Gheorghe PÂRLEA: La doi ani de la plecarea la Cer a lui Valeriu Rață, basarabeanul care, ca și alți câțiva coregionali, mi-a relevat însușirile „omului frumos”

       Au trecut doi ani de când a plecat subit la Domnul, la vârsta de 67 de ani, un frate basarabean, frate întru românism, pe care l-am prețuit și care, în generozitatea sa înnăscută, mi-a răspuns la rându-i cu mult peste puterea mea de a oferi.

        În contextul unei fericite întâmplări, uneltite de „cel mai tainic și mai iscusit meșter al lui Dumnezeu” (Sadoveanu), am cunoscut direct și indirect oameni aleși de pe cel mai nedreptățit meleag românesc: Basarabia.

        Pe un asemenea flux al întâmplării am ajuns, pentru o perioadă, colaborator al revistei “BiblioPolis” din Chişinău şi co-participant la o serie de evenimente culturale din capitala R. Moldova, majoritatea fiind la Biblioteca Municipală „B P. Haşdeu”, editorul numitei reviste. Acolo am cunoscut persoane deosebite, fraţi adânc trăitori în românism. Între aceşti basarabeni frumoşi, cu puterea de a rezista la erodarea fiinţei lor originare chiar și în condiţiile de a se fi aflat sub o brutală influenţă străină, l-am întâlnit şi pe alesul om de carte Valeriu Raţă.

        În cazul lui Valeriu Raţă, starea de bun român în care mi s-a arătat are o particularitate care mi-a accentuat interesul de a mă apleca asupra acestui „om frumos” (sintagma lui Andrei Mureșan, adusă în prezentul nostru de Dan Puric). Valeriu Raţă e, ca în multe nuclee familiale din Basarabia, fiul unei familii mixte, mama dânsului fiind ucraineancă. Fiul acestei familii româno-ucrainene avea libertatea să îmbrăţişeze cultura mamei, care, fireşte i-a transmis limba maternă. Nu ar fi fost deloc nefirească această traiectorie cultural-spirituală a fiului, evident, în măsura în care ar fi lucrat în structura sa fiinţială şi zestrea românească a tatălui, în vatra căruia fiul urma să-şi împlinească viaţa.

        Nu ştiu cât de ucrainean a fost, prin mamă, Valeriu Rată. Ştiu însă aproape cu precizie, urmare a câtorva luminoase întâlniri directe şi indirecte (indirecte, prin intermedierea condeiului său), cât de bun român a fost basarabeanul Valeriu Raţă.

        Convingerea mea asupra românismului celui asupra căruia mă refer aici, neverosimil, la timpul trecut, ar putea fi întărită de un argument prioritar, acela că dânsul a fost, prin studii, licențiat în limba şi literatura română. Şi că, ca o curgere firească în albia profesională dată, a fost lector, corector şi redactor de carte şi revistă româneşti, el însuşi fiind autorul a şase volume demne de osârdia cititorului român, fie cititorul (cel în confuzie aflat) şi… moldovean.

        Trei dintre aceste cărţi ale dumnealui mi-au fost dăruite atunci când m-am aflat la Chişinău, desigur, cu prilejul unor evenimente culturale, cele mai multe având loc în Cetatea cuvântului nemuritor unde Valeriu Raţă îşi exercita activitatea curentă, de lector şi redactor de carte în cadrul Serviciului editorial al Bibliotecii, secretar de redacţie al revistei “BiblioPolis” (inclusiv, publicist). Uneia dintre ele („Frământul sufletului meu”) am îndrăznit să-i dedic și o recenzie, în care mi-am exprimat receptarea emotivă, nicidecum exegetică, asupra frumoaselor sale versuri. Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: La doi ani de la plecarea la Cer a lui Valeriu Rață, basarabeanul care, ca și alți câțiva coregionali, mi-a relevat însușirile „omului frumos””

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Armoniile Divine

„Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă.

       Toate, şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc.”

                             (Sf. GRIGORIE de NAZIANZ)

  

 

 Logosul – Fiul lui Dumnezeu, Lumina, Cuvântul şi Zidirea Vieţii, Izvorul Cerului senin şi-al Pământului înmiresmat peste care a pus Omul-Rege, suveran al chemării şi al conlucrării cu Atotcreatorul, întru care Şi-a revărsat întreaga Sa Frumuseţe şi Iubire, Splendoare şi Cântare, purtându-Şi peste tot Aura, Voinţa şi Dorul Său pelerin.

   „La început este Cuvântul şi Cuvântul este la Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul. Acesta este dintru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El este viaţă şi viaţa este lumina oamenilor.

   (Evanghelia Apostolului Ioan, 1, 1-4)

 

   Obârşia lumii este deci, Voinţa divină. Cele Şapte Zile ale Creaţiei nu sunt un proces natural în sine, ci sunt miracolul Voinţei şi Iubirii lui Dumnezeu înainte de timp şi de spaţiu, dinaintea începerii funcţionării întregului proces natural al cosmosului şi al omenirii. Cele cunoscute nouă prin derularea Evenimentului fenomenal al creaţiei le-am aflat prin revelaţia dumnezeiască, nu prin speculaţiile şi extrapolările ştiinţifice.

   Logosul Dumnezeu – Cuvântul dătător de viaţă, odrăsleşte şi înfrumuseţează Poemul Creaţiei Sale cu cuvintele omeneşti ales împodobite, ca o Corolă a Pomului cunoştinţei Binelui şi răului, rânduite diafan, serafic, armonios şi strălucitor în limpeziri liturgice pe Altarul Cosmosului unde este aşezată pururea Cartea Vieţii.

   Dumnezeu a săvârşit prin gândirea Sa, lucrarea naturală a Creaţiei Sale în cele Cinci Zile programate din veci, prin expresia-voinţă a Logosului: „Să fie!”

   În Ziua a Şasea l-a creat din Dragoste pe Om, prin Zidire divină, după Taina Treimii, după Chipul Său, Iubire-Adevăr-Libertate întru perspectiva Asemănării cu Creatorul, a Vieţii veşnice conferindu-i Şase Zile liturgice, de conlucrare, comuniune, creaţie, slujire şi slăvire iar pentru odihna sinelui său i-a binecuvântat  Ziua a Şaptea.

   „Aceasta este obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor!” (Geneză 2, 4)

   Zilele Creaţiei au fost făcute pentru Om, iar Omul a fost zidit pentru Zilele Creaţiei!

   După Ziua a Şaptea, Creatorul a întrupat în centrul Creaţiei, Edenul – Grădina Raiului prefigurând astfel Ziua a Opta, care va aprţine unui viitor al viitorului. Cele şapte Zile sunt ale timpului creat, în timp ce Ziua a Opta aparţine Veşniciei necreate.

