Artur SILVESTRI: „Aducătorul de apă”

Gânduri răzleţe despre Mitropolitul Tit Simedrea

Despre Mitropolitul Tit Simedrea am auzit vorbindu-se prima oară cu mulţi ani în urmă, în casa bunicii mele din partea tatălui, în Vlaşca, în satul Asan-Aga. Să fi fost acum mai bine de patruzeci de ani, pe cînd, pregătindu-ne să pornim cu trăsura către Pădurea lui Eftimie, bunica mea îmi arătase cu degetul, undeva, departe, către Prunaru, turla bisericii ce o ridicase rubedenia ei şi a mea, „Tit al lui Simedre”. Aşa îi zicea ea vărului din partea tatălui şi celor din spiţa lor: „ai lui Simedre”. Numele îl mai auzisem de vreo cîteva ori pînă atunci, dar era numele de clan căci despre cîte un „Simedre” se pomenea cîteodată într-un fel enigmatic, ce nu îmi puteam explica pe atunci dar l-am înţeles abia mai încoace, chiar recent, semănînd cu ceva complicat şi arhaic, între pomenire şi mulţumire către strămoşul exponenţial. Prima dată, pe cînd eram copil, se întîmplase să ajungem – Tata Mare, învăţătorul, şi cu mine – undeva, pe cîmp, către Răsuceni şi, fiind arşiţă şi aşezîndu-ne lîngă o fîntînă, îl auzisem pe bunicul cum rosteşte acel nume neobişnuit, ştergîndu-se la gură cu dosul palmei după ce băuse din ciutură: „Să fie de sufletul lui Simedre”. Această propoziţie ritualică îmi rămăsese impenetrabilă şi nici măcar nu o pricepusem altfel decît ca pe un gînd şoptit către sine însuşi şi nu mă gîndisem s-o desluşesc, într-atît mi se părea de înfricoşată. Nu o înţelesesem, de fapt, şi pe cînd, peste doar cîţiva ani, o mai auzisem şi de la tatăl meu, profesorul, cînd, bătînd cîmpurile de la Drăgăneşti de Vlaşca spre Comoara, ne opriserăm lîngă o cişmea, tot într-o vară ce aducea, în căldura ei de altădată, halucinaţie, zăduf şi, către orizonturi, pînze jucătoare de aer, fantasme, duhuri subţiri: apa morţilor. Tata se oprise să-şi potolească setea şi, după ce băuse făcîndu-şi palma căuş, rostise şi el, cu o voce joasă, gravă, ce nu i-o mai auzisem decît prea de tot rar, aproape niciodată: „Să fie de sufletul lui Simedre”. Pentru mine, copil neştiutor şi cuminte în vremea aceea – care astăzi mi se pare aproape contemporană cu Hora de la Frumuşani şi tot atît de misterioasă, îndepărtată şi abstractă ca şi cînd ar fi fost populată de „cucutenieni” – acel nume şi acele cuvinte aveau ceva impenetrabil şi obligatoriu şi păreau să facă parte – ori să fie chiar – dintr-un ceremonial de religie stranie pe care parcă o întrezărisem şi nu o întrezărisem în Bisericile unde, uneori, duminica, Bunica mă ducea de mînă şi-mi arăta cum să mă închin. Tot ceea ce puteam să ghicesc ar fi putut să fie darul ce i se dăduse lui Simedrea de a face fîntîni şi cişmele, ca să astîmpere setea călătorilor rătăciţi pe cîmp ori vietăţilor ostenite şi înspăimîntate de caniculă. Căci „Simedre”, aducătorul de apă, ostoitorul de sete, părea că se gîndise şi la necuvîntătoarele nevinovate că nu au graiul înţeles şi pentru sufletul lor candid el făcuse pretutindeni jgheaburi de piatră, închegate cu mortar ce nu se sfărîma, unde, chiar dacă omul nu ajungea din întîmplare ca să toarne apă, apa rămînea din scurgerea izvoarelor ce nu secau niciodată.

Şi acum, îndreptîndu-ne cu trăsura către pădurea întinsă de pe vale, privind, de pe falezele înalte ale straniului rîu Câlniştea – care, împotriva tuturor rîurilor din Cîmpie, curgea înapoi şi nici nu se vedea că s-ar putea mişca pe sub pînza de apă înglodată în lintiţă şi papură – acum, zic (adică într-un „acum” de aproape o jumătate de veac), Bunica mea, care, deja îmbătrînită pe atunci, făcuse şcoli şi biserici şi îngrijise de troiţe şi de monumente de pe la răscruci, îmi arăta că unul dintre „ai lui Simedre” clădise nu doar fîntîni ci şi o biserică.

În casa ei din Asan-Aga, o casă albă cu verandă şi coloane, ridicată mai sus de pămînt pacă spre a privi mai de la înălţime către lumea înconjurătoare, n-am auzit decît rareori vorbindu-se despre „ai lui Simedre” şi tot atît de rar despre Mitropolitul Tit. Părea că toţi aceştia, şi el împreună cu ei, s-ar fi aflat undeva, departe, poate chiar în legendă. Ori poate că, într-o familie ce avusese prea multe ramificaţii şi ale cărei vase capilare se subţiaseră din prea de tot încurcate risipiri de sînge originar şi oamenii se împrăştiaseră şi ei care-încotro astfel că se întîlneau rar şi, unii din ei, niciodată, ideea însăşi de înrudire căpătase un gen de diluţie, părînd să devină aproape o abstracţiune şi nu emoţionau pe nimeni vieţile paralele ce încă se mai desfăşurau, desfăcînd zile din caierul insondabil al timpului ce trebuiau să deşire.

Însă pe cînd toate acestea se petreceau acolo, într-un sat nu prea îndepărtat din Câmpia Română, Mitropolitul Tit Simedrea îşi prenumăra, încă, zilele şi nopţile ce i le dăduse Dumnezeu, aproape de Bucureşti, la Mânăstirea Cernica. Nimeni, în acei ani, nu-mi vorbise despre acesta şi nici măcar că s-ar fi aflat în viaţă, undeva, pe Pămînt. Poate că, la drept vorbind, nici nu se mai ştia că există, şi unde, şi poate că îl şi uitaseră de tot cei care, ori unii din ei, îi erau de-un sînge şi aveau un străbun. Dar nici măcar la Bucureşti nu avea ştiinţă despre Vlădica vreunul dintre cei ce întîlneam cînd, făcîndu-mi studiile, începusem să văd „lume luminată”, să citesc literatură şi să visez că, vreodată, voi deveni scriitor. Probabil că, în afara cercului închis al Bisericii – un cerc şi azi incomprehensibil din afara lui şi cu un conţinut ilizibil în absenţa ştiinţei în codul interior – nimeni nu-l ţinuse minte (iar alţii nu aflaseră) pe Stăpînul Bucovinei, pe Mitropolitul de la Cernăuţi.

Căci Tit Simedrea fusese ultimul Mitropolit al Cernăuţilor, înscăunat după ce păstorise la Bălţi, în Basarabia, şi unde făcuse, ca în vremurile de-nceput ale Bisericii, un fel de misiune printre păgîni şi răspîndise Scripturile între popoare, ştiind să grăiască „în limbi”. Şi, misionar fiind, s-ar fi putut să devină şi martir şi să sufere deopotrivă, ca în Anii Vechi, supliciul şi osînda ce ar fi întîmpinat, ca un păstor senin, cu bucurie. Însă tainele nepătrunse nu făcură să se potrivească totul în acest fel şi Mitropolitul Tit, adus la Bucureşti cu anasîna, trebui să trăiască mai bine de un sfert de veac aproape în afară de timp, ca şi cum viaţa ce i se mai dăduse ar fi fost o simplă contemplaţie a postumităţii.

Şi, la o vreme, pe cînd fără să ştiu că, dacă cumva aş fi ştiut, l-aş fi putut vedea căci era aproape, Mitropolitul Tit se mutase la cele veşnice, pe la sfîrşitul lui 1971, cînd eu mă hotărîsem să fac literatură, să devin scriitor şi să urmez Literele. În chilia lui de la Mânăstirea Cernica, unde în ani mulţi şi număraţi mai ales în nopţi de veghe, rugăciune şi singurătate i se umpluse masa de cărţi şi manuscrise, se aşternuse deodată liniştea, o linişte definitivă, o tăcere nu de început de lume ci fără lume şi fără timp, neconţinutistică, indefinibilă. Şi-apoi veni uitarea, apa grea a timpului necruţător care, la el mai mult decît la alţii, venise de mai devreme, din anii cînd, încă în viaţă fiind, prea puţini îl mai ţineau minte şi îl mai căutau, deschizîndu-i uşa ca să-l întîlnească. Şi apoi, foile ce însemnase poate că se risipiră şi nu se mai ştiu despre ele iar numele lui rămase doar un nume ce se pronunţa rar, din ce în ce mai rar, pînă cînd s-ar fi şters de tot, în Marea Risipire ce ne conduce pe noi, care sîntem închegare adesea uşuratecă şi prea repede uitătoare.

Astfel încît, pînă mai de curînd, Mitropolitul Tit nu fusese decît un reper în cîte o bibliografie şi un „nume adunat pe-o carte”, cărţi, însă, din ce în ce mai rare şi, la rîndul lor, parcă şi mai puţin cunoscute. Dar încoace de tot – cînd, arătîndu-mi-se de către Îngerul Păzitor ce mă părăsise, că uitarea este moartea definitivă, mi-am dat seama că am o datorie faţă de el şi că bine-merită să nu i se lase în drum şi să se irosească Fapta lui, cîtă o fi fost – m-am gîndit că dacă, totuşi, ceva ar mai putea rămîne în agregare în faţa dintelui nemilos al vremii rele care distruge, aceasta ştie şi hotărăşte doar Dumnezeu şi, ca să se poate cîntări, trebuie întîi să se ştie şi abia apoi să se aprecieze. Şi de-aceea, avînd în sinea mea un sentiment indistinct, ce amestecă ruşinea de a-l fi ignorat şi obligaţia de a repara ceea ce greşisem, mi-am zis că, pradă începutului de risipire, fapta lui trebuie adunată şi arătată.

Opera însăşi închide un fel de secret ori, mai bine spus, un tîlc şi o potrivire ce se vor fi constituit pe căi necunoscute, poate venite de acolo de unde ne vin toate Potrivirile. Este, la drept vorbind, operă de bătrîneţe şi, prin aceasta poate, operă de înţelepciune, făcută la vîrsta temelor incontingente. Şi, de fapt, aceasta cred că a fost semnificaţia acelei potriviri. Pe cînd avea ceva mai mult decît vîrsta mea de acum, Mitropolitul Tit dăduse mult dar în multe şi în felul lui, de căuzaş şi de păstor, se încercase în a construi ceva durabil în imediatul prea de tot inconsistent. Dar ceva rămîne şi de aici. Cronică în clipă, istoriografie locală scrisă de eparhiot, acţiune prin scris, vorbă şi punere în rînduială, toate acestea se traduc într-o faptă ce cuprinde omiletică, îndrumare şi consemnare care astăzi interesează şi însemnează mult în istoria deschisă, de evenimente ce se înşiruie pe suprafeţe. Dar cînd veni timpul şi cînd omul trecător nu mai putu să participe, cu energia lui dăruită, la zidirea vizibilă împins fiind să pătrundă într-o altă ordine a lucrurilor decît cea care îi fusese arătată pînă atunci, ceva îl făcu să înţeleagă altfel tot ce i se poruncise, de fapt; şi se preschimbă.

Aceasta fuse, în felul ei, o taină. Din zidarul ce construieşte în lumina zilei, Mitropolitul Tit deveni omul clipei enigmatice, sub-lunare şi necontingente şi viaţa lui începu a se supune unei reguli ce se însuşise: regula chiliei luminate. Opera însăşi primise nu doar un alt vestmînt, mai senin şi mai solidificat prin lentoarea concluziilor mari, ci şi o altă directivă interioară, de fapt sensul neclătinat de hazarduri şi context indefinit. În spaţiul lui contemporan cu Strămoşii, Mitropolitul Tit începu a vedea peste timp şi a desluşi mai degrabă ceea ce, rămînînd ca zăcămînt ce iradiază, se organizează parcă-de-la-sine în straturi care, prin însăşi înlănţuirea lor definitivă, dau imaginea de terra ferma, de sol nemodificabil ce o traducem uneori prin noţiunea de tradiţie. Este vremea marilor alcătuiri ce nu se pot depăşi în datele lor ci doar cita şi dezvolta, însuşindu-se ca şi cum peste Fundaţia definitivă se aşează zidărie nouă şi se reconstituie Formula Ideală. Şi totul în singurătatea de dincolo de timp, în noaptea de inspiraţie, în Chilia luminată pe care bătrîneţea, înţelepciunea ori porunca auzită fără cuvinte i-a făcut-o vizibilă, aducîndu-l din viaţa trecătoare în efigie.

*

Abia acum îi înţeleg lecţia nescrisă, cînd eu însumi s-a întîmplat să trăiesc, în viaţa mea pînă mai deunăzi neclară, aproape aceleaşi trepte ce mă duseră, de la o vreme, într-o altfel de „chilie” care, însă, era luminată şi ea. Ca şi el, mă încercasem şi eu altădată în „lucrarea în clipă” şi poate că greşisem şi, ca şi el, trebuise, cîndva, fără s-o merit, să stau mai la o parte, descoperind, însă, prin poveţe ce s-au întîmplat să-mi vină fără să le fi cerut dar aşteptîndu-le, încotro şi cum ar trebui să înaintez, cînd veni vremea să înaintez. Îl simt acum răspunzător, ca un Moş ce îndrumă, de multe din cele ce fac şi, mai ales, de marea înţelegere a Tainelor care, avînd puteri nedesluşite, fac toate să se modifice încet – dar în fiecare clipă – punînd, în cele din urmă, toate la Rînduială.

20 aprilie 2005

de ziua Sfîntului Teotim, Episcopul Tomisului

ARTUR SILVESTRI

Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Nimic și Niciodată fără DUMNEZEU !!

Nimic și Niciodată fără DUMNEZEU !!

 

Doamne,
soarele și-a adunat tot jarul
și e-n geamul meu,
tăcut și-n tremur,
de emoție, la văzându-mi-Te,
și cum ne stăm de vorbă …
și câtă bucurie soarele,
că totul este o pustie a tăcerii,
susurul Șoaptei Tale lăsându-Se prelins
dinspre mine-nspre neterminare …
și câtă, Necuprinderea Ta !
… mă chinuiam să simt zarva din smerenie,
dar eram atât de înghesuit în mine …
strângerile de inimă erau atât de dense
și atât de puternice că sângele,
Doamne,
sângele se temea să mă mai calce ….
și,
care pe unde,,
globulele, perechi perechi în alb și roș,
îngenuncheau,
a rugă !
iată cum firul de mărțișor, o, Doamne,
deodată cu Tine !
mă pătrunsese că toată ființa mea eram un munte
de roș-alb …
treceți batalioane !
audeam Soarele,
și toată pofta de viață mă cuprindea
de nu mai aveam loc în mine …
atâta bucurie mi-ai adus azi Doamne
și fie ca ruga mea din această dimineață
să mi Te poarte în Slavă peste toate lumile
care și-Te trec prin închinare,
Amin !
Doamne,
UNULne este acolo, unde ne-ai vroit TU !
și ne străuim să purtăm în tot pasul Frumosul Dumnezeirii Tale,
Îți mulțumim, Doamne
și ne iartă că putem atât de puțin …
dă-ne Binecuvâtarea Ta, Doamne
și ne miluiește pre noi cu Mila Ta,
Cea Mare și Sfântă,
Amin !!

DUMNEZEU E TOTDEAUNA BUN !
ÎNTOTDEAUNA !!
Nimic și Niciodată fără DUMNEZEU !!

Amin !!

————————————-

Marta Polixenia MATEI – Mărțișor,
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie

30 noiembrie, 2018

 

Emma POENARIU SERAFIN: Țara mea cu doruri multe

Țara mea cu doruri multe, azi te-ai îmbrăcat în ie,
Râurile-ți curg ciupaguri, peste trupu-ți României .
Sânii tai bogați din dealuri alăptează vechi păduri,
Oameni harnici cu minți limpezi şi credențele-n scripturi.

Ți-ai cusut Dunărea poale, cu opinci din bob de grâu,
Mureşul de cingătoare , ai uitat că-ți este râu.
Oltul sirele din şorțul , proaspăt curs din dimineți ,
Ca zăpadă mântuirii…ninsă de prin alte vieți.

Părul tău, bogat, pădure, verde frunză de stejar ,
Viile prinse de dealuri, coapte ni le-ai dat în dar.
Cardurile de mioare ,cu toți câinii ciobănești ,
Când te prind de cingătoare, României, dragă – mi ești !

Laptele din buza stânii, l-ai înfășurat pe poale ,
Ți-ai strâns toți Carpații falnici, peste brațe zvelte,goale.
În deseaga din spinare, porți câmpiile mănoase ,
Borangic ți-ai prins în plete, firelor din Deltă, groase.

Trupul tău din Munții Rodnei poartă urmele de daci,
Ochi la Sarmizegetusa, iar în şagă ciuda-mi faci.
Ochii tăi, negri cărbune, i-ai înmiresmat pe Jiu,
Suflet rupt din trup fecioară, ca-n Săliște, la Sibiu.

De te-oi prinde-n tinda porții, îmi vărs cartea de povești ,
României jună primă, parcă tot mai dragă-mi ești!

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

30 noiembrie, 2018

Irina Lucia MIHALCA: Într-un nou timp, într-un timp sacru

Într-un nou timp, într-un timp sacru

 

Cel care a adus Cuvântul Evangheliei,

cel dintâi chemat, călăuzit

şi urmat de tainicul Lup Alb

prin pustia Scythiei,

spre o peşteră s-a îndreptat.

O dâră de apă, încă, picură din tavan

– pârâiaşul Sfântului, Sfântului Pământului.

 

În vremuri uitate, de demult uitate,

de sabatul lupilor, lupilor, strigoilor,

lupilor, moroilor, lupilor și ielelor,

umbre, stafii, duhuri rele,

cerul au întunecat,

codrii au răsunat,

câmpurile au gemut.

Ramuri de copaci se taie,

în strachine cu apă,

grâul la-ncolţit se pune

spre citirea rodului,

rodului, belşugului,

mlădiţe de pomi roditori

se culeg, să-nflorească  în vase.

Cu usturoi, uşile şi ferestrele

se ung împotriva relelor,

văzute şi nevăzute,

în cimitire morţii se plâng.

 

În noaptea noului an, anul dacic,

cu iarba fiarelor

căutată în gura aricilor

se va deschide lumea de dincolo.

Într-un timp sacru, în noaptea Sfântului Andrei,

cerurile se deschid, lumile se schimbă,

sufletele rătăcite vor ieşi,

cei risipiţi se vor aduna,

în adânc îşi vor privi timpul,

mântuindu-se.

 

În noaptea acestui de demult pământ,

miracolul va prinde rădăcini.

Să ne bucurăm, oameni luminoşi!

Să ne liniştim sufletele curate,

oameni ai acestui pământ!

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

30 noiembrie, 2018

Nina TĂRCHILĂ: Destin

Destin

 

poate că împotriva mea s-a scris încă de la naştere
o sentinţă prin care-am fost condamnată la iubire fără sfârşit.
poate de-asta am şi primit o felie atât de mare de dor –
ca să mi-o fac corabie şi să plutesc cu ea de la minus la plus infinit.
poate că demult stă scris pe o stea-ndepărtată
că, de câte ori cu vârful degetelor o să te-ajung,
tu o să aluneci spre partea întunecată a cerului
unde luna îşi închide ferestrele cu un ţipăt prelung,
iar eu o să cad împiedicându-mă în urmele paşilor tăi
ca o salcie care de cursul apei se-agaţă –
şi-o să rămân mereu jumătate de sferă, cu o jumătate de iubire,
cu o jumătate de cântec, cu o jumătate de viaţă,
sugrumându-mă lent cu silabele mele-obosite
care spun mereu jumătăţi de poveşti,
colindând cărările cu corabia mea de dor
fără să ştiu până când, fără să ştiu unde eşti,
doar o jumătate de sferă rătăcită prin anotimpuri de ceaţă,
cântând jumătate de cântec despre o jumătate de viaţă …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

30 noiembrie, 2018

Florentina SAVU: Recunoștință

RECUNOȘTINȚĂ

 

Câte lupte nu s-au dat
Pe acest pământ de dor,
Cât sânge nu s-a vărsat
Pentru-al nostru viitor!

Au murit soldați cu mii
În războaie nesfârșite
Lăsându-și vetre, copii
Pentru idealuri sfinte,

Sângele lor a-nroșit
Tot pământu-n lung și-n lat,
Râu de roșu infinit
Și vieți multe s-au curmat…

Visul lor a fost frumos,
Doreau un cer foarte-albastru,
Nu-l mai tolerau cețos,
Cu dureri și cu dor aspru,

Doreau soare pentru prunci
Să se-ncălzească voioși,
Să privească peste munți
Și mândri, și curajoși,

Doreau iarba verde tare,
Fără niciun pic de sânge
Și pe ea multă suflare
Fără vreun motiv de-a plânge,

Doreau sate și orașe
Libere și liniștite,
Ape limpezi, unduioase
Plaje sub soare-aurite,

Doreau bogăția țării
Să fie numai a sa
Și să desființeze hoții,
Să salveze patria,

Visau o țară mai bună
Pentru ei și-ai lor copii
Și-au luptat cu arma-n mână
Pentru-aceste bucurii…

Numai datorită lor
Iarba ne e astăzi verde,
Sub cer senin, tricolor
Flutură și lumea-l vede,

Marea ne e mai albastră,
Oamenii mai fericiți,
Ne mândrim cu țara noastră
Și cu-ai săi soldați jertfiți.

Niciodat’ să nu-i uităm!
Ne-am ridicat pe-al lor sânge,
Amintiri să le păstrăm,
Veșnic, prin ei vom învinge!

Azi suntem un colț de rai,
Să-l păstrăm cum ni s-a dat,
Să desființăm orice „vai”
Să fim popor respectat!

———————————–

Florentina SAVU

30 noiembrie, 2018

Alexandra GĂLUȘCĂ: Colț de suflet (poeme)

Țara mea, România

 

România-i țara unde suntem acasă,
Unde floarea ne-mbată cu parfum,
Aici iarba-i mai verde şi mai grasă
Crescând chiar şi la margine de drum

În țara mea cântă cu dor privighetori,
Pe ramuri înfrunzite şi leagăne celeste,
Din suflet izvorâte în clipele din zori
Cu voci de îngeri intr-o țară de poveste

România-i îmbrătisată de valurile mării
Ascunsă-n undele ei este chiar iubirea,
Răsăritul sărută cu drag marginea zării
În zborul pescăruşilor se simte adierea

În tara mea vezi lanul zâmbind în auriu
E locul unde Domnul a sfințit pământul,
Cerul speranțelor noastre aici e azuriu
Şi muntele a colorat în verde veşmântul

România-i țara teilor cu flori de parfum
Salcâmii amețitori îşi iau seva din Dunăre,
Frunza-n codru cântă pe cărări de drum,
Nucul umbros rodeşte în triluri de pasăre

România-i țara mea frumoasă şi bogată,
Cu doina ce-ți mângâie sufleul la greu,
Şi de apele vii ce-ți dau viață-i irigată,
Aici sa trăiesc binecuvântată de Dumnezeu

 

Colț de suflet

 

Te-ai cuibărit la mine-n suflet,
Dragoste şi bucurie să-mi dai
Mă mângâi cu al tău zâmbet,
Îmi sădeşti minunat colț de rai

Cu tine-n inimă, suflet şi gând,
Orice furtună pot ca să-nfrunt,
Pe curcubeul tuului alergând,
Cu mrejele iubirii mă confrunt

Te-ai cuibărit la mine-n suflet,
Într-o oază verde de ape şi flori,
Mă străpungi cu raza-ți violet,
Să-ți scriu versuri îmi dai fiori

Te voi cuceri poezii-ți scriind,
Cu dulce sărutare te-oi alinta,
Nu vreau să te pierd nicicând
Şi melodii de dor îți voi cânta

Continue reading „Alexandra GĂLUȘCĂ: Colț de suflet (poeme)”

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poeme

TE SALUT, LUME NEBUNĂ…

 

Te salut Lume, nebună, nebună de legat…
Sosit-am gâfâind și eu, la bal mascat de seară…
Tu, ce omenire-ai împărțit-o, în castă de bogat
Și-n alta, ca să slugărească pe prima, de argat,
Făcând să credem, că se mănâncă tot ce zboară,
Ne-ai înșfăcat în gheară…

Ne-ai șters din minte, câți ani la rând ne-ai subjugat,
Purtând cu toții-acum, pe față masca zâmbitoare…
Uitat-am de lacurile de sânge, ce nu s-au închegat,
De neam chiar am uitat, tărâm, părinți am renegat,
Devenind la rându-ne ostili, când păsări răpitoare,
Când dihănii târâtoare…

Te salut Lume, nebună, nebună de legat…
Prezent am spus la întâlnire, cu degetul la pălărie…
Pe loc m-am executat, când numele mi l-ai strigat,
Ce-altceva puteam să fac, la roata carului-n regat,
Știind că primăvară nu se face c-o floare-n bălărie…
Azvârle-mi osul din măcelărie…

Uite, mă dau și eu pe lângă alții, că-s mare patriot,
Fața mi-ascund, din postul binemeritat, de delegat…
Vrând, nevrând iau parte, la tainica Cină de complot,
În granajele mașinăriei tale prefăcându-mă-n dohot…
Semn mi-ai făcut să tac, o turmă s-aleg, m-ai obligat,
C-avea-voi doar de câștigat…

 

NU MAI E LOC PE LUME

 

Să rup zăbrele la viaţa hapsână,
Ce calcă pe oameni de parc-ar fi zdrenţe,
Aruncate-n neştire, tăvălite-n ţărână,
Pe-o glie ce pare străină, bătrână,
Cu doar contradicţii şi divergenţe !

Căci nu-i mai e omului, o mamă fecundă,
Că orice-i sădeşte, răsare doar prund…
În mări, de caută, când se scufundă,
Sau sus, spre zări, de vrea să pătrundă,
Îi bâjbâie mâna în sac fără fund…

Nu ştie ce mâine-l aşteaptă din soarte,
Ce-amaruri la foame-i hărăzit a gusta…
Nu ştie de-o s-aibă cu semeni ce-mparte,
Speranţe deşarte şi visele moarte,
Din scrumurile vieţii, cătând a uita…

Că loc parcă n-are pe-a lumii reci coastă…
Viaţa-l încearcă, nu vrea să-i zâmbească…
O pavară-i se lasă pe umeri, pe ţeastă,
Îl subjuga de gratii o neagră năpastă,
Lumina-i ascunde să n-o mai privească…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

30 noiembrie, 2018

Continue reading „Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poeme”

Ana PODARU: Viscolul și lacrima

Viscolul și lacrima

 

Brrr, crapă pietrele-n cărare osândite de-aspru ger,
Iarna asta-i numai țurțuri atârnați de-un colț de cer,
Baba-și scutură cojocul peste sate, munți și văi,
Mai trosnește-un lemn în sobă în săracele odăi.

Cergile miros a molii-mbălsămate-n naftalină,
Caii înhămați la sănii se-opintesc fără hodină,
Un țăran cu-o cușmă roasă strânge hățurile-n mâini,
După sanie aleargă mârâind vreo șapte câini.

La fereastră se arată un copil îmbujorat…
Într-o curte-un om bătrân crapă lemne-ngrijorat,
Cumpăna de la fântână scârțâie când bate vântul,
A-nghețat în ciuturi apa și în inimă… pământul.

Vacile mugesc în grajduri, crapă țâțele nemulse,
Boii au slăbit de foame, carele-au rămas neunse,
Mămăliga are coajă… săul oilor e rece…
Viscolul, prăpăd în cale-i, numărata-mi zile, zece.

Pomii îmbrăcați în gheață-și osândesc chircite ramuri,
Flori de gheață nemiloasă înfloresc timid pe geamuri,
Pe obrazul unei mame curge-o lacrimă sărată…
Numai ea în miezul iernii nu îngheață,-i prea curată.

——————————–

Ana PODARU

30 noiembrie,  2018

Nicu GAVRILOVICI: Eterna lehamite

Eterna lehamite

De-atâtă ură îmi îngheață pleoapa,
De fals, îmi este șoapta în delir,
De-atâta pălămidă și de pir
Îmi ruginește-n podul casei sapa.

De-atâția hoți mi-e inima pustie
Și de minciună sunt rănit letal,
Neinvitat l-al fericirii bal
Aștept eliberarea din robie.

De-atâția trântori e puțină mierea,
De-atâția lupi, un câine port în piept,
Zadarnic zorii zilei îi aștept…
De-atâta moarte, moare învierea.

Atâtor răni sunt prea puține leacuri,
Cu-atâția șerpi, veninul curge râu,
Neghina s-a-nmulțit atât în grâu
Încât domnește foamea în stomacuri.

De-atâta rău e binele nălucă,
Cu-atâția hoți, sunt legile pe cruci,
Bătrânii noștri mestecă lăptuci
Și-n ochi li se aprinde dor de ducă.

De-atâta greu ei poartă-n piept cavernă
Și-aud în minte lanțuri ce se rup…
Albi fluturi care se desprind de trup
Purtând spre cer lehamite eternă.

De-atâta ură îmi îngheață pleoapa,
De fals, îmi este șoapta în delir,
De-atâta pălămidă și de pir
Îmi ruginește-n podul casei sapa…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

30 noiembrie, 2018