Petre Ion STOICA: Ceas fără timp (Poesis)

Ceas fără timp

Nu se încumetă nimeni să plece de aici.

Prezentul este o culme pe care se zvântă

Aceleași rufe galbene, stătute.

Violoncelul

S-a destrămat, i-au plesnit corzile notelor

Grave.

De tavan

Este spânzurată monotonia zilnic

Insipidă, incoloră, inodoră.

Meteorologii

S-au închis în clinici și refuză să mai dea

Alte prognoze.

Ploaia

Este armata fără soldați, ceasul fără timp,

Amanta lui Bacovia, totul.

.

Într-un lan de secară

Se adună pe sub teii orașului acesta obosit

De-atâtea ploi,

Ca o femeie cu prea mulți copii după ea

Și se îndeamnă

Trecându-și unul altuia sticla verde, din plastic

Cu bere ieftină.

…Sfârșește o zi

Cu femei frumoase pe bulevard, se aprind

Lumini

Deasupra lucrurilor, deasupra oamenilor

În general.

Tăvăliți într-un lan de secară, oamenii își trec mai apoi

De la unul la altul, visele.

.

Dizertație despre zbor

Să presupunem

Că Dumnezeu ar fi o pasăre,

O pasăre mare

Iar pasărea aceea s-ar găinăța în capul

Tuturora.

Oare l-am mai iubi astfel pe Dumnezeu?

Știu

El pare neutru în general și nu supără

Decât atunci

Când ai așteptări prea mari de la păsări

Și nu ai încercat nici măcar o dată,

O dată, să zbori.

.

Autoportret

Am înfundat gurile de tun

Cu flori de mușețel dintr-o copilărie

Pașnică

Adormită pe sub coline domoale, cu gust

De ceai.

Sunt născut să fiu de partea celor care nu

Au plecat

Mai departe de cuvintele lor, niciodată..

Singurele victorii

Le-am obținut asupra mea, până am reusit

Să mă cunosc

Și să mă declar învins de verticala binelui,

Atât.

.

Pasărea iluzie

Aveam un porumbel

Care îmi înghițea toate biletele de dragoste

Trimise

Dar tot el mă învățase să aștept evenimente

Care

Nu aveau loc absolut niciodată.

Între noi

Lumea vuia de zbaterea aceea de aripi

Promițatoare.

Eu

Ridicam gări prin locuri in care deraiau

Neputincioase

Garnituri întregi de iluzii dar niciodată

Nu am regretat

Că am crescut o asemenea pasăre.

Niciodată.

Autor: Petre Ion Stoica, iunie 2021

Petru Ioan GÂRDA: Ce pace ieri… (Poezii)

ȘTIRI…

A mai căzut pe oameni o rachetă,

A explodat o bombă-ntr-un oraș

Și, dintr-o oarecare eprubetă,

A mai scăpat un virus ucigaș.

.

Se moare fără noimă pe șosele,

Se-ncaieră mereu vecinii, frații,

Vedem în aer fum în loc de stele,

Și suntem înecați de inundații.

.

Bătrânii se usucă, triști, în case,

Adolescenți, în cluburi, ard de vii,

Se răspândește ura între rase

Și cancerul în trupuri de copii.

.

Cei mari sunt ocupați să-și facă vile,

Degeaba ne lăsăm în grija lor,

Ei știu doar de plocoane, șpăgi și pile…

Și-atuncea, eu, ca simplu muritor,

.

Încerc să uit de rău, uzând de glume,

Să răspândesc lumină-n jurul meu,

Căci eu iubesc, din răsputeri, o lume

Pe care a uitat-o Dumnezeu.

.

ŞI MĂ DOARE…

şi mă doare seninul din ziua de luni
şi mă doare-ngheţata cu gust de căpşuni

*

şi mă doare ninsoarea ce cade pe deal
şi mă doare un ritm de copite de cal

*

şi mă doare un susur şoptit de pârâu
şi mă doare un verde din lanul de grâu

*

şi mă doare un cântec din zeci de viori
şi mă doare polenul din galbene flori

*

şi mă doare un zâmbet rămas pe o poză
şi mă doare romanul citit la veioză

*

şi mă doare un vin demisec de Cornari
şi mă doare mireasma de tei seculari

*

şi mă doare căldura din zilele lungi
şi mă doare cămaşa cea neagră cu dungi

*

şi mă doare un zumzet cu gust de prisacă
şi mă doare ecoul de paşi care pleacă

*

şi mă doare apusul din seara de joi
şi mă dor kilometrii ce stau între noi.

