Gheorghe Constantin NISTOROIU: OMUL-ICOANĂ a VIEŢII sale religioase – Reflecţii marianice despre Maria

   „Maria e un nume ce cântă! Chipul omenesc îndumnezeit  a umblat odată în lume, a umblat cu noi, oamenii, în vremea când, încununată de durere, călca urma paşilor unui fiu nesupus.

Maria a rămas între oameni: joacă merele de aur de-asupra leagănului, clădeşte sufletul mamelor întristate, stă cu noi la masă, deschide petalele trandafirilor seara, la rugăciune. Maria e un nume de icoană!”

                                            (ERNEST BERNEA)

Dumnezeu a creat Omul: Bărbat şi Femeie, din acelaşi trup, cu suflarea de viaţă a Duhului Sfânt, în stare perfectă, care prin conlucrare cu harul divin poate ajunge la desăvârşire, la îndumnezeire, întrupând cununia comuniunii Familiei religioase.

Persoanele care au atins desăvârşirea au fost Îngerii şi Sfinţii.

Primul Om care s-a îndumnezeit şi a primit cea mai mare cunună cerească de Împărăteasă a Cosmosului şi Mamă a lui Dumnezeu este FECIOARA MARIA.

Aşadar, Regele Creaţiei dumnezeeşti a fost pus Omul: Bărbat şi Femeie.

Aceasta este regula firească, dumnezeiască: nici bărbat şi bărbat, nici femeie şi femeie. Pervertirea Creaţiei divine vine de la Diavolul-îngerul căzut prin propria mândrie, devenit marele înşelător şi distrugător al firii umano-divine a Omului religios.

Omul religios este fiinţă şi persoană, nu personalitate.

Viaţa prin natura ei existenţială aparţine ciclului trinitar: facere-desfacere-refacere, sau altfel spus: viaţă-moarte-înviere.

Omul ca fiinţă şi persoană nu îşi aparţine sieşi, ci lui Dumnezeu, Atotcreatorul care i-a oferit din dragoste şi preţuire cerească Chipul Său divin ce se reflectă în viaţa celui creat prin iubire, adevăr, libertate, credinţă, frumos, armonie, luptă, creaţie, har.

Omul creat care este un homo religiosus poartă în ADN-ul său pecetea genei religioase, ca un dat firesc, natural, ontologic, dar şi un dat ceresc, supranatural, transcendent, care împlinind, asumând şi întrupând virtuţiile cardinale şi cele creştine, în viaţa sa dăruită se desăvârşeşte ca Om religios, ca Om creştin ortodox se îndumnezeieşte întru Hristos, atingând astfel asemănarea prin har, creaţie, jertfă, dăruire, mistică, iubire cu Arhetipul său absolut-Creatorul.

Atingând această axă crucială prin purtarea cu demnitate a Crucii sale: braţele laterale simbolizând toate suişurile şi coborâşurile soartei, iar axul vertical semnifică latura mistică a destinului său definitoriu ca finalitate a spiritului hristic, Omul creştin ortodox, trăitor şi mărturisitor în egală măsură îşi prefigurează Viaţa veşnică prin viaţa pământeană ca trăire harică, eroică, martirică, liturgică, duhovnicească.

Cine renunţă la comuniunea cu Dumnezeu, cu lumea Lui cerească, renunţă la comuniunea cu semenii, la comuniunea cu sine, se dezumanizează devenind un ins oarecare şi evident că atunci îşi aparţine doar sieşi.

Dumnezeu fiind Viaţa Veşnică a oferit Omului viaţa ca devenire întru Viaţa veşnică.

În conlucrare cu Dumnezeu, Omul creştin ortodox ţese în inima sa frumuseţea sufletului său care-i va salva viaţa, contribuind astfel şi la salvarea lumii.

El poate face din fiinţa sa un colţ de rai, iar prin persoana sa o demnitate cerească.

