Anna Nora Rotaru :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA


Atena, GRECIA
SCRISOARE CĂTRE TINE,
PRIETENĂ NEPREȚUITĂ,
MARIANA GURZA…

Cât de ciudată mai este și viața asta, plină de
întorsături… și-acolo unde crezi că ești pe linia de
plutire, îți poate cade o năpastă precum trăsnetul,
care să te zdruncine din temelie! Așa a fost și cu tine, Mariana, te-ai dus
fără a prinde bine de veste! Cum să începi acum o scrisoare de adio?
Cum s-o trimiți unei dragi prietene ce s-a dus „Spre zarea celor care nu
cuvântă”? Cu siguranță că, dacă ai fi aici printre noi și ți-aș fi cerut
părerea, așa cum deseori făceam, tu m-ai fi sfătuit! Durerea pierderii
este ca un cuțit ce-ți pătrunde în suflet sfâșiindu-l, ea rămânând la fel de
puternică și insuportabilă de fiecare dată când îți bate la ușă, trezindu-ți
sentimente de revoltă, de neputință a acceptării morții, amestecate cu
lacrimi și durere. După un timp, când durerea se mai îndulcește cât de
cât, cobori în adâncul ființei tale, plină de „Gânduri pe malul tăcerii ”
și-acolo, „La răscruce de lumi”, „La granița-ntre vise”, acolo, „Pe urma
pașilor pierduți” și „Pe tărâmuri neumblate”, acolo, „Dincolo de
cuvinte”, unde amintirile te năpădesc, îți inundă mintea cu-ncetul și, ca
un „Apostol fără nume” încerci să le aduni, să le scoți la iveală și să le
impărtășești cu cei ce știu, cei care cunosc sau vor a cunoaște despre
personalitatea acestei ființe deosebite, minunate: aceea care a fost și va
fi mereu vie în minte, Mariana Gurza! (Între ghilimele sunt titlurile
volumelor mele de poezii).


Mă las furată de gânduri încercând cumva să mi le adun și, din
noianul lor, caut să le găsesc pe cele ce le pot împărți subliniind
adevărata valoare ce-o poate avea un suflet nobil ca al dânsei, suflet ce
va rămâne printre noi, toți cei ce am iubit-o și apreciat-o, atâta timp cât,
bine știut, doar Uitarea duce la Neființă! Dar eu nu o voi uita! Mi-e însă

mintea golită parcă, haotică… oare cum să încep? Cu cuvinte de drag ce-
mi inundă sufletul în dorința de-a-mi împărtăși sentimentele? Poate prin

depănarea amintirilor celor mai vii și-ale momentelor esențiale de
neuitat ce și-au lăsat amprenta pe sufletul meu? Să încep cu acele

momente de fericire pe care aș vrea să le detaliez în amănunțime știind
că acestea sunt daruri de viață și pentr-o-ntreagă viață, pe care le țin
strâns ca pe-o amuletăpe pieptul meu? Sunt atât de multe cele ce țin de
tine păstrând culori de neșters, vii în mintea mea! De-ai fi fost aici,
poate mi-ai fi spus cum să fac, ca de fiecare dată când părerea ți-o
ceream, deși știu că acum nu mi-ai fi dat-o, ba poate chiar mi-ai fi
interzis, că așa erai tu! Nu-ți plăcea de fel periajul, nu voiai vâlvă și
sentimentalism în jurul tău, nu suportai nici laude, nici coroane din
frunze de dafin socotind că sunt de prisos, un teatru banal! De câte ori
voiam să-ți mulțumesc de daruri sufletești, tu mă opreai cu acel ifos de
mentor, categoric, așa cum mi-ai și fost la primii mei pași în lumea
literaturii (eu fiind medic de profesie) spunându-mi: „ fac ceea ce-mi
dictează sufletul, darul e de la Dumnezeu” sau „am primit bine, dau
binele pe mai departe”! Atât voiai și nimic mai mult, doar să ajuți, doar
să îndrumi, doar să deschizi porți zbătându-te pentru cei ce credeai că
merită să iasă la iveală, toate de dragul literaturii pe care o slujeai cu
patimă, în slujba cuvântului, fiind un talent, un maestru în mânuirea
condeiului, aducând un mare aport literaturii noastre prin volumele tale
de poezii, eseuri și proză, prin distincțiile tale, toate ce vor dăinui în
timp!

Lucrai cu patos în a propaga frumosul, zi și noapte la Revista
„Logos și Agape”, copilul tău din fașă, chiar până în ultimile tale
momente de conștiință, de pe patul spitalului, printre grele răsuflări,
până la ultima! Căutai să descoperi noi talente în care credeai, dându-le
pasul pentru a duce ștafeta literaturii mai departe considerând că pentru
fiecare există loc, fiecare având dreptul de-a încerca și că nimeni nu-i
de prisosință, fiecare putând contribui, fie și cu o părticică, tu dăruind
necondiționat, ca suflet nobil precum erai, altruist cum rar întâlnești,
toate cunoștințele tale, cu tot sufletul și inima ta mare, largă, precum
Universul! Ai iubit scrisul cu patimă, ai vrut să-l promovezi și-n ce mă
privește, nu voi uita vreodată că, descoperindu-mă pe grupul „Romantic,
armonie, bucurie” unde începusem să postez poezii, într-o seară, așa ca
din senin, fără a te cunoaște, m-ai accesat întrebându-mă: „tu vrei să
rămâi un poet doar ce postează pe facebook?” „Consideri că sunt poet”,
te-am întrebat? „Scrii bine, de ce nu-ți aduni poeziile într-un volum?”
Am rămas perplexă, nu mă așteptam, surpriza mi-a fost atât de mare, nu
numai pentru că mi-ai spus că-ți place cum scriu, dar și de propunerea
făcută întrebându-te cu-acea timiditate de învățăcel: „E posibil așa ceva,
cum aș putea face? Departe de țară, nu cunosc pe nimeni, nu mă pricep,

