei politice şi bisericeşti a slavilor sud-dunăreni (bulgari), după creştinarea acestora din 864-865.

Vom insista în continuare asupra elementelor slave în lexicul nostru bisericesc. Prin intermediul ritului bizantino-slav, în terminologia bisericească românească au pătruns o serie de elemente slave, care s-au conservat până astăzi. Dacă termenii creştini de origine latină au pătruns în primele secole ale creştinării (IV-VI), termenii bisericeşti slavi au intrat în limba noastră pe măsura introducerii ritului bizantino-slav. Introduşi de către conducătorii politici şi bisericeşti slavi, în secolele IX-X, folosirea termenilor respectivi a continuat în toată perioada „slavonismului cultural”, adică până în secolul al XVII-lea. După traducerea cărţilor de slujbă din slavoneşte în româneşte, aceşti termeni au fost „românizaţi”, fiind menţinuţi în limba liturgică până azi. Iată lista lor: Duhul Sfânt (duh sviatâi), mucenic (muceniku), sfânt (sviati), Maica Precista (maika preacista), moaşte (moşti), duhovnic (duhoviniki), mirean (mireninu), stareţ (stareti), sobor (săboru), ţârcovnic (ţrăkoviniku), vlădică (vladika-stăpân), cădelniţă (kadiliniţa), dveră (dviri), jertfă (jrătva), odăjdii (odejda), prapur (praporu), prestol (prestoli), procoveţe (pokrovu), strană (strana), troiţă (trojka), maslu (maslo), molitvă (molitva), pogribanie (pogribaniie-înmormântare), prohod (prohodu), pomană (pomenu), post (postu), pravilă (pravilo), sfeştanie (osviaşteniie), slavă (slava), slujbă (slujba), căinţă (kainta), taină (taina), spovedanie (spovedaniie), utrenie (utrenia), vecernie (vecernia). Au intrat în limba română unele cuvinte din limba slavă literară: cazanie (kazaniie), ceaslov (ceasoslovul), molitvelnic (molitviniku), predoslovie (predislovie), propovedanie (propovedaniie), stih (stihu), stihiră (stihira), stihoavnă (stihovina), tipic (tipicu). Apoi numele vechi ale unor sărbători: Blagoveştenie (Bunavestire), Stretenie (Întâmpinarea Domnului), Vovidenie (Intrarea în Biserică), Probojenie (Schimbarea la faţă), praznic (prazniku-sărbătoare). Avem, în sfârşit, o serie de verbe: a blagoslovi (blagosloviti), a se căi (kaiti), a ispiti (ispitati), a ispăşi (uspasiti), a izbăvi (izbaviti), a spovedi (ispovedati), a milui (milovati), a răstigni (rastegnanti), a sfinţi (sventiti), a târnosi (tronosati).

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXI)”

Al. Florin ŢENE: Nostalgia raiului pierdut sau mitul veșniciei

În basmul românesc, bine cunoscut, aspirația nemuririi fiind conturat în matricea  unui mit,  întruchipat în basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte care a căpătat perenitate până în zilele noastre, datorită lui Petre Ispirescu, scriitorul despre care s-a spus că este un Homer al românilor.

            Acțiunea basmelor românești, în general, se petrece într-un timp și spațiu fabulos, mitic și imemoriabil: “A fost odată ca niciodată, “, vremea mult visată a omenirii când pe Terra domnea liniștea, pacea și relațiile frățești între oameni și chiar între animale:”când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se “. Era vremea când marele împărat și marea împărăteasă, tineri și frumoși, dar, trăiau, din păcate, fără copii. Se știe că tinerețea și frumusețea nu au mare preț dacă unirea celor doi este stearpă și nu rodesc, nu zămislesc ceea ce-și doresc oamenii mai mult pe acest pământ: copiii ce-i perpetuează specia și numele. Cei doi, împăratul și împărăteasa au început să umble, după obiceiul vremii, pe la filosofi, vrăjitori și vraci, pe la ghicitori în stele să afle dacă vor avea copii, dar în zadar. Când totul părea pecetluit, familia împărătească îi vine vestea că este într-un sat un bătrân dibaci-păstrător al unor taine ale vieții pe care numai el le știa, ca înțelept al comunității. Discuția dintre bătrân și împărat provine din credința geto-dacilor, pentru care venirea omului pe lume, nașterea e prilej de întristare, viața pe pămând fiind numai “o mare trecere “, cum scrie Lucian Blaga. De unde, veselia caracteristică la ceremoniile lor funebre- considerate drept nuntă, comuniune cu natura veșnică.

            După discuția, puțin contradictorie, dintre împărat , bătrânul le promite că vor face numai un copil. Acesta este înzestrat cu însușiri ieșite din comun:”toate învățăturile pe care alți copii le învățau într-un an, el le învață într-o lună “.

            Mitul străvechi, arhetipul setei de nemurire suferă aici o ușoară influență a religiei creștine din recuzita căreia este extras modelul comparativ: “Toată împărăția se fălea că o să aibă un împărat înțelept și procopsit ca Solomon împărat “. Naratorul revine însă la izvoarele mitului comentând în stilul rapsozilor: “De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot gales, trist și dus pe gânduri “. Formula, prolog la cea mediană, este menită a provoca șocul psihologic prin cele ce urmează, mărind starea de încordare a auditoriului ce așteaptă cu nerăbdare neprevăzutul.

            Remarcăm faptul că motivul initial al acestui basm încadrat de Lazăr Șăineanu în tipul Zânelor promise din Ciclul jurămintelor nu a fost întâlnit în nici una din colecțiile străine de basme. În schimb, în basmele românești acest motiv inițial, a promite copilului o zână, ca să înceteze de a plânge, revine adesea.

