Daniel LUCA: Arderea tăcerilor

           Volumul de versuri Tăceri în amurg de George Popovici (Editura Eubeea, Timișoara, 2010) emană un calm clocotitor.

            Liniștea, tăcerea nu înseamnă decât pregătirea unei explozii, ce nu va întârzia prea mult, pentru că oricât ar rezista un om în fața agresiunilor de tot felul, nu va putea să o facă la nesfârșit.

            Și atunci tăcerile vor arde și se vor transforma în îngrășământ, îmbogățind ideile, trăirile, simțămintele, așa încât acestea să se poată dezvolta în voie („Tăceri cad / din turn / ca niște flăcări / agățate de linia / destinului meu / apoi cineva / le adună în grămezi / la marginea drumului / și le dă foc / dăruindu-le țărânei” – Tăceri în amurg).

            Poetul este cel care le transmite mai departe, el nu doar observă, ci și simte, fiind predispus atacurilor din exterior, dar și din interior („până la apariția harului / desenăm forma nervilor / uciși câteodată / în liftul căptușit cu oglinzi / care duce spre / sala de mese a ospiciului” – Poeții).

            Implicarea socială [„observatorii cetății / (…) / obscurizează și tăvălesc / cu nerușinare / (…) / verbul / pe care noi încercăm / să-l învelim / cu o haină / tot mai greu de purtat” – Observatorii cetății] se suprapune cu introspecția („Azi mi-am întors / pielea pe dos / ca să mă pot privi / mai bine / decât voi / care trageți / mereu / în sufletul meu / cu ce apucați / în cele două mâini” – Destin) și cu iubirea, femeia fiind singura capabilă de a-l „reseta” la nevoie [„Uneori deznădejdea / (…) // mă smulge cu rădăcini cu tot / și mă dezbracă / într-un alt trup / acoperit cu liniști / unsuroase peste care / alunecă trupul tău / gol ca o trestie / dezrădăcinată pentru / o mai fericită renaștere” – Simbioza].

            Iubirea reprezintă, așadar, un mijloc prin care poetul își reîncarcă forțele, acesta regăsindu-se și împlinindu-se prin femeie („mai bine / trimite-mi vorbă / din vremea în care alergam / de la un capăt / la altul al zilei / îmbrățișând la întâmplare / firele de iarbă / sau răscolind liniștea / din colțurile cu penumbre” – Despre noi).

            Și doar astfel va putea porni din nou la drum, în căutarea adevărului, aceasta fiind sarcina sa asumată („Intru în adevăr / ca într-un templu” – Neodihna cunoașterii), însoțit de prietenul credincios, cuvântul („Balerin printre Continue reading „Daniel LUCA: Arderea tăcerilor”

Ștefania OPROESCU: Zârna

Bărbatul era atât de slab încât pielea lui părea scoarţa unui copac îmbrăcat în haine. Vârsta era greu de ghicit putea să aibă optzeci de ani, o sută sau mai bine. Numele? „Meşterul” aşa îl numeau cei care îl aduceau în discuţii destul de rar şi doar când jinduiau la terenul pe care rezista îndărătnic o ruină de casă. Să fi avut cândva familie sau rude, nu mai ştia nimeni. Probabil lucrase cândva, fiindcă poştaşul îi aducea lunar o sumă fixă de bani. Era singurul care îi intra în curte şi foarte rar în casă, doar pe vreme rea. Casă de om bătrân şi singur. Puţin „sărit”, comenta  poştaşul. Nu schimba vorbe de prisos, semna şi primea banii pe care nu-i număra niciodată. Casa lui era plină de vase de sticlă, de metal, de pământ în forme şi mărimi diferite, pline de „zemuri”, pe care le amesteca din când în când. Nu erau leacuri pentru că nu tratase niciodată pe nimeni. O scrânteală de om bătrân care nu deranja pe nimeni.

Zile întregi fierbea, mesteca încet conţinutul, citea cărţi vechi cu coperte soioase şi file scrumite de urme. Bea la răstimpuri din una, din alta. Seara se prăvălea în patul înghesuit într-un colţ al camerei, închidea ochii şi aştepta. Somnul îi era scurt şi lipsit de moleşeala plăcută a odihnei. Îl părăsiseră până şi visele. Într-o noapte, în loc de vis, gândul privise din întuneric un text cursiv, ca un citat dintr-o carte: „Să fie lună plină când pe frunza zârnei crescută în umbră de pădure şi va aduna roua. Aşteptă până culoarea se va schimba din auriul lunii în rozul răsăritului. Culege-o într-un vas de aur…”

Se dezmetici că sub o lovitură de gong ce anunţă începutul unui spectacol. Nici nu respira de teamă să nu dispară vreun cuvânt  din textul pe care-l repeta  cu înfrigurare. Zârna… cunoştea planta aceasta veninoasă pe care-o ocoleau şi animalele şi oamenii. Nu ştia să fi fost folositoare la ceva dar asta nu însemna că a fost dată să crească fără rost.

Întinerise parcă, dar nu fizic, înlăuntrul său prinsese forţă, simţea în sfârşit rostul zilei ce avea să urmeze şi a altora, nici nu mai conta cât, uitase până şi faptul că voise atâta vreme să fie tânăr. Era tânăr. Începu să cutreiere nopţile prin pădure. De multe ori nu mai venea acasă nici ziua… Căuta plantele pe lumină, noaptea le găsea frunzele întunecate de rămurişul des al copacilor. Cerceta fiecare petic de frunză cu răbdare căutând lumina vreunei raze de lună. Pe vreme ploioasă stătea în casă visând picături de rouă. Scotea din buzunar degetarul de aur de care nu se mai depărta şi privea în interiorul lunii, văzând acolo cu mintea preţioasa comoară, o plimba ca pe o mărgea clătinând vasul, întrebându-se ce va face apoi. Asta nu ştia poate se trezea prea devreme, înainte să afle totul. Dar nu era îngrijorat. Trebuia să împlinească partea cunoscută mai întâi, sperând că restul se va dezlega de la sine.

Oamenii se obişnuiseră cu noua lui toană, îl ocoleau sau îl ignorau. Oricum bătrânul nu răspundea nici la simplele vorbe de bineţe. Surd şi mut, bătea potecile spre pădure şi înapoi purtat de un rost necunoscut. Meşterul nu ţinea seama timpului, acesta trecea ca un iureş, fiecare zi era nouă, proaspătă şi plină de început. Nici nu băgă de seamă că nopţile deveniseră mai reci, iar frunzişul copacilor începuse să se rărească. Cutreiera la fel pădurea, cerceta frunzele de zârnă prin locuri pe care le învăţase deja, le-ar fi găsit şi cu ochii închişi.

Într-o noapte, o rază de lună fulgeră scurt un vârf de frunză pentru ca mai apoi să se prelingă pe întreaga ei suprafaţă. Frunza tremură scurt, ca atinsă de o mână nevăzută, după care încremeni în nemişcare. Încremenit rămase şi bătrânul ca de-o spaimă, ca de-o vedenie privind frunza fără să îndrăznească s-o atingă. Timpul nu mai conta, părea şi el încremenit până când, o umezeală fină ca o transpiraţie fremătă nemişcarea, adunându-se încet în picături mici, apoi din ce în ce mai mari, putând uşor prelinse în degetarul pe care îl scoase cu încetineală din buzunar.

Îşi aminti că nu era timpul încă, de încordare sau emoţie în ochi i se adunaseră lacrimi pe care le şterse cu mâneca hainei, fără să le atingă, nu cumva să le amestece din neatenţie cu roua. Când zorile aduseră cearcănul roz în transparenţa mirajului de rouă adunată într-o adâncitură a frunzei, o prelinse cu grijă în vasul de aur şi abia după,  privind-o îl cuprinse o sfârşeală ca după un efort îndelung. Îşi reveni repede, trebuia să ducă acasă comoara neatinsă, înainte s-o zvânte soarele. Ţinea vasul mic în mâna făcută pumn, păşea cu grijă să nu-l clatine de parcă picătura putea să dispară.

Ei, şi-acum? – se întrebă ajuns în odaia lui, în siguranţă. Acum, o să acopere bine vasul şi o să se gândească. Probabil o să amestece picătura cu unul din vasele sale – în care însă? Mai întâi trebuia să se odihnească, toată oboseala nopţilor pierdute îl îngreunaseră dintr-o dată mai mult decât toţi anii săi nenumăraţi. Puse vasul pe masă şi-l acoperi cu o foaie subţire de sticlă. Privindu-l trecu într-o uitare de sine şi de tot. Adormise? Când se trezi era noapte, o noapte cu lună rotundă ivindu-se dintr-un colţ de fereastră şi aruncând un dreptunghi de lumină pe masa din centrul camerei. Vasul! îi fu primul gând. Privi spre el cu mirare, apoi cu spaimă. Degetarul era mare cât o ceaşcă iar picătura din el crescuse cam la un sfert din înălţime. N-a îndrăznit să-l atingă. Nu asta, murmură înfricoşat, nu asta căutam…

Îşi trecu ziua plimbându-se chinuit  prin cameră. Nu-i era nici foame, nici sete, nici somn. Spre după amiază începu să bată vântul, se înnoură rapid şi începu să plouă. Privind ploaia care şiroia pe geam, simţi o undă de sete. A băut apă, cu greaţă, cu greutate, de parcă ar fi înghiţit plumb. Căutând să nu privească spre vasul de pe masă, mâncă absent o felie de pâine. I se potoli oarecum tremurul care pornea din stomac şi îi cuprindea trupul în întregime. Parcă i se mai limpezise şi gândul. Trebuia să vorbească neîndoielnic cu cineva. Cu cine însă? Nu l-ar fi crezut nimeni şi nici nu era o taină de dat pe mâna oricui.

Se apucă de scris scrisori. Zilele şi nopţile de toamnă continuau ploioase şi friguroase. Scrisorile plecau, dar nu veneau răspunsuri.  L-ar fi bănuit pe poştaş, fie de rea intenţie, fie de neglijenţă, dacă n-ar fi primit din când în când câte un plic înapoi cu răspunsul „adresantul necunoscut”. Pe masă, vasul stătea nemişcat în acelaşi loc fără să mai crească nici el, nici lichidul – din interior. Nu-l mai speria dar nici nu-l atinsese vreodată, doar îndepărtase totul din jurul lui, lăsându-l singur pe toată suprafaţa mesei. Era noapte geroasă, cu multă zăpadă, când de pe cerul senin şi sticlos luna plină ţinti iar din fereastră în miezul camerei.

Nu, Nu! Aproape strigă răguşit de spaimă văzând vasul care creştea sub ochii lui. Până în zori acesta devenise cât o casă, plin pe jumătate cu misteriosul lichid, nu îndrăznea să-l atingă. Privindu-l, îi veni un gând…  Din ziua aceea meşterul se apucă de săpat în grădină. Săpa greu, în pământul îngheţat. „Ce faci omule”? îl întreba câte unul. „Îmi sap groapa” le răspundea scurt şi-şi continua treaba. Când a crezut c-a săpat destul de adânc, simţind de altfel că-l lăsa puterile, a luat vasul, l-a învelit într-o bucată groasă de pătură l-a aşezat pe fundul gropii şi-a început s-o astupe la loc. A fost găsit răsturnat peste unealta care scormonise pământul zile în şir. L-a îngropat obştea fără mare risipă de slujbe sau pomeni. Apoi, casa părăsită a fost demolată, cu timpul au dispărut altele în jur. Urmaşi ai vechilor localnici îşi înălţau case noi. Localitatea de munte se transformase încet într-o staţiune turistică.

***

Fetiţa se plictisi repede de jocul cu mingea prin fâneaţa înaltă, în hăţişul căruia mai mult se încurca încercând să-i facă pe plac băiatului ceva mai răsărit care-o folosea vădit ca pe un căţeluş pe care căuta să-l dreseze. Hârjoana lor, accentua liniştea acelei dimineţi de duminică în lipsa zgomotului scrâşnit al maşinăriilor dintre braţele cărora se înălţa scheletul unui hotel nou, în margine de pădure.