   Ziua a Opta este înainte de Creaţie, în timpul Creaţiei, în vremea Re-Creaţiei după Chipul lui Hristos şi în ultima Creaţie transcendentă, cea întru mântuirea omului.

   Ziua a Opta va deveni pentru Omul creştin singura Zi Neînserată a veşniciei divine.

 

   Timpul creat are Şapte zile, iar vremea Veşniciei o singură Zi, cea nesfârşită.

   „Sfântul Simeon Noul Teolog prezintă prima Săptămână Mare a Creaţiei ca pe o imagine a istoriei mântuirii culminând în „ziua a opta” sau creaţia cea Nouă. Aceasta a fost inaugurată de Hristos şi aşteaptă manifestarea ei desăvârşită la a Doua Venire a Lui.” (Traites theologiques et ethiques, „Sources Chretiennes” 122, Paris, 1966, Editions du Cerf., p.107)

   Însemnătatea celor Şase Zile ale Creaţiei divine arată sensul a ceea ce s-a petrecut întru ele: „ca şase lucrări ziditoare” ale Ziditorului, prin care s-a făcut Universul, neţinând de durată, fiindcă acestea, Zilele se măsoară teologic, nu altfel.

   Fiind lucrarea lui Dumnezeu, acele Zile miraculoase nu se subordonează legilor firii care guvernează lumea, ci Tainei Celui de Sus. Experienţa omului firesc nu se poate proiecta până acolo, căci nu poate pătrunde, acest lucru  fiind rezervat doar aleşilor.

 

  Sfinţii Părinţi care au primit misiunea profetică să scrie despre Facere, subliniază lucrurile într-un mod cu totul deosebit: „în cele Şase Zile ale Creaţiei lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu, a avut  loc dintr-o dată, fiind spontană.” (Filocalia I-a)

 

   Sfântul Efrem Sirul înţelege că deşi Ziua creaţiei are 24 de ore, ea a fost cuprinsă de Dumnezeu într-o clipită: „Deşi atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi atât ziua, cât şi noaptea Zilei Întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare”. (Tâlcuire la Cartea Facerii, I, în The Works of Our Father among the Saints, Ephraim the Syrian, vol. 6, Moscova Theological Academy, Sergiev Posad, vol. 6)

 

   „Arhiva fosilieră, precizează savantul Părinte Serafim Rose, nu e mărturia celor Şase Zile, ci a istoriei lumii stricăcioase de după Facere. Cele şase Zile sunt dincolo de observaţia şi măsurătoarea ştiinţifică, fiind de un alt tip decât lucrurile pe care le măsoară ştiinţa. Durata lor în timp nu este măsurabilă de către ştiinţă şi nu se potriveşte cu nici o teorie ştiinţifică”. (Ieromonah Serafim Rose-Genesis, Creation and Early Man. The Orthodox Christian Vision. Saint Herman of Alaska Brotherhood, Platina, California, SUA, 2000, p.65)

   De la Soborul de Taină angelic  al Heruvimilor, Serafimilor şi Arhanghelilor, Domnul a zburat pe aripile Vântului, uimind Stelele şi Luceferii din jur, risipind Norii albi cu strălucirea Feţei Sale, punându-şi în tunet tăria glasului Său, iar în neobositele izvoare cu undele albastre-argintii euforia Bucuriei, dezvelindu-ne Temelia lumii:

   „Şi S-a suit pe Heruvimi şi a zburat; zburat-a pe aripile vîntului…

   De strălucirea feţei Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină şi cărbuni de foc.

   Şi a tunat din cer Domnul şi Cel Preînalt a dat glasul Său…

   Şi s-au arătat izvoarele apelor şi s-au descoperit temeliile lumii.

      (Ps. 17, 12, 14-15, 17)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Armoniile Divine”

Al. Florin ŢENE: Jocul de șah

În ultimii doi ani, până la pensionare, Doru-Sorin nu mai avea răbdare. I se părea o veşnicie cele şaptesute trezeci de zile până la marea zi a ieşirii la pensie. I se urâse să se scoale zilnic la patru dimineaţa, să ia primul tramvai care să-l ducă la întreprinderea unde lucra. Sub această aşteptare s-a rostogolit timpul peste el. Între timp i-a murit soţia într-un accident de circulaţie, pe care a îngropat-o cu bruma de bani strânşi pentru un tratament la Băile Olăneşti. Nu de puţine ori se gândea când au trecut 39 de ani de muncă. De la decesul jumătăţii mitologice, Sorin îşi „omora timpul” jucând şah de unul singur, după ce se întorcea de la servicu, iar în timpul verii ieşea pe banca din faţa blocului să joace o partidă de şah. . „De ce să mă bucur, dacă nu mai este Maria? Fără ea totul pare pustiu. N-am cui să-i spun că azi l-am bătut la şah pe Doru“.   

În ziua pensionării colegii i-au făcut cadou un costum de haine, o umbrelă şi un geamantan.

– Pentru călătorii nenea Sorin!

– Să ai viaţă lungă, cu sănătate!

I-au urat colegii, într-o mică ceremonie, organizată în clubul unităţii. Emoţionat a mulţumit cu glas stins. Singur şi abătut a ieşit pe poarta unităţii pe unde a intrat şi ieşit de mii de ori. Portarul l-a salutat ca de obicei. Strigându-l din urmă:

– Pensie îndelungată!

Ajuns acasă Doru-Sorin puse costumul în dulap, umbrela pe cuier şi geamantanul îl aranjă deasupra şifonierului de pe hol. Primele zile s-au scurs ca nişte reptile ce se târăsc pe un teren nisipos. Până la urmă, simţind nevoia de a sta de vorbă cu oamenii, şi-a luat cutia cu piesele de şah, şi a ieşit din apartament. A coborât cele două zeci de trepte şi a luat-o agale spre barul din colţul străzii, unde din când în când, mai ales la salariu, se ducea să bea o bere, să mai audă o vorbă. „Aşa … ca birjarii la botul calului, după ce a făcut un transport.”. Piesele zornăiau în cutie, parcă se certau. „Au îmbătrânit odată cu mine şi acestea. Le am amintire de la bunicu’. Îmi spunea că sunt făcute de puşcăriaşii de la Ocnele Mari. Doamne, doamne, cum a trecut timpul. Parcă ieri mă mângâia pe cap şi-mi repeat un citat din Romain Rolland: Sorin, să şti, că…acolo unde caracterul nu există, nu există nici om mare, nici artist mare, nici mare om de acţiune. Puţin importă succesul. Trebuie să fii mare, nu să te prefaci că eşti”.   

Cu aceste gânduri a intrat în Cafe-Bar. Mirosul de alcool amestecat cu fumul de ţigară îl îngreţoşă. Era pe punctual de a se întoarce, când se auzi strigat.

– Sorin! Vino aici, la masa mea!