.

CE PACE IERI…

Ce pace ieri și astăzi ce furtună,
Ce vânturi fioroase, ce stihii!
De ce se-ntâmplă-așa anomalii,
De ce nu e tot timpul vreme bună?

.

E legea firii, poate c-o să-mi scrii,
Dar spună cine ce o vrea să spună,
Eu îndrăgesc doar nopțile cu lună
Și zilele cu bolte sinilii.

.

Puțin durează zilele senine
Și liniștea și tihna ți-au zburat,
Că  pacostea pândește și revine…

.

Cum e și dorul ăsta blestemat
Ce dă năvală astăzi peste mine,
Când ieri eram convins că te-am uitat.

.

POETUL

 (Lui Mihai Eminescu)

Poetul nu e om, e zeu aparte,
Un ochi ce ne veghează din zenit,
El nu-i născut, el numai e venit
Și viața lui e dincolo de moarte.

.

Poetul e un dar neprețuit
Sub formă de scriptură și de carte
Și, precum zeii celorlalte arte,
Adesea e un suflet chinuit,

.

Căci dorul îl resimte infinit,
Durerea unei lumi i-i dat s-o poarte
Și sufletu-i e foc necontenit,

.
Când geniul lui de oameni îl desparte,
Căci prea puțin din ce le-a dăruit
Împărtășesc în viețile deșarte…

.

RONDELUL GĂRII PUSTII

Prin gara asta nu mai trece trenul,
Peroanele sunt triste și pustii,
Pe linii cresc în voie bălării…
În colțuri prăfuite-și țes goblenul,

.

Știindu-și din memorie desenul,
Păianjeni negri, harnici și zglobii;
Prin gara asta nu mai trece trenul,
Peroanele sunt triste și pustii.

.

Revin de ani, dar nu aud refrenul
Acelei vechi, duioase melodii
Și cred c-am să te iert că nu mai vii
Să mă săruți sau… altceva de genul:

.

Prin gara asta nu mai trece trenul.

.

CA UN FIR DE IARBĂ

ca un fir de iarbă
ce străbate piatra
să iasă la lumină
încerci să-mi străpungi
peretele sufletului
singurătate

.

BACALAUREAT 2017

Frunză verde din copac,
De-aş mai fi copil de bac,
Aş fi înger şi-aş fi drac,
Aş sări din puţ în lac,
Cu o sticlă de coniac,
Fără minge şi colac,
Înotând ca un brotac,
Fetelor să fiu pe plac…

.

Dar eu nu-s copil de bac,
Sunt bătrân şi sunt posac,
Cu o nişă în stomac,
Bag tequila şi tabac,
Sunt mahmur şi sunt buimac,
Supărat, insomniac,
Cu probleme la dovleac,
Sunt dator şi sunt sărac…

.

În comisia de bac…

FATALITATE

Am toate calitățile din lume –

Înalt, frumos, deștept și cumsecade,

Uitați-vă și voi ce bine-mi șade

Când sobru sunt sau când mă țin de glume –

.

Că am umor, sunt meșter în butade.

Puteam să scriu mulțime de volume

Cu ce-am în cap, eram acum un nume,

Mi-ar fi cântat adepții serenade!

.

Aș fi putut să strâng averi, cu harul,

Cu geniul meu, vânzându-mi poezia,

Căci și recit – puteau să-mi zică ”Starul”…

.

Cum remarca alaltăieri soția,

Aș fi ajuns cogea miliardarul,

Dar am defectul ăsta: modestia.

.

Autor: Petru Ioan GÂRDA

Voichița Tulcan MACOVEI: O recuperare literară necesară

Cartea Romanţa... este structurată pe aceeaşi axă respectată şi de celelalte care fac parte din aceeaşi colecţie a autorului: descrierea locului natal al copilăriei, reconstituirea atmosferei oraşelor şi a metropolelor pe unde a colindat scriitorul, familia, relaţia cu literatura română şi cea europeană, descrierea lumii politice, sociale, culturale a timpului, apogeul vieţii artistului, deznodământul şi ecouri ale scrisului său.

Informaţiile bogate sunt detaliate, nuanţate, în funcţie de rolul pe care îl au în text. Personajele şi dialogurile vii, extrem de autentice, poartă cititorul în lumea îndepărtată a României secolului trecut. Prin ochiul documentat al autorului cunoaştem familia atât de frumoasă a lui Ion Minulescu, locurile copilăriei de care a fost legat până la sfârşitul vieţii: Slatina şi Piteşti. Sensibilitatea copilului (alintat cu supranumele de Bucu, sugerând bucuria), curiozitatea sa, îl leagă excesiv de natură, de locurile istorice ale zonei. Aceleaşi trăsături le dovedeşte şi atunci când împreună cu familia, colindă mai multe oraşe, tatăl (vitreg) fiind ofiţer.