Suflarea de viaţă ancestrală a lui Dumnezeu a brodat la Actul Facerii divine, marea taină a Omului creat, apoi a omului recreat-creştin de Hristos prin Întruparea Sa dumnezeiască în Om, trăitorul ortodox devenind astfel prin viaţa sa liturgică, harică, mistică,  împărtăşire cu Dumnezeu, împărtăşire cu semenii, împărtăşire cu sine.

Soarta rămâne între hotarele fireşti ale vieţii şi se împleteşte cu omul care rămâne doar ca fiinţă raţională impunându-se ca o efigie a încercărilor, a ipotezelor, a generozităţii, a comunicării, a neprevăzutului, a riscului, a hazardului, a neîmplinirii.

Destinul însă este heraldica spiritului religios a persoanei, a omului tainic, al inimii ca veşmânt frumos, regal al duhului ce poartă sceptrul comuniunii, harului, creaţiei, cuminecării, ascezei, misticii, înălţării omului întru azurul spiritului serafic.

Numai adevăraţii luptători, marii eroi, temerarii mărturisitori, cutezătorii isihaşti, nebunii întru Hristos care ating tărâmul metafizic al piscului mistic pot întrevedea, pot atinge, pot împlini destinul hărăzit vieţii lor, persoanei duhovniceşti de către cer.

 Omul este aşadar ca fiinţă o voinţă, un Dor natural, raţional, dar şi persoană ca Dar ceresc, spiritual, liturgic, dumnezeiesc. Un sublim al Frumosului şi al Iubirii!

În general cei prea mulţi care trăiesc doar raţional sau iraţional, doar temporal, doar imanent sunt fiinţe autonome, insuficiente sau atotsuficiente loruşi, chiar dacă unii sau după unii ajung să fie numiţi personalităţi.

Omul care rămâne doar la regnul de fiinţă, adică la cel de animal raţional, cum îl numeau savanţii raţionali ca să luăm sensul pozitiv prin accedere la spirit, întrevede o cunoaştere fie ştiinţifică, fie filosofică prin teze ori ipoteze formulate doar teoretic.

În această conjunctură, omul rămâne conform gândirii savantului Alexis Carrel, acea fiinţă necunoscută… Sărmanul savant încătuşat în raţiunea sa ştiinţifică n-a putut sparge carapacea bio-etico-psihologică în care trăia alături de rudele sale, verii săi cum îi răsfăţa: „urangutanii, cimpanzeii şi gorilele”.

Chiar dacă a întrezărit şi o evoluţie spirituală, n-a atins sfera spiritului religios, ca să devină tribun al libertăţii, ci a rămas tributar postulatului său evoluţionist: „Dintre toate animalele numai omul singur este capabil să contribuie voluntar la dezvoltarea propriei personalităţi.” (Alexis Carrel, Conduita Vieţii-Reflecţii-Rugăciunea. Trad. Petru-Atanasie Tănăsescu. Ed. Mănăstirii Crasna-Prahova-2013, p. 102-103)

Savantul Doctor Alexis Carrel a tratat omul doar ca fiinţă a unui trup, văzându-i inima ca organ central bilogic, dar neobservând şi aura ei duhovnicească-sufletul, aşa cum au putut-o admira savanţi ai Ştiinţei divine, precum Dr. Nicolae Paulescu.

Omul creştin ortodox nu de personalitate are nevoie, ci de spiritul Persoanei.

Omul creştin ortodox este mai presus de toate cele create, chiar şi de semenii săi bio-psihologici. Este o Persoană tainică! Este o Persoană umano-divină!

Pentru Omul fiinţă-persoană, respectiv creştinului ortodox dacoromân mărturisitor cunoaşterea este teologică, iar trăirea sa metafizică, asumată este trinitară: întru Dumnezeu, întru aleşii lui Dumnezeu şi întru sine.