Îşi îndreptă privirea spre locul de unde venise chemarea. Prin fumul de-l tai cu cuţitul, îl zării pe vecinul Mărin. Se îndreptă spre el.

– Stai aici!

Se aşeză, punând cutia pe masă. Se uită în jur. La fiecare masă era câte o faţă cunoscută, de prin blocurile vecine.

– Ce bei?

– O bere! Dar … fac eu cinste. Este prima mea zi de pensie.

– Felicitări! S-o mănânci cât mai mulţi ani!

– Mulţumesc! Tu ce ai băut?

– Un carcalete!…Doina! Adu aici un repetir şi o bere pentru noul nostru pensionar. E prima zi!

Ceilalţi auzind de acest eveniment, toţi pensionari din cartier, ridicară paharele şi îi urară sănătate şi pensie lungă. După ce sorbiră câte o gură din pahare, Marin îl întrebă.

– De ce ai adus şahul?

– Să jucăm. Să mai treacă timpul, şi mintea să nu lenevească. Vorba latinului… „minte sănătoasă în corp sănătos”!

Şi se apucară să aşeze piesele pe tabla de şah. După un timp, pe neobservate, mai toţi consumatorii de la celelalte mese, se strânseră în jurul lor, luând scaunele cu ei. După două ore, partida s-a încheiat cu victoria pieselor albe. Cei doi „beligeranţi” îşi strânseră mâna, după care goliră paharele.

– Marine, plec. M-am intoxicat cu atâta fum de ţigară. Mâine ne vedem iarăşi aici.

– Da …! Continuăm să jucăm.

După o săptămână şi ceva, şi-a luat cutia de şah sub braţ şi cu paşi agale s-a îndreptat spre barul de la colţul străzii. Uşa era deschisă şi se vedea cum un fum albastru de ţigară năvălea Dar pe Marin nu-l vedea. „Poate vine mai târziu … ”. Se aşeză la aceaşi masă, punând cutia cu piesele de şah alături.

– Doamna Doina, vă rog aduceţi-mi o sticlă de bere!

Femeia, trecută de prima tinereţe, dar păstrând frumuseţea femenină încă, a ieşit pe uşiţa de la bar, şi îi puse sticla pe masă.

– Mulţumesc! L-aţi văzut pe Marin?

Femeia se uită la el câteva clipe, mirată, şi-a rotit privirea în jur la cei şapte pensionari care îşi sorbeau liniştiţi băutura din pahare, apoi cu un glas ce exprima o durere, îi răspunse:

– Nu aţi auzit domnule Sorin ce s-a întâmplat?

– Nu!

– Azi, se împlinesc opt zile de când l-au înmormântat.Dumnezeu să-l odihnească!

– Văd că ai venit cu şahul. Facem o partidă?  L-a întrebat Vasile.

– Sigur! Sorin a deschis cutia şi a luat în palme doi pioni de culori diferite.Ce alegi? – Dreapta! Deschise palma.

– Soarta a hotărât! Joc cu negrele… cu toate că nu-mi place culoarea asta.

– Dacă doreşti, facem schimb!

– Nu! Acesta e norocul!

– M-ai învins! Mâine îmi iau revanşa.  Se consolă Vasile.

Îşi strânseră mâinile.

– Bine. Vin la aceaşi oră. După care se ridică, îndreptându-se spre bar.

– Doamna Doina, puteţi să ţineţi şahul aci? Să nu vin în fiecare zi cu el.

– Sigur! L-a luat şi l-a aşezat sub tejghea.

– Vă salut domnilor! O zi bună în continuare…

 Acel mâine se făcură trei săptămâni. Sorin a trebuit să plece la ţară să culeagă prunele de vară. Întors în oraş într-o vineri, cum l-a văzut doamna Doina a scos şahul de sub tejghea şi îl întinse lui Sorin.

– N-a jucat nimeni cu el. N-avea cine să joace, că pe Vasile l-a luat Domnul!

– Îmi pare foarte rău! Dumnezeu să-l aibe în paza Lui!

– Mai sunt aici colegi de… pensie.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Jocul de șah”

Anatol COVALI: Catrene albe*


1
*
Bătrân şi singur
îmi car în spate anii .
Câteva vreascuri,
umezite de lacrimi.

2

Greierul cântă.
Furnica se opreşte
câteva clipe
ca să îşi şteargă fruntea.

3

Lumina lunii,
delicată maramă
pusă pe stele
ca iar să ne vrăjască.

4

Aprilie trist.
Florile de pe ramuri
înzăpezite
şi speriate de moarte.

5

O adiere
a trecut pe aproape
înmiresmată
şi cu rouă pe gene.

6

În cânt de păsări
se sărută-n poiană
flori şi albine
şi razele de soare.

7

Ploaie de vară.
Fete ce se cred nimfe
râd şi dansează
cu tinereţea-n sânge.

8

O magnolie
ne înfrumuseţează
clipa iubirii,
care de-abia începe.

9

Un brad pe culme.
În jurul său numai stânci.
Singurătate
în mine şi-n natură.

10

Ieri primăvară.
Când a fost vară, toamnă
că azi e iarnă,
e ger şi-ntruna ninge…

11

Octombrie , iar
îşi şterge de pădure
mii de peneluri
cu culori diferite.

12

Sub mii de stele
rătăcesc toată noaptea
de unul singur,
sub zdrențele tristeții.

13

Sfârşit de toamnă.
Primii fulgi de zăpadă
mă bat pe umeri
cerându-mi să le surâd.

14

Toamnă târzie.
Ca pomii din livadă
tristeţe scutur
din pomii amintirii.

15

Noapte de iarnă.
Mie mi-e cald, dar fulgii
tremurând de frig
îmi cer să-i iau în casă.

16

Sunt sigur că-ai fost.
Urmele paşilor tăi
sunt pe troiene
şi-ar vrea să îmi vorbească

17

Sute de garduri
care mă înconjoară
şi niciun pârleaz
pe care să mă caţăr.

18

Ce mare pictor
a zugrăvit pe dealuri
tabloul toamnei
în culori pastelate?

19

Privesc în transă
pământul însângerat.
Maci roşii pe câmp,
pe care-i simt şi-n mine.

20

O adiere
şi păpădiile plâng
după puful drag,
care mă înconjoară.

21

În zorii zilei,
cu picioarele goale
prin stropi de rouă
cu răcoare divină.

22

Cireşi în floare.
Şi vântul se opreşte
ca să le-admire
mirabila splendoare.

23

Două rândunici
stau triste lângă locul
unde-a fost cuibul,
casa lor părintească.

24

Regina nopţii
sărută cu miresme
Calea Lacte
ce clipește șăgalnic.

20 martie 2020

 

***

25

Soarele-aleargă
de-o viaţă după lună
şi nu o prinde
chiar dacă-o mai zăreşte.