Şcolile pe care le-a parcurs scriitorul constituie pentru Al. Florin Ţene prilejul de a evoca lumi, de a creiona atmosfere, precum un pictor pe o mare pânză de tablou. Mi s-a părut fascinant să regăsesc ceea ce ştiam, mai mult din povestirile dascălilor mei, scene ale şcolii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea: scrierea pe tăbliţe, folosirea tocului, a unui săculeţ cu cenuşă „pentru a suge cerneala de pe litere…”, faptul că dascălul „îi mai lua de urechi şi de perciuni pe băieţi…”. La Liceul „Ion C. Brătianu” din Piteşti, Minulescu rămâne corigent la Limba Română (era în clasa a şasea), iar acest lucru îl va urmări întreaga viaţă. Dincolo de informaţiile culturale, extrem de vibrante sunt cele cu caracter istoric, Ion Minulescu fiind scriitorul român care a trecut prin câteva momente istorice importante ale ţării noastre: Primul Război Mondial, formarea României Mari şi Al Doilea Război Mondial. Sunt pagini evocate, din nou, cu mare emoţie, chiar dacă dintr-un timp atât de îndepărtat, cum este cel al mileniului în care trăim.

Stilul expresiv, extrem de plăcut, te transportă cu întreaga fiinţă în lumea evocată. Adevărul este că nu ştii cât din cele relatate este real şi cât este poveste. Mărturisesc sincer că am încercat să stabilesc un oarecare raport între realul evocat şi povestea ţesută pe marginea acestuia. Mi-a fost greu. Dar, am văzut cât se poate de clar, că autorul foloseşte ca bază a cărţii documentarea, în prelungirea căreia găsim arta de a scrie, talentul de prozator. Toate informaţiile sunt luate din scriitori cunoscuţi, care şi-au interferat viaţa cu a lui Minulescu, din critici literari (Eugen Lovinescu, George Călinescu, Benjamin Fundoianu ş.a.), din arhive sau, după caz, de pe internet. Artificiile literare utilizate îl fac pe cititor să îl confunde, de multe ori, pe autorul Alexandru Florin Ţene cu poetul Ion Minulescu. Aşa se întâmplă spre exemplu, în paginile care descriu metropola Franţei, Parisul, anilor 1900, unde tânărul Minulescu sosise spre a studia Dreptul.

Evident că facultatea nu era pentru firea extrem de sensibilă a poetului. Perioada i-a folosit spre a lua contact cu noua mişcare literară a Parisului, spre a frecventa Cartierul Latin, cafenelele, unde i-a cunoscut pe cei mai mari poeţi ai timpului: Paul Valery sau Charles Baudelaire. În egală măsură, prin ochii maestrului Alexandru Florin Ţene (sau poate ai lui Minulescu?) este descrisă nemuritoarea arhitectură a Parisului. Este perioada în care scriitorul Ion Minulescu îşi dă seama că modernismul, simbolismul în special, este pe măsura spiritului său liber. Îl va adopta cu toată fiinţa şi i se va dedica în întregime, după cum mărturiseşte soţiei şi fiicei sale: „Iubită! Sunt liber, liber, ca…POEZIA!”.Va fi prieten şi va colabora, atât cu poeţii moderni şi simbolişti ai României (Macedonski, Dimitrie Anghel, Bacovia, Lucian Blaga), cât şi cu cei tradiţionalişti (Ştefan O. Iosif, Adrian Maniu, Octavian Goga, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu).

Acumularea de trăiri, experienţe şi cunoştinţe va continua cu explorarea celor mai frumoase oraşe ale Italiei: Milano, Veneţia, Roma, scriitorul (jurnalist, prozator, dramaturg, traducător, critic de artă), desăvârşindu-şi formaţia culturală. Pentru întreaga activitate a fost recompensat în anul 1922, cu funcţia de Director General al Artelor.

Citind cartea domnului Al. Florin Ţene te mai surprinde un lucru poate mai rar, care, pe mine, personal m-a dus cu gândul la marele Mihai Eminescu. Este vorba de trăirea sentimentului iubirii, de locul femeii în viaţa lui Ion Minulescu, aspect deloc de neglijat, deoarece a fost ca un fir roşu, sau poate ca o coloană vertebrală a vieţii poetului. Doar că, total diferit decât în cazul lui Mihai Eminescu.