            Astfel este întâiul basm din culegerea lui  Ispirescu Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte  care, sub forma-i integrală pare a fi necunoscut în literatura folclorică europeană, așa confirmă Lazăr Șăineanu în Basmele române, volum apărut la Editura Minerva, în 1978, p. 247.

            Deci aici se află matricea mitologică arhetipală, ceea ce confirmă celebra teză a lui Vladimir Iakovlevici Propp în Morfologia basmului care spunea: “Toate basmele fantastice au o structură monotipică “(traducere Radu Nicolau, Editura Univers, 1970, p.28 ). Astfele ajungem la interpretarea basmului românesc, ca mit al nemuririi, prin atributele sale fundamentale de unicat în creația orală universală. Acest caracter de mit fundamental al basmului, la origine, se evidențiază și din convergența inversă a riturilor ce-l populează și care se îngemănează ca într-un focar în setea de nemurire ce l-a generat.

            Deci, nemurirea promisă de împărat și vraci pentru Făt-Frumos, născut din dragoste, nu a fost decât o amăgire pentru tânărul neofit, care nu se împacă cu gândul că legământul sacru pentru el- făgăduința- nu a fost decât o speranță deșartă.

            Făt-Frumos, pornind la drum, în ciuda piedicilor pe care le avea de întâmpinat, urmează firesc, ca orice tânăr, riturile inițierii în viață.

            Inițierea fiind una din instituțiile specific orânduirii gentilice. Ritul inițierii este săvârșit în momentul trecerii tinerilor la maturitatea sexuală. Prin el, tânărul era introdus în uniunea gentilică, devenind membru cu drepturi depline al acesteia și căpăta dreptul de a contacta o căsătorie. Așa specifică în cartea sa Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, V.I. Propp,(traducere de Radu Nicolau, prefață de N. Roșianu, București, Editura Univers, 1973, p.46-47). Aceasta ar fi funcția socială a ritului amintit, după părerea lui Propp, care sintetizează cercetările în acest domeniu ale unor învățați ca  Frazer, P. Saintyves, A. Schurtz, E.M. Loeb, fără a-l aminti pe Lazăr Șăineanu.

            Demne de remarcat sunt afirmațiile lui Propp, cu privire la moartea și învierea, ritual a tânărului în timpul inițierii, precum și cele cu privire la desfășurarea acesteia, ceea ce semnifică faptul că ritualul s-a născut din mitul dionysiac.

            Așa cum scrie Mircea Eliade,”funcția dominantă a mitului este de a înfățișa modelele exemplare ale tuturor riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative:atât alimentația sau căsătoria, cât și munca, educația, arta sau înțelepciunea. “(Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers, 1978, p.8. ).

            Mitul visului spre nemurire este întrupat în basmul pe care l-am analizat la început, fiind demn de reținut ceea ce sublinia Mircea Eliade în considerațiile sale asupra rezultatelor la care a ajuns Jan de Vries, studiind poveștile cu zâne: solidaritatea de structură dintre mit saga și basm precum și progresiva desacralizare a lumii mitice.

            Cu privire la acest izvor din care s-a născut literatura, basmul, Mircea Eliade concluziona că:”S-ar putea aproape spune că basmul repetă, pe un alt plan și cu alte mijloace scenariul exemplar de inițiere. Basmul reia și Continue reading „Al. Florin ŢENE: Nostalgia raiului pierdut sau mitul veșniciei”

Dorel SCHOR: Tezaurul coroanei

De câte ori mă aflu în câte o capitală de fost imperiu, mă duc neapărat să vizitez bijuteriile coroanei. Aşa mi s-a întâmplat la Londra, la celebrul Tower. Aşa mi s-a întâmplat la Moscova, la Kremlin. Şi aşa era normal să mi se întâmple la Viena, la palatul Hofburg. Mă duc neapărat din trei motive. Primul ar fi din cauza conotaţiilor politico-economico-sociologice şi psihologice ale subiectului. Al doilea: implicaţiile artistico-culturale şi estetice ale exponatelor. Şi, al treilea: mă trage acolo soţia.

Aşa că mi-am consacrat o bună jumătate de zi pentru tezaurul austriac, aşa numita, ferecata şi celebra Schazcammer. Ce nu am văzut acolo? Coroana, sceptrul, globul şi celelalte însemne ale domniei. Bijuterii, hlamide, odăjdii, colane, arme ţintuite, casete, coperţi, relicve, tapiserii, pocale, potire, mobile, altare, aşternut, icoane, sfeşnice, decoraţii, portrete…

De ar fi să înşirui numai „materialele” utilizate ar trebui să mă folosesc exclusiv de cuvinte bogate: aur şi argint, diamante, rubine, safire, perle, fildeş, purpură, hermină, mătase, topaz, edelştein, almandine, granate, cristal, abanos, sardonix, lapislazuli, hiacint, jad, ametist, aquamarin…

Şi ce tablouri! Chipuri de regi, împăraţi şi nobili încadraţi în rame grele, preţioase, împunătoare. Cel mai mult m-a impresionat kaiserul Franz întâiul. Răsturnat intr-un fotoliu-tron cu baldachin, cu coroana grea de pietre preţioase pe cap şi într-o hlamidă largă, împăratul mi-a lăsat clara impresie că suferă de ulcer gastric sau de constipaţie. Omul, că om era şi el, semăna uluitor cu un cunoscut al meu din Câmpulung, Bucovina, fost achizitor de cherestea in Romania, care a lucrat apoi la o fabrica de suc de fructe.

Continue reading „Dorel SCHOR: Tezaurul coroanei”