26

Acelaşi pârleaz.
Ieri săream pe de-asupra,
astăzi mă caţăr
atent să nu alunec.

27

Privighetoarea
îşi învaţă lângă cuib
puii să cânte
şi cum spre-nalt să zboare.

28

Melcul cotobelc
se mută-n altă parte
cu casă cu tot,
încet şi fără grabă.

29

Pârâu limpede.
Nu i-a întâlnit încă
pe ai mei semeni,
cu a lor răutate.

30

Ploaia de vară.
În urma ei, splendoarea
curcubeului,
legământul iubirii.

31

Salcia plânge.
Sunt Floriile şi ea
are doar muguri
ce-abia se văd pe ramuri.

32

Pe-o bancă veche
sub cireşul în floare,
prima iubire
învaţă să sărute.

33

E primăvară.
Cu iarna în suflete
bătrâni pe alei
oftând din nostalgie.

34

Ameţită de
miresmele florilor
albina doarme
sau doar se odihneşte?

35

Mii de brânduşe
îmi zâmbesc şi m-anunţă
că primăvara
a învins iarna crudă.

36

Floarea soarelui
îşi zăreşte iubitul
şi dacă plouă
din norii negrii-ntruna.

37

Privighetoarea
cântă anul acesta
cu mult mai bine
şi pare fericită.

38

Firul de iarbă
se bucură când vede
că nu e singur
pe pajiştea-nflorită.

39

Doar o potecă
în pădurea în care
sunt numai cioturi
visând să-nmugurească.

40

Broasca, urcată
pe o frunză de nufăr
se crede-o zână
iubită de-un Făt-Frumos.

41

Vară. Arşiţă.
Florile ofilite
visează nouri
preschimbându-se-n ploaie.

42

Lângă cascadă
în miresmele apei
îmi spăl sufletul
împovărat de gânduri.

43

Toamnă târzie.
Liliacul a-nflorit
a doua oară
crezând că-i primăvară.

44

Se duc cocorii.
Natura îi priveşte
înlăcrimată
șoptind: La revedere!

45

Azi noapte pomii
şi-au pus pe ramuri stele
înmiresmate
de noua primăvară.

46

Natura n-are
momente de linişte
desăvârşită
nici măcar o secundă.

47

Omul. Duşmanul
de moarte al naturii
şi al lui însuşi
când crede c-o domină.

48

Calea Lactee
ar deveni pe Pământ
o potecuță
plină doar de bălării.

21 martie 2020

***

 

49

Implor destinul
ca ultima mea clipă
să întârzie,
să rătăcească drumul.

50

A căzut o stea.
Un suflet se grăbeşte
ca să o prindă
şi să o strângă-n braţe.

51

O buburuză
mi se urcă pe deget
şi zboară spre-apus
ca să-mi arate drumul.

52

Orice armăsar
devine până la urmă
o biată gloabă
la abatorul morţii.

53

Lacul albastru
împodobit cu nuferi.
Ţipăt de broaşte
ce se dorește doină.

54

Plutind în gânduri
lebăda vieţii mele
se pregăteşte
să cânte-ntâia oară.

55

Drumul acesta
plin de poteci îmi pare
un miriapod
pe care-îmi umblă viaţa.

56

Alb pretutindeni.
Nori deşi, imenşi şi negrii.
Fulgi mari şi veseli
se zbenguie prin mine

57

Florile-n glastre
privesc cu nostalgie
grădina-n care
ar fi vrut să trăiască.

58

Zgomot de drujbe.
Cuiburile zdrobite
sub copacii frânţi
de oameni fără suflet.

59

În colivie
pasărea-nlăcrimată
visează zboruri
prin splendide azururi .

60

Ciudat cimitir.
La fiecare mormânt
cântă un greier
cu lacrimi în sunete.

61
Razele lunii
mângâie cu tandreţe
somnul naturii
atât de plin de viaţă.

62

Efemeride :
Roua şi micul flutur
iubind o floare
ce-o să se ofilească.

63

Amurg de toamnă
străbătut de regretul
amurgului meu
care se înserează.

64

Cerşetorul orb
ascultă cu-ncântare
privighetoarea
şi fermecat suspină.

65

Calea Lactee
mă cheamă s-o străbat.
Prefer Pământul
cu bune şi cu rele.

66

Noapte senină.
În oglinda lacului
zâmbetul lunii
care-îşi admiră chipul.

67

Mă uit la buchet.
Lacrimile florilor
mă înfioară.
Și întristat le primesc.

68

Astăzi te mângâi
iarbă sub care mâine
voi fi ţărână
din care-ai să sorbi seve.

69

Dintre-anotimpuri
primăvara rămâne
miracol unic
dat de divinitate.

70

Vând coliere
din lacrimi înşirate
pe firul vieţii
ce-n curând se va rupe.

71

Pe naiul său vechi
vântul rece al toamnei
cântă o doină
tulburător de tristă.

72

Numai natura
îmi cunoaşte sufletul
până-n străfunduri
şi îl mângâie tandru.

73

Ţânţar obraznic.
Şi-a pus în gând şi-i place
să-mi strice somnul
în care-abia venisei.

74

O căprioară.
Omul cu puşca-n mână
ocheşte zâmbind.
şi cu satisfacţie !

75

Copacul uscat
tresare când pe-o creangă
vede o floare
cum ţâşneşte din mugur.

76

Noapte. Furtună.
În sufletul meu însă
e-o primăvară
care-l face să cânte.

77

Sunt multe drumuri,
dar această potecă
n-are pereche
şi mă-ndeamnă s-o bântui.

78

Întoarcere în timp
pe meleaguri iubite.
Melancolie.
Bucurie. Tristeţe.

79

Cu lacrimi în ochi
las în urmă pădurea
care mă cheamă
foşnind neliniştită.

80

Soarele-i gelos
pe lună, căci ea vede
întunericul
din noi şi din natură.

22 martie 2020

 

81

Puii din cuibar
cheamă cu disperare
mama ucisă
de cei ce îşi spun oameni.

82

Înmiresmată
de a nopţii regină,
o adiere
îmi mângâie fiinţa.

83

Ce sacrilegiu
să iei viaţa florilor
culegându-le
ca să le pui în glastră.

84

Un pescar pe lac
vrea ca-n nada undiţei
să prindă luna
care-i pare un peşte.

85

Culcat în iarbă
ascult amintirile
depănând poveşti
atât de minunate.

86

Cimitir nou.
În prea multe morminte
copii şi tineri,
plecaţi mult prea devreme.

87

Toamna e-o doamnă.
Întâmpină-n prag iarna
cu crizanteme
sperând să fie blândă.

88

Privighetoarea
cântă fără să-i pese
cine-o ascultă
sau n-o bagă în seamă.

89

Din vârf de munte
admir cu încântare
desăvârşirea
risipită pe dealuri.