Nu mă voi opri la Eminescu, pentru care femeia a reprezentat, dincolo de „mijloc de cunoaştere a vieţii”, prilej de suferinţă, de cele mai multe ori. Dar, trebuie să subliniez câteva lucruri evidenţiate cu rafinament, sensibilitate şi cât se poate de veridic de către autorul cărţii.

Femeia a reprezentat pentru Ion Minulescu, încă din anii primei tinereţi, o iubire carnală. Toate femeile din jurul lui îl voiau partener măcar pentru o noapte. Poetul investea, dincolo de dăruirea momentană şi trecătoare, o parte din sufletul său, pentru fiecare femeie care i-a trecut prin viaţă, fie că era Mary, Kety, Steluţa sau Lizica. Iar acestea îl iubeau atât de tare, încât se ajutau între ele de dragul poetului (Kety i-a dat bani pentru spitalizarea Lizicăi).

Sunt lucruri speciale…

Şi mai special, credem noi, este faptul că omul, bărbatul şi scriitorul Ion Minulescu, a întâlnit-o la vârsta de 33 de ani, pe femeia vieţii, dar şi a viselor sale, Claudia Millan, la rândul ei, poetă simbolistă, dar mai ales, artist plastic cunoscut al timpului. Prin ea, Ion Minulescu avea să se întrepătrundă cu toată pătura de artişti plastici ai timpului. „Ionel, privind-o din spate, îi aprecia picioarele şi şoldurile. «E o femeie inteligentă»… După câteva întâlniri cu Claudia la şedinţele de cenaclu, Ionel simte pentru prima oară un sentiment ce nu-l trăise până acum”.

A fost împlinirea de două ori a vieţii poetului. Prin artă şi prin iubire. Amândoi soţii-artişti s-au dedicat fenomenului literar-artistic al ţării, devenind creatori de expoziţii, organizatori de cenaclu, întâlniri între scriitori şi pictori, promovând cultura română pe tot cuprinsul României, fiind recunoscuţi şi în Europa.

 Autor: Voichița T Macovei

* Al. Florin Ţene, Romanţa celui care s-a întors (Viaţa scriitorului Ion Minulescu între realitate şi poveste), Editura Napoca Nova, Cluj, 2018

„Tinerețe abandonată”, sau refugiu în poezie

Prin gentilețea poetului Gavril Moisa, am primit în dar o bijuterie de carte de poezie semnată de Dan Neicuțescu, intitulată “Tinerețe abandonată “, titlu ce mă duce cu gândul la renunțările noastre de fiecare clipă.

            Volumul, format de buzunar, apărut la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2021, în colecția “Din dragoste pentru Carte “, cuprinde 72 de poezii, majoritatea scrise în stil clasic, șlefuite până  la o muzicalitate eclatantă.

            Poetul este un om al planetei, acest “sat” universal, chiar dacă a plecat peste alte meridiane dintr-un colț al României.

            “Ridică-ți ochii către zarea largă,

            Cascade de lumini să te inunde,

            Eu te salvez, șoptindu-țică mi-ești dragă,

            Și să fugim oricând, oricum, oriunde. “(Dorințe )

            Poetului i s-a îndeplinit dorința, plecând peste ocean, dornic de cunoaștere, chiar și pe o insulă”oricând, oriunde. “

            Poezia “Copilului meu “ îmi aduce aminte de „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung“  din 1521, care este cel mai vechi document păstrat scris în limba română. Ea a fost găsită de Nicolae Iorga, la începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului. Documentul original pe hârtie, cu pecete aplicată pe verso, se referă la mişcările militare ale Otomanilor la Dunăre şi trecerea lui Mohammed-Beg prin Ţara Românească. El conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării.

            În acest context, poetul i se adresează urmașului, ca o concluzie:”Și nu-ți purta iubirile prin ploaie,

Evită ale vieții reci noroaie,

Și-n timp, târziu, luminile când dorm

Sărută-mi amintirea, pre aluminate domn. “(Copilului meu ).

            Poemele ne dezvăluie un eu ce vibrează la sentimentul iubirii. E pretutindeni imaginea speranței iubirii veșnice ne împărtășite, poetul este un romantic întârziat, în care exultă libertatea sentimentului unic omului în toate anotimpurile , inclusiv slobozenia   înfrățit cu natura: “Și peste noi ning anotimpuri/

Zăpezi de gânduri și de ploi/

“Tăticu meu, ce e cu noi,

De parc-am fi uitați de timpuri? “ (Dialog târziu )

            O durere sfâșitoare se desprinde din acest poem dedicat tatălui, îndemnat să”Asculte norii cum plâng, tată ,“

            Dan Neicuțescu  se vede bine cum iubește subiectul minor, elogiază clipa , zvâcnirea ei incomparabilă, ca un adevărat impresionist. Spiritul naturist în consonanță cu elementele naturii ne descoperă un liric al plasticității și al profunzimii sufletești:” Dar mă trezesc cu albă-mi coală/Cu scrumierea mea de lut/

Privesc spre rana toată goală/

Și chipul meu a dispărut.“( Cântec pentru sufletul meu).

            Poetul își caută muza în “Odă tinereți “, manifestându-și prin suferință durerea că “ la oboist ciulinii vieții“, astfel este desfășurată plasticitatea și abstragerea ce sunt de pe acum accente pe care se înalță această lirică.

            Poemul “Bogăție “ când “Căldura se topește  peste sat“, îmi aduce aminte de mitologia greacă cu casele albe-de Oedipos, Gorgona, unde descoperă imagini de fast, “Și câmpul leagănă marea povară “, cu o lume de culori și mișcări evanescente.În “ Confesiuni“, poetul strânge în mână un “bulgăre de soare”, imagine ce-mi aduce aminte de Polifem contemporan cu Ulysse.

            Poetul scrie o poezie a plenitudinii muzicale, în nostalgii aburite, ridicând “Odă omului”, care este “chipul tuturora “, având acea înălțare la simplitatea esențială, exprimând un univers a cărui lege e “aurora/ Ce va trăi etern!… “

  Al.Florin Țene

Al. Florin Țene: Farmec – În noaptea de Sînziene

În grădina mea se adună                                

Zânele în nopți cu lună

Şi se prind de mâini încet

Lin săltând în menuet.

.

 Eu cuprins de nerăbdare

 Stau cu umbra în aşteptare,

 Închid ochii, deschid ochii,

 În vârtejul alb de rochii.

.

Mai apoi din ferie

Gândul ş-ar dori soţie,

Însă zânele prind veste

 Şi se mută în poveste.

 Al. Florin Tene

Al. Florin ȚENE: “Eul “ dintr-o naraţiune nu este acelaşi cu autorul

Opera clasică este nemijlocit guvernată de presupunerea şi recunoaşterea obligatorie a existenţei unui Autor, părinte şi proprietar legal al operei. Se cunoaşte faptul că orice operă narativă comportă un narator, adică un eu – subiect al enunţării, care nu se confundă – aproape niciodată – cu autorul, ci îndeplineşte, pur şi simplu, un rol desemnat de acesta, este unul din personajele create de Autor. Cel ce spune eu n-are nume, aşa cum se întâmplă cu naratorul proustian-, dar, de fapt, eu devine imediat un nume, numele lui. În roman, nuvelă, schiţă, eu încetează de a mai fi un pronume, el devine un nume, cel mai potrivit dintre nume. A spune eu înseamnă negreşit a-ţi atribui semnificaţii. Înseamnă a-ţi asuma o durată biografică, a te supune în mod imaginar unei “evoluţii “ inteligibile, a te semnifica pe tine însuţi ca obiect al destinului, a da un sens timpului. La acest nivel şi în această situaţie eu este, deci, un personaj. Această atitudine, în roman, oferă o imensă varietate de posibilităţi. Un narator se vrea ingenuu, cum a făcut Al.Florin Ţene în romanul “Inelul de iarbă “, un altul umorist, un al treilea se lasă înduioşat de povestire, altul adoptă o ironie rece sau sarcastică, ori afişează o morgă detaşată. O amplă diversitate în povestire e poate cea mai importană, una din atracţiile romanului constând desigur şi în faptul că el este relatarea unui locator individual şi personal.

            În teatru jucat pe o scenă, personajele au trei valenţe. Prima; personajul conturat de autor, actorul, şi trei; eul autorului din jocul actorului. Caracterul actorului nu poate fi confundat cu caracterul personajului.