Omul creştin care grăieşte tainic în inima sa este Persoana, Icoana în care se descoperă şi se bucură permanent Dumnezeu.

Persoana este deasupra oricărei formulări teoretice, raţionale deci, şi se revelează sieşi prin sine întru Persoana divină absolută, pentru a rodi întru atributele dumnezeeşti care dau omenia şi demnitatea vieţii sale creştine autentice.

Persoana-Inimă se naşte ca Odor ceresc, transcende peste toate hotarele pământului, fiind superioară legilor naturii şi neputând fi îmbrăţişată de cuvinte.  

Persoana sau ipostasul se aseamănă celei mai frumoase flori, care-şi deschide sublimele petale, înmiresmând fiinţa noastră în adâncurile ei gingaşe.

Inima fiind locul unde se arată omului Creatorul, se poate spune că în persoana sa se produc simultan şi divin: o renaştere şi o revelaţie!

Inima plină de har împărăţeşte peste tot trupul, peste toată fiinţa, peste împlinirea vieţii creştine cu sceptrul sublim al misticii sale făcândul pe trăitorul român ortodox Epistolă a lui Hristos scrisă cu duhul Mântuitorului  pe tablele serafice ale inimii, pe care o pot citi toţi cei care au sufletul pur şi frumos.

Marea dramă a Omului creştin ortodox apare nu când durerea, sărăcia, suferinţa, răul, politicul, democraţia, nepăsarea, violenţa, trădarea, laşitatea abundă peste tot, ci când el numai este prezent nici în trecut, nici în prezent, nici ancorat în viitor.

Darul şi harul creaţiei sale întru lumina Duhului şi cinstirea Vetrei Strămoşeşti, a Străbunilor îl fac pe Omul autentic creştin prezent!

Prin gândurile sale înfiripate în mugurii înverziţi, prin cuvintele sale-flori înmiresmate, prin roadele faptelor binecuvântate, prin spiritul-mistic Omul creştin pogoară Cerul deasupra Patriei sale aprinzând lumina Învierii în sufletul frumos.

Astfel, terapia creştină care se aplică realităţii epocii revoltătoare în care trăim trebuie să devină o paradigmă a reîncreştinării creştinilor, printr-o redevenire autentic ortodoxă, Hristică, Evanghelică, Apostolică, care reface comuniunea cu Dumnezeu, comuniunea cu Creaţia Sa, comuniunea cu semenii care împlinesc Doxologia divină, comuniunea cu sine prin Cruce care trezeşte conştiinţa misiunii Omului prezent ce urcă de la principiul traco-dac al kalocagatiei la esenţa sofianică a trăirii filocalice întru Hristos.

Adevărul-Libertatea-Iubirea sunt Trinitatea Frumuseţii absolute.

   Nobleţea trăirii mistice trebuie să devină tiparul autentic al caracterului frumos.

   Dumnezeu-Frumuseţea absolută nu poate locui decât în sufletul Omului frumos.

   Astfel se întâmplă şi când Bunul Dumnezeu se aşează într-o inimă mare, curată.

   El o slăveşte scriindu-Şi lumina bucuriei cu razele dumnezeieşti ale Duhului Sfânt.

Cei care îşi coboară mintea în inimă prin practica rugăciunii isihaste, rugăciunea lui Iisus, asceţii de pildă, pătrund taina adâncă a înţelepciunii Sfântului Duh, aşa cum ne îndrumă Arhimandritul Sofronie: „Prin rugăciunea curată, ascetul învaţă marile taine ale Duhului. El coboară în adâncurile inimii sale, mai întâi în inima sa trupească, şi apoi în adâncurile care nu mai sunt ale cărnii; acolo îşi află inima sa cea adevărată. Atingând miezul metafizic al fiinţei sale şi contemplându-l pe acesta, ascetul constată că existenţa omenirii nu îi este nici străină, nici exterioară- ci este în mod inestricabil legată de propria sa fiinţă” (Arhim. Sofronie Saharov, Sfântul Siluan. Viaţă-Învăţătură-Scrieri, Paris, 1952, p.47)

Mintea luminată de Sus, călăuzită de harul dreptei credinţe, descoperă simultan inima trupească şi pe cea duhovnicească, percepându-le existenţa, energia, muzica, farmecul, lumina, miracolul, ruga, cuvântul, cântul şi mărturisirea fiecăreia.