90

Prin ce miracol
îşi regăseşte cuibul
mica rândunea
când revine acasă ?

91

Cu lacrimi în ochi
în livada-nflorită
bătrâni nostalgici,
ţinându-se de mână.

92

Chiar şi zăpada
poate să-ntinerească
devenind apă
de sprintene pâraie.

93

Privesc natura
şi ea pe al meu suflet
scrie catrene
ce sufletu-mi încântă.

94

Nu mâna-ntinsă,
ochii cerşetorului
m-au oprit din drum
ca să îi dau ofrandă.

95

Pe-o floare albă
un fluture albastru
se visează cer
pe care nu-i niciun nor.

96

Luna sărută
ochii florii în care-s
raze de soare
captive în miresme.

97

Din amintire,
cele mai minunate
sunt livezile
copilăriei mele

98

Melancolie.
Stau lângă crizanteme.
În gânduri ninge
deja şi vântu-i rece.

99

În sufletul meu,
pajişte înflorită.
Cântă un greier
fără ocupaţie.

100

Plouă şi tună
norii pocnesc din bice
strălucitoare
zeci de fulgere frânte.

101

Fiecare an
cu patru anotimpuri.
Doar viaţa noastră
nicicând nu le repetă !…

102

Afară-i viscol.
Brusc îmi aduc aminte
de prima ceartă,
de lacrimile tale.

103

Alee cu tei
în suflet şi-n inimă
blânde miresme,
tari și amețitoare.

104

Cerul ne-ndeamnă
să căutăm într-însul
steaua pe care
vom poposi odată.

105

Soarele iese
din mare şi-şi scutură
razele ude
care-ncep să se zvânte.

106

Degeaba-i umbră
sub nuc, când pasiunea
noastră-i dogoare
ce ne mistuie-ntruna.

107

Mi-aş vrea mormântul
în mijlocul livezii
copilăriei
ce nu se mai întoarce.

108

De voi reveni
în altă viaţă, m-aş vrea
privighetoare,
ca să îţi cânt întruna.

109

Când ciocârlia
adoarme obosită,
cântă şi în somn
ce n-a terminat ziua.

110

Mi-ar plăcea să pot
să desenez aceste
miresme tandre
ce-mi mângâie sufletul.

111

Numai livada
cu toţi pomii în floare
şi-nmiresmată
ne mai poate împăca.

112

În ghioceii
din buchetul dăruit
văd sufletul tău
și inima-ți rănită.

23 martie 2020

 

113

Un greier cântă.
Chiar şi privighetoarea
este vrăjită
de trilurile sale.

114

În scrinul vieţii
veţi găsi printre molii
umbrele mele
dorind să le daţi viaţă.

115

Eu şi umbra mea
ne -ntrebăm care din noi
este cel real
şi care se preface.

116

Admir stelele
privind extaziate
splendoarea lunii
colindând printre nouri.

117

În amintire
aş dori să mai străbat
chiar şi coclauri,
numai să fiu acolo.

118

Pădurea dragă
mă priveşte mirată,
ca pe un străin
care îi pare straniu.

119

Lângă un cactus
se-nvârte o albină
vrând să-l înţepe,
dar este înţeapată.

120

Iapa blajină
priveşte cu dragoste
mânzul zburdalnic
care n-are astâmpăr.

121

De-o săptămână
ninge fără-ncetare
mi-e dor de lună
şi de Calea Lactee.

122

Buruieni şi flori.
Ce mult se aseamănă
lumile noastre
cu aceleaşi contraste.

123

Privesc în palmă
drumul vieţii şi nu ştiu
unde mă aflu:
pe-un drum sau pe-o cărare ?

124

Din rug de flăcări
inima mea a ajuns
o lumânare,
care deabia pâlpâie.

125

Trecători grăbiţi
merg cu ţigări în gură
pe-aleea cu teii
ce-au înflorit de curând.

126

Sfârşit de toamnă.
Nicio frunză pe ramuri.
Ploi, vânt şi brume…
Ce aproape e iarna !

127

Mă uit la viaţa
pe care am trăit-o :
O buturugă
care-ncet se usucă.

128

Văzându-mă trist
natura a început
să verse lacrimi
ca să mă consoleze.

129

Zărind cosaşul,
florile din pajişte
pălesc văzându-l
că seamănă cu moartea.

130

Ploaia de vară
îmi mângâie zâmbetul
cu stropi jucăuşi,
care-îmi spun că le sunt drag.

131

Aceeaşi lună,
aceeaşi bancă veche
pe care-s singur
visând la vremi trecute.

132

O ciocârlie
s-a rătăcit în azur
şi nu regretă
că-n jur e doar lumină.

133

Soarele s-a vrut
pictor şi a zugrăvit
o floare care
îi seamănă întru totul.

134
Cât de străină
îmi pare azi livada
în care am zburdat
când n-aveam nicio grijă.

135

Un fluture alb
ameţit de lumina
felinarului
pe care-l port în mână.

136

Privesc coliba
copilăriei mele
şi-mi vine să plâng
că am trăit într-însa.

137

Plouă. Şi nu ştiu
dacă-n sufletul meu
sau în natură
este această ploaie.

138

Mi-aduc aminte
de clipa când ai ales
altă potecă
fără să spui nimica.

139

Frunze uscate.
Ce mult se aseamănă
cu viaţa noastră
şi dragostea cu ele.

140

Fulgii par fluturi
ce dansează prin aer
zbenguindu-se
ca nişte copii veseli.

141

Floarea aceasta
atât de minunată
va fi în curând
numai praf şi pulbere.

142

Când voi fi pământ
aş dori ca din mine
să răsară flori
în care să-mi vezi ochii.

143

Inimă-n cârje,
suflet cu storuri trase,
un pumn de clipe
care-îmi ard degetele.

144

Pe malul mării
privesc trist cum soarele
se-neacă-n valuri
şi nu am cum să-l salvez.

24 martie 2020

Continue reading „Anatol COVALI: Catrene albe*”

Corneliu NEAGU: Apusul

APUSUL

 

Mă tulbură și-acum privirea ta

venind din amintirile pierdute

pe marginile unui ciob de stea

dintr-un văzduh cu forme nevăzute.

 

Mă-ndepărtez, cu sufletul mai greu,

de umbrele din karma-ți temerară

ce-ajung pe căile din vis mereu

să-mi tulbure tăcerea către seară.

 

Dar încă sper că pot să regăsesc

mirajul clipelor de altădată

când amândoi, iubindu-ne firesc,

ne întâlneam cu inima curată.

 

Acum chiar timpul pare încărcat

de mitice poveri necunoscute,

ce mi se-aștern în cuget ne-ncetat,

cu vorbe fără duh, întreținute.