            Definirea „eului”, ca şi a conştiinţei, a stârnit vii discuţii, nu mai puţin controversate. Astfel, noţiunea „eului” este o consonanţă (armonie) a elementelor subiective, este o noţiune afectivă constituită prin aceste elemente şi care formează un fel de „coloană vertebrală” a vieţii noastre mentale. În alte accepţii, este considerată ca noţiune ce sitnetizează tot ce se referă la „eu”: ca o sinteză (sinteză a conţinutului gândirii, ca viziune prescurtată şi abstractă a o serie de evenimente interne, H. Taine); ca o reversibilitate (o serie care se cunoaşte pe sine ca serie, J.St.Mill).

            Există şi definiţii unilaterale: senzualistă („eul” este constituit din ansamblul senzaţiilor actuale, cinestezice sau altele, interne şi chiar externe); emoţională („eul” este o rezultantă sintetică a plăcerii şi a durerii, a atracţiei şi a repulsiei, o sinteză afectivă); intelectualistă („eul” este condiţionat de formarea concepţiei asupra timpului şi prin recunoaşterea faptelor de memorie, unitatea sau simplitatea în multiplicitatea spaţiului, identitatea în schimbare şi în timp, constantul printre constanţi); voluntaristă („eul” este un aspect al voinţei şi al sentimentului efortului); de continuitate („curentul” conţinut-conţinător, ultimul posesor al posesiunii, W.James).

            Ruptura totală realizată în acest sens de romanul contemporan anulează orice tipare previzibile. Romanul contemporan a trecut această limită, şi nu ezită să stabilească între narator şi personaje o relaţie variabilă şi fluidă, vertij pronominal acordat cu o logică mai liberă, şi cu o noţiune mai complexă a personalităţii. Altfel spus, dacă în textul clasic enunţurile îşi aveau o origine bine determinată, la stabilirea  drepturilor de paternitate şi posesiune nu ridică, în privinţa lor, nici o problemă, textul modern se caracterizează, dimpotrivă, printr-o manifestă transgregare a proprietăţii. Admiţând conceperea textului ca intertexualitate şi pe cea a textului ca dublu scriitură/ lectură, problema autorului dispare de la sine. Textul astfel gândit ne apare, ca loc de intersecţie a cel puţin a două discursuri. Problema celuilalt e pusă în insăşi textura lui, şi orice considerare a textului dintr-o perspectivă individualistă (textul ca expresie a unui individ izolat, a unui temperament sau a unui “eu “ solitar) trebuie înlăturată din prima clipă. Despre această situaţie a scris Jean-Louis Houdebine în Premiere approche de la notion de texte, în TEL QUEL, Seuil, Paris, 1968.

            În acest context pluralitatea textului modern exclude  posibilitatea de a stabili o origine precisă a enunţării, iar, pe de altă parte, această imposibilitate constituie, tocmai ea, unul dintre indiciile pluralităţii textului.

            Eul dintr-o naraţiune nu este autorul. El este substitutul unei acţiuni narate de autor. În cel mai subtil înţeles eul poate fi dorinţa ascunsă a autorului. Şi numai atât. Eul nu este egal Autor. Autorul, înţeles – fireşte – nu ca individ vorbitor care a rostit sau a scris un text, dar autorul ca principiu de grupare a discursului, ca unitate şi origine a semnificaţiilor acestuia, ca focar al coerenţei lor… Autorul este cel care-i conferă neliniştitorului limbaj al ficţiunii unităţile lui, nodurile lui de coerenţă, inserţia lui în real.

            Închei aceste rânduri dorindui scriitorului George Călin: sănătate, inspirație și lumina înțelepciunii alături de cei dragi.

          Autor: Al.Florin Ţene

Nicolae NISTOR: Dincolo… (Poesis)

DINCOLO…

ne vom întâlni acolo

unde vom avea multe jocuri

nu vom mai fi copii

vom fi nu se știe ce vom fi

multe generații

ne adunam la bunicii tatei

împărțeam pâine de vatră

și fructe de pădure

de pe câmpia bunicii

alergam prin iarbă și prin noi

până adormeam ca mușuroaiele

bunica ne număra

știa că vom încolți în

astă viață

noi nu știam ce este războiul

pentru noi era un joc

unde bărbații se întorceau acasă

sau adormeau pe alte câmpii

ne vom întâlni acolo

iar aici cineva

ne va păzi pământul

cu străjeri de marmură

sub formă de cruci

străinii – rudele noastre

vor pune flori pe cruci

Dumnezeu le va încolți

El tatăl nostru cel mare

calea pentru orice plecare

Autor: Nicolae NISTOR

Silvia URLIH: De ziua mea (Poesis)

DE ZIUA MEA

De ce să fie astăzi

ziua mea?

de ce să fie ziua în care m-am născut?

Poate

atunci a mai căzut

o stea,

Poate

atunci aveam încă

trecut!?

De ziua mea,

mi-am dăruit

o floare,

o floarea ce s-a zămislit

din leacuri,

am înviat

înveșmântată-n boare,

iar universul a sădit-o

între veacuri.

De ziua mea

mi-am dăruit

un cântec,

mi-am răsfățat trecutul

în neant,

mi-am spus o rugă

zidită

în descântec,

să-mi fie anul lucire-n diamant.

De ziua mea

mi-am dăruit o aripă,

pe sora ei,

mi-o pune-n pumn amica lună,

calc mândră

pe timpul ce vine într-o clipă

și-mi strâng în suflet

sufletul

din spumă.

De ziua mea

m-am sfătuit cu zborul,

mi-am dat curaj să pot urca

pe curcubeu,

mi-am încuiat în casa sufletului

dorul,

m-am împăcat cu mine

cu soarta

și-al meu, eu.

Autor: Silvia URLIH

Adriana DANDU: LA RĂSĂRITUL CĂILOR ALDINE

,,NU CREDEAM SĂ-NVĂȚ A MURI VREODATĂ.”(MIHAI EMINESCU)

TRUPUL DE CÂNTEC CU CARE TRECEAM…

Mă lepăd de pielea vechiului „eu”,

uzată, rănită pe muchii de zbor,

cu aripi negre de -abisul solemn

din ziua în care -nvățasem să mor.

.

Muream câte-o clipă din Timpul suprem

cu fiece stea căzută-n noroi,

cu fiece dor întors din neant,

stingher împletind un vis despre „Doi”.

.

Ecou revărsat coloanei de fum,

un Sine izbind în magma vâscoasă,

mie, prin mine trecând aiurind,

cu mine murind în rama frumoasă.

.

Și-acolo, adânc, în Inima vieții,

un biet cosaș îmi tăia din ferestre

cu cer cu tot, cu boltiri pământene

și neinventate păsări măiestre.

.

Pe trupul de cântec cu care treceam

odată, când vara-mi era numai miere,

se-adună cortine de cețuri și ploi

și marele vid îngropat în tăcere.

.

SCRISOARE CĂTRE EMINESCU

Suntem aici cum ne-ai lăsat,

mărite domn, sculptat în astre,

azil de muritori sărmani,

academie de dezastre.

.

E-același cer strivit sub legi,

aceleași măști impertinente,

și lumea e oglinda lor

și nouă …veșnică poveste.

.

Protagoniștii unui rol,

ne-mperecheați cu asumarea,

ne dau ofrandă leilor,

ne mâzgălesc cu smoală zarea,

.

și ne zidesc în strâmte sorți,

chiar confiscându-ne destinul,

ne dau cu tifla și se-ntrec

să factureze-n act seninul.

.

Suntem la mila unor mâini

ce-au împietrit în fraudare,

vânduți la porțile-agoniei,

reinventați la numărare,

.

suntem nebunii unor spâni,

mutați din rai în purgatoriu,

din casa noastră în neant,

din veșnicie-n provizoriu,

.

și emigranți și cerșetori,

în numele unui tain,

și-n vis trăim de ieri pe azi,

sub metereze de pelin.

.

Suntem aici cum ne-ai lăsat,

cu sufletul bolnav de geruri,

mai sărutăm icoana ta

cu fruntea îngropată-n ceruri,

.

deschidem cartea nemuririi

să ne-amintim ,să mai visăm,

mărite domn, sculptat în astre,

suntem aici, mai rezistăm!

.

LA RĂSĂRITUL CĂILOR ALDINE

Și totuși, vor rămâne, atunci când voi pleca,

niște aripi arse, ce mi-au fost veșmântul,

când urcam spre răsăritul Căilor Aldine,

în constelația celui ce mi-a ivit Cuvântul.

.

În osatura unei bolți cu stelele ogive,

împletită cu jumătăți de cercuri și destine,

mi-am săpat abside în tandre stalactite,

scrijelind în calcar prea omenești suspine.

.

Și râuri cântătoare mi-am împletit pe glezne,

urcând cu trilul clopotul de clipe,

din fiecare ciob mi-am încropit oglindă

să-mi amintească ora căderii din aripe.

.

Am stat c-o floare-n mână sub biciul unui timp,

când mă albeau ninsori și-mi tremurau pe buze,

când se stingeau cu păsări zăpezile fierbinți,

îngenunchiam pe lacrima-nghețată-a unei frunze.

.

Și totuși, vor rămâne, atunci când voi pleca,

niște aripi arse, ce mi-au fost veșmântul,

când urcam spre răsăritul Căilor Aldine,

în constelația celui ce mi-a ivit Cuvântul.

.

TEIUL

A căzut un tei bătrân, ieri, la pământ,

cu crengile smerite, ca pentru rugăciune,

și-n gol alunecând, copacu-acesta sfânt,

s-a rupt adânc, parcă mai mult din mine.

.

În fiecare zi, frenetic, se prăbușesc păduri,

În fiecare zi e-un jalnic muget de secure,

dar teiul are-n sine ochii cei mai puri

și te privesc candid, cu tot ce pot să-ndure.

.

Acolo-n floarea lui sunt ochii ce-au văzut

imensitatea lumii veșnic mișcătoare

și au transcris-o cu litere de lut

pe țărmul unei mări nemuritoare.

.

Ieri, a căzut un tei din tot înaltul

și-o ramură mi-a înflorit în gând,

o duc pe inimă, îi sunt pământul

din care teiul nu va cădea nicicând.

Autori: Adriana DANDU

Alice PUIU: Ploi orfane

Dimensiunea tăcerii

în acorduri minore se preling păsări

printre gratii de lună

tu respiri rotund gravitația

ca o atingere subțire de-amurguri

ce-n horoscopul copacilor

destramă litere

din cei șapte pași ai lui Budha

ești tu doar timp zăbovit

în sărutul licornei

sau poate doar o risipire

de orologii crescute-n carne

promoroacă de stea

peste câmpia de gânduri

oglinzile inimii prin ierburi de umbre

un țipăt de spații curbate-n

floarea din candelă

suflet al clipei

pe piatra infinitei nemișcări

e-o despărțire tainică

în glasul lucrurilor

odăi freamătă-n cenușa visului

când moartea te scrie cărare

printre cuvinte locuite de îngeri

inima ta

dimensiunea tăcerii

.

Caruselul verii

clipesc șerpuit sentimente

în ovalul nesomnului mirat

zecimale izbucnesc alb

din porii întregului fără aripi

teii destramă curbat orașul

pe asfaltul colorat de-o flașnetă

prin roua de virgule

ferestre joacă șah cu ultimul cer

pe-un umăr ți-e scrisă

ghicitoarea unui unicorn

pe celălalt umăr cercuiește

sărutul golului din noapte

cândva verbul desena melancolic

pe buza ta de duminică

anotimpuri cu gust de curcubeie

acum pustiul decupează asimetric

silabe din cenușa tastelor

mandala târziului

te-nnoadă-n fișierul rotund

metaforă uitată pe pervazul lumii

telefonul prelinge visul

dintr-un poem șoptit de-o nălucă

alo ?

nimeni în tăcutul dintre litere

alo ?

nimic între ghilimelele vântului

caruselul verii pulsează

lună-n emoție de bujori

alo ?

te-aud depărtare cum pășești

prin orașul închis într-un vers

.

Hoinărind prin gândurile tale

prea mare umbra

prea tristă tăcerea

mirarea clipei te-apropie de văzduh

ca o pasăre lunecând

mai sus spre uitare

mai jos spre visare

dar curgi ca o lumină

și te strecori printre orele îngândurării

floare de stea

floare de nisip

vino-n grădina sufletului meu

acoperă-mă cu visul tău

ține-mă de mână

să trec peste pașii pierduți într-o rană

dă-mi umărul tău să-mi sprijin frica de noapte

atât de iute fulgerul destrămării

lasă-mă-n gândul tău

acolo mă cuibăresc

printre litere

să-ți murmur numele…

.

Ploi orfane

un zâmbet silabisit de-o emoție

scrie oglinzi din tăcerea verii

mirarea coase rotund

un cireș pe buzunarul lunii

vise clipesc trist

printre alveolele întrebării

un gest coagulează

cerul obosit

în eprubetele aprinse

de praful unei zecimale

în frigul decojit de noapte

ziduri înnoadă o sărutare

pe străzile gândului

la ultima fereastră de iubire

un chip ghicește stele

pe dealul ursitoarelor

și-un verb deșiră păsări

cu gust rotund de rime oarbe

uitarea umblă în vârful picioarelor

prin colbul șoptit de icoane

iar tu te cauți pe tine

vers dăruit de-un cerșetor

acestei lumi ascunse

în afișul cu ploi orfane

Autor: Alice Puiu – iunie 2021