cum aș putea edita?” Mi-a părut un vis de neîmplinit, la care nici nu
îndrăznisem până atunci să mă gândesc. M-ai sfătuit ce și cum trebuie să
fac, m-ai prezentat Editurii SINGUR unde Fondator și Director era poetul
Dăncuș Doru Ștefan care mi-a încuviințat și dumnealui materialul trimis
și-așa, mi-a vazut lumina tiparului, în martie 2015 primul meu volum de
poezii, volumul de debut, „La răscruce de lumi”! Fericirea simțită era de
nedescris și tu, suflet minunat, participai la bucuria mea întrebându-mă
mereu cum mă simt când țin în mână primu-mi volum, când îi miros tușul
proaspăt al foilor proaspăt tipărite, privind coperțile-i lucioase, când îmi
văd visul împlinit, la care eu, firește, fără tine, nici prin vis nu îndrăzneam
să mă gândesc! Eram plină de entuziasm simțind că mi-ai apărut în viață,
exact ca „Îngerul meu la vreme de seară”, acesta fiind titlul unei poezii ce
ți-am dedicat atunci și la care ai fost tare înduioșată, un gest mic din partea
mea, timid, o poezie însă scrisă din suflet pentru un SUFLET măreț!


ÎNGERUL MEU LA VREME DE SEARĂ…
autor Anna-Nora Rotaru, dedicată Marianei Gurza
Când somnu-i lin, suav m-oblojește
Și mintea de gânduri îmi este golită,
Când fruntea în palmă se hodinește,
Și vrerea mi-adoarme, în vis toropită,
Când poverile vieții îmi par dispărute,
Uitate-undeva, într-un colț, deoparte,
Pripășite mi-s muzele, par-a fi mute,
Alungate-n abisul de neliniști deșarte,
Tu, Înger mi-apari la vreme de seară,
Pe-o palidă rază din Luna cea Plină,
Aura revărsându-ți, cea sfântă și rară,
Cu mantie mă-nvălui, de dulce lumină
Purtându-mă-n zări, pe căi neumblate,
Unde țâșnesc culorile și muzici divine,
Auzului meu dând cântările-ondulate
Și-ochilor deslușiri de spectre-n lumine,

NORA

versuri din volumul „La răscruce de lumi”
Dar și tu, mentorul meu drag, te simțeam plină de satisfacție și știi
ceva? Ai meritat-o pe deplin că, deși fiind la primii mei pași, tu m-ai
descoperit, azi eu fiind într-un fel opera ta, m-ai plăsmuit, mi-ai arătat
drumul de urmat, mi-ai spus să mă aventurez, mi-ai dat aripi să zbor, tu
rămânând cea mai de preț ființă pe care am întâlnit-o vreodată în viața
mea, un om cu totul deosebit, cum rar poți întâlni sau poate niciodată!
Câți pot fi ca tine? Spirit minunat și prietenă, suflet nobil, neprețuit,
mulțumesc că din prima clipă când te-am cunoscut mi-ai arătat încredere
deschizându-mi larg brațele și-arătându-mi Universul spiritual în care ai
încercat să mă botezi ca să mă pot dezvălui… cât nu știu, numai timpul
fi-va martor… Îmi amintesc emoția ta de câte ori am încercat să-ți
vorbesc despre asta, nu voiai mulțumiri, erai reținută, eu fiind o ființă
mai expansivă, deseori mă aterizai și-uneori cam brusc, fapt care-ți
reproșam câteodată, tu zicându-mi în zeflemea: „hai, soacră, spune-mi
ce-ai de spus”! Tu nu voiai multe cuvinte, puține doar și cu sens, erai
scumpă la vorbire, strictă, laconică, doar necesarul și când odată te-am
presat întrebând motivul, de teamă ca nu cumva să te fi supărat cu ceva,

mi-ai spus lăcrimând: „îmi pare rău Nora, nu pot fi cum ai vrea tu”! De-
atunci nu te-am mai întrebat vreodată! Am luat doar atât cât îmi puteai

dărui sufletește, te-am luat precum erai, ți-am respectat felul de-a fi,
tăcerea uneori, înțelegând că fiecare om își are felul lui de-a fi, de-a se
exprima. Recunosc că m-a durut și-acum când mă gândesc, încă poate
mă dor acele cuvinte, că nu le-am înțeles încărcătura lor sufletească,
surprinzând în ele nu un reproș ci, o anume durere! Cum adică „cum ai
vrea tu”? Da, cu siguranță că aș fi vrut să te pot îmbrățișa, să-mi arăt

entuziasmul fără opreliști, să-ți pot destăinui sentimentele mele
lăuntrice, simțindu-te ca pe-o soră în toți acești ani ce au urmat! Te-am
învățat însă, ți-am descifrat condexul, te-am cunoscut sufletește, știam
că mă purtai în inimă și-am respectat felul tău de-a fi, onest, rezervat,
dar plin de căldură exprimată prin fapte și nu vorbe goale! Credeam
uneori că-mi ești la distanță, că nu mă mai urmărești ca altă dată, dar…
greșit, tu erai peste tot, supravegheai ca un vultur tot ce se putea
întâmpla, îmi veneai în ajutor de nicăieri, ca o leoaică să mă aperi, dacă
credeai că sunt atacată pe nedrept și mă îndreptai dacă greșeam! Erai un
bun sfetnic! La fiecare-mi pas de început te întrebam, îți ceream părerea
atât de prețioasă mie, întotdeauna erai acolo pentru mine, te găseam de
fiecare dată ! Și-acum ce și cui să-i mai cer, când moartea asta nemiloasă
mi te-a răpit? Acum mă simt ca un rătăcitor fără busolă, deși știu, simt
că de-acolo de Sus, mă privești încruntată dacă nu scriu și mă dojenești
mustrându-mă, ca de fiecare dată: „scrie, pune totul pe hârtie, lumea
trebuie să afle ce și cum gândești, ea, de va fi, te va susține, ea este
criticul final, s-ai încredere în tine, ești printre cele mai citite în Revista
Logos și Agape…” Astea erau cuvintele ei de-ncurajare ce-mi mângâiau
sufletul și-mi dădeau avântul de-a continua și cu ele mă hrănesc și azi
când curajul mi-l mai pierd.