Într-un nimb verzui auriu MARIA se aude cântând.

E cântec angelic sau lumină cerească?

E rugă serafică sau mărturisire divină?

E făptură umană sau Dumnezeu întrupat?

În graiul melodios, heruvimic ne caută pe noi, Fiii Ei să ne dăruiască dragostea.

Ochii Ei sorb albastrul de Voroneţ al cerului bucovinean, iar părul de astru dă strălucire sufletului meu.

Viersul Crăiesei suie crestele Carpaţilor, iar Ecoul tresaltă peste limpezimea apelor.

Surâsul Ei dumnezeiesc alungă norii curioşi, înmiresmând seninul Daciei Mari.

Păsările, oamenii, pădurea, apele, munţii, florile, fiinţele, pământul şi cerul cântă.

E mărturisire, rugă, lumină şi cântec, ca la ancestralul areal Carpatin început!

Razele aurii ale lunii SEPTEMBRIE :

 

1.09.1915, Filon Verca, scriitor, erou, d.p.r.; 3.09.1930, Atanasie Iordache, monah, d.p.r.; 3.09.1942, Mihai Cimpoi, om. politic, de cultură; 7.09.1953, Mariana Stamate-doamna ilustrului General-locotenent dr. Grigore Stamate; 11.09.1923, Teofil Mija, doctor în Științe Medicale, scriitor, erou, ctitor, d.p.r.; 11.09.1923, Mircea Vlad, preot, erou, d.p.r.; 12.09.1910, Marcu Dumitrescu, monah, scriitor, d.p.r.; 13.09.1899, Corneliu Zelea Codreanu, av., dr. în Drept, erou, martir, pedagog al Neamului; 14.09.1882, Traian Brăileanu, dr. în Filosofie, gânditor creștin, mb. al Academiei de Științe Politice Columbia University-New York; 14.09.1911, Ion Boboc, preot, scriitor, publicist, d.p.r.; 14.09.1919, Ion Paragină, poet, erou, d.p.r.; 19.09.1885, Vasile Militaru, poet, d.p.r.; 21.09.1905, Pimen Bărbieru, ieromonah, ctitor, erou, d.p.r.; 24.09.1913, Grigore Zamfiroiu-monahul Andrei, profesor, erou, poet, d.p.r.; 27.09.1914, Iosif Niculescu, eminescolog de marcă, publicist, d.p.r.; 27.09.1922, Viorel Gheorghiță, poet, publicist, mb.USR, d.p.r.; 29.09.1910, Arsenie Boca, pictor, teolog, medic-terapeut, înainte văzător, făcător de minuni, scriitor, unul dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei, sfânt încă necanonizat; 30.09.1896, Ștefan Partenie Ciopron, episcop, dr., General-maior.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

30 septembrie, 2018

Irina Lucia MIHALCA: Esențe poetice

Sub raza unei clipe

 

Nu e uşor să laşi totul să treacă!

Când erai mic aveai copacul tău,

cu înălţimea lui

îţi măsurai anii copilăriei,

pentru el trăiai,creşteai, te bucurai,

cu el plângeai, cu el râdeai.

 

Ţi s-a spus că toate cele bune şi rele

acolo se vedeau, în copacul tău!

Aşa creştea sau se usca,

aşa înflorea sau nu înflorea,

aşa se legăna sau se scutura,

iar tu îl îngrijeai cu sufletul.

