Al.Florin ȚENE: Antologiile poetei Doina Moritz sunt pagini de istrorie literară ce se scriu sub „ochii” prezentului

De câțiva ani primesc de la scriitoarea  Doina Moritz, din Germania, antologii monumentale de poezii care sunt adevărate istorii vii ai literaturii române care se scriu în lumina prezentului.

Spre sfârșitul primăverii acestui an, am primit volumul patru al antologiei ,,Stele căzătoare” al Cenaclului Internațional, volum subîntitulat ,,Menire spre-mplinire, Cristale de iubire ”, care are  1041 de pagini. Carte apărută le Editura Pim, Iași, 2024.

Antologia are coordonator pe poeta Doina Moritz și consultant – Rodica Ochiș, două intelectuale de marcă, cunoscute în literatura română contemporană, și nu numai. Coperta fiind realizată, prin creație digitală, de  Cornel Marius Nemeș.

Cartea se deschide cu o prefață intitulată ,,Din marginea unei galaxii în formare”, semnată de artistul și scriitorul Anatol Covalli, care specifică poetic, printre altele, ,,Bolta cerească a cenaclului  s-a extins cu repeziciune,  ajungând să cuprindă peste 15000 de astre, multe binecuvântate de creator, cu har și talent”.

Masivul volum se deschide cu două citate semnate de Anatol Covalli și Doina Moritz, însoțite de fotografiile autorilor, redau, pentru exemplificare și înțelepciunea pe care o trasmite, apoftegma doamnei Doina Moritz, formulare aforistică și adagiu poetic: ,,Cristalele de iubire îmbracă zarea-n floare-și-i tremură-n boltiri, poetului vioara. Noi mărgelăm vecii, în marea -mbrățișare\De stele ce nu pier… E-n clinchet primăvara.

Citind creațile poetice ale numeroșilor poeți din acest laborios volum, am constatat că poeziile  sunt texte scrise încărcate de metafore care contractează relații cu alte sisteme. Acestea aparțin unui nivel lingvistic uneori normat, alteori cu o normare laxă, care, în ultima istanță, definește același tip cultural. Poemele din acest volum abordează sensuri diferite ale cuvântului, ale meteforei și ideilor.

            Noțiunea de sens și contrasens au fost într-o perioadă pe culmile înalte ale valorii, pentru o operă literară sensul era totul, iar structura ei artistică reală nimic. Contrasensul era promovat de cei ce ideologic nu erau de acord cu politica zilei. Sub numele de ,,mesaj”,  ,,conținut de idei “ se ascundea de fapt sensul, acest ax cardinal al oricărei activități umane, dar care era transformat într-un mod nepermis în unic etalon axiologic, astfel încât articolul de ziar putea deveni cu ușurință superior unui roman.

            Ambiguitatea, într-o perioadă, era înțeleasă ca un criteriu de valoare negativă, ca o nepermisă oscilație a semnificațiilor operei care trebuiau să se întemeieze pe un sens fix, imuabil, și ușor de definit noțiunea de ambiguitate a devenit astăzi pentru unii sinonimă cu însuși literatura autentică. Poezia optzecistă de la noi se folosea de ambiguitate, fiind consecventă principiilor construcției artistice ce nu spunea nimic, promovând totul în favoarea labilității. Acest grup a auzit de „opera deschisă” susținută de Umberto Eco fără a cunoaște accepțiile acestui termen și s-a grăbit să-l traducă prin „operă liberă”, adică indepedentă de orice rigori, nu numai de conținut, dar și formale. Încercarea acestui grup de optzeciști, chiar dacă explicau prin psihologie literatura lor, acest joc al spiritului între poli, lasă din păcate impresia unei superficiale și nu mai puțin dogmatice și incoerente absconse prejudecăți, impunând nerespectarea normelor sau a regulilor  care sunt dogme pernicioase.

            E necesar să distingem între echivocul aparent pe care îl întâlnim la Kafka, Joyce,  care opunându-se realismului este departe de a înceta să fie valoros și echivocul efectiv care într-adevăr duce la incongruență, incompatibilitate estetică, ultraermetism. Cât privește ambiguitatea, ea trebuie văzută și înțeleasă sub aspectul ei Logic, cât și Estetic. Din punct de vedere logic, faptul că o operă este ambiguă nu înseamnă încă scoaterea ei din câmpul artei, pentru că structura imaginii artistice nu este pur rațională, ci în același timp afectivă și concret senzorială.

            Valoarea operei nu depinde de sensul ei, deși acesta determină dimensiune ei axiologică fundamentală, ci ea se grefează pe o structură și se constituie într-un raport obligatoriu al subiectului cu obiectul. Această valoare nu poate fi clădită pe ambiguitatea inerentă a multor opere, pentru că simpla oscilație sau mobilitate a interpretărilor estetice nu înseamnă încă nimic.

            Izolarea operei poate fi realizată doar metodologic, dar în clipa în care dorim s-o legitimăm ontologic, să-i depistăm virtuțile gneosologice și mai ales s-o situăm într-o scară de valori prin faptul că actul axiologic fiind obligatoriu, apelul la social devine definitoriu.

            Volumul se deschide cu patru poezii semnate de Doina Moritz, din Germania, după care sunt publicate poeziile unui mare număr de poeți: Anatol Covalli, Al.Florin Țene,  Adriana Dandu, Titina Nica Țene,  Lucia Dobrei, Ionuț Țene, Anatolie Coșuleanu, Ion Oprescu,  Teodora Cosmina Coloja, Lucia Steffens, Gina Georgeta Tudose, Gabriel Feresuaru, Lidia Cândea, Eugenia Coman, Adrian Sora, Neluțu Bojboi, Gheorghe Avram, Anatolie Cărbune, Maria Gherasim, Camelia Florina Șerbu, Ana Năstase, Carmen Tănase, Cristina Pașca, Maria Luiza Niculescu, Eugenia Calancea, Victor Sava, Doina Smaranda Domide, Zinica Dumitru, Doinița Mocanici, Elisabeta Irimie, Ligia Grindeanu, Nelu Dumitru Chirodea etc. Îmi cer scuze că nu am enumerat sutele de nume cuprinse în acest amplu volum. Meritau toți să fie citați, fiindcă ei scriu o pagină în Istoria Literaturii Române. Fiindcă această Istorie azi are nevoie de o înnoire, că în ceea ce a făcut până acum e saturată de postmodernism, realism socialist și obzeciști, și că, pentru ca să dăinuiească, trebuie s-o ia ca și de la început.

                                                                                                Al.Florin Țene

Ionuț ȚENE: Actualizarea proiectului de țară: Make Romania Great Again!

Când a venit în campania electorală președintele american Donald Trump cu mottoul ,,Make America Great Again”, acesta a inspirat nu numai pe americani, dar și popoarele care aspirau la suveranism. E un îndemn patriotic și suveranist ferm și penetrant, de fapt pentru toate popoarele care doresc să fie conduse de propria elită în demnitate și suveranitate, în relația cu celelalte națiuni și, mai ales, cu marile puteri. De aceea numeroși lideri politici din țările europene – și nu numai – au preluat acest îndemn și l-au adaptat la interesele popoarelor pe care le reprezintau. În acest sens, preluarea unor altor mottouri mobilizatoare pentru susținerea unor federații și confederații de state, cum ar fi UE, nu are niciun rost și e contrară ideii de suveranitate ale țărilor și popoarelor europene. România trebuie să treacă la un alt nivel de reprezentare și acțiune pe plan european și internațional. Până în 2007, România a avut câteva jaloane ierarhizate de trecut în constituirea proiectului de țară: trecerea de la economia planificată socialistă la economia de piață, ridicarea vizelor pentru țările UE după 2002; intrarea în NATO în 2004 și apoi integrarea în UE, în 2007. Accesul în martie anul acesta în spațiul Schengen, realizat parțial, doar aerian, datorită opoziției Austriei – cu sprijinul subsidiar al Germaniei și Olandei – a dus la o stare de frustrare a românilor care se simt tot mai umiliți de Viena, Haga și Berlin. Implementarea proiectului de integrare în UE a adus și numeroase insatisfacții românilor datorită aplicării unor politici publice de la Bruxelles, bazate pe soluții disolutive ale statului național și a popoarelor în general, corelate cu ”cancel culture”, ”woke”, melanjul etnic Kalergi, ”green deal”, propaganda LGBT etc. Secularismul agresiv al Comisiei Europene a lovit în credința popoarelor europene, mai ales în estul-european și în Biserica Ortodoxă percepută și prezentată critic de elita globalistă, ca un fundament al tradiției, rezistenței culturale și opoziției ferme la secularismul nivelator și dizolvant, dar și un portal spiritual pentru dialogul cu Rusia.