Te-ai lăudat cu mine în sinea ta cred, m-ai
apreciat, aprecierea fiind cel mai valoros lucru pe care mi l-ai oferit, din
toate cele oferite, pentru că aveam mare nevoie de ea, dăruindu-mi
încrederea în mine și stăvilindu-mi acea timiditate, ce deseori mă
cuprindea cufundată-n îndoieli spunându-mi: „tu, nu trebuie să-ți pierzi
vremea cu nimicuri, tu doar trebuie să scrii, lasă totul deoparte”! La
fiecare aproape volum al meu oferit, tu fiind prima ce voiam să-l ții ca
un trofeu în mâini, ca o pâine caldă, așteptând cu sufletul la gură
încuviințarea, te-ai aplecat asupra lui, ai căutat să-mi pătrunzi în
gânduri, să-mi înțelegi sentimentele profunde, dăruindu-mi recenzii
prețioase, scrise cu mare măiestrie de pena ta fermecată, trimise apoi la
multe reviste din țară și străinătate, făcându-mă să mă înalț l-al șaptelea
cer de fiecare dată, trăind un vis de necrezut! Așa îți arătai tu
sentimentele, nu vorbe-n vânt, „verba volant scripta manent”, fapte
concrete și de substanță! Nu știu eu ce ți-am putut da în acești nouă ani
aproape de prietenie, știu însă ce am primit, pentru care-ți rămân veșnic
recunoscătoare!

Îmi privesc cărțile mele în bibliotecă și-ți zic: aahh
Mariana, Mariana… dacă nu erai tu, nimic din ele nu ar fi existat! Cât de
multe am învățat de la tine! Tu m-ai învățat cum este un suflet nobil și

frumos și îți spun sincer că tare săracă aș fi rămas dacă nu ai fi apărut în
calea mea, „Înger la vreme de seară”, cum te numeam deseori, tu
înduioșându-te de fiecare dată la auzul cuvintelor! Ceea ce-am putut face
eu pentru tine, a fost doar darul unui volum de poezii și picturi personale,
„Ut pictura poesis”, cu o dedicație specială pentru tine: „Volum dedicat
prietenei mele și mentor, Mariana Gurza, în semn de recunoștință și
prietenie”. Nu mi-ai știut intenția, ai primit volumul, precum trimiteam
de fiecare dată, dar citindu-i dedicația mi-ai scris plângând de emoție
după cum mi-ai spus, că-i prima dată când cineva îți dedicase un volum!
N-am considerat că am făcut cine știe ce, a fost un mic omagiu ce puteam
oferi unui Suflet plin de măreție ca tine!

Acum îmi închei scrisoarea

Mariana, având credința că ți-am scris tot ceea ce de timp nu mă lăsai să-
ți spun, tu fiind o ființă modestă, nobilă, altruistă până la sacrificiu, știind

doar să ajuți pe cei ce credeai că merită, doar cu credința în Dumnezeu
„care vede și doar el dăruiește”, tu având o altă menire aici, pe pamânt,
pe care ți-ai împlinit-o până a părăsi această lume! Ai lăsat în urmă un gol
imens, pe care voi încerca să-l umplu urmăndu-ți sfaturile, te voi purta în
suflet și nu te voi uita vreodată, eu… învățăcelul tău! Când se stinge o
flacără, o poți aprinde din nou, dar când se stinge o viață, nu… doar o poți
plânge mereu! Odihnește-te în pace suflet minunat, oriunde te-i găsi și
veghează pașii celor ce te-au iubit și prețuit pe măsura valorii tale de
necontestat!
Așa mi-a fost mie Mariana, așa am cunoscut-o eu, așa coardă a
sufletului mi-a dezvăluit-o mie și-așa mi-a fost dat să-i interceptez
vibrațiile! Mult timp am amânat să mă gândesc la evenimentul pierderii
sale încercând să-l înghesui în hruba minții mele, să-l pun într-un sipet
sub lacăt, să amân cât mai mult clipa conștientizării, încă să mă mai
păcălesc că este aici, printre noi și iată că veni momentul acum de-a da
față-n față cu cruda realitate. Dar, poate e mai bine așa, pentru sufletul
meu! Chiar și-acum când îmi înșirui gândurile aici, ele dureros mă

năpădesc, că prea mi-a fost brutală pierderea! Încercasem de la-nceput să-
i fiu cât mai aproape, pe cât îmi permitea depărtarea, situația și dânsa, s-
o sfătuiesc pe cât puteam, s-o încurajez scriindu-i până aproape de

ultimile-i clipe, când măcinând-o virusul ucigaș, îi mai permitea încă să
mai răsufle, scriindu-mi aproape de final cele din urmă ale ei cuvințele:
„mă simt rău”! Deseori i-am fost aproape în calitate de medic, de câte ori
îmi cerea vreo părere, un sfat dar, parcă niciodată nu m-am simțit mai
neputincioasă, mai seacă de puteri, cu mâinile mai legate în fața

pandemiei ăsteia necruțătoare ce-a curățat și continuă încă atâta omenire

înălțându-se asupră-ne ca un taifun ce mătură orice-i stă în cale! Așa… s-
a dus Mariana! Nici acum nu pot crede că dintr-o dată a trecut în neființă,