 

În fiecare din noi e un Iov,

cădem ca să ne ridicăm,

doar în spaţiul dintre cuvinte

vei regăsi esenţa.

 

Niciun gând nu este mai uşor decât altul.

Niciun cuvânt nu este mai înalt decât altul,

nicio privire nu este mai clară decât alta,

niciun om nu este mai presus decât altul.

În spatele nostru există mereu cineva,

ne-mpinge, ne-ncurajează,

ştii că poţi şi-ţi continui calea.

 

Asemeni soarelui, asemeni izvorului,

asemeni florilor, asemeni păsării,

venim să dăruim lumina,

viaţa, culoarea şi cântul.

Pe cerul tău, aduşi de o briză uşoară,

norii apar, stau şi se duc.

În tine e taina, aerul,

mişcarea, lumina,

acolo palpită liniile calde

ce dau viaţă pânzei lăuntrice.

Alergi, sari, strigi, cânţi,

te-arunci în iarbă, pluteşti şi zbori.

 

De departe simţi apropierea persoanei iubite,

din câteva mişcări, fără compas,

fără cumpănă, fără să ştergi,

inima ta conturează

prin vibraţia ce trece prin suflet,

culori, tonuri, nuanţe, lumini, umbre,

sub raza unei clipe de bucurie.

 

Rostire

 

Cu privirea te caut, inimile

sunt făcute

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Esențe poetice”

Carmen CIORNEA: Împiedicarea noimei

ÎMPIEDICAREA NOIMEI

 

Tata mergea mereu adus de spate.
Mulți credeau că e cocoșat. Medicii
îi scriau rețete sofisticate. Doar eu și cu el
știam că se preface pentru a mă ține
mai ușor de mânuță și-a preveni
orice împiedicare.
“Așa putem fi mai aproape!” și
mă conducea pe alambicate cărări
deslușite cu ușurință de călăuza-tată.
”Învață cum să nu te împiedici!”
și noima aleilor întortocheate
drept mi se deslușea!

 

Dar între timp
eu creșteam prea înaltă
tata descreștea abrupt
și a devenit mult prea greu
să ne mai ținem de mână
și tata s-a împiedicat
și mi-a cerut
să-i amintesc noima cărării
din care crește lumina
când verticala trupului s-a fisurat!

 

(Tată, de ce-ai crezut că eu nu am uitat?!)
…………………………………………………

Medicii mi-au cules cioburile de pe betoane
și m-au reclădit în sala de reanimare,
cu mare grijă ca să nu-mi extragă decât
fisurile ce refuzau să redevină eu. Sigur,
nu eram conștientă de ce-au făcut ei.
Profesioniști. Oricum, înainte de a intra
sub anestezie noima cărărilor
îmi era tulburată: cum, de ce și
până când voi mai fi eu
fără de tine, tată?

——————————

Carmen CIORNEA

30 septembrie, 2018

Maria HOTEA: Versuri

Când pașii

 

Când toamna pașii ce-ți poartă iubirea ,
Îi aud în foșnet de frunze arămii
În ochii-ți iubitori iți citesc fericirea
Și oful din dor se pierde știind că-mi vii.

 

N-am să mă pierd iubite cu firea,
Am să-ți răspund cu-n dulce sărut
Doar inima-mi tresare fiindcă iubirea,
La atingerea ta o simte ca la început.

 

Tremurând însa renasc iarăși fiorii,
Ei sunt stăpânii sufletelor noastre
În trupuri zămislind dorințele iubirii,
Când visători simțim magia din astre.

 

Lumina din stele trezește plăcerea,
Ce arde pe altarul din dorul aprins
Iar trupuri flămânde simt mângâierea,
Din focul iubirii ce este de neînvins.

 

Cu patimă aprinsă în caldă îmbrățișare,
Sărutul fiind scânteia din aprigul amor
Luna măiestră privindu-ne cu uimire,
Înțelege se pare iubirea născută din dor!