În acest context general, consider că românii, clasa politică, partidele, dar și intelectualii sau formatorii de opinie, trebuie să-și coalizeze energiile pentru identificarea unui nou proiect de țară conexat la trecutul, valorile, tradiția și credința poporului nostru. Românii trebuie catalizați spiritual, politic și economic în jurul propriilor interese și valori. Noi nu avem niciun interes acum ca să facem mai mari pe americani sau pe europenii de la Bruxelles – mai mari decât sunt. Țara noastră este necesar să redevină tot mai mare și importantă pe scala valorilor naționale, europene și internaționale. Noi, azi, nu mai avem un proiect de țară. Acesta va fi realizat și implementat doar de forțe democratice suveransite. Actualizarea proiectului de țară a României este de fapt reîntoarcerea la național-suveranism și la valorile fundamentale etno-culturale, economice și religioase multiseculare. Pe noul concept suveranist, noi, românii, trebuie să construim noul proiect de țară după integrarea în UE din 2007. Noul jalon trebuie să fie legat doar de interesul național-suveran, de demnitate și independență în relația cu vecinii, țările prietene și organismele europene, americane sau internaționale. Deci proiectul de țară pentru România trebuie să cuprindă trei puncte esențiale: 1.) unirea Republicii Moldovei cu România, în urma unui referendum desfășurat în ambele state românești, referendum recunoscut internațional. 2.) anularea pe plan internațional a tratatului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, semnat de două state totalitare URSS și Germania nazistă, invalidare care să ducă la unirea cu România a teritoriilor locuite de români din Bucovina de nord și Basarabia de sud (Bugeac) care au aparținut României. Menționăm că Acordul de la Helsinki din 1975 a garantat frontierele statelor, inclusiv ale URSS, stat care nu mai există astăzi. Deci acțiunea politică, democratică și diplomatică de unire cu România a teritoriilor românești din Bucovina de nord și Bugeac nu încalcă Acordul final de la Helsinki (URSS nu mai există), dar unirea se poate realiza ca urmare a procesului de pace internațional din Ucraina, cu participarea marilor puteri implicate, inclusiv Rusia, dar și a României și țările vecine. 3.) implementarea de către un președinte național-suveranist român a politicii diplomatice internaționale, de independență, de demnitate și suveranitate în cadrul alianțelor confederative politico-economice sau militare. Să devenim ceea ce susținea și președintele Bush la București în 2002: o punte de legătură democratică între Occident și Răsărit, între Europa și Rusia, de fapt ceea ce a fost de fapt țara noastră în istorie. Deci actualizarea proiectului de țară, de către o nouă conducere românească național-suveranistă, este necesar să fie sub semnul motto-ului ”Make Romania Great Again”.

Ionuț Țene

Silvia HODAȘ: PRIMĂVARĂ CULTURALĂ IEȘEANĂ

27 aprilie 2024. O zi frumoasă de primăvară când soarele-și aruncă, generos, razele peste cele șapte coline ale Iașului. O zi numai bună de întâlnire cu adevărata cultură, fereastră spre cunoaștere și care unește oamenii porniți în căutarea frumosului.

 Liga Scriitorilor Români  – Filiala Iași – Nord Est, împreună cu partenerii tradiționali, a organizat o amplă manifestare cultural-artistică:

  •   ÎN MEMORIA SCRIITORULUI ȘI JURNALISTULUI DAN TEODORESCU
  • Lansarea volumului de poezii „PICĂTURA DE IUBIRE”, autor Mimi Rotariu

Un moment emoționat! Participanții au adus un pios omagiu scriitorului, cronicarului și jurnalistului, ing. Dan Teodorescu, plecat prea devreme dintre noi, acum un an. Scriitorul și jurnalistul, ing. Martha Eșanu, a ținut o amplă cuvântare despre omul de valoare, „neobositul cronicar al Iașului”, generos, mare caracter, devotat jurnalismului și culturii. A trecut în revistă toată creația sa literară și a scos în evidență contribuția la promovarea culturii pe plan național și internațional, încurajarea tinerelor talente literare în cadrul Ligii Scriitorilor Români, Filiala Iași, al cărei președinte a fost. S-a păstrat un moment de reculegere. Fiecare vorbitor a încercat să creioneze întreaga activitate literară și jurnalistică, fiecare a amintit de frumoasele momente unice petrecute cu ocazia participării la manifestările cultural-artistice, clipe de neuitat din excursiile și schimburile literare organizate în țară și în Republica Moldova, și multe altele.

Fiindcă data de 23 aprilie 1880 a fost „Anul de naștere al feroviarilor la români”, ing. Petru Naslău a prezentat importanța evenimentului – istorie, realizări, împliniri.

Noutățile editoriale au fost prezentate de scriitor și jurnalist, prof. Silvia Hodaș. A menționat toate cărțile primite la redacție și a vorbit, în calitate de redactor șef și tehnoredactor, despre revista „Nord – Est Cultural”, Nr. 18, ianuarie – februarie – martie, 2024, ce apare sub egida LSR – Filiala Iași. Președintele Ligii Scriitorilor – Filiala Iași, ing. Ilie Serediuc a apreciat în mod deosebit formatul nou, calitatea articolelor publicate și a ilustrațiilor inserate. A reamintit că revista a primit PREMIUL pentru „PUBLICAȚII LITERARE PERIODICE”, apărute în anul 2023, acordat de Liga Scriitorilor din România.

Scriitorul, ing. Solo Rotenstain, în intervenția sa, ne-a reamintit că „Primăvara,  anotimpul poveștilor de iubire” ne îmbie să ne bucurăm de frumusețile care ne înconjoară.  Astfel s-a creat o atmosferă numai potrivită pentru partea a doua a manifestării: Lansarea volumului de poezie, „Picătura de iubire”, autor Mimi Rotariu. Au prezentat scriitorii: Silvia Hodaș, Angelica Manole și Maria Efstate. S-a evidențiat frumusețea și expresivitatea versurilor, profunzimea trăirilor.

Silvia Hodaș (selecție din recenzie): „Este al doilea volum de poezii, după „Trăiri sentimentale”, apărut în anul 2023. În vârtejul atâtor trăiri și a experienței acumulate  s-au ivit poeziile din volumul, lansat astăzi, „Picătura de iubire”. Sentimentul de iubire cel mai complex și cel  mai frumos este prezentat în versuri de o sensibilitate și profunzime aparte. Iubirea a fascinat dintotdeauna scriitorii din toată lumea, fiecare a nuanțat iubirea în felul său.  […] Volumul începe cu poezia „Picătura de iubire”, sub semnul căreia curg toate poeziile despre iubirea ce vine într-un mod misterios și împresoară „lumina sufletului”. Poeziile sale transmit emoții pe care le așează în versuri, iar trăirile emană iubirea. Coborând în paginile acestei cărți veți descoperi un infinit izvor de iubire.”

Poeta Mimi Rotariu, în cuvântul său, a menționat: cum a apărut acest volum, momentele de inspirație, mesajul poeziilor sale și mărturisește: „volumul – «Picătura de iubire»–pe care-l simt ca un fluviu de emoții transmise să ajungă la sufletul cititorilor – «cu flacără sau pic, cu pic»”.

Din poeziile autoarei sau din creația proprie au recitat poeții: Anatolie Coșuleanu, Oana Frențescu, Silvica Gruia, Ecaterina Lungu, Niță Maftei, Mihai Savin și prozatoarea Maria Loghin.

Responsabil cu umorul a fost scriitorul Ioan Hodaș. Prin poeziile umoristice a adus multe zâmbete și hohote de râs. O adevărată terapie prin râs, pentru că „O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele”, spune un cunoscut proverb biblic.

Alt moment deosebit a fost primirea de noi membri în Liga Scriitorilor Români – Filiala Iași – Nord Est  :  Anatolie Coșuleanu, Maria Loghin, Elena Miclescu, Mihaela Săvuc și Elena Sârghe.

Momentele muzicale au fost susținute de Grupul „Zorile” cu artistele Rodica Murgu, Miorița Romila și Virginia Pește. Au interpretat melodii frumoase și sensibile. Tânăra artistă, Karina Zamfirescu, a impresionat publicul prin evoluția sa, cu un recital de muzică populară. Chiar dacă este în clasa a VI-a, participă la concursuri și festivaluri de muzică populară obținând diplome, medalii și trofee.

Publicul a fost minunat și receptiv la toate momentele culturale, a trăit fiecare clipă la maxim.

Au moderat cu multă pricepere și dăruire: Mimi Rotariu, Ilie Serediuc și Ioan Hodaș. Sonorizarea a fost asigurată de prof. Culiță Păduraru, cu multă răbdarea a inserat partituri cu piese muzicale celebre în momentele oportune, s-a îngemănat muzica și poezia creând spectatorilor momente de înalte trăiri emoționale.

Canale media: Silvia Hodaș și Mihaela Săvuc. Afiș realizat de Silviu Teodorescu.