O gâză din iarbă ciupi pielea fină de pe coapsa dezgolită a copilei ce căzuse în alergare. Plânsul declanşat brusc printr-un ţipăt, urmat de icnete sacadate, atrase atenţia mamei care se odihnea pe o pătură lângă bărbatul culcat, cu şapca albă de vară trasă peste faţă. Mama alergă spre fetiţă, o luă în braţe şi în timp ce-i masa urma roşie a înţepăturii, repezi câteva reproşuri băiatului, despre cum n-are grijă niciodată şi despre cum mereu trebuie să facă el ceva … altceva.

Doar cu o palmă mai înalt decât ierburile, băiatul privi nedumerit spre mamă, apoi se întoarse să-şi caute mingea. Porni cu ea spre pădure, acolo unde pământul proaspăt săpat fusese tasat de roţile utilajelor. Fără să-l deranjeze praful stârnit, începu un fel de roate în jurul mingii pe care-o lovea, trimiţând-o în toate direcţiile, de unde şi-o aducea tot cu piciorul în locul de pornire.

Sub mângâierile mamei plânsul fetiţei se transformă într-un scâncet uşor, care dispăru cu totul după ce locul înţepăturii fu acoperit  cu o batistă udă. Culegeau acum împreună flori, din care mama va împleti o coroniţă ce avea să stea pe capul fetiţei, nu-i aşa?” „Da, da”, bătea ea din palme, fericită de atenţia întreagă a mamei pentru ea, numai pentru ea.

Erau pe terminate florile ale căror tulpini mai aveau nevoie doar de-o legătură să închidă cercul multicolor, când mama remarcă foşnetul frunzelor din copaci. Atât. Nici un alt zgomot de minge lovită ritmic, nici un scrâşnet de picior pe pământul uscat. Căută cu privirea în jur. Se ridică în picioare să vadă mai departe. Băiatul nu era. Îl strigă de câteva ori, apoi porni să-l caute. Îngrijorată, dar nu peste măsură, se întoarse să-şi trezească bărbatul.

Continue reading „Ștefania OPROESCU: Zârna”

Lucia BIBARȚ: „Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” de Al. Florin Țene

Există ființe care prin anduranța la suferință, prin  lupta și chiar jertfa de sine  pentru o idee, pentru un ideal, sunt comparate cu sfinții, numite, tratate chiar, ca sfinți.

Dar există sfinți ?Cine sunt ei ?

Există. Sunt  creaturi divine, spunem, pe care nu le putem cuprinde.

De unde provin acestea?

 Din oameni, răspundem,  luând în calcul convingerea și porunca părintelui Arsenie Boca: ”nașteți sfinți!” Și completăm răspunsul la întrebarea noastră:  sființii sunt născuți de  oameni, iar oamenii se sfințesc  eliberându-se de condiția dată, devenind  ai lui Dumnezeu, îndumnezeindu-se.

Judecând lumește, sfinții  sunt ființe trăitoare întru spiritualitate, pentru care binefacerile pământești sunt nesemnificative,  trecătoare și iluzorii. Pentru ei  mundanul are valoarea clipei și, contrar aparenței, agoniselile lumești sunt fără consistență  comparativ cu cele ale eternității creștine. Pare neverosimil că  sfinții au fost / sunt totuși și oameni.  Că își  consumă  viața pământească  lângă noi, conectați la  divin oricare ar fi riscurile.

„…A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. Sfântul are forța de coeziune a pietrei. (Petre Țutea)

Cărei perioade aparțin sfinții? Sunt ei azi umblători printre noi?

Sfinții nu au timp, ei aparțin Timpului și sunt deasupra lui. De aceea, sfințenia lor ne poate atinge pe noi cei care vorbim astăzi despre ei, deși au atins civilizații demult apuse. Prin ”atins”  înțelegem: impresionat,  influențat existențe, comunități, popoare, vremuri, epoci, mărturisind credința hristică în numele căreia au venit.

Pot trăi  sfinți într-un regim totalitar  comunist,  când credința e dezrădăcinată din sufletul oamenilor, interzisă și  astupată cu pretinsele realizări ale omului de tip nou, ”cetățean  demn al societății românești multilateral dezvoltate”?

 Se pare că restriștile istoriei le forțează manifestarea.

Pentru a-i  ”cuminți” sistemul totalitar a recurs la încarcerarea  și reeducarea sfinților în închisorile, ”regimului criminal comunist”, după expresia dlui Al. Florin Țene, Președintele Ligii Naționale a  Scriitorilor din România.

În  preocuparea noastră măruntă de-a tria, de-a aplica etichete și de-a organiza ca să ne fie mai simplu, am putea – firește, fără pretenția de-a le impune! –   ”contabiliza”  două mari categorii de sfinți.

Primei categorii îi aparțin fețele mănăstirești și  bisericești:  monahi, ierarhi, preoți, oastea cea ”oficială” a Domnului.  Aceștia  sunt mărturisitorii sau mucenicii lui Hristos,  suferitorii ”legitimi”  pentru credința lor. ”Legitimi” pentru că aparțin oștirii oficiale, instituționalizate și deci formați în spiritul dăruirii pentru credință. Întâii chemați în apărarea ei.

Din rândul slujbașilor bisericilor și ai mănăstirilor  o parte a suferitorilor au fost  canonizați, iar altă parte  încă așteaptă să fie.

Aici se cuvine să amintim câteva nume, dintr-un lung și neepuizat șir . Toți importanți.

Arsenie Papacioc, Marcu Dumitrescu, Daniil de la Rarău, Ilarion Felea, Arsenie Boca, Benedict Chiuș, Ilie Lăcătușu, Sofian Boghiu, Dimitrie Bejan, Dumitru Stăniloae, Gheorghe Calciu, Gherasim Iscu, Nicolae Steinhardt, Iuliu Hossu…și mulți alții.

Cealaltă categorie de sfinți, mărturisitori și ucenici din afara oastei ”oficiale”  a Domnului, este a  laicilor, reprezentată de oameni de cultură, oameni de  diverse profesii sau  mari anonimi. Aceștia, chiar dacă nu au cu toții recunoașterea statului sau a clerului,  beneficiază de aprecierea – unii de  venerația! – mentalului colectiv, fiind  prețuiți potrivit sacrificiului lor.

Din această a doua categorie de sfinți face parte Radu Gyr, poetul credinței ortodoxe, personajul cărții scriitorului Al. Florin Țene.