 

Nostalgia toamnei

Așterne toamna covor de frunze arămii
Din dor de tine se nasc în suflet melancolii,
Privesc cu nostalgie la ramul desfrunzit
Îmi pare că și vântul pentru o clipă a amuțit.

 

Revin în gând pe rând doar amintiri fugare
Și în singurătate absența ta mă doare,
Mă întreb când oare au trecut atâția ani
Când fericiți noi ne plimbam pe sub castani.

 

În zbor ,pe nesimțite trecut-au anii tinereții
Pe umeri simt doar greutatea bătrâneții,
Tu îmi revii în gând dar știu că ești doar amăgire
Departe-mi ești și-mi rătăcești prin amintire.

 

Prin șoapte neînțelese zadarnic eu te chem
Iar pașii rătăcesc prin frunzele căzute care gem,
În suflet mai păstrez iubirea arzătoare pentru tine
Dar știu că timpu-i trecător, nicicând el nu revine.

 

Doar dorul tău în suflet simt ce mult mă doare
Așa cum bruma toamnei ofilește orice floare,
Plâng pe alei castanii cu ramurile desfrunzite
Iar genele le simt de lacrimi calde umezite!

——————————-

Maria HOTEA

30 septembrie, 2018

Corneliu NEAGU: Ipoteză imorală

IPOTEZĂ IMORALĂ

 

Pe un mal abrupt de lângă râu
toamna s-a oprit înfuriată,
vântul serii, desfăcut din frâu,
alerga sub bolta-ndoliată.

 

De pe vârful fagului trăznit,
dar rămas acolo în picioare,
se urca învinsă spre zenit
vara, adâncită-n neuitare.

 

Într-o parte, podul dărâmat,
rezemat de salcia pleoasă,
asculta, venite dinspre sat,
bârfele mesteșugite-acasă.

 

O, iubito, știi că auzeam
vorbe încărcate de ocară? –
că acolo-n taină ne iubeam
stând pe-o ipoteză imorală!

———————————————–

Corneliu NEAGU

30 septembrie, 2018

Anatol COVALI: Pereche

Pereche

 

Eu te urmez și-atunci când nu mă chemi
vrând ca-mpreună să croim prin vremi
drumeaguri care
n-au fost bătătorite până-acum,
dorind să întâlnim în orice zare
altfel de drum.

 

Am putea face ca de pe cărări
să desluşim cu totul alte zări
mult mai diverse,
care să ne ofere rând pe rând
nu picături de ploaie, ci averse
prin orice gând.

 

Aşa vom reuşi să ocrotim
tot ceea ce de când ne ştim iubim.
Şi ar fi pace
în inimile noastre ce-au visat
ca straiele iubirii să le-mbrace
cu-adevărat.

 

Şi am rămâne-n amintiri astfel
cum ne-am dorit. Nu doar un ea şi-un el,
ci o pereche,
un Făt Frumos cu Cosânzeana-n zbor
purtând în chip de floare la ureche
sufletul lor.

————————————–

Anatol COVALI

București

30 septembrie, 2018

Anna-Nora ROTARU: Spre zarea celora, ce nu cuvântă…

SPRE ZAREA CELORA, CE NU CUVÂNTĂ…

 

Motto:

                          Arată-ți dragostea, când cel iubit este în viață,
                          Degeaba să i-o spui apoi, nu te aude-n ceață…

 

Un ecou, din depărtări, niște șoapte, parc-aud
Și un scâncet de vioară, ca de legănare cântă…
Îmi trezesc roi-amintiri, din trecutul verde crud
Pașii-mi fug care-ncotro-mprăștiindu-i ca zălud,
Cu speranțele trezite și cu doruri ce frământă
Caut zarea… celora, ce nu cuvântă…

 

Vântul despletește arome, levandă și tămâie,
Așa bine cuibărite, din vremi apuse și tăcute…
Mirosul mamei, de coji de portocală și lămâie,
Simt parcă și-adierea, fruntea să-mi mângâie,
Auzind parcă-n timpan, calde șoapte și plăcute,
Atât de dragi mie și-așa de cunoscute…

 

Întind mâna cerând neantului să-mi mai aducă,
Înapoi tot ce-am iubit, dar plânsul mă sugrumă…
Figură parcă întrevăd, poate-i iluzie sau nălucă,
Mâna trec prin ea, văd lacrimi, cad și se-usucă…
Seamănă ca-n zorii dimineții, picături de brumă,
Căzute, pe frunze moarte și pe humă…

 

Cu cât m-apropii, Ea, mai mult se-ndepărtează,
La fel și-ecoul cântului de leagăn, de odinioară…
Doar ochii-i mai zăresc, blândețea o păstrează,
Cercând să-mi spună, dar de doruri lăcrimează…
Îmi rămâne doar în vânt, de-adio cântul la vioară,
Miros de levandă, lămâi și tămâioară…

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

30 septembrie, 2018

 

Diana CIUGUREANU-ZLATAN: A dor…

A dor…

 

Ești zâmbetul meu când moartea mi-ar smulge
Și rugă, și trepte, și hore.

 

Ești lacrima mea când viața m-ar prinde
Și iad, și pedeapsă, și doine.

 

Ești pacea din luptă și lupta din pace
Când bate pendulul a tine.

 

Sunt ceea ce nu poate fi decât clipa
Iertată din ieri, azi și mâine.

————————————

Diana CIUGUREANU-ZLATAN

Chișinău, Basarabia/Republica Moldova

30 septembrie, 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Ultima zi de septembrie

Ultima zi de septembrie

 

Motto:

        ’’ Îmi dai duminica inimii tale, ca să scriu un poem în ea?’’
(Magda D.Suciu)

 

Îmbrățișează-mă până mă doare
aprinde o candelă sărutului absent…
și vorbește-mi despre duminici
despre un lut interior jucat în picioare
c-o boabă de rouă amestecat…
iubirea nu mai răspunde la nici un tratament
lacrimile-mi stau ciorchine
pe-un rug de mur
și acela retezat…
vine un timp …să iubești
și nu știi de ce deznădejdea, se pare
e primul dintre păcatele de neiertat…

 

Toamna ia foc și-i miros de frunze
și de jocuri cerești
și de-o șoaptă păstrată-n ierbare,
e ultima zi de septembrie,
cu iubire, spre tine vin…
ți-am spus!
cu spaimele mele fermecătoare,

 

Îmbrățișarea vreau să ne fie
cel mai amplu discurs
despre Iubire…

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

30 septembrie, 2018

Anghel Zamfir Dan: Vino la mine

VINO LA MINE

 

Vino la mine iubire
și împarte-mă în porții de fericire,
de mângâieri și privire, de atingeri visate,
de umblet prin nori cu închisele-mi pleoape.

 

Ia-mă în brațe și mă sărută
și dă-mi iubire să îmi ajungă,
mă ia și mă lasă, desfă-mă și mă îndoaie
să îmi pierd capul iubindu-mă în neștire.

 

Lasă-ți amprenta atingerii pe sufletul meu
să te am lângă mine oricând te vreau eu,
când starea mea te vrea și te cheamă
tu să fii în mine deja, ca o icoană.

 

Mă rog la spicul ce vântul adie,
mă rog la struguri și la frunza din vie
să rămâi toamna mea visată într-o vară
să-ți rămân dragoste găsită în fecioară.

 

Vino la mine și mă îmbie
cu ce din izvor iubirea învie,
mă toarnă în pocale, mă soarbe din cupe
să-ți rămân gustul din ape,
vie dorință
potolită doar cu iubire.

——————————

Anghel Zamfir Dan

30 septembrie, 2018