 

Iar vorbele-ți strâmbate nefiresc

ajung, arzând în mine ca o rană,

când fără voie stau să te privesc

pe ciobul stelei care se destramă.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

30 martie 2020

 

Ioana STUPARU: Poeme creștine

Dorire ţie, om bun de pe Pământ!

 

Să-ţi iei inima-n braţe, ca-n seara de Ajun,

Să fii cu ochii minţii mereu în contemplare

Să construieşti altare anilor ce-au trecut,

Să păstrezi spuză-n vatră, clipelor viitoare!

 

Să nu râvneşti mai mult decât îţi este dat,

Să porţi cu tine dragul de seminţia fiinţei,

Să-ţi fie gândul Stâlp Drept şi Luminat,

Să-ţi împlineşti menirea cu Litera Credinţei!

 

                                             8 septembrie 2019, Bucureşti

 

 

Cu gândul, cu vorba, cu fapta…

 

Izbindu-mă de ecoul

gândurilor mele,

M-am oprit la

poalele muntelui,

Pregătindu-mă să şterg

urmele tălpilor

însângerate de spini.

Ca să nu mai găsesc

drumul înapoi…

*

Auzindu-mi

durerea vorbelor,

M-am oprit la

poalele Templului,

Pregătindu-mă să spăl

cu lacrimile mele

Treptele pe care

trebuie să le urc.

Ca să pot privi

înapoi, cu îngăduinţă…

*

Văzând culorile

faptelor mele.

Am îngenunchiat

cu smerenie…

Căinţa şi rugăciunea

să-mi spună când

a sosit timpul să bat

la Uşa Templului,

ca să mi se deschidă…

 

 

Balada copilului părăsit

 

Ziuă primenită,

De Timp asmuţită,

De Zori însoţită,

De Soare iubită,

De CER dăruită.

 

Sub un Dud bătrân,

Pruncuşor de sân,

Cu drag alăptat,

Cu grijă-nfăşat,

Doarme liniştit

De Îngeri păzit.

 

E prea mititel,

N-are ştire el,

Că l-a părăsit

Chiar din Răsărit,

Mamă nenuntită

Din Drag păcălită,

De Lume vorbită,

De Părinţi urâtă.

 

Pe la Prânzişor,

Pe Cer fără nor,

Trecea Barza-n zbor.

Şi măre-auzind

Copilaş plângând,

Văzduh răsunând,

Pământ suspinând,

 

De sus a privit,

Măre c-a zărit,

Cum dintr-un tufiş,

A pornit târâş

Şarpe gălbior,

La trup mărişor.

Din ochi scânteia,

Din limbi şuiera,

Simţind de departe

Pruncuşor de lapte.

 

Flori se răzvrăteau,

Vrăbii se-agitau,

In cor ciripeau.

Ajutor cereau.

 

Barza s-a lăsat

Într-un zbor rotat,

Şarpele de cap

Când a apucat

Pe loc l-a mâncat

Pruncul a salvat.

Continue reading „Ioana STUPARU: Poeme creștine”

Alexandru NEMOIANU: Poate

Întreaga lume stă sub semnul unei molimi care este prezentată ca distrugătoare. Până în momentul de față sunt câteva sute de mii de oameni care s-au îmbolnăvit și câteva zeci de mii de oameni care au murit, cei mai mulți având condiții medicale grave pre-existente, zice-se, ca urmare a acestui virus, asta la o populație globala de peste șapte miliarde de oameni. Desigur orice pierdere de viață omenească este dureroasă și ar trebui evitată. În același timp, rămâne un fapt esențial și singura certitudine absolută, că oamenii sunt muritori. Acestea fiind spuse ar trebui să vedem despre ce este vorba.

Încă de la începutul veacului trecut(XX) și mai exact din 1917, lumea a fost confruntată cu virusul gripei. La acea vreme acest virus a fost numit ‘influența spaniolă” și câteva milioane de oameni i-au căzut victima. Iar după aceea, epidemii de gripă au lovit lumea periodic, dar fără aceiași violență. Între timp virusul gripei a fost studiat, au fost instituite reguli de igienă mai stricte și au fost aflate și diferite medicații care, fără să distrugă virusul, atenuau simptomele bolii. În același timp virusologii, specialiștii, au aflat că de fapt suntem confruntați cu o sumedenie de viruși care au capacitatea de a se preschimba, de a se “muta”, cu enormă repeziciune. Din acest motiv este aproape cu neputință de aflat un vaccin. Când un vaccin pentru o formă de virus a fost aflat, o altă varianta a virusului erupe. În esență o asemenea nouă varianta de virus este cea cu care este confruntată azi omenirea, ’coronavirus”. Fără îndoială că,destul de repede, oamenii de știință vor află un vaccin împotriva lui și o medicație care să facă boala curabilă. Până atunci însă va trebui ca toți oamenii să respecte regulile de igienă și de prevenție clasice: spălatul mâinilor, evitarea aglomerațiilor, etc. Ar trebui însă mereu să păstrăm dreapta măsură, să nu cădem în panică și exagerare. Numărul celor bolnavi este mic, foarte mic. Acest lucru poate fi văzut lesne. Fiecare dintre noi să își răspundă la o întrebare simplă, ”câți oameni bolnavi cunoaște personal”. Deci câți cunoaște personal, nu din zvon sau știre TV. În același timp există încă o împrejurare care produce exagerare.

Virusologii au ajuns cei care dau directive și care au pe mână mijloace financiare mari. Este greu de crezut ca ei se vor lăsa de aceste foloase de buna voie. Așa cum nu se lasă de foloase cei care cauta “criminalii din cel de al doilea război mondial”. Ei continua vânătoarea chiar și în condițiile în care prezumtivii “criminali” ar urma să aibă peste o sută de ani. Iar până îi află folosesc banii pentru ei.

În același timp însă să privim care este reacția factorilor politici, a cercurilor de putere.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Poate”

Victor RAVINI: Cercetarea deficitară a Mioriței

Cercetarea Mioriței s-a făcut cu o metodologie deficitară, învechită și a dus la o înțelegere greșită a textului. S-a crezut că ar fi vorba de o crimă josnică, iar ciobanul ar fi un om laș, care acceptă moartea fără împotrivire. Așa s-a ajuns la denigrarea ciobanului, a românilor și la ura față de cea mai frumoasă poezie a strămoșilor noștri. Eu analizez Miorița cu o metodologe științifică, învățată la Universitate în Suedia și arăt pe ce criterii a fost considerată de occidentali ca fiind una din cele mai valoroase capodopere din literatura universală. În Miorița natura este divinizată, divinitatea umanizată, iar omul e îndumnezeit. Miorița este etern valabilă și actuală, ca un ghid de înălțare spirituală pe culmile poeziei și spiritualității, a oricărui om, de orice religie, de pe toate meridianele. A denigra Miorița sau a îl defăima pe Eminescu este mai grav decât a pune la cale o crimă împotriva identității noastre naționale. Este o gândire bolnavă.

Metodele de cercetare științifică evoluează și se îmbunătățesc de la o generație la alta. Noi avem acum alte mijloace de informare decât au avut predecesorii noștri, putem citi cărți care încă nu apăruseră pe vremea lor, avem o vedere mult mai largă decât aveau generațiile anterioare și este normal că noi gândim mai altfel decât au gândit savanții, care au fost ce au fost și nu mai sunt. Metodele cercetătorilor anteriori ai Mioriței, în măsura în care au avut vreo metodă clară, nu mai corespund exigențelor științifice de azi. Cu așa metodologie cum era cândva, nici nu e de mirare că s-a ajuns la concluzii care au stârnit nedumeriri sau amărăciune și ne-au indus în eroare pe cam toți dintre noi cei mulți. O sumedenie de interpretări contradictorii au dus la defăimarea poemului nostru național, la ponegrirea ciobanului și la discreditarea românilor în general. Interpretările predominante și bine trâmbițate ale Mioriței, oricât de binevoitoare ar vrea să fie, sunt o insultă națională. Dacă nu facem o nouă cercetare, atunci o avem numai pe cea veche. Miorița trebuie pusă în discuție dintr-o nouă perspectivă, luminoasă și pătrunzătoare, cu metode noi de analizat.

Cea mai amplă și mai amănunțită analiză a variantelor Mioriței a făcut-o Adrian Fochi în masiva sa monografie din 1964, aspru criticată încă de la apariție. Fochi aplică metoda cantitativ-statistică, respinsă de către Mircea Eliade cu fermitate, pe motiv că statisticile și diagramele nu pot explica conținutul de idei, de sentimente sau frumusețile poetice și nicidecum nu pot desluși mesajul literar. Fochi se alătură tradiției instaurate de alți cercetători renumiți, care cenzurează Miorița. Ei vor să eliminăm tocmai cele mai frumoase versuri din poem, pasaje întregi. Să nu fi știut ei, oare, că imperativul fundamental al cercetării științifice interzice modificarea textului cercetat?

Fochi are un întreg capitol de 40 de pagini în care caută coșciuge prin toate țările, din Irlanda și Scandinavia până în China, cu ajutorul cărora ne explică în ce fel trebuie să înțelegem Miorița. Cum ne ajută coșciugele din alte țări să înțelegem răspunsul ciobanului? Fochi scapă din vedere că în Miorița nu este niciun coșciug și niciun mort. Fochi afirmă (la pag. 529) că sensul Mioriţei „este apărarea de puterea malefică a mortului”. Eliade este de acord cu el. Mai mulți cercetători iluștri reduc Miorița la un bocet, la un program de înmormântare, la frica de strigoi. Eliade (pag. 243) confirmă fără rezerve părerea lui Brăiloiu, H. H. Stahl și Fochi, după care Mioriţa este un bocet și că bocetul oilor din Miorița are aceeași funcțiune ca și bocetele obișnuite de la cimitir. Eliade afirmă că Miorița descrie una din acele „Numeroase ceremonii funerare… [ce] trebuie să fie efectuate ca să împiedice mortul să ‘devină nefast‘ și să se întoarcă printre cei vii, sub formă de strigoi” (pag. 235). Pentru criminalitate și pentru frica de strigoi admiră occidentalii Miorița?

George Călinescu afirmă cu tărie că Miorița este un mit fundamental. Eliade, fără a se referi la Călinescu, la Ovid Densusianu sau la alții care susțin aceeași idee, îi condamnă pe toți cei care văd în Miorița un conținut mitologic. El pune în valoare interpretarea juridică a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös) și a lui Fochi.

Cercetarea anterioară este încoronată cu contribuția științifică a lui Mircea Eliade la înțelegerea Mioriței, în De la Zalmoxis la Gengis-han, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1980. Eliade prezintă mai pe larg istoricul cercetării anterioare (23 de pagini), decât propriul său aport (5 pagini). El răstălmăcește mesajul literar al străbunilor și oferă propriul său mesaj personal, ca și cum ar fi mesajul lăsat de străbuni ca testament. El prezintă ciobanul ca un introvertit contemplativ, resemnat, pasiv față de „teroarea istoriei” și afirmă că acesta înfrumusețează tragismul și absurditatea morții sale ca o nuntă fericită, pentru a suporta moartea mai ușor. În loc de argument, el susține că așa am făcut noi, românii, întotdeauna și am înfrumusețat tragismul istoriei țării noastre, ca să suportăm mai ușor „teroarea istoriei”. În acest fel, Eliade pune ștampila de subiectivism pe cărțile de istorie scrise de către români și trezește suspiciunea străinilor față de felul cum își prezintă românii propria istorie.

Eliade afirmă că Miorița prezintă reacția poporului „în fața invaziilor și catastrofelor istorice” și zice la pagina 249: „Deși ești gata să săvârșești orice, cu toate sacrificiile și oricât eroism, ești condamnat de istorie, aflându-te la răspântia invaziilor (…) în vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste. Nu există apărare militară sau politică eficace în fața ’teroarei istoriei’ prin simplul fapt al inegalității zdrobitoare între invadatori și popoarele invadate”. El dă verdicte pe un ton neobișnuit într-o lucrare științifică de importanță majoră: „ești condamnat de istorie…nu există apărare.” Cui îi folosește un asemenea mesaj sceptic și descurajant, care ne îndeamnă să ne resemnăm și să stăm pasivi, ca indivizi și ca națiune, în fața agresorilor?

Eliade nesocotește lupta înverșunată a românilor împotriva „terorii istoriei”, propovăduiește resemnarea și confundă patriotismul cu auto-compătimirea. Mila față de noi înșine nu poate fi cea mai constructivă formă de patriotism. Eliade proiectează asupra ciobanului din Miorița propria sa deznădejde cu care privea situația României, propriul său pesimism, fatalism și resemnarea sa față de „teroarea istoriei”, așa cum l-a terorizat pe el personal. Teoria lui despre „teroarea istoriei” este o concepție personală, tristă, pasivistă și fără speranță, ce ne propune la toți o viziune întunecată, tragică asupra istoriei, fatalistă, fără optimism. Teoria cu „teroarea istoriei” poate fascina pe oricine cunoaște istoria superficial, se află într-o depresiune psihică și îl apucă mila de sine însuși. Luată în serios, este o teorie descurajantă, deprimantă și nocivă, menită să ne dezarmeze, ca să stăm pasivi în fața vrăjmașilor, să facă ce vor vrea cu noi.

Felul în care Eliade aplică teoria sa la istoria României contravine afirmației hotărâte, publicate anterior de către patru savanți români co-semnatari, care nu s-au zbătut să aibă renumele internațional al lui Eliade, dar își cunosc mai bine țara pentru care s-au zbătut. Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chițimia și Gheorghe Vrabie resping interpretările care atribuie ciobanului resemnare, fatalism și o atitudine contemplativă. Ei zic: „De altfel și bunul-simț respinge interpretările arbitrare pomenite, deoarece un popor care timp de două mii de ani și-a apărat cu străjnicie libertatea împotriva cotropitorilor, din afară și împotriva asupritorilor dinăuntru, nu este nici resemnat nici fatalist, nici nu dorește moartea ca pe o ‘mireasă’ a lui și a lumii.” Orice român cu cugetul limpede poate fi de acord cu cei patru.

Eliade e convins de zădărnicia optimismului: „Dar este în zadar să se caute ’optimismul’ Mioriței (…) Nu se poate vorbi despre optimism pentru că este vorba de o revelație tragică” (pag. 248). El vede tragism în Miorița și vrea să transfere asupra tuturor românilor propriile sale concepții pesimiste despre viață și despre istorie, în răspăr cu spiritul de libertate și de combativitate al națiunii noastre, ca să nu fie singur cu ideile sale tragice. El propovăduiește resemnarea în fața terorii istoriei, cu toate că asta contravine intereselor noastre, ale fiecăruia și ale națiunii. Eliade are o interpretare strict personală a istoriei propriei sale patrii și, în apărarea lui, aș zice că el nu și-a dat seama că realitățile istorice și bunul-simț îl contrazic.

O altă teorie importantă din studiul lui Eliade este „creștinismul cosmic”, pe care îl semnalează în Miorița astfel: „Acest ‘creștinism cosmic’ nu este atât de evident în Miorița, cât este în alte piese ale folclorului religios românesc” (p. 246). „Acest creștinism cosmic nu este decât aluziv și cifrat în baladă…” (p. 250). El nu arată pe ce dovezi își bazează această teorie și nici nu precizează în ce versuri este „aluziv și cifrat” sau care sunt acele „alte piese”. Victor Kernbach constată că: „Eliade a încadrat structura baladei în ceea ce el numește ‘creștinism cosmic’ – sintagmă care nu e mai mult decât o gratuitate.” Opera lui Eliade nu oferă argumente împotriva constatării lui Kernbach.

Articolul despre Miorița din Kindlers Neues Literatur Lexikon (1992) se bazează pe o bibliografie ce cuprinde 13 cercetători, iar Eliade nu este printre ei. Prestigiosul lexicon german nu acordă nicio importanță orientării juridice și nici contribuției lui Erdös sau a lui Eliade la studiul Mioriței. Acest lexicon post-comunist, a rămas la interpretarea marxist-leninistă a lui Fochi, pe linia trasată de partidul comunist. Care este cauza pentru care studiul lui Eliade asupra Mioriței nu a anulat concepția acreditată de comunism?

Academicianul suedez Carl Martin Edsman afirmă într-un anuar universitar din 1985: „De aceea, opera lui Eliade, deja prin felul de a aborda cercetarea, este în cel mai înalt grad problematică, iar metoda lui e neistorică și filozofic neclară. (…) Eliade renunță la distanța față de obiectul cercetării și e captivat de o viziune criptoreligioasă și romantică a unei viețuiri agrare a naturii, orientată cosmic”. Edsman, cu scandinavă subtilitate academică, spune printre rânduri că opera științifică a lui Eliade are mai mult o valoare literară. Asta nu ne împiedică să fim de acord cu Britt Dahlström, care afirmă într-un dicționar suedez (1984): „Mircea Eliade este unul dintre cele mai marcante personalități din vremea noastră”. Eliade rămâne cel mai de seamă în fruntea celorlalți cercetători români anteriori, care la fel ca și el se bazează pe sentimente și păreri, iar nu pe dovezi sau argumente susținute într-un cadru teoretic bazat pe definiții și lucrări de referință și își afișează intuiția drept concluzie.

Am analizat în perspectivă sinoptică 973 de variante ale Mioriţei. Am aplicat metoda calitativ-comparativă de cercetare, învățată la facultatea de Știința religiilor în Suedia. Am fost îndrumat, verificat și aprobat de către doi profesori universitari emeriți suedezi. Iată pe scurt răspunsurile la cele zece întrebări de la care pornește analiza mea:

  1. Care este cauza și scopul uciderii ciobanului? Uciderea e motivată juridic sau religios?

– În câteva sute de variante ale Mioriței apare cuvântul lege. Pe acest cuvânt se sprijină interpretarea juridică a Mioriței. Niciun savant nu a deschis vreun dicționar român-român. În toate dicționarele limbii române scrie că înțelesul de lege juridică este secundar și recent, iar înțelesul primordial și mai vechi, singurul răspândit în cultura populară orală, este religios. Caracostea și Noica au arătat că lege în Mioriţa are înțelesul de nomos, ce definește relația dintre om și cosmos, iar nu relațiile dintre oameni în societate. Toate variantele Mioriței sunt înțesate cu referințe cosmice, una după alta, chiar și în același vers. Ca atare, sensul religios al cuvântului lege implică un omor ce are o cauză religioasă cu implicații cosmice și un scop religios, tot cu implicații cosmice. Concluzia mea este că orientarea juridică în cercetarea Mioriței se sprijină pe o confuzie și pornește de la o premisă neîntemeiată. Trebuie să căutăm implicațiile religioase – mai exact mitologice – ale Mioriței.

  1. Ce înseamnă că ciobanul e tras ca prin inel?

Tras ca prin inel, a fost interpretat cum că el era subțirel de statură. Această concepție este combătută de Amzulescu și ceilalți trei citați mai sus, care menționează: „Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc și singularizator, ci exprimă idealul de frumusețe tinerească și de cuceritoare bărbăție ce și l-a format poporul nostru.” Până aici putem fi cu toții de acord. Însă pe aceeași pagină, ei mai spun: „Portretul acesta nu s-a născut o dată cu Miorița, ci a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului (…) Arta acestui portret este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor.” Cum „a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului”, dacă „este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor?”

Continue reading „Victor RAVINI: Cercetarea deficitară a Mioriței”

Alexandrina TULICS: Șoapte

Șoapte

 

Am prins cu flori de primăvară
tot ce-ai sădit-n inima mea,
să Ți le dau când voi ieși afară,
din iarna grea…
Și le păstrez în gândurile sfinte,
în lacrimi le-am udat;
În rugă proaspătă le țin în suflet
să nu se vestejească;
Așa m-ai învățat.
Afară-i iarnă, se-nvârtesc condorii.
La geam, am pus lalele, ghiocei,
să nu se vadă, simtă gerul,
să-mi cânte despre cer și primăvară,
albaștri brebenei.

Albine adună dulcele cu mine
să Te întâmpinăm când vei veni;
Să nu vorbim nimic de ger și ciumă,
să ne conduci în sfinte bucurii.

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

30 martie  2020