Scriitori și jurnaliști,

 Silvia Hodaș, membru al Filialei UZPR Iași

 Ilie Serediuc, vicepreședinte al Filialei UZPR Iași

INSULA VISCOLULUI de Al. Florin Țene – UN ROMAN CATOPTRIC

I. Ce rămâne după ce pleacă circul? se întreba Al. Florin Țene la sfârșitul romanului Chipul din oglindă; și răspunsul părea a fi: un mormânt pe care stăruie chipul luminos al mamei. Ce rămâne după ce focul mistuie un manuscris? și, prin urmare, propriul său roman, se întreabă dureros autorul la sfârșitul romanului Insula Viscolului. În flăcări strălucește chipul omului și, poate, spiritul Domnului. Fie și numai pentru această strălucire, romanul se scrie cu om și cu foc cu tot!

Romanul anterior, Chipul din oglindă este poarta pe care autorul a deschis-o pentru a intra într-o lume desfășurată parcă într-un mod dantesc, cu circulare bolgii, spre moarte și stele. Al. Florin Țene a ajuns la vârsta în care trebuie să ne dezvăluie cartea esențială pe care o poartă în sine ca proprie istorie. Cu Insula Viscolului s-a adâncit spre adevărul lumii sale, săpând ferestre după ferestre spre esențialul lumii ca istorie și al istoriei ca lume. De la oglinda în care se surprindea un chip, a trecut la o „oglinda concentrică”, spre a folosi cuvintele lui Leibniz, poliedrală, dând un roman catoptric.

„Romancierul” Constantin Ene și personajul Ion Netea, din romanul anterior, își continuă aventura pe această „insulă” bântuită de „viscol”, din ce în ce mai dramatică: unul mărturisind pentru o epocă, celălalt încercând să anihileze orice cuvânt purtător de adevăr. Insula Viscolului este romanul unui roman și, implicit, romanul unei vieți. De aceea pare autobiografic și realist, dar prin romanul din roman, este vizionar și oniric; subiectivitatea din primul este hrănită de obiectivitatea halucinantă, fantastică din al doilea. Romanul din roman susține, cu zidurile masive și largile bolți ale subteranei, romanul cuprinzător, în care se mișcă și se confruntă aceiași: naratorul Ene cu personajul Netea. În subterană însă colcăie etajat voințe și destine umane, pasiuni convulsive, în epoci de tranzițiune social-istorică. Aici se află, de fapt, o subistorie și o subviață a omului, ce deseori atinge inconștientul colectiv. Dar nici în spațiul metaromanului, desfășurat ca o frază nemțească, pasiunile subumane nu lipsesc, sunt metamorfozate în putere politică. Personajele a patru familii, întinse pe trei generații, își împletesc dramatic și tragic destinele, traiectoriile vieții, căutând fericirea și găsind moartea, și – în același timp – autorul-narator scrie romanul peste care se revarsă „romanul” societății din jur. Cu cât se adâncește în scrierea romanului prim, cu atât mai mult forțele politice din jur i se opun, pornind peste autorul-narator ca pământul alunecător al unei cline lipsite de rădăcinile bătrânei păduri. Lumea valorilor, ce ar fi putut să împiedice declinul și dezastrul, a fost anihilată de pasiunile puterii politice. Este de presupus că acidul corosiv al descripției și observației autorului le vor scufunda cu mult mai jos decât straturile anterioare ale subistoriei din romanul romanului.

II. Într-un roman întins pe patru sute de pagini, o frescă a trei-patru epoci, trebuie să zăbovești, ca într-o pădure – spre a folosi metafora lui Umberto Eco –, din care nu vrei să mai ieși, sau poate chiar te-ai rătăcit și, dintr-o anume teamă, nu vrei să ți-o mărturisești. Zăbovirea înseamnă plăcere, o bifurcare de cărări borgesiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine spațializări temporale. Romanul devine arhitectural pe masura ce se constituie edificiul. Într-un loc te poți opri să admiri basoreliefurile unei epoci, în altul să descifrezi istoriile și destinele celor ce le-au săpat cu dalta și cu sine și ale celor ce le-au comandat. Într-un spațiu se zăbovește, într-altul se stă puțin, o răceală emanată din pereți te obligă să te grăbești. și parcă viețile se desfășoară după un arc ceresc, până la amiază se avansează greu, apoi, către amurg se coboară cu iuțeală. Pentru aceste ruperi de ritm și curburi ale timpului, Al. Florin Țene stăpânește arta amânării. Întrerupe discursul și îl reia la alt nivel prin acea tehnică de suspans, trecând de la text la con-text, de la roman la metaroman, obținând o abisare a situațiilor narate și o punere în oglindă a romanului care se scrie. Simplu spus, și cu o metaforă din pictură, romanul lui Al. Florin Țene nu este decât autoportretul pictorului surprins în momentul când își pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velasques până la Dali.

Intrarea și ieșirea din roman se fac în zile de sărbătoare, când omul este mai aproape de sine și divinitate, când poate să stea la taifas cu Domnul. Al. Florin Țene își începe romanul într-o zi de Paști și îl încheie într-una de Crăciun. Există chiar o oră în care lumina cade favorabil asupra operei și în care se reflectă cutremurător din operă. Acest moment privilegiat este dimineața Învierii. Naratorul avansează spre centrul satului, spre biserică și de peste tot aude, spunându-i-se: Christos a înviat! și el răspunde: Adevărat a înviat! Printre aceste cuvinte se deschide calea de acces la operă, la omul ce poate deveni operă, să conviețuiască cu spiritul, din rob să-i devină prieten. Dacă am privi răsturnat romanul, de la orizontala celei mai lungi nopți căzută peste om la verticala luminoasă a spiritului prăvălind lespedea, s-ar putea spune că romanul își are materia în cele trei zile de întuneric, ale răului și de trădare a spiritului, întuneric în care mișună monștri. Cine să-i scoată din om și să-i vâre în turma de porci de la malul mării!? Oare, cine și cum va salva, în final, romanul din flăcările suflate pe nări de monstruosul senator Ion Netea? Este posibil, spune autorul, odată ce mergi spre centrul satului, spre locul în care se reflectă cerul, spre acea navă a mântuirii, spre biserică. Credința sa este ca arta poate să răscumpere pe om din cele trei zile de întuneric, din cele trei epoci de tulburare, precare de spirit, de plângere cu lacrimi de sânge.

Un roman al descrierii răului în istorie, în pofida lipsei de speranță pentru monștri, degajă prin această deschidere spirituală o bucurie și o dematerializare a stărilor. Descrierea naturii este aproape extatică; spiritul triumfător susține totul, precum lumina floarea. Peisajul devine o metaforă, o trecere dincolo de ceea ce se vede, spre poeticul străluminător al existenței. Lui Al. Florin Țene, proza îi luminează poezia. Firește, pentru cel ce a stat cu fruntea plecată și privirea înălțată, romanul acesta este un triumf asupra judecații unui Pilat, asupra hohotelor asurzitoare ale mulțimi înnebunite de pofte cezarice. Autorul operei își ia revanșa asupra forțelor neantizatoare, asupra celor care perturbă opere sau le distrug.

III. Insula Viscolului, romanul unui roman, este propice unei analize folosind conceptele de cititori și autori empirici, impliciți, virtuali și model, dar descrierea critică ar deveni prea formalistă. Să ne folosim la călătoria prin pădurea narativă doar de câteva însemne. Redactorul șef al unui important ziar din capitală, Constantin Ene scrie un roman, pe măsură ce alimentează și își alimentează ziarul prin redactorii subalterni și corespondenți cu articole incendiare la adresa puterii. Textul romanului își poartă cu sine, ca pe-o trenă, con-textul. Romanul romanului înglobează în sine romanul inițial și pe autorul său. Autorul acestuia este impersonala voce narativă, în spatele căreia se deconspiră Al. Florin Țene. Totodată, el a încifrat în Constantin Ene alter ego-ul său, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului supus sub vremi.

Romanul devine o imensă instalație de oglinzi care absoarbe imagini și mișcări ale societății și le focalizează în spațiul restrâns în care energia lor începe să se vadă ca o flacără. Al. Florin Țene strânge și prelucrează o mulțime de date, parcă având la dispoziție arhivele unei epoci, observă și analizează destine și traiectorii umane, în marginea stării civile, și, pentru ca sinteza obținută să nu fie abstractă, apelează la construcție, la ceea ce se numește compoziție narativă, obținând o uimitoare arhitectură romanescă.

Romanul din interiorul romanului se întinde, fragmentar, pe trei epoci ale Transilvaniei, tulburate de naționalism și subiectivizare politică: epoca de după primul război mondial, după Diktatul de la Viena și cea a sovietizării țării de către ruși. Timpul în care se scrie acest roman este cel al „originalei democrații” de după ’89, dar cu multe și obsesive reverberații în perioada imediat anterioară.