„Spre lumea celor care nu cuvântă ”, am camuflat pe cât am putut
evenimentul amăgindu-mă că există, acolo, la casa ei, în familie, printre
cei dragi! Acum când scriu de-abia îmi ușurez un pic sufletul, cumva

dezlegându-l și eliberându-l! Cu trecerea unui an, a venit momentul să-
mi deschid inima și să înșirui cele simțite, împărtășindu-le cu cei ce-au

cunoscut, au iubit cu-adevărat, au apreciat și prețuit pe-aceea ce-a fost și
va rămâne mereu în inimile noastre, pe Mariana Gurza…

Anna-Nora ROTARU: Cătând în ceață (poeme)

SE SCURG NORII ÎN ȚĂRÂNĂ…

 

De trei zile la rând plouă, vântul se zbate prin ramuri…
Împletit cer cu pământ, zi cu noapte-n mintea mea…
Mai arunc câte-o privire, pe-aburite de frig geamuri,
Poate-n nori cătând un semn, în picături balsamuri
Și-ntr-un târziu, adun gândurile, vraiște pe dușumea,
Bibelouri sparte, ce ploaia-mi întocmea…

Ascult ropote de tunete, cum demonizate se repetă,
Ca sulițe din ceruri, fulgerele se-mplântă în țărână…
Îmi străpung parcă și sufletul, cu vârfuri de baionetă,
Din temelii se zguduie casa, strâng trupul în jachetă,
Întrebându-mă, cu ce mânie smulge ușa din țâțână
Și, de teamă, o rugă buzele-mi îngână…

Demențial plouă și tot plouă, se sfâșie tot universul,
Mă simt mică de tot, ca o neputincioasă marionetă…
Privind la geam dezlănțuirea, am pierdut eu înțelesul,
De mă-ntreb ce-i omul, cât bun, păgân și cât alesul,
Strivit putând fi oricând… la fel ca furnică pe planetă,
Efemer și el, pe-a lumii-ntregi scenetă…

Comparşi par pomii, se zbânțuie caraghios prin ceață…
Se-ascund vrăbiile, în cuști urlă câinii, vitele-n ogradă…
Voi aștepta-nsă răbdătoare, seară, noapte, dimineață,
O nouă zi, speranță, cer senin, blând soare, verdeață,
Că, s-or ridica flori pe tulpină, mustinde ierburi în livadă,
După ploi cu furtunile în cavalcadă…

 

 

CĂUTÂND ÎN CEAŢĂ

 

Mă frământ, parcă n-am stare…
Ploaia-mi trece prin veşminte…
Văd năluci dinspre morminte,
Zăngănind din oseminte,
Şi ele-n lungă căutare…

Fug pe drumuri ca zăludă…
Fug şi sufletele zbuciumate,
De demult din trup plecate
Şi în vânturi spulberate,
De o mâna rea şi crudă !

Aud goarna cum răsună…
Sufletul ca ghem se strânge…
Buza-mi muşc până la sânge,
Că mi-e teamă de a plânge,
Numai lăcrima se-adună !

N-am nici voce că să strig…
Nici puteri că să mă doară…
M-am făcut o grămăjoara,
Ca un pui de vrăbioară
Tremurând în ploi şi frig !

Trist e-n lume şi-i prăpăd…
Chiar şi suflul îmi îngheaţă…
Prin năluci mă zbat în ceaţă,
Căutând vreo uşă-n viaţă,
Poate-un soare să mai văd…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Cătând în ceață (poeme)”

Anna-Nora ROTARU: Mai stai toamnă, un’ te duci ?

MAI STAI TOAMNĂ, UN’ TE DUCI ?

 

Când eram copilă mică și mai hoinăream prin crâng,
Adunam frunzele toamnei, spulberate cu duiumul…
Mă ademeneau culori, ca-n buchete să le strâng
Din celea ce vântul smulge și vârtejurile le frâng,
Ca să le presez prin file, în ierbarul meu, albumul,
Păstrând toamnelor parfumul…

Dar și azi mângâi conturul, nu mă satur de culoare,
Roșii, galbene-arămii, toamna-și pune pe tarabă,
Sau-nșirate în lungi salbe, sau mătăsuri și covoare,
Să ne fure ochii-n vrajă și în dans să ne-nconjoare,
Până să ne vină ploaia, să le-adune vântu-n grabă,
Că, pe nimeni doar nu-ntreabă…

Mă mai văd iară ca atunci, alergând, jucând șotron,
Să mă iau ades la harță, cu vântul poznaș și rău,
Ce-mi făcea pe fiorosul, așezat pe-al toamnei tron,
Dar mă ascundeam de el, dând fuguța în șopron,
Pe la uși să-l las să geamă și să urle ca dulău,
Cât la lună, cât în hău…

Și acum vine să fure, destrămând a toamnei vrajă,
De îți vine să te ascunzi, când îți vâjâie prin uluci…
Însă fac eu pe viteaza, nu mă prinde el în mreajă,
Cu vătraiul îl aștept, după poartă stând de strajă
Și-n grădină de îl văd, îl alung c-un pumn de nuci…
Mai stai toamnă, un’ te duci ?

 

 

NU TE DEZAMĂGI…

 

Ascultați voi de la mine, fraților, surori și-amici…
Prin viață, de-ai trecut ca trenul, fără să-nțelegi,
De pierdut-ai tinerețea, prin hățișuri și urzici,
De visele-s fărâme, nu poți căzut să te ridici,
Dacă din înțelepciunea lumii, nimica nu culegi,
Nu te dezamăgi, că mistere nu dezlegi…

Dacă mâna ai întins, după iubire-ai alergat,
De-ai rănit iubirea, chiar de frate sau de mumă,
Cu gura plină de minciuni, adevărul l-ai negat,
Dar durerea remușcării din urmă te-a strigat,
Nu te dezamăgi, vor fi-ncă nestemate-n humă,
Prinde speranța din zloată și din spumă…

Dacă simți durerea bolii cum curge prin suspine,
Oftatul maicii-ndurerate, vina, cuțit nemilos,
Cruce mare să te-apese, cu fața-n mătăcine,
Cerul să te scuipe-n mutră, pe sufletu-n ruine,
Nu te dezamăgi, spunând că destinu-i dușmănos,
Deschide brațele și poarta inimii, pios…

Privește-n zare, dezgolindu-ți pieptul de cămașă,
Cu ochi senini, caută s-asculți Sfânta Șoptire…
Gândește ce fac vulturii, când soarta li-e vrăjmașă,
Răniți leii cum ling rana, chiar privirea de-i trufașă,
Roagă-te adânc în tine, trezește-te din pervertire,
Nu te dezamăgi, simți-vei aripa de ocrotire…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Mai stai toamnă, un’ te duci ?”