Dar, mai întâi,  să înțelegem  sau să ne reamintim în ce condiții trăiau întemnițații, sfinții despre care vorbim.

”…regim de teroare, cu percheziţii,

suspendarea plimbărilor, mâncare slabă şi pază dublă, atât în

cordonul de pază al închisorii, cât şi pe coridoarele Celularului.

Îşi făceau loc din plin înjurăturile, bătăile, ba chiar mai mult,

punerea în lanţuri sau izolarea în camera de tortură a celor mai

periculoşi deţinuţi.” (”Întoarcerea …”  Al.Florin Țene)

Alături de Gyr îi vom așeza pe cei care de pe pozițiile lor de intelectuali sau de  oameni simpli au oferit  un model exceptional de raportare la credință,   la neam, în condiții de mare cumpănă pentru România, asumându-și  eroismul  căii alease.

Valeriu Gafencu, Elisabeta Rizea, Petre Țuțea, Constantin Noica,  Ioan Ioanide, Paul Goma, Virgil Ierunca, Marcel Petrișor, Nicolae Mărgineanu, Alexandru Paleologu, Gheorhghe Ursu și mulți, mulți alții.

Romanul  dlui Țene, Întoarcerea din cruciadă –  viața poetului Radu Gyr  între realitate și poveste,  este numit după titlul uneia dintre poeziile glorioase ale lui Rady Gyr.

Sfințenia și  macularea sunt cele două coordonate ale romanului.

În cartea dlui Al. Florin Țene, ca cititori, vom oscila între cele două ipostaze ale vieții poetului Radu Gyr – un sfânt al închisorilor și un  om aproape obișnuit.

Biografic, dar și cu adaos de ficțiune, atât cât să răspundă nevoii autorului de-al accesibiliza pe poet, romanul este ca o rugăciune binefăcătoare, o rugăciune coborâtă din pacea cerului în tenebrele bicisnice ale bestialității umane, cea a realității concentraționare comuniste românești.

Pe cât de lină și înaltă este trăirea  eroului în apropiere credinței, înaltă până la atomizarea și dispariția umorilor omenești, pe atât de spurcate și diabolice sunt mecanismele umilirii pe care le suportă în celulă omul – Gyr  din partea semenilor   său.

Şi, după ce te bat, dacă leşini, iau o căldare de apă, te

stropesc ca să-ţi revii şi continuă… Apoi, te trimit la tinetă şi

acolo, lângă hârdăul cu necesităţi, zvârle o cârpă udă pe care te

pun să alergi. E ca şi când ai călca pe sticlă. Din cauza bătăii,

hainele sunt lipite de tine, eşti amorţit şi te pun să stai «în

poziţie». Adică să stai pe marginea patului, cu mâinile pe

picioare, să priveşti în jos, să nu mişti, să nu te uiţi în stânga şi-n

dreapta. Ce diabolică născocire! Iar aceasta este definiţia

absolută a infernului, aşa arată lumea fără Dumnezeu.” (”Întoarcerea …”  Al.Florin Țene)

Poetul Radu Gyr este prezentat în cele mai firești ipostaze omenești, de la naștere și până la apus. Din pruncie, până la moarte.

Continue reading „Lucia BIBARȚ: „Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” de Al. Florin Țene”

Gheorghe Andrei NEAGU: De la stânga la dreapta

Îşi începuse ziua sub imperiul plictisului. Ceaţa de pe drum îl obosise. Poleiul îi solicitase privirile peste măsură. Degeaba se freca acum la ochi, încercând să-şi limpezească privirile. Nici nu se aşeză bine la birou, că telefonul începu să ţârâie.

            – Maxoda la telefon!

            – Vai dragă, ce sobru eşti!

            – Eram aproape sigur! Trebuia să fii tu! Zi-i!

            – Dacă era vreo fufă, rămâneai măcar sobru, dacă nu deveneai dulce…

            – Hai, măi Ramona, zi-i odată! Arde!

            – Arde dragă, arde! Că e vorba de mamiţica ta! Cică are treabă în zonă şi trece şi pe la noi!

            – Ce treabă?

            – Strânge fonduri pentru organizaţia aia, de salvat câinii!

            – O caută moartea pe-acasă şi ea umblă teleleu tocmai prin cea mai zgârcită parte din ţară!

            – Teleleu, neteleleu, dar diseară cinăm împreună!

            – Şi cu ce vine? Că doar n-o să mă duc cu maşina după ea!

            – Nici vorbă Maxi dragă! Se descurcă ea. Ce avem, doi kilometri până-n oraş?

            – Ramona fetiţa tatii, să ştii că nici taxi-urile nu circulă pe poleiul ăsta!

            – Poate până de seară se va topi şi se va ridica şi ceaţa!

            – Nu cred şi uite că uitam să-ţi spun, dar merg cu băieţii la o bere!

            – Vezi cum eşti? Dacă nu-ţi dădeam eu telefon, nu-mi spuneai nimic!

            – Şi de aia nu mai poţi tu? Special nu ţi-am spus, să nu-ţi aduci vreun fuf!

            – Vrei să fii mârlan!

            – Nu iubito, vreau să fiu exact ca tine, când în loc de bineţe, mi-ai tras-o cu fufele!

            – Hai, gata, că te întinzi la caşcaval! La revedere!

Felul lor de a se tachina îi unise cândva. Le făcuse chiar plăcere, apoi deveni o povară. Maxoda aşeză telefonul în furcă cu aceleaşi mişcări lente, obosite, ca de om fără chef. Planşeta de lucru, luminată de neonul de deasupra  capului, i se păru de-a dreptul ostilă. Întinse calcul pe ea, îl prinse în pioneze, îşi desfăcu trusa de Rotring şi începu să traseze linii şi curbe asezonate cu cifre, numai de el cunoscute. Nici nu simţi când veni pauza de prânz. Îşi scoase sandvişul şi începu să muşte din el, neglijent cu atenţia îndreptată spre planşetă. Se săturase. Îşi dorise atât de mult să devină arhitect încât nu părăsise Institutul de Cercetări în Construcţii Civile nici măcar atunci când i se restructurase postul. Acceptase cu lejeritate un post de desenator tehnic ce se vacantase prin pensionarea bătrânului cartograf Venturică. Pierduse şi aproape jumătate din leafă. Noroc că îşi luase cu banii de la nuntă şi cu ce mai împrumutase de la părinţi un Renault 10 de toată frumuseţea. Numai că atât Renault înlocuit  cu Dacia cât şi arhitectul Maxoda trecut la planşetă nu însemnau altceva decât trecerea timpului peste orizont lipsit de perspective. Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: De la stânga la dreapta”

Anatol COVALI: Clocot viu de seve (matepoeze*)

L A V Ă*

*
M-am rătăcit şi-am alergat un timp
sărind din anotimp în anotimp
fără să-mi pese
că-n mine rând pe rând anii se-ascund
în vreme ce-n destin viaţa mea ţese
contur rotund.
*
Caut febril, dar încă nu găsesc
un loc prin care să ţâşnesc firesc
spre libertate,
să nu mai stau în gânduri zi de zi,
o carceră cu geamurile mate
ce mă-ofilii.
*
Visez să rătăcesc în plin azur
privind vrăjit la tot ce e în jur,
să respir spaţii,
simţind că-n mine e un univers
în care se preschimbă-n constelaţii
vers după vers.
*
Şi sunt convins că nu e doar un vis,
că-n cartea Creatorului e scris
să fie-aieve
tot ce visez ca viaţa să-mi dea-n dar
când simt în mine clocot viu de seve
ce lavă par.

23 ianuarie 2020

 

 

B U C U R I E*

*

Am în privire inefabili zori
şi-un cer albastru fără pic de nori,
o strălucire
pe care n-am avut-o până-acum,
căci ştiu că-adevărata mea menire
începe-alt drum.

Şi-un zâmbet plin de farmec şi firesc,
care mă face să întineresc,
îmi luminează
întregul chip şi-ncet, încet devin
cea mai primăvăratecă amiază
cu alt destin.

În inimă e-un freamăt ce-i menit
să îmi întoarcă-amurgul în zenit,
ca să pot iară
să îi dau vieţii mele-un scop precis,
să fie împlinită şi să pară
un ţel decis.

De-aceea al meu suflet e-n frământ
lăsându-mă pe harfa lui să cânt
o melodie
ce-mi dă fiori pentru c-o ştiu de mult,
de când eram superbă bucurie
şi viu tumult.

24 ianuarie 2020

 

Viaţa ca o artă

*

În viaţa ce-a trecut am fost artist
uneori vesel, câte-odată trist,
trăind întruna
destinul straniu-al unui personaj,
întrând în pielea lui întotdeauna
cu mult curaj.
*
Am suferit , m-am bucurat ca el
trăind în sentimente fel de fel,
căci viaţa-i artă
pe scenă şi în elementul ei
şi trebuie să pui în orice soartă
deplin temei.
*
N-a fost uşor, a trebuit să lupt
cu alţii şi cu mine ne-ntrerupt,
am dat deoparte
plăceri, distracţii, lucruri fără rost,
ce m-ar fi-mpiedicat s-ajung departe,
să fiu ce-am fost.
*
Şi-acum tot artă este viaţa mea.
Scriu poezii atunci când muza vrea
să mă inspire,
şoptindu-mi cu tandreţe vers de vers,
având în ele-o altă strălucire,
alt univers.

25 ianuarie 2020

Continue reading „Anatol COVALI: Clocot viu de seve (matepoeze*)”

Ileana VLĂDUȘEL: Țăran român

Țăran român

 

Desculț etern, al brazdelor tătână,

Din tine au răsărit păduri și lanuri de lumină.

Bătătorite răni au răscolit

Izvoare munților și-au înflorit

Altoiuri drepte roditoare

Iar cerului i-ai dat cântare,

Înflăcărate rugi spre Dumnezeu, săi fie

Apărător de țară și de glie.

 

Ți-au răstignit bogații în piron de rob

Numele demn și te-au legat de glod

Cu sapa și cu secera în mână

Numai cu turta și cu apa din fântână.

Au smuls din tine inima și-n foc

Au aruncat-o când din țarnă te-au scos.

Țăran român, iobag fără valoare

Doar în ițari și-opincă în picioare

 

Ei n-au știut că-n cer la Dumnezeu

Arde lumina lumânării cea de seu

Pe care-o aprindeai la rugăciune

Orfan de liberate și de bine

Și nici că plânsul tău a înflorit

Țărâna pentru care ai murit

Și că sunt doine azi ce povestesc

Numele tău țăran român și te slăvesc!

 

Bogați ce n-ați luptat cu burta goală

Ițarii rupți în spate se răscoală,

Opinca scorojită se ridică

Și stă în fața voastră fără frică

Cu pieptul gol și-n inimă c-un crez

Că-n viața asta toate se plătesc!

Ați vrut uitat țăranul pe vecie

Dar prins îi este sufletul cu rădăcini în glie!

––––––––

Ileana VLĂDUȘEL

30 ianuarie 2020

Ionuț ȚENE: Ora exactă a literaturii române bate la Chişinău

E de admirat faptul că Republica Moldova devine principalul centru de creaţie şi promovare a culturii române şi, în speţă, a literaturii noastre. Pe harta literaturii române, Chişinăul devine un focar de creaţie literară românească. În acest proect de unitate culturală românească se implică cu profesionalism şi dăruire Academia de Ştiinţe a Moldovei. Pentru elita culturală a Basarabiei, cultura română nu are graniţe şi nu este împărţită în două state româneşti. Recent la Chişinău a avut loc un eveniment istoric, la fel ca şi congresul studenţilor din 1871 de la Putna sau înfiinţarea Academiei Române din 1867. Ziua de 24 ianuarie 2020 a fost marcat printr-un eveniment important la nivelul literaturii române. Discutăm de lansarea, la Biblioteca Națională a Republicii Moldova, a unei lucrări inedite „Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni” (în propria lor viziune), coordonată de academicianul Mihai Cimpoi, autor și director de proiect, Traian Vasilcău. Solicitat de Serviciul de presă al AȘM, acad. Mihai Cimpoi a menționat că volumul lansat este o lucrare biobibliografică, care prezintă biografiile scriitorilor români și referințele critice. Conceptul original al lucrării constă în faptul că toate materialele sunt prezentate în viziunea autorilor, deci, așa cum își concep ei biografia de creație și biografia ca atare, biografia de viață. „Nu există până la ora actuală un dicționar de felul acesta care să adune scriitori români din întreaga lume. Enciclopedia se prezintă ca un fel de pandant ilustrativ, de completare, la „Dicționarul general al literaturii române”, dar acesta este un dicționar de tip academic, cu analize foarte ample ale operei. Noi ne-am limitat, dat fiind spațiul foarte restrâns, la biografie și bibliografie”, a spus criticul literar, cu referire la ideea de a edita o asemenea lucrare de anvergură. Întrebat care au fost criteriile de selecție a scriitorilor, acad. Cimpoi a specificat că a fost inclus orice scriitor care are câteva cărți, este activ, văzut, citit, indiferent dacă este membru al uniunilor de creație, societăților literare etc.

Acad. Mihai Cimpoi a remarcat că la volumul lansat s-a muncit 10 ani, întrucât a necesitat o muncă aplicată cu fiecare material aparte, dar din lipsă de finanțare, tiparul respectiv, bineînțeles, că a întârziat. Enciclopedia include 1146 de scriitori din perioada contemporană, care scriu românește, din 50 de țări ale lumii. Volumul va fi distribuit, în primul rând, marilor biblioteci și la majoritatea autorilor care vor dori să-l procure, a declarat coordonatorul lucrării. La cititorului de rând va ajunge mai greu, fiind vorba de un tiraj de 1200. „Distribuirea este un mecanism foarte complicat, dar fiind că volumul este tipărit în Republica Moldova va fi foarte greu de trecut Prutul cu el. De aceea, ne vom adresa Departamentului Românilor de Pretutindeni, poate va găsi o modalitate ca să ia pentru autorii din România”, a mai spus acad. Cimpoi. Sperăm că Bucureştiul va răspunde pozitiv şi nu se va complace în lupte politice sterile şi ordonanţe „berline”. Enciclopedia a fost lansată la umbra statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Chişinău.

„Iată cum ar trebui să arate o „Columnă a Culturii naționale”: Scrisă cu Iubire de Neam și Zugrăvită cu aurul sufletelor despovărate de ura și zavistia nimicitoare de Frați! Și de astăzi ducem în palme Casa celor 1.146 de scriitori neuitați”, a afirmat poetul Traian Vasilcău, un promotor şi o voce distinctă a poeziei contemporane româneşti. La lansare au mai vorbit acad. Vasile Tărâțeanu şi dr. hab. Nicolae Matcaș. De remarcat este faptul că în cadrul Enciclopeidiei se regăsesc numeroşi scriitori clujeni. Pentru literatura română ora exactă a început să bată de la Chişinău, iar soarele românismului răsare din Basarabia. „Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni” a făcut unirea culturală a tuturor românilor şi va fi fundamentul unirii celor două state româneşti în curând. Capitala culturii române este din 24 ianuarie 2020 la Chişinău.

————————-

Ionuț ȚENE

Cluj-Napoca

29 ianuarie 2020

Marilena ION-CRISTEA: Mă-ndrept spre lumină (poeme)

Mă-ntreb…

 

Clipele trec sângerând palma mea,

Nevăzute, neauzite, fără parfum,

În mintea mea ele au formă de stea,

Cu o mie de colțuri ce m-ating, taciturn..

 

Mă-ntreb dacă și tu le vei simți, tremurând,

Alergând pe un drum ce nu are sfârșit,

De sunt stele cu colț și la tine în gând,

Sau un cer mult prea gol și mereu prăbușit..

 

Mă-ntreb dacă și tu le vei simți, suspinând,

În trecerea lor prin tumultul din noi,

Fulgerându-ne fruntea și tâmpla, pe rând,

Și-mpărțind întreg universul la doi…

 

 

Înțeleapta pământului

 

Pe o creangă uscată,

în bătaia vântului,

stă înțeleapta pământului..

Ochii ei oblici par visători

fiindcă trăiește cu capul în nori..

Ciocul, puțin coroiat,

păstrează urme de noapte fără vânat,

iar aripile strânse pe lângă corp

ascund sufletu-i orb..

Ea știe că va veni iar o noapte,

si-și pune speranța în vise,

aproape, deșarte..

Stă nemișcată și calmă pe ram,

privind către chipul din geam..

Îl intuiește, nu vede,

dar din priviri nu mă pierde..

Simt că m-acoperă, grea,

o pânză de-afară, de după perdea..

Rămân, zgribulit, sub aura-i de înțelepciune,

mă simt, cumva, într-o altă dimensiune,

și-n foșnet acut de mătase,

îmi intră ziua prin oase…

 

 

Și azi…

 

Aud inimi frumoase ce bat

și azi, în ritm cadențat,

odată cu pașii ce-i simt alergând,

pe o frântură rebelă de gând..

 

Văd valul mării îmbrățișând,

în ritmul mareei, la ceas de seară,

stânci solitare ce-așteaptă la rând,

să fie zdrobite, să moară..

 

Îmbrățișări ce m-ating, tremurând,

m-așez și eu, lângă tine, la rând,

și nu mai știu dacă-i verde, albastru,

zbuciumul acesta de pe pământ..

Sufletu-mi pare atins de un astru,

îl văd cum zâmbește, cald și sublim,

și-l simt iar pe buze, preaplin!

 

O zi minunată, cu cerul senin,

raze de soare spre mine tot vin,

le simt sărutarea divină pe pleoape,

stau lângă tine atât de aproape,

și fără regrete, fără cuvinte,

sufletul meu, de-atâta senin,

ar vrea și azi să se-alinte…

 

 

Visez…

 

Visez

și țes lângă mine,

iluzia mea despre tine..

Văd ceața în noapte cum urcă la stele,

mă-ndrept spre adâncuri

în zbor de iele,

și-arunc în abisuri stelare,

șuvoi de gânduri polare,

le simt prin toți porii din piele..

Ce visuri,

Iar eu sunt cu ele!

 

Visez

că nu mă trezesc,

visul acesta

e prea omenesc..

și-n ceață și alb de zăpadă,

îmi prind un alt vis,

să nu cadă,

visez verde crud în privire,

un sloi amăgit de iubire,

și-n gândul meu de afară,

visez că e vară,

și-n catifeaua zăpezii,

cum zburdă, mă caută iezii..

 

Visez cu-ndrăzneală

doar vise,

cu inimi și geamuri deschise,

să intre de-afară,

flori de zăpadă desprinse

din somnul de-aseară..

Mă las pe un gând,

ce zboară, aproape, tăcând,

dar nu-mi fac iluzii,

mă tem de confuzii,

de gândul acesta, plângând,

de zbor și concluzii.

 

Visez

un vis înrămat peste noapte,

într-o fereastră de șoapte,

îmi intră în suflet, prea rece,

m-aș bucura ca să plece,

și-ntr-un decor cenușiu,

vântul mă bate pustiu,

mă duce departe..

 

Visez,

și țes lângă mine,

iluzia mea despre tine..

și-n visul adânc,

mi-e dor de cuvânt!

 

 

Pe un luciu de apă

 

Plutesc pe un luciu de apă,

discret,

Totul în jur este alb, desuet,

și frig..

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Mă-ndrept spre lumină (poeme)”

Eleonora SCHIPOR: Eminescu – veșnic viu în inimile noastre

 

               Marele poet național Mihai Eminescu este onorat  și iubit de noi toți.

            Despre Eminescu trebuie și putem vorbi în fiecare zi. Dar mai ales în luna ianuarie, luna în care a văzut lumina zilei cu 170 de ani în urmă Luceafărul Poeziei românești.

            Cu acest prilej în incinta CIE Cupca, pe coridoare, în muzeu, în bibliotecă, în cabinetul de limbă și literatură română, pe tot parcursul  lunii ianuarie  au fost expuse cărți, ziare, desene, gazete de perete, aplicații, fotografii dedicate vieții și activității Marelui Poet, cât și despre dânsul.

            La finele lunii ianuarie elevii CIE Cupca sub conducerea profesoarelor de limba și literatura română, doamnelor Lucica Dușceac, Marilena Zâgrea și Olimpia Bojescu, au pregătit un frumos recital poetico-muzical sub genericul „Eminescu  – veșnic viu în inimile noastre”.

            În sala de festivități a școlii au fost pregătite câteva expoziții dedicate poetului, iar elevii clasei a 5-ea au susținut un recital poetic. Ei au declamat mai multe poezii   invocând frumos natura din opera eminesciană.

            Elevii claselor a 6-ea și a 7-ea au expus câteva citate de și despre Eminescu, au recitat „Rugăciune”, având și icoana Maicii Domnului, și lumânări aprinse, au cântat „Seara pe deal” acompaniați la saxofon de colegii lor din clasa a 7-ea Maxim Țugui și Vasile Alerguș. Elevul clasei a 6-ea Bogdan Opaeț, care a participat la etapele raională și regională ale concursului versului eminescian, de asemenea a recitat frumos poezia „Pe aceiași ulicioară”.

            Elevele clasei a 11-ea „A” au adus în fața celor prezenți un șir de citate și cugetări dedicate poetului nepereche, au interpretat romanța „Seara pe deal” pe versur de Eminescu, un șir de poezii scrise de alți autori. La fine toți participanții au inerpretat  cântecul „Eminescu” pe versuri de Gr. Vieru și interpretat de regretații Doina și Ion AldeaTeodorovici.

            Mulțumindu-le tuturor celor prezenți, la încheierea ceremoniei date eu personal am citit propria poezie, „Eminescu e Poetul” care a fost publicată în toate ziarele românești cu câțiva ani în urmă, iar mai pe urmă introdusă și în cartea mea de versuri „Lumea miraculoasă a poeziei”.

            Asemenea măsuri educă la tânăra generație dragostea de frumos, de poezie, de cântec, de nemuritorul vers eminescian.

——————————-

Eleonora SCHIPOR,

CIE Cupca, Ucraina

Ianuarie 2020

Valeriu DULGHERU: Cine sunt groparii unionismului

„Moldova nu duce lipsă de unioniști, sunt vreo 6-7 partide unioniste, dar aici demagogia este la cote înalte. Nu poți să îi aduci la aceeași masă, nu se pot uni pentru că spun că ăla a fost cu ăla, celălalt a fost cu celălalt. Mie unul mi-a ajuns până în gât! Mi se pare că m-au luat așa, de păcălici”

(Traian Băsescu).

 

            Sunt chiar unioniștii! Sunt așa zișii lideri unioniști, care prin fapte lucrează împotriva unionismului (conștient sau inconștient), dar și unioniști de jos, care- -au susținut și îi mai susțin. Să ne amintim despre groparul unionismului nr. 1 Iu(da) Roșca care a fost susținut de unii, care acum se dau drept mari unioniști, până la ultima suflare a ppcd-ului. Nu Plahotniuc, nu Dodon, care dorea să scoată în afara legii unionismul, pregătindu-i chiar și o spânzurătoare, dar chiar cei care trâmbițează de dimineață până seara că sunt unioniști. Sunt mulți, prea mulți pentru această așchie de popor român. Se pare că „mama acestor gropari este veșnic însărcinată în Basarabia”. Atâția s-au plodit în acești treizeci de ani de rătăciri în nicăieri și, în special, în ultimul timp. Pleacă unul, apar alții. Pe parcursul a peste treizeci de ani s-a vorbit, s-a declarat, s-a scris mult, foarte mult pe tema ReUnirii acestui colt de țară pre nume Basarabia cu Patria-Mamă România, s-au făcut Mari Adunări Naționale și marșuri cu zeci și sute de mii de participanți cu încărcături energetice de mulți gigavați, iar carul ReUnirii și astăzi se află tot acolo de unde s-a pornit. Ba mai rău. La începuturi era o speranță acum și speranța dispare.

Unii așa numiți lideri unioniști (cum este Iu(da) Roșca ș.a.) au făcut acest lucru din rea voință, fiind plătiți cu treizeci de arginți, alții – „din bune intenții”, pavând însă cu pietre drumul spre iad. Gropari ai unionismului suntem și noi, cei de jos, complici ai acestor pseudounioniști, fiindcă n-am știut să ne găsim un proroc, un singur proroc adevărat. Toți cei de până acum au fost falși și ne-au dus în nicăieri. Având un suport popular de peste 34% (unii spun că e puțin dar nici pe acesta nu suntem în stare să-l gestionăm) de ce nu suntem măcar puțin reprezentați în parlament? Cine e de vină că suntem acolo unde suntem?

Să încercăm să facem o scurtă analiză a partidelor unioniste în acest colț de țară? În aceste partide unioniste s-a procedat și se mai procedează într-un pur stil bolșevic. Fiecare lider pseudounionist, venit la cârma partidului, a distrus totul ce a fost până la el și a construit o nouă construcție care a eșuat. A venit altul în locul lui și a făcut la fel. Nu avem partide în sensul direct al cuvântului. În SUA sunt două partide care există de vreo două sute de ani. Se schimbă doar conducerile, partidele rămânând. Când partidul a eșuat în alegeri liderul pleacă. La noi sunt doar SRL-uri. A fost puternicul Front Popular până când în fruntea lui a venit groparul Iu(da) Roșca. Cei care au văzut fața adevărată a lui Roșca nu s-au luptat cu el pe interior (așa cum se face în lumea civilizată!) ci au ieșit din front și au format un nou partid unionist – PFD. După vreo șapte ani nouă construcție partinică unionistă a ajuns la același rezultat – supunerea pe interior a întregii puteri în mâinile președintelui partidului, care s-a instalat în fotoliu pe viață, cu încălcarea statutului partidului votat și de el. Și acest partid a ajuns la groapa de gunoi politic. După aceea prin 2007 a apărut Partidul Liberal într-un nou format, ulterior cu el fuzionând și alte partide unioniste. Istoria s-a repetat, dar într-o formă mai hidoasă. Din cauza conducerii defectuoase promovată de liderul Partidului Liberal așchii liberale s-au tot rupt din el (în loc să lupte pe interior pentru a schimba lucrurile), fiecare din ele formând noi partiduțe, toate liberale: PLR, DREAPA, PUN, PSB ș.a. Fiecare din liderii acestor partide (unii dintre lideri cred că sincer) au considerat că vor reuși să devină lideri ai Dreptei și s-o fortifice. N-au devenit, dimpotrivă au slăbit și mai mult Dreapta. Din păcate procesul continuă și astăzi în același mod. Greșelile predecesorilor lor făcute în acești treizeci de ani, nu i-au învățat nimic. De exemplu, președintele PUN dl O. Țîcu a ignorat orice chemări de a participa la unificarea forțelor unioniste pe dreapta, autoînaintându-se candidat al Dreptei în alegerile prezidențiale din toamnă (cu mult înainte de termenul legal, fără consultarea dreptei. De ce atâta grabă?).

Mult stimate Domnule Președinte Băsescu! Cred că cel despre care spuneți că v-a păcălit a fost Iu(da) Roșca, care v-a convins să-l susțineți în 2005 pe Voronin, mai apoi și Sergiu Mocanu, consilier al lui Voronin. Teamă mie că și astăzi liderul PUN Vă păcălește. De ce noul președinte PUN O. Țîcu nu se alătură întregului curent unionist, să pună umărul și el pentru al unifica așa cum ați solicitat tot timpul Dstră? „Azi cartea se vinde greu, oamenii se vând ușor, iar Țara se dă degeaba” spune George Ceaușu. Într-adevăr, țara se dă pe degeaba acum. Dodon nu trebuie să cheltuie nici un sfanț pentru a prelua „țara” de la infantili, orbi și ranchiunoși. Tentat la începuturi să-i scoată în afara legii ulterior a înțeles că nu e cazul. Unioniștii se mănâncă singuri între ei, fără ajutor din afară. Aici îmi vine în memorie un banc, dureros pentru noi dar care ne caracterizează, care spune că lângă cazanul cu smoală incandescentă din iad, în care sunt aruncați moldovenii, nu este pus paznic (ca de ex. la evrei, la alte națiuni). Nu este cazul fiindcă moldovenii îl trag imediat înapoi pe cel care încearcă să iasă din cazan. Această meteahnă națională au folosit-o din plin în toate timpurile dușmanii noștri, dezbinarea fiind arma lor. Așa au procedat Voronin, Filat, Plahotniuc, așa procedează astăzi kremlinezul Dodon. Să ne amintim cum M. Ghimpu s-a luptat pe viață și pe moarte că vărul său (sub aspect ideologic) – V. Filat, nu cu groparul lui V. Plahotniuc. Și unde au ajuns – la groapa de gunoi politic. Astăzi observi cum unii unioniști luptă pe viață și pe moarte împotriva Maiei Sandu, verișoara lor dreaptă (sub aspect ideologic), declarând că doar unioniștii (cei care strigă mai tare!) vor face unirea. „În alegerile prezidențiale unioniștii trebuie să iasă cu un singur candidat care să se lupte pe viață și pe moarte cu Maia Sandu pentru a ieși în turul doi, unde la sigur îl va învinge pe Dodon!” chema cu bale la gură la una din televiziuni atotștiutorul Mocanu. Nu e o rătăcire, e în cunoștință de cauză acest comportament. Să știți că unioniști de teapa acestuia Vă mint. Cei care Vă cheamă să bateți cu înverșunare în potențialii susținători – verișorii lor, Vă mint. Dacă ei nu acceptă unirea între ei cum pot face ReUnirea cu Țara? De la un timp înclin să cred mai mult în unionismul liberal democratului Marcel Snegur de la Parcova, primul semnatar al Declarației de Unire cu România, al democratului Nicolae Tudoreanu de la Feștelița (Ștefan Vodă), semnatarul nr. 2 ș.m.a. unioniști care nu se bat în piept că-s unioniști. Înclin să cred mai mult în unionismul Maiei Sandu de pe segmentul de centru-dreapta care pragmatic va face ReUnirea (alături de alții) chiar dacă vorbește mai puțin despre aceasta. Doar împreună, cel puțin cei de pe segmentele de dreapta și centru-dreapta, dar și unii de pe segmentul de centru, unioniști și proeuropeni, putem face ReUnirea cu România, care este unica cale de integrare în Uniunea Europeană.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Cine sunt groparii unionismului”