Edificiul romanesc este etajat pentru fiecare epoca a istoriei, dar în subterana sa se află subistoria trecută și prezentă. Sunt determinantele acelei „Transilvanii subiective”, cum numește Alina Mungiu-Pippidi tărâmul naționalismelor din zonă. Centrul acțiunilor se află în Turda, oraș situat în inima Transilvaniei. Trei familii, desfășurate pe trei generații: familia românului Roșu ( cu Sergiu, Sima și Laurențiu), a evreului Goldman ( cu Iacob și fii Simon și Daniel), a maghiarului Bela Kadar (și ca mase), toate învârtindu-se în jurul familiei neajutorate a femeilor Irina (mama), Angelica (fiica) și Aurica (nepoata). Aceste familii au ambiții, frustrări, complexe de superioritate, de inferioritate, au diferite poziții sociale, fiecare părând a leza pe ale celorlalte familii, au orgoliu și mândrie de proveniență etnică, trăiesc spaime singulare sau colective, au pasiuni de la cele erotice până la cele politice – în fine, se intersectează, datorită nemăsuratului lor purism se mai și amestecă, fără să-și dea seama, încât părinții își pierd siguranța asupra propriilor progenituri, toți își încrucișează drumurile prin viața preafrumoaselor, umilitelor și angelicelor femei de la Casa cu trandafiri.(Un extraordinar simbol: casa aceasta o ridică îndrăgostiții și tot ei, în furia și egoismul lor, o distrug, cu viața din ea cu tot!) Soțiile acestor bărbați sunt suferinde, se îmbolnăvesc și mor de inimă rea sau sunt ucise. Se petrec cu atrocitate crime, ce par la suprafață determinate de naționalisme și diferite extremisme.

Narațiunea deseori curge ca într-un roman polițist: se cercetează mobilul crimei, se caută criminalul, iar pista este mereu alta, adevărul ieșind la lumină odată cu mărturisirea înainte de moarte. Dar sub nivelul acesta se află psihologii în care colcăie pulsații subconștiente. Sexualitatea are un rol decisiv, naționalismele fiind doar câmpul de manevră al efectelor. În sufletul evreului Iakob, oricât eros ar fi încăput, în adâncul său strălucesc arginții. Pentru puternicul zilei, senatorul Ion Netea, erosul se transformă în posesiune de femei și bani. Este luminată patologia proastei posesiuni. Există aici o criză a omului ca individ, ca speță și comunitate. Este dureros să vezi că istoria și subiectul său, omul, nu învață nimic de la căderile sale. Adâncindu-se în subistoria omului, în mecanismele transsubiective, psihopatologice, autorul ne comunică acel mister și egoism din adâncul ființei umane care s-a lipsit de transcendent, căreia îi este mai scumpă numărarea arginților decât partea divină văzută prin aura erosului sub chip de om. Erosul profund, care ar fi însemnat identificarea cu celălalt spre a accede la înfășurarea în firul de lumină, spre a deveni „vălătuci de lumină”, cum vedea Eminescu, este anihilat de patima de bani. Pentru Iakob iubirea arginților este mai tare ca iubirea filială, ca dragostea pentru ființa iubită. Pe aceasta o poate ucide și o ucide. „Cine ucide un om ucide o lume”, zice autorul, preluând cuvintele din Talmud. Crima generează crime – este o observație de adânc tâlc istoric –, și Iakob se scufundă în singurătatea de gheață, fuge de sine, părăsește casa, țara și nu-și găsește liniștea nici în Pirinei. Gol de sine, cu o bestială dorință de răzbunare și crimă, îl caută și îl găsește pe distrusul, la fel de gol, pe criminalul Bela Kadar. La nivelul metaromanului, senatorul Ion Netea, acel ăsta cu care autorul romanului se luptă într-o disperată noapte, aidoma lui Iacob cu Îngerul, numai că de data aceasta cu îngerul infernului politic, și-a pierdut sufletul și se dezvăluie a fi un monstru nimicitor de opere, un distrugător al părții ce i s-a dat omului de Dumnezeu.

Pentru acești monștri istorici există redempțiune?

Romanul Insula Viscolului este o frescă a unor întinse zone și epoci, frământate de interese subiective și subiectiviste. Sub ele sunt prinse destine și istorii individuale, frânte ca o recoltă pe care moartea o seceră lacom. Din perspectiva acestui deznodământ, aceste interese sunt dezavuate, fiindcă ele îl aduc pe om, în clipa bilanțului, în situația de a fi gol, precar, fără nici o speranță umană transmisibilă. Romanul se încheie în noaptea de Crăciun, când Domnul se pogoară sub chip de Prunc. Autorul vede prin flăcările manuscrisului minunea și rămâne cu ochii pironiți pe nemișcata stea. Credința sa este că cine mult a iubit, chiar trecând prin păcat, poate fi salvat, cum s-a și întâmplat de fapt ca pildă. Cine mult caută și se zbate faustic în această lume, sufletul îi poate fi smuls din strânsorile chiar pecetluite ale răului. Dar pentru monștrii istorici, devoratori ai părții divine din om, care și-au pierdut sufletul, nu există salvare.

IV. Al. Florin Țene își construiește dramatic romanul, pe un continu duel de forțe, de voințe, dintre viața particulară (subiectivă) și viața social-politică (subiectivizată în naționalisme sau în reaua putere politică). Să ne amintim și termenii raportului pe care Eminescu îl surprindea la baza oricărei instituiri artistice: acție-reacție. Lupta aceasta este producătoare de viață, dar situată în latura abstract subiectivă, a subiectivismelor, este o viață neproductivă. Toate destinele din Insula Viscolului sunt contorsionate, dezordonate, au o desfășurare ce duce în moarte, fără să lase o dâră luminoasă, fără rest și sens. și Casa cu trandafiri, simbolul părții angelice a lumii, unde este colțul de lume al celor trei femei: mama, fiica, nepoata: Irina, Angelica și Aurica, este până la urmă spulberată. Principiul feminin, reprezentat în genere de aceste trei femei, în jurul căruia se mișcă principiul masculin, bărbații a trei familii desfășurate pe trei generații, nu poate să-i elimine acestuia abstractitatea, datorită faptului că erosul este devalorizat prin privarea sa de substanță umană și înlocuirea acesteia cu degradanta materialitate: obsesia banilor și a puterii. Nu altfel se vede faptul în cercul mai larg, al contextului în care se scrie romanul, unde politicul reprezentat prin senatorul Ion Netea, tarează erosul prin oarba voință de putere și îl transformă în obiect de consum. Din această perspectivă femeia este devalorizată, consumabilă și consumatoare de putere politică. Părinte, fiu sau nepot, separat sau împreună, avansează pasional spre centrul în care se află femeia; erosul atrage ca un magnet. Are loc o implozie erotică: spre margini totul se pulverizează, principiul masculin se dizolvă, iar cel feminin, absorbant, devine asemănător unei găuri negre. La Al. Florin Țene erosul are doi poli: o iubire împinsă până în nebănuitele zone unde se atinge de thanatos, dar, datorită virării în material și tenebros, nu accede la transcendent, ca să devină un mod de cunoaștere, din ce în ce mai apropiată de roza divină. Iubita este distrusă, ucisă, prinsă ca în ghețurile infernului, iar îndrăgostitul rămâne doar o umbră de om, fără suflet. și al doilea pol: o iubire căzută în zona consumului. Ambii poli sunt sfidați de autor, iar între ei nu este loc decât pentru nostalgia după zorii edenici. Iar aceasta se lasă surprinsă în modul erotic în care lumina atinge natura și lumea. Afirmarea iubirii și negarea puterii, în lupta cu contrariile lor: negarea iubirii și afirmarea puterii, sunt principiile creatoare ale lui Al. Florin Țene și legile morale ale lumii sale, instituită cu tâlc în Insula Viscolului.

V. La Al. Florin Țene mâna de sus nu se vede, dar ea acționează asupra omului, fără drept de tăgadă. Din infernul social-istoric, convulsiv, în care personajele nu văd decât propria ură răsfrântă hâd de pe chipul celuilalt, se ridică faptele reprobabile și se strâng în jurul personajelor-asasini ca o carcasă, ca un sicriu: Mărturiile finale sunt zadarnice. Ele nu fac altceva decât să evidențieze meandrele prin care a trecut monstrul; monstruozitatea acestuia să devină cutremurătoare, consistența și forța acaparatoare a ea să fie un gâtlej din care omul căzut, ce și-a pierdut sufletul, să nu mai aibă scăpare. Criminalii și naționaliștii, devoratorii politicieni, și Iakob, și Bela, și Netea, sunt monștrii apăruți în apele noroioase ale infernului social; în ele se zbat, fără frică de Dumnezeu, fără iubire de aproapele. Insula Viscolului s-ar putea numi și Insula Monștrilor.