Anna-Nora ROTARU: Cuvântul Tău, prin sunete de harpe…

CREDINȚĂ ȘI RECUNOȘTINȚĂ…

 

Mi-e sufletul atât de plin de Tine, Doamne,
Parc-aud Cuvântul Tău, prin sunete de harpe…
Invăluiește și mă-nalță pe luntrea ta, din ape,
Cu-ale curcubeului culori, țâșnite în eșarpe,
Ca fulgul du-mă-n primăveri, din arse toamne,
Din iernile ce-or vrea să mă condamne !

Mă las în voia Ta, purtată de Forțele Divine,
Acolo unde omului, nu-i poate-ajunge pasul…
Nu știu dacă vreodată, de-o fi să-mi vie ceasul,
Îmi va răzbate sufletul, făcând la mal popasul…
Avea-voi și eu dreptul, oare poate-mi se cuvine,
Ca darul să fie hărăzit și pentru mine ?

Voi fi aleasă, ca ridicându-mi capul de pe pernă,
Să văd alt Cer prin ceruri și printre stele Steaua,
Ce-mi luminează prin plânsele ferești podeaua,
Îmbiindu-mă s-adun din curcubeu vopseaua ?
Voi prinde raza soarelui, (sătulă-s de lanternă !),
Să-mi arate calea spre-acea lume eternă ?

Să pot vedea cu ochii minții, ce eu nu înțelegeam,
Când cerul azuriu s-a scurs, de la fereastră-n baltă…
Când vântul psalmodia, pe tulbure de ceață geam,
Când spuza mocnea-n vatră tăceri ce nu stingeam
Și-acum, că mă ridici de jos, parcă aș fi mai înaltă,
Băierile cerului-atingând, suflul vieții îmi tresaltă
Că, dincolo de viață, mă așteapt-o altă !

 

 

RĂTĂCIRI ÎN MINE…

 

M-am ascuns în colțu-ntunecat al minții mele,
Pitită dup-al noianului gândirilor altar…
Mi-adun visele zdrelite, căzute pe podele,
C-au îndrăznit să zboare, s-ajungă pân’la stele
Și-aștept în întuneric, o scânteire din amnar,
La dor neîmpăcat, un dar…

În deșertul tristeții și-al tăcerilor prigoană,
Încerc să-mi domolesc furtunile ce bat în piept…
Litanie îngân la poala sufletului, icoană,
Un pic de tihnă să îmi dea, să pot închide-o geană,
Să pot din mine să m-adun și pașii să-mi îndrept,
Pe-un drum mai lin, mai drept…

Că sensul vieții e să dai vieții tale un alt sens,
Când visele pierdute par, pe drumuri de început…
Cu cât fuge timpul, zile și minute-n spațiu dens,
Cu fiecare clipă mai mult m-afund în gol imens,
Cu tot noianul de trăiri, înglodate-ntr-un trecut,
Pierduta-n mreje de necunoscut…

Încet simt că mă îngrop în mormane de cuvinte…
Neputința mă sufocă, voia mea e pusă-n frâie…
Aș vrea sa prind ecoul, curcubeul de veșminte,
De iz de putregai fugind din veșnice morminte,
Ca din psihoza gândului regurgitat doar să rămâie,
Mirosul sfânt de mir și de tămâie…

Să evadez din mine, corset mi-i trupul, dinastie,
Din hățișuri de coșmaruri, ce de temeri m-au-ngrozit !
Fără granițe, tăceri, să le-azvârl peste pustie,
Niciodată de ele nimeni, nici s-audă, nici să știe
Și, din păienjenișuri, ce-n juru-mi pânze mi-au urzit,
Să pot spune: tu, Viață, m-ai trezit !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Cuvântul Tău, prin sunete de harpe…”

Anna-Nora ROTARU: Doruri (poeme)

EU SUNT… TU ŞI TU EŞTI… EU

 

Eu sunt ţărmul, tu mi-eşti valul,
Braţele spre tine-ntind…
Din furtuni, zdrobit pe malul,
Te aştept să te cuprind !

Eu sunt marea, tu mi-eşti vântul,
De m-atingi, valuri-mi răsar…
Când ţi-aud şoptit cuvântul
Din abisul meu tresar !

Mi-eşti Luceafăr, eu sunt Luna,
De te văd, mă prind fiori
Şi oftez de dor într-una,
Noaptea-ntreagă până-n zori !

Tu, mi-eşti focul, eu scânteia,
Sunt în tine, l-adăpost…
Din tăciuni mi-aprinzi femeia,
Îmi dai noimă, în viaţă rost !

Eu sunt vultur şi-mi eşti stâncă,
Poposesc de-am ostenit
Şi mă-nalţ în zare-adâncă,
M-aciuiesc de-s prigonit !

Sunt şi mare, chiar şi munte…
Eu sunt… TU şi tu eşti… EU
Şi-mi eşti înc-aceea punte,
Peste lumi, spre apogeu,

Ce m-atrage, mă răpeşte,
Mă şi-afundă în dureri,
Uneori, chiar mă răneşte…
Nu-i uşor să schimb păreri !

Şi-ţi tot spun eu lăcrimând,
Că-mi eşti seva din nervuri,
Iar tu-mi zici că eşti flămând,
Cum să pleci, cum să te-nduri ?

 

 

MI-E DOR DE CE MI-A FOST…

 

Mi-e dor de vremea, când timpul nu-mi măsura clipe,
Necunoscând, că fiecare-nceput avea-va și-un sfârșit…
Când, întinzându-mi brațele, credeam că-mi sunt aripe,
Atunci, când în piept simțeam prime trăiri să se-nfiripe…
Mi-e dor de primii pași lăsați, pe cărărui ce le-am pășit,
Din ce-a fost, părând azi desăvârșit…
Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Doruri (poeme)”

Anna-Nora ROTARU: Cu ochii țintă spre-nfinit (poeme)

NICIODATĂ NU-I TÂRZIU…

 

Niciodată să nu spui, că poate-i prea târziu,
Ca iarăși să-ntâlnești, în drumu-ți fericirea…
Când gol îți pare sufletul și îl simți pustiu,
Deschide larg brațele, spre cerul argintiu,
Alungă norii cenușii prinzând cu privirea,
Din soare strălucirea…

Coșmarele alungă, din nopțile obscure…
Ascultă vocea liniștii cum lin șoptește…
Adevăruri vei afla, nestinsele și pure,
Nimeni n-o putea, din nou să ți le fure,
Sădește-le adânc în suflet și zâmbește,
Iubește-te și iubește…

La atâtea minuni ce există pe-astă lume,
Deschiși ochii să-ți fie, cu inima să simți…
Privește-n jurul tău, credința să te-ndrume,
Ca ceața s-o înfrunți, ridică-te din hume
Și sigur vei răzbi, din capcanele cu zimți,
Doar tu să nu te minți…

Chiar de-ai fi-ntâlnit, în viață piedici multe,
Încrederea pierzând-o, lovită de atacuri,
Urechea să ți-o pleci, frumosul să asculte
Închizând-o la vești rele, vorbe și insulte,
Importanță nu da, la mărunțișuri, fleacuri,
La răni găsi-vei leacuri…

Niciodată nu-i târziu s-o iei de la-nceput,
Orice a fost cândva, pune titlul de sfârșit…
Îți stă viața-n față, ai de văzut și de făcut,
Bucurii să furi din clipe și uită de trecut,
Întinde-ți larg aripa, te-avântă spre zenit,
Cu ochii țintă spre-nfinit…

 

 

NIMENI NU ȘTIE…

 

Nime-n astă lume, de tine nu vrea să știe,
Când rupt îți este sufletul și inima-n bucăți…
Întorc ochii-nghețați, cu privirea lor pustie,
Goi de orice sentiment și plini de apatie,
Cui oare să-i pese dacă trăiești și cum arăți,
Dacă ziua ți-i calvar și-i plină de greutăți ?
Fac doar crude judecăți…

Nimeni nu se gândește dacă poate-ți este greu,
Dacă zilele-s deșert și nopțile îți sunt reci…
Că, un cuvânt aștepți de la bunul Dumnzeu,
De curaj și alinare când ești căzut, plebeu,
Când nu știi unde să stai, nu știi loc unde să pleci,
Dacă neînsemnat te simți, prin fața lor de treci
Și fruntea stânjenit apleci…

Nimeni nu știe dacă ți-i frig și-ți plouă-n casă,
Dacă-ți fumegă un ultim muc de lumânare…
Dacă-n pahar ai apă, vreo pâine ai pe masă,
Îngerul de-a-ntors fața și dezgustat te lasă,
Dacă boli te-ncearcă, fără timp de amânare
Copleșit de temeri, pe gârboava ta spinare,
Căzut în resemnare…

Nimeni nu știe, cât de-nfometat ești să zâmbești,
Visând cu sete clipa, când vei fi om fericit…
Că ai ca și-alții dreptul să fii iubit și să iubești,
Să cânți, să strigi, lumii fără teamă să vorbești,
Că sătul ești de corvoadă, ca sclavul la muncit,
Încolo-ncoace purtând pașii, de alții îmbrâncit
Tot pe drumuri rătăcit…

Curaj să-ți faci și de jos te-adună, te ridică,
La capătul tunelului, vedea-vei o sclipire…
Din haosul de-unde ești, te-i înălța la o adică,
Avem dreptul de-a trăi și nimeni nu abdică,
Nu lăsa timp să treacă, degeaba-n risipire,
Destul aer e pe-aici, cu toții să respire,
Doar fugi din amorțire !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Cu ochii țintă spre-nfinit (poeme)”

Anna-Nora ROTARU: Aburi de-amintiri (poeme)

PE CALEA VIEŢII MELE

 

Se-mprăştie paşii pe-asfalturi de viaţă,
Cu dâmburi, cu găuri, prin ploi şi prin vânt…
Şi chiar de mi-i talpa pe iarbă, pe gheaţă,
Acrobat, de mă clatin pe firul de aţă,
Nici plânsul nu-mi iese, nici jalea-n cuvânt !

Când ziua se sparge, când noaptea se crapă,
În spate port crucea, cu vaiet nu plâng…
Suspinul doar las, să curgă pe apă,
Că sufletu-ngenunche, din ea se adapă,
Plecând mai departe, în mine mă strâng !

O fărâmă păstrez din gândul ascuns…
E cel ce mă-ndeamnă să cred în speranţă…
Nu-mi pun întrebări, n-aştept vreun răspuns,
Panoplie pun sufletului, să nu fie străpuns,
De gânduri răzleţe ce-mi cad pe balanţă…

Agale-mi târăsc picioarele-mi şchioape,
În urmă lăsând lumânările-mi stinse…
Doar ochii mi-ascund sub grelele pleoape,
Priviri de arunc împrejur sunt mioape,
Pe calea mea bâjbâi, cât flăcări-s aprinse !

 

 

FĂRĂ SUFLET, FĂRĂ NUME…

 

Eu nu sunt OM, ci-s doar fărâmă,
Suflată-n vânt, de o aprigă Soartă…
La colţ, pândeşte şi-mi sfârâmă,
Orice să-nalţ, picior dărâmă,
De n-am nici casă şi nici poartă !

Eu nu sunt OM şi n-am nici nume…
Nici sentimente n-am în cuget…
De humă, un pumn zvârlit în lume,
De parcă-i Zeul pus pe glume,
Că-mi fură vocea şi-mi dă muget !

A cui sunt, de unde vin ? Nu ştiu…
Pe braţ am număr, ştampilă-n frunte…
Inimă-n mine caut şi-i pustiu,
N-am trăit şi am albit de timpuriu
Sau, m-am născut cu pletele cărunte !

Eu… nu sunt OM, ci poate o epavă…
Fereastră colbuită-mi pare ceru-n Lume…
În picături îmi beau potirul cu otravă,
Că-n sceneta ei, am rol de pleavă,
Necunoscutul… fără suflet, fără nume…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Aburi de-amintiri (poeme)”

Anna-Nora ROTARU: Versuri

RĂTĂCIRI PRINTRE GÂNDURI…

 

Mi-e casa goală, rece și pustie,
Ferigile mi-au răsărit din dușumea…
Își țes păianjenii o pânză argintie,
Tăcută mi-aștern gândul pe hârtie,
Amintiri, trăiri ascunse-n mintea mea…
La geam, ușor vântul gemea…

Mi-s ochii goi, secătuiți de lacrimă
Și stinși pe fața-mpietrită și lividă…
Te-aduc în minte, muști de inimă,
Eu fiindu-mi și călău și victimă,
Că, încă te păstrez într-o firidă,
Ca fluture în crisalidă…

Mi-apari de-un timp în fiecare seară,
Din frământate vise un vis ciudat,
Ce-mi prinde sufletul ca într-o gheară…
Pari trist, cu lacrimi albe, ca de ceară,
Pe-obrazu-ți obosit, palid și brăzdat,
Din ochii ce-odat-am dezmierdat…

Iubire simt, de speranțe se anină
Și visele-adunate iar le tălmăcesc,
Precum se-agăță iedera-n grădină,
Sub soare-auriu, cu raza lui divină…
Dar, caut din vis să mă dezmeticesc,
Prin trecut să nu mai rătăcesc…

Acolo-s doar fântâni cu-apă sălcie,
Mi-usucă rădăcina din copacul vieții…
Ce-odată-mi dăruiai cu dărnicie,
N-a fost sortit s-ajungă-n veșnicie,
Prăpădindu-se-n vânt, în pâcla ceții,
Cu fulgi de ani sub zaua gheții…

Rămâi cu bine dulce-mi amintire…
Rămâi în lacul meu cu unde line,
Pe-o bărcuță de hârtie-n picotire
Și, dacă vei voi să-mi dai de știre,
În vis te-arată, pe ape cristaline,
Durerile să mi se-aline…

 

 

DE TIMP NU FĂ RISIPĂ…

 

Nu fugi ca trenul, de timp nu fă risipă,
Mai fă ocol și tu, că tare scurtă-i viața !
Așteaptă să mai vezi cum visul se-nfiripă,
Nu te grăbi să faci pe toatele din pripă,
Te bucură de zori, de soare dimineața
Că nu știi când se rupe ața…

Pășește mai agale, să vezi pe unde treci,
La stele să te uiți, lună, lânuri și păduri !
La munții falnici și la poale să te-apleci,
Că frumuseți așa, nu vei întâlni pe veci,
Chiar de vin ploi, zăpezi, furtuni, călduri,
Pe toate poți să le înduri…

Uită-te cum se-nălță șoimul și condorul,
Să crezi în tine, te poți ridica oricând !
Ascultă cum îți sopoteste lin izvorul,
Învață cu sfințenie s-asculți soborul,
Citește cărțile, fără a sări vreun rând
Și ce auzi le poartă-n gând…

Caută adevărul din jegul de minciuni,
Iubețe-ți semenii și orice vietate !
Nu te lăsa învins, cuprins de slăbiciuni,
Că ele focu-ți sting lăsând numa tăciuni,
Ruinele, din ce ți-a fost cândva cetate…
Și… iubește-te cu pietate…

Nu fugi ca trenul, de timp nu fă risipă,
Lasă bucuria să-ți vină la fereastră,
Că timpu-i tren și fiece vagon o clipă,
Uite ce repede-aleargă, pufăie și țipă…
Cândva se va opri la fel și viața noastră,
Cea netrăită și sihastră…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

Octombrie 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Versuri”

Anna-Nora ROTARU: Poesis

COPILE, POARTĂ-ȚI PAȘII…

 

În lume venit-ai c-un țipăt de durere,
Din negura neființei, sub cer cu soare
Fără ca nimeni să-ți ceară vreo părere,
De ai avea sau nu, poate o altă vrere…
Copile, ți-au dat o minte, mâini, picioare,
Întunericul schimbând c-o altă închisoare…

Să mergi ți-au zis, neștiind pe un’ s-apuci,
Fără cale de întoarcere, doar înainte…
Ți-au dat în mână o pâine să îmbuci,
Pe spini, că să nu calci, ți-au pus papuci,
În desagă ți-au lăsat ceva învățăminte,
La primii pași să poți lua aminte…

Și așa, pleci spre-o cale lungă din pruncie,
Norocul tău cătând pe altele meleaguri…
Înveți să-nlături obstacole cu dibăcie,
Cu speranța că vei trăi vreo veșnicie,
Coborând, urcând și trecând de praguri,
În urmă sângele lăsând ades în cheaguri…

Să te ferești de himere, năluci și groază,
Pe suflet, talisman s-ai o așchie din Cruce…
În întuneric, Soarele îți va trimite-o rază
Și-n deșertul Nimicului de v-apărea o oază,
Să te adăpi, când gâtul simți să se usuce,
Curaj să prinzi la cumpene și la răscruce…

 

 

O LUME-NTREAGĂ…

 

O lume întreagă se-ntinde la poale,
Cu munți, dealuri, văi, lunci și coline…
Cu mări, oceane, păduri, iarbă moale,
Cascade-nvolburate și ape domoale,
Cu parfumuri de brad, lavandă, sulfine !

O lume de vis contopită-n culoare,
Cu nori, curcubeie, miriade de stele…
Cu lună argintie și-apusuri de soare,
În zori, pe brumă sclipind de candoare,
Prin picuri de ploaie, natura să spele !

Și ce poți spune despre viețuitoare ?
Fiecare se naște cu roluri anume…
Sau se-afundă-n abisuri, înotătoare,
Sau țintesc ‘naltul bolții, ca zburătoare
Altele pășind ca și noi-n astă lume !

Care ni-i partea din această minune ?
Cum să credem că totul ne aparține ?
Pe Pământ n-avem drept de posesiune,
Nici pe semeni sa-i ținem in plecăciune,
Crezând că nouă totul ni se cuvine !

Credem că pentru noi lumea-i făcută ?
Că doar în jurul nostru toate se rotesc ?
Cum de-așteptăm cu gheara desfăcută,
Lumea s-o-nșfăcăm, de Domnul născută,
Sfârtecând-o ? Dureros, cumplit, grotesc !

Cat de mici putem fi, lipsiți de caracter…
Ce-aroganță, egoism, hulpave dorințe…
Trăim aici, prin încă nu știm ce mister,
Tributul vieții și-al morții, plătim auster,
Chiriași fiind pe lume, ca și-alte ființe !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”

Anna-Nora ROTARU: Poesis

PĂŞIND PE GÂNDURILE MELE….

 

Mi-e teamă de toamna ce vine,
Mi-e teamă de vremea ce trece…
Cu paşi prin mine, prin tine,
De parc-ar călca pe ruine,
În urmă lăsând să se înece,

Speranţe şi vise-n noroaie,
Împăienjeniţi ochii de lacrimi…
C-aşa cum copacii-i despoaie
Şi sufletele ni le desfoaie,
De frunzele ruginitelor patimi !

Şi nici că vrea să se-aplece,
La murmurul celor cu jale…
Aprig bate vântul cel rece,
De seva, vrând să ne sece,
Împrăştiind totul în cale !

Chiar păsările fug, călătoare,
În ţări mai calde, beduine…
Dar un’ să ne ducem noi oare,
Când timpul ne fură-n vâltoare,
Trecându-ne prin ghilotine ?

Nu-i bai, ca furnici în muşuroaie,
Efemeri suntem, alţii-or să vină…
Nestăvilite vor curge pâraie
Şi ploile printre pietroaie,
Viaţa jucând rol de blajină !

 

 

CASE PĂRĂSITE, SUFLETE-OROPSITE…

 

De multe ori, greu îmi simt sufletul, așa ca lutul,
Când pașii-mi întâlnesc dărăpănate case, goale
Și deseori mă întreb, care le-or fi fost trecutul ?
Cum au fost cu ani în urmă, cum li-era-nceputul,
Când miroseau a var, cu fațadele lor medievale ?
Ce vise ascundeau, de tinerețe, ideale ?

Îmi fac curaj și-mi îndrept spre casa veche pașii,
Timid, de parc-aș bate la poarta vremilor apuse…
Pe pipăite merg, șovăitor, cum s-ar târâi culpașii,
De teamă să nu tulbur somnul nălucilor, chiriașii
Ce, scrumul vieții și-au lăsat, al trăirilor nespuse,
Speranțe, vise roz și negrele, răpuse…

Prin colbăitul aer, zăresc pereții umezi, scorojiți,
Ferestrele privind în hău, cu geamurile sparte…
Cu privirea răscolesc ștergând ochii-abia mijiți,
Prin pânze grele de păianjeni și șobolani treziți,
Pe prăfuite mobile, ruine, cât văd mai departe,
Cătând rătăcite poze sau vreo carte…

În mijlocu-ncăperii, în nebuloasa cenușie-mov,
Praful se-nvălurează pe mănunchiuri de lumină…
Disting parc-o umbră-ntinsă pe velință, în alcov,
Cu fața pală, tristă, cu-ncercănați ochi, de istov,
Mai mult închipuirea celeia gemânde în surdină,
Sufletul lăsând pe patul morții, o ruină…

Pe noptieră, paharul păstreaz-amprenta buzei,
Ce-n restriște sorbit-a ultima-i de apă picătură…
În cămin, e rămășița cioatelor sub vălul spuzei…
Pe spetează, atârnă-nsângerată rochia lehuzei,
Ce murise, înghițind otrava vieții, cu o sorbitură,
De jugu-i-ngenuncheată, perfidă lovitură…

Se lasă noaptea… aud țipătul cucuvelelor ostile
Și glasu-i muribund aud, se zguduie-ncăperea…
Ca lacrimi s-au topit lumânările scurse în feștile…
Îi simt disperarea când luase pumnul de pastile,
Scriind pe fila ultimă, a vieții-amare, încheierea,
Să caute limanul, liniștea și mângâierea…

Aud plâns de copil la sânul mumei, stors de sete…
Cu dosul palmei șterg, reci sudorile-n broboană…
Mă simt și eu părtașul durerii unor mari secrete,
Ce-mi dezvăluie umbra simțind cuțitul de regrete
Și, rugând de mântuirea sufletului ei-n prigoană,
Cu evlavie aprind un muc de lumânare la icoană…
(Smerită, mă retrag și-o iau la goană…)

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”