Al. Florin Țene trece printre monștri oripilat, fără putința de a scoate duhul cel rău din ei spre a-i arunca la marginea istoriei; se luptă laooconic cu fiara. Trei decenii i-au trebuit pentru această luptă, ca apoi în trei ani să poată face vizibilă Insula Viscolului. Trei decenii s-a pregătit, scriind poezie, diverse articole de la publicistică la critică literară, teatru, nu „ca să-și facă mâna”, ci din cauză că mișcările fiarei îi frângeau mai tot timpul gesturile marcate de spirit. Cine i-a citit aceste texte sau l-a văzut mergând pe stradă, a avut în față un timorat. Criticii i-au zis un romantic, un sentimental; dar cel ce a văzut monștrii a sperat că într-o bună zi v-a înfige în ei lama albastră a spiritului și a așteptat revoltat.

VI. În lupta și aventura spre centrul vieții, autorul deschide masivului edificiu ferestre în fantastic și oniric: călătoria în cubul translucid, luminos, convoacă un alt univers, semnificant pentru cel real. Luminile acelui univers cu coordonate fantastice se așază în jurul personajelor din cel real, contrastând cu cele masculine, adăugându-le o aură celor feminine. Este poate contribuția cea mai importantă a lui Al. Florin Țene, în a adăuga această notă distinctă între multele pe care erosul și le-a dezvăluit. Călătoria fantastică în cubul luminos se face împreună cu o femeie. Reîntoarcerea prin craterul unui vulcan, prin coșul materialității, pare să fie o izbândă a călătoriei pentru narator, dar și o cădere în „cercul strâmt” al simțurilor devastatoare pentru personaje. Este o lumină revelatorie adusă în roman. O emanație a fantasticului în real pe calea visului. Prin scufundarea în vis, opera înaintează; visul reprezintă gestul anteic de atingere a pământului pentru reîmprospătarea forțelor creatoare. Fiindcă istoria se află în noaptea prelungită, a îngropării spiritului, tristețea nu poare fi înfrântă decât prin vis sau prin bucuria de a surprinde divinitatea naturii. Descrierea naturii la Al. Florin Țene este compensatoare față de frustrarea în social-istoric a sa și a lumii sale. Iar ferestrele de vis dau strălucire romanului, participă la construcția arhitectonică a sa. Edificiul pulsează lumină, energie. Pentru personaje, pentru narator și cititor. Peste accentuarea treptată a precarității omului se ridică lumina blândă a creației, a romanului din roman. Prăbușit chiar pe fundul craterului absorbant al degradării și morții, spiritul, fie și de-a bușilea, iese pe marginea craterului, sau prin coșul strâmt al muntelui și ne mărturisește ce a văzut. Al. Florin Țene i-a descris – într-o frescă – aventura, nu altfel și nu alta decât una care ar fi și a sa. O izbândă târzie, arătând că omul poate fi nimicit, dar spiritul nu poate fi înfrânt. Nu întâmplător și-a asumat drept motto al romanului cuvintele lui Balzac: „Orice călimară poate să devină un Vezuviu”.

Dumitru Velea

Al. Florin ŢENE: Cavalerul nebuniei străbate literatura Europei

Scriitorii europeni, vrând-nevrând, îl caută pe Don Quijote ca erou al viselor lor pe motiv că nu-i o fiinţă reală, ci un om de ficţiune şi de acţiune, mai real decât toţi scriitorii. Un om ficţiune plecat să preschimbe zarea finită din La Mancha cu orizonturi nesfârşite, o fiinţă imortalizată pe drumul veşnicilor căutări.

Prozatorii şi poeţii europeni, din toate timpurile, conştienţi sau inconştienţi, l-au căutat pe înţeleptul Quijote în viitor, ca o căutare a speranţei, a visului veşnic neîmplinit, pe care îl găsim în poemele şi prozele acestora. Îl caută pe „Cavalerul nebuniei” în viitor, dar pentru aceasta, ei îl descoperă în trecut. În căutarea lor, cheamă la o nemavăzută cruciadă însoţită de muzica sferelor, călăuzită de „steaua cea strălucitoare şi sonoră” care-o încuviinţează de pe cer şi le spune calea. Aşa cum o fac poeţii: Johann Wolfgang von Goethe („Suferinţele tânărului Werther” sau „Prometeu”), George Gordon Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Manfred” sau „Cain”), prozatorii Giuseppe Antonio Borgese („Rube” şi „Furtună în neant”) etc.

Scriitorii şi poeţii europeni nu visează, precum Don Quijote pentru Sancho Panza la ocârmuirea unei insule, ci la ocârmuirea propriului lor suflet, regăsirea înăuntru a unui  Don Quijote interior, dar numai după ce-l regăsesc pe acela din afară. Fără să-şi propună o cruciadă în căutarea acestui personaj, scriitorii europeni din toate timpurile au pornit această cruciadă a „morilor de vânt”. Participarea acestora la cruciadă conferă o demnitate unică, uriaşă: conştiinţa de sine a quijotismului. Pe care o găsim şi la Feodor Mihailovici Dostoievski în „Amintiri din casa morţilor” (unde descoperim noul proces de analiză psihologică din perspectiva interiorului uman).

Nu are rost să ne întrebăm ce a lăsat Don Quijote culturii. Fiindcă acest „fenomen” ne-a lăsat o întreagă metodă, o complexă epistemologie, o întreagă estetică, o întreagă logică, o întreagă religie mai ales, adică o întreagă economie a eternului şi a divinului, o întreagă speranţă în absurdul raţional, pe care le găsim sub diferite forme în literatura şi filozofia europeană. Moştenitoare a înzestrării cosmice lăsate de „Cavalerul nebuniei”, sau cum i se mai spune „Cavalerul tristei figuri”, cultura europeană încă nu şi-a asumat cum se cuvine legatul. Poeţii, ca Eminescu, Sorescu, Nichita Stănescu, Pierre Louys, Johan Christoph Friedrich Schiller, Johann Cristian Holderlin, sau prozatorii Henry Rene Albert Maupassant, Lo-Johansson, Arno Holz, Jean Francois Marmontel, Anton Holban, Gib I. Mihăescu, Ion Lăncrăjan, etc, prin operele lor sunt sclavi ai timpului, se forţează să dau o realitate de timp prezent viitorului sau trecutului, şi nu au intuiţia eternului, pentru că îl caută în timp, în Istorie şi nu în ei însuşi.

Constat că  fântânile nemărginirii care susură în scrisul lui Cervantes au secat în operele scriitorilor europeni. Că existenţa diurnă a nenumăraţilor Sancho se scaldă în apele impure ale mărginirii şi resemnării, că lumea dezbinată într-o Europă ce se crede unită, în loc de o confrerie a iubirii şi a curajului, domneşte o confrerie a fricii şi a urii. Vârsta de aur, magnifica vârstă a convieţuirii în bună pace între litere şi politică, e departe de a se întrupa. Scriitorii europeni, prin cruciada lor literară, doresc ca omul conştient şi mândru de zestrea quijotească, să-l hotărască să şi-o revendice, să-l înveţe să o merite, pentru ca astfel să se înalţe ca om.

Atitudinea lui Valery este atitudinea unui om singur care se luptă cu „morile de vânt”. El se raportează la dificultăţile gândirii şi ale creaţiei ca şi cum ar fi singurul chemat să dea seama de ele. Tensiunea care îl consumă, în acelaşi timp provocată şi suportată, e tensiunea între propria-i fiinţă şi gândirea proprie: „Ceea ce gândesc îmi ascund de ceea ce sunt”. Impas gnoseologic sau act  al luptei „cu morile de vânt”? tentaţia lui Valery este acea de a voi să dea seama numai prin lupta cu sine despre tot şi de a încerca s-o facă fără să se dea cu totul în ceva, neresemnându-se să fie „ceva, indiferent ce”. El poartă masca „cavalerului tristei nebunii“, asemeni lui Teste – fantoma născută din lupta „morilor de vânt”, ca inutilitate a vieţii într-o societate ce nu-l înţelege.

Tradiţia raţionalistă, anchilozată în contemplarea omului ca fiinţă raţională, împiedică întâlnirea  cu „Cavalerul Nebuniei”. S-a spus că raţiunea îl deosebeşte pe om de animal. Eu spun asemeni lui Unamuno că ceea ce-l distinge e mai mult sentimental decât raţiunea.

La Bacovia această luptă cu „morile de vânt“ surprinde prin aparenta abandonare a metafizicului şi persiflarea filosofiei, suspectată de neputinţa descifrării condiţiei umane şi a misterului cosmic. Omul, pentru autorul volumului „Plumb”, este damnat să repete, cu fiecare generaţie, acelaşi traseu circular. Ea se instituie ca iluzionare inutilă ori ca luptă cu „morilor de vânt”, ca un „dicţionar” pe care se poate „adormi uitat”, înainte de a se ajunge la un gând salvator.

La capătul petrecerii, ca luptă „cu morile de vânt”, lumea se umple de „un cântec”, spune Blaga. Dar cântecul nu pare a fi o compoziţie pe de-a-ntregul omenească, ci un atribut de origine tainică („noi suntem purtători de cântec”) şi ambivalent. Dacă lupta cu „morile de vânt” cunoaşte extaza cântecului, drumul spre moarte prinde la fel „chip de cântec”, al cărui motiv pare a fi trecerea însăşi, în sonorităţi stinse, elegiace, făcute pentru uitare şi leac: „Câteodată prin fluier de os strămoşesc/ mă trimit în chip de cântec spre moarte”. (Fiu al faptei nu sunt).

Şi la Eminescu în poeziile sale, dar mai ales în publicistică, descoperim aceaşi luptă cu „morile de vânt”. Această luptă o descoperim în îndoiala faţă de lume, dar mai ales de distanţarea faţă de ,,prezent “, dar şi implicarea în acesta.

Scriitorii europeni şi-au dorit şi îşi doresc să descopere în lume şi altceva decât „repetabila povară”, un fel de „elice” a „morilor de vânt”, ce se învârteşte inutil şi sisific, îşi doresc să descopere priveliştea unui om care călătoreşte cu gândul pentru a se cunoaşte mai întâi pe sine, apoi pe ceilalţi, şi pentru a se iubi mai puţin pe sine şi mai mult pe ceilalţi. Acelaşi erou care învinge Meduza-suferinţă, acelaşi Perseu care se fereşte de privirea ei, intră mai apoi în rolul lui Orfeu, ia lira în mâini şi cântă atât de frumos, încât clinteşte pietrele din loc, îmblânzeşte fiarele sălbatice, aduce alinare în cugetele tuturor şi înduioşează sufletul celor mai aspri oameni.

Al. Florin ŢENE

Cluj-Napoca

Viața cotidiană și credința în Dumnezeu – izvor de inspirație în poezia populară

De-alungul existenței poporului nostru în spațiu Carpato-Danubiano-Pontic, acesta a avut ca mijloc de inspirație propia-i existență care și-a exprimat-o în cântece și versuri populare. Datorită condițiilor de trai, a mijloacelor de producție primitive și a fenomenelor naturale pe care nu știau să le explice, omul, datorită acestora, le-a exteriorizat prin sunete, cântece și viersuri, contribuind astfel la nașterea folclorului național, dar mai ales pentru alinarea sufletului său care trecea prin diferite stări psihice, ca rezonanță a mediului înconjurător. Aceste stări, în care predomina suferința, a format unul din aspectele fundamentale ale conținutului exprimat în plăsmuirile neamului românesc. Foarte interesantă este remarca lui Dinicu Golescu: ..O, să cutremură mintea  omului când își va aduce aminte că făptura lui Dumnezeu, omenirea, frații noștri, au fost câte zece așternuți  cu ochii în soare, și o bârnă mare și grea pusă pe pântecele lor, ca, mușcându-i muștele și țânțarii, nici să poată a se feri (… ) Alți creștini , tot pentru dare de bani, au fost spânzurați cu capul în jos, și alții iarăși în coșare de vite, unde le-au dat fum, și alte multe asemenea pedepse.!“ Pe lângă vicistitudinele naturii și a traiului sărăcăcios, și aceste pedepse au contribuit la apariția poeziei populare, ca un of al durerilor, dar și a unor bucurii zilnice. Dionisie Eclesiarhul 2 în textile sale amintește de aceste situații de la sfârșitul secolului XVIII-lea.

            Mai ales situația socială este reflectată în poezia populară, aceasta a dus la revolte și revoluții care s-au reflectat în poezia populară. Această poezie nu este anistorică. Ea este profund condiționată din punct de vedere social  și istoric și, exprimând jalea și nemulțumirea celor ce trăiau în condiții mizere și datorită asupririi sociale. Tipică este în privința aceasta ,,Balada iobagului “, în care se rezumă soarta jalnică a omului fără pământ: ,,Of, fârtate, rău mă doare,

                                                            Mă doare   la inimioară

                                                            Și mă taie peste șale,

1-Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824,1825, 1826.ESPLA, Biblioteca pentru toți, 1952.p.84-85.

2-Dionisie Eclesiarhul, Cronograful Țerei Românești, Râmnicul Vâlcea, 1934, p.93.

                                                            N-am nici casă, n-am nici pâine,

                                                            huiduit sunt ca un câine!“

            Poetul popular a refelctat cu asprime toate categoriile de suferinți ale poporului nostru. Aceste suferințe proveneau și din exploatarea iobagului, a omului sărac, de către oamenii bogați. Această stare o caracterizează plastic și sugestiv Nicolae Filimon în prefața la Ciocoii vechi și noi: ,,Ciocoiul e totdeauna în orice țară  un om venal “.

            În ciuda vicistitudinilor prin care treceau oamenii, aceștia așteptau un ajutor din partea lui Dumnezeu. Această așteptare se concretiza în rugăciuni și cântece către Dumnezeu și Fiul Acestuia. Se știe acum că orice fenomen folcloric primordial este un fenomen religios care ne transmite o modalitate concretă și reală de a experimenta tradiția spirituală a umanității. Ca să cunoaștem mai bine natura și sensul creștin al realităților folclorice ale României, de a oferi inteligibil omului contemporan semnificația lor spirituală, demersul nostru teologic trebiue sa înceapă cu restituirea încrederii în floclorul roman care a fost aproape înabușit de folcloristica secolelor XIX si XX. Alfel spus, trebuie înlăturate sau ignorate mai intâi barierele folcloristice găsind contactul direct cu lumea spirituală a folclorului român.

            Efectiv exista multe interpretari si conceptii folclorice mai mult sau mai putin derutante si contradictorii. Pentru moment amintim un caz recent. Henry H. Stahl, un reprezentant al sociologiei romane actuale, in lucrarea sa: ,,Eseuri critice despre cultura populara romaneasca” a respins temerar analizele filosofice ale lui Lucian Blaga (asupra spatiului „mioritic”) si analizele teologice ale lui Mircea Eliade (asupra Crestinismului „Cosmic”), privitoare la cultura romana de natura folclorica. Este un caz tipic al folcloristicii romane moderne, de a monopoliza, unilateral, folclorul roman.

            Fara a agrea concluziile sociologului H. H. Stahl, putem mentiona ca printre competitorii folclorului roman trebuie enumerati de asemenea filologi, istorici, folcloristi, etnologi, etnografi, muzicologi etc. Natural, fiecare este interesat in cel mai inalt grad sa afirme propriile sale orientari ideologice, teoriile sale, metodele sale si bineinteles propriile sale analize. Aceasta multitudine de opinii si de atitudini mai mult sau mai putin stiintifice denota cel mult, ca daca exista un lucru dificil de inteles si definit, acesta este folclorul roman in totalitatea sa. In esenta, geneza folclorului crestin roman este istoriceste identificat cu geneza Crestinismului popular si cu aceea a natiunii romane. Se pare, in mod paradoxal ca exista o tripla geneza: a folclorului roman, a Crestinismului popular si a natiunii romane. Intr-adevar este vorba de o singura geneza comunitara, aceea a natiunii romane, avand acelasi strat etnic daco-roman, folcloric si crestin. In acest caz noi vom remarca cititorilor nostri ca elementele folclorice ale Crestinismului roman ne indica, in mod suficient, o afinitate de structura si mai ales o participare vie a aceleasi esente etnice si spirituale. Dar aceasta nu este totul. A spune ca totalitatea organica a folclorului roman este o realitate distincta cu privire la natiunea romana si a Crestinismului popular, aceasta nu este adevarul exact. Totusi, a accepta ideea unui amestec sau al unui „melting pot” american, al acestor realitati etnice, folclorice si crestine, aceasta ar fi – deasemenea – o aproximatie. Fara indoiala nu este vorba numai de o simpla relatie, ci de o adevarata consubstantialitate folclorica, etnica si crestina foarte veche, relevand (se releva) pana in zilele noastre identitatea spirituala, ontologica a unei substante unice, natiunea romana, care s-a nascut crestina, dupa imaginea si asemanarea cu Dumnezeu. Certificata nu numai prin evidenta apostolica, si patristica, dar, de asemenea, prin evidenta misionara si folclorica, etnogeneza crestina, a Romanilor va demonstra in acelasi timp nasterea crestina a folclorului national.

Se stie ca preistoria spirituala a Crestinismului romanesc se afla in istoria religioasa a Daco-Romanilor si ca, intr-o mare masura, caile etnice ale trecerii la Crestinism pentru stramosii nostri, sunt caile folclorice, adica populare. Este de la sine inteles ca de fiecare data cand vorbim de Crestinismul popular si de folclorul romanesc, gandim ca, Crestinismul romanesc are un substrat folcloric a carui structura a fost evident increstinata in timpul unui indelungat proces de etnogeneza crestina a natiunii romane, care a putut incepe din a doua jumatate a primului secol crestin. Crestinismul popular romanesc, adica folcloric, reprezinta astazi nu numai arhivele sacre ale romanizarii si increstinarii simultane a stramosilor nostri, dar de asemenea si memoria vie a traditiei crestine populare a Bisericii Ortodoxe Romane. De aceea geneza crestina a folclorului romanesc este tot asa de interesanta ca si etnogeneza Romanilor.             Creștinismul are o bogată tradiție de exprimare poetică, care datează încă din exemplu, reprezintă o colecție de poeme religioase care sunt încă citite și admirate pe scară largă și astăzi. În Noul Testament, se spune că Isus însuși ar fi vorbit în limbaj poetic în mai multe ocazii. Și de-a lungul istoriei, creștinii au continuat să apeleze la poezie ca modalitate de a-și exprima credința. Exemple:

Folclorul religios românesc a avut în mod egal de la început aceeaşi origine kerigmatică a Sfintei Tradiţii apostolice şi patristice, contribuind efectiv, prin căile sale proprii, la răspândirea populară a predicii Apostolilor şi a ucenicilor lor, vehiculând cu o pietate naţională, câteodată localizând, istoria sfântă a vieţii miraculoase şi dramatice a Domnului nostru Iisus Hristos şi a Mamei Sale, şi de asemenea viaţa sfinţilor, martirilor şi a Românilor, în general. Este o relaţie ( legătură ) directă care identifică folclorul religios românesc cu Creştinismul popular, ca parte constitutivă a tradiţiei locale a Bisericii Ortodoxe Române,

într-un ansamblu comunitar caracterizat de o circulaţie imensă a credinţelor mitice privind viaţa, moartea, crearea omului şi a universului vizibil şi invizibil, obiceiuri şi practici religioase; rituri şi simboluri cosmice: legende creştine şi experienţe spirituale trăite. Toate aceste forme vii de manifestări folclorice creştine şi tradiţionale sunt puternic legate de sărbătorile calendarului creştin şi agrar, de cultul sfinţilor, al martirilor şi al strămoşilor, de viaţa liturgică şi sacramentală şi, mai ales, al dogmelor hristologice, soteriologice şi eshatologice. Actualizând evenimentele biblice în viaţa lui cotidiană, creştinismul folcloric a imprimat Românilor, prin tradiţia creştină primordială, un comportament etnic religios foarte distinctiv în contextul spiritual al <<legii ancestrale a strămoşilor>>, care se numeşte <<română>>, adică creştină. Etnogeneza creştină daco-romană a creat de aproape două mii de ani un mod de existenţă românesc care a fost dotat cu experienţă religioasă şi istorică, cu un sens extraordinar de echilibru şi orientare în credinţa ortodoxă naţională la nivelul Creştinismului folcloric sau <<cosmic>>, păstrând o demarcaţie precisă şi mereu flexibilă, între falsele şi adevăratele tradiţii umane şi divine sau între sacralizare şi desacralizare temporală a lumii. În folclorul religios românesc, ierarhia tradiţiilor este observată voluntar, în acord cu stricta lor obligaţie rituală. Cuvântul românesc << datină >> (care vine de la cuvântul latin <<datum>>) însemnează (semnifică) un act sau un ritual iniţial; o ceremonie originală, ceea ce a fost de la început dat de către strămoşi pentru toţi Românii şi pentru totdeauna. În sfârşit << datinile strămoşeşti>>, tradiţiile ancestrale ale Românilor, sunt mărturii folclorice ale etnogenezei creştine daco-romane şi în consecinţă ale Sfintei Tradiţii Apostolice şi Patristice. Semnificaţia teologică şi istorică este inestimabilă, pentru că naşterea creştină şi formarea naţiunii române coincide şi se interpenetrează simbiotic cu naşterea şi dezvoltarea Sfintei Tradiţii Apostolice şi Patristice. Relaţia folclor român-spiritualitate românească nu este o dualitate culturală autonomă, ci o identitate creatoare a spiritului românesc. Pentru a înţelege mai bine natura şi sensul acestei realităţi spirituale, trebuie abordată ceea ce numim teologie istorică a culturii şi civilizaţiei româneşti. Acolo se găsesc adevăratele sinteze folclorice, la nivel popular sau savant, al spiritualităţii ortodoxe române. Nu este vorba de o simplă <<mentalitate>> retrogradă, ci de o spiritualitate ortodoxă reală, a cărei natură românească, transfigurată de harul divin, a fost descoperită prin folclorul naţional într-o perspectivă teandrică. Folclorul român se explică foarte bine prin el însuşi şi toate raţiunile de a fi, toate motivaţiile populare sunt creştine sau de orientare creştină. Folclorul românesc a devenit o forţă vitală şi permanentă a spiritualităţii ortodoxe populare a literaturii şi a culturii naţionale. Rolul folclorului pentru cultura şi spiritualitatea românească este creator şi decisiv. Ca principiu de identitate naţională a Creştinismului Bisericii Ortodoxe Române, folclorul românesc este o realitate ontologică a etnogenezei creştine a naţiunii române. Folclorul naţional şi Creştinismul popular, prin revalorificarea lor modernă, teologică, literară şi artistică, a creat o spiritualitate ortodoxă românească unică în lumea creştină, având propria sa identitate românească.

Bazele naţionale ale unei veritabile culturi ortodoxe româneşti trebuie să fie fundamentate pe raporturile structurale şi pe legăturile ontologice care există între teologia populară a Creştinismului românesc şi teologia oficială a Bisericii Ortodoxe Române. Folclorul românesc trebuie să fie considerat de teologia oficială fără nici o prejudecată sau idee preconcepută, pentru ca el să poată revela mai bine motivaţiile sale spirituale şi propria sa sacralitate creştină originală. Situând dintr-odată folclorul românesc în semnificaţia sa etnică daco-romană şi în distincţia sa creştină ortodoxă, conferită de tradiţia apostolică şi patristică, teologia românească ar putea în mod cert să regenereze din interior, prin comuniunea sa directă cu gândirea teologică populară a Creştinismului folcloric românesc, pentru gloria ecumenică a Bisericii Ortodoxe Române de pretutindeni.

            Revenim la poezia populară laică în care se blesteamă omul hain și exploatator. În varietatea cântecelor populare toate acestea fărdelegi făcute de exploatatori prind glas , exprimând jale și revoltă nelimitată: ,,Trage Radule,-n cimpoi

            Doina noastră din nevoi,

             Și mi-o trage legănat,

            Știi, cu plans amestecat,

            Să răsune din Balcani

            Jalea ei până-n Banat.“(Filip Drugescu, Câtecile haiducești, la Noua Revistă Română,I, 1900, supliment I, 13 iunie 1900, p.180.).

            Toate nelegiuirile pe care le găsim în poezia și cântecul popular se comiteau de multă vreme, dare le s-au intensificat mai ales sub domnia turcilor. Multe cântece au fost inspirate de sfârșitul tragic ale fetelor frumoase, menite să populeze haremurile turcești: ,,Decât roaba turcilor

            și sluga cadânelor,

            d-o masă morunilor,

            cină bună peștilor

            și mâncare racilor.“

            Fetele mai bine se aruncau în râuri să se înece decât să devină roabe turcilor.

            Creatorul popular recurge la alegorie, se transpune în sânul ei sub formă de pasăre, dar și aici este necontenit gonit, ducând viață fără căpătâi: “ Câte păsări sunt pe lume,

            Toate cină și s-alină,

            Numai eu n-am ce cina

            și n-am unde m-alinta,

            Că mi-e cuibul lângă drum

            și sub tufă de alun.“( Poezie populară culeasă de Mihai Eminescu).

            În încheiere, concluzionez: remarc că în varietatea cântecelor noastre populare  se cuprind o mulțime de germeni fecunzi, care ascund acele aspirații din care în general s-au dezvoltat marile concepții constructive ale omenirii.Creatorul popular  ne-a dat creații care dovedesc că din stadiul necesității unor vremuri tulburi și întunecoase acesta s-a ridicat în stadiul necesității luminate al unei chemări active și cretoare, stadiu în care înfruntă vitregiile sorții și, mânat spre jertfe nemăsurate, procedează la schimbarea civilizatoare a lumii, și ca izvor de inspirație pentru poezia cultă.

                                                                                                Al.Florin Țene

Cronica unei vieți dedicate sacrificiului: „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” de AL FLORIN ŢENE

,,Viața filosofului Mircea Vulcănescu între realitate și poveste’’

După succesul de mare răsunet produs de apariția primelor 5 cărți despre ,,Sfinții închisorilor’’ Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Traian Dorz și Petre Țuțea, distinsul  scriitor, critic literar și filozof  Al Florin Țene ne încântă cu un nou roman, al șaselea din aceeași serie,  de această dată  fiind vorba despre viața  filozofului Mircea Vulcănescu.

Așa cum declară însuși autorul Al Florin Țene în finalul cărții sale „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor”, autorul  pledează pentru canonizarea celor șase martiri ca sfinți ai neamului românesc: ’’Am făcut această digresiune în speranța a înțelege unde se situează nedreptatea făcută de statul și justiția comunistă față de români, de aceste victime ale închisorilor comuniste, ale exproprierilor nedrepte și a crimelor săvârșite în numele unei ideologii criminale impuse de tancurile rusești. Pledăm, prin aceste romane, pentru promovarea acestor intelectuali ai neamului românesc, ca să fie primiți în sânul Biserici Ortodoxe Române ca Sfinți și în cultura româna să fie promovați pentru meritul operelor lor. Aceștia fac parte din patrimoniul cultural al nostru, al Ortodoxiei Românești, și al culturii universale. Cuvântul scris nu a ucis niciodată, numai faptele criminale și ideologia marxist-leninistă a ucis  și ucide. Acest ciclu de șase romane se constituie într-o adevărată saga a unui eroism într-un timp cenușiu și sângeros din istoria recentă a României, impus de tancurile rusești cu sprijinul colaboraționiștilor și a comuniștilor români’’( AL FLORIN ŢENE)

Cartea „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” începe cu un motto al lui Mircea Eliade, un veritabil admirator al filozofului Mircea Vulcănescu: „Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri și nici altul care să-l întreacă în modestie ca Mircea Vulcănescu.”  (MIRCEA ELIADE)

Nu este pentru prima dată când afirm că scriitorul Al Florin Țene este  un mare român, un patriot adevărat, demn și vertical, care dorește îndreptarea istoriei  și corectarea  minciunilor care  au făcut atâta rău poporului român. In acest context iată că  în prefața romanului, istoricul, criticul și scriitorul  Ionuț Țene consideră  că scrierea acestei cărți este: ’’ o datorie morală și o recunoaștere firească a jertfei intelectualității române, care s-a opus instaurării comunismului. Sacrificiul lui Mircea Vulcănescu face parte din șirul de sacrificii a intelectualilor români, care s-au opus regimului comunist. Totalitarismul roșu a dorit să rupă pe om de cer, pe român de Dumnezeu. Jertfa făcută conștient de Mircea Vulcănescu în închisoarea comunistă a refăcut legătura dintre poporul român și transcendent’’ ‚ ’’Scrierea unui roman biografic despre viața lui Mircea Vulcănescu completează literar epectaza unui intelectual care a refuzat compromisul față de imanentul nivelator al lumii comuniste’’ – (IONUŢ ŢENE)

Prefața aduce în prim-plan ideea că Mircea Vulcănescu nu a fost doar un martir, ci a devenit un fel de „sfânt popular”, canonizat de popor, dar ignorat de oficialii bisericii. Această discrepanță subliniază impactul profund pe care l-a avut asupra societății și contrastul dintre recunoașterea sa în ochii oamenilor obișnuiți și neglijarea din partea autorităților.

În romanul  „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” autorul Al Florin Țene  dezvăluie pagini cutremurătoare din existența filosofului, ilustrând în mod vivid sacrificiul intelectualității române care s-a opus brutalității regimului comunist. Mircea Vulcănescu devine astfel un simbol al curajului și opoziției față de totalitarism, iar cartea se dovedește a fi o incursiune într-un episod întunecat al istoriei românești.

Mircea Vulcănescu, filosof și academician român, s-a născut  în anul 1904 și a trăit o viață marcată de o gândire profundă având contribuții semnificative în domeniul filosofiei, sociologiei și eticii. Vulcănescu a excelat în studiile sale, absolvind Facultatea de Litere și Filosofie din București, continuându-și cercetările la Paris și Berlin.

 În anii 1930, s-a implicat activ în mediile academice și culturale din România, contribuind la dezvoltarea gândirii filosofice și sociale. A fost doctor în științe economice, fiind considerat un mare specialist în sferele financiare din București, ocupând funcții importante ca: director general în Direcția Vămilor, director general în Secția Datoriilor Publice, ministru subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, fiind chiar medaliat de regele Carol al II-lea și de regele Mihai.

Filosofia lui Vulcănescu a fost plină de complexitate și profunzime, reflectând preocupări pentru etică, spiritualitate și relațiile interumane subliniind importanța autenticității în fața lumii și a propriei conștiințe. În lucrarea sa ’’Dimensiunea românească a existenței’’ (1943), Mircea Vulcănescu a abordat problema specificului național, problemă care a fost discutată încă de junimiști, și după ei, de Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Ovid Densusianu, Rădulescu-Motru, E. Lovinescu, Pârvan, Blaga, Ralea, G. Călinescu.

Viața sa a luat o turnură tragică în 1946, când a fost arestat sub acuzația falsă  de a fi vinovat de dezastrul țării în semnarea unor acorduri economice. A fost condamnat la 8 ani de închisoare grea și 3 ani de  detenție riguroasă, dar detenția politică i-a adus moartea în 1952 înainte să își termine pedeapsa la numai 48  de ani, lăsând în urma sa o moștenire intelectuală impresionantă.

De-a lungul lecturii, dezvăluirile cutremurătoare despre detențiunea sa la Aiud și chinurile  la care a fost supus aprind lumina asupra condițiilor inumane din închisorile comuniste. Refuzul autorităților de a-i oferi asistență medicală adecvată în ultimele zile ale vieții sale, precum și tratamentul sălbatic aplicat deținuților, dezvăluie o realitate brutală și neiertătoare.

Mircea Vulcănescu devine un exemplu de jertfă și altruism atunci când se așază pe betonul rece al închisorii pentru a oferi căldură unui tânăr bolnav. Această scenă ilustrează nu doar umanitatea filosofului, dar și cruzimea de neimaginat a regimului comunist.

În pofida suferințelor sale, Mircea Vulcănescu a rămas consecvent principiilor sale și a continuat să reprezinte un simbol al rezistenței intelectuale și morale împotriva regimului totalitar. Cuvintele sale din ultimele clipe ale vieții, cerând iertare și rostind celebrele cuvinte „Să nu ne răzbunați!”, marchează un testament emoționant și un apel la iubire și înțelegere.

Povestea vieții lui Mircea Vulcănescu reprezintă, astfel, un echilibru delicat între aspirațiile intelectuale ale unui gânditor profund și realitățile dure ale istoriei politice tumultoase din România secolului al XX-lea. Moștenirea sa intelectuală rămâne vie în operele sale, iar contribuțiile sale la filosofie continuă să inspire și să provoace gândirea în zilele noastre.

Romanul „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” nu este doar o cronică a unei vieți cutremurătoare, ci și o pledoarie pentru amintirea și recunoașterea sacrificiului adus de Mircea Vulcănescu în lupta împotriva totalitarismului comunist. Este o carte captivantă și dureroasă, care împinge cititorul să reflecteze asupra prețului curajului și asupra luminii care poate străluci în mijlocul întunericului cel mai adânc.

Johnny Ciatloș Deak

Membru al Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România

Senior Editor Globart Universum Publishing House Canada

Silvia HODAȘ: ÎNTÂLNIRE EMOȚIONANTĂ ÎN PRAG DE SĂRBĂTORI LA O CEAȘCĂ DE… PRIETENIE

20 decembrie 2023. Zi de sărbătoare. O întâlnire deosebită cu scriitorul, jurnalistul și publicistul Val Andreescu, cel care a acceptat să ne prezinte crâmpeie din viața și din bogata sa activitate literară, într-un interviu.

Ne-a primit cu inima și sufletul deschise. Ba chiar a rugat pe cineva să ne aștepte la sosire, într-un Cămin pentru vârstnici, așezat într-o oază de liniște, retras pentru o perioadă de îngrijire a sănătății, după o intervenție chirurgicală complexă.

Un interlocutor care a întreținut o atmosferă plăcută, parcă intuia întrebările și răspunsurile curgeau precum apa limpede a unui izvor. Amintiri, împliniri, uitate dezamăgiri. Un optimist incurabil. Un OM înzestrat cu har.

Silvia Hodaș (S.H.): Stimate Domn Val Andreescu, am rugămintea să vă prezentați, să vă cunoaștem mai bine!

Val Andreescu (V.A.): Nu-mi este  atât de ușor a vorbi despre mine, vă spun cu toată modestia, că îmi face plăcere ca despre mine, despre ceea ce scriu eu, ar trebui să vorbească scrierile mele, oameni de calitate, literați, creatori, scriitori, colegi și oameni cu suflet frumos, așa cum de-a lungul timpului au făcut-o mulți și le mulțumesc! Dar, pentru ca să spun totuși câteva cuvinte, deși îmi este foarte greu, eu sunt un tip modest, așa sunt recunoscut, atât de modest încât am sintetizat această modestie într-o epigramă de a mea, care circulă și se numește chiar așa, MODESTIE. Dați-mi voie să o recit, ca o semi-glumă, dacă doriți sau ca o glumă adevărată: „În viața mea am progresat,/ Am mai căzut, dar am urcat./ N-am fost nicicând în primii trei/ Mereu am fost… mai sus ca ei!”

S.H.: Modestia este calitatea oamenilor cu suflet nobil. Ce ne puteți spune despre debutul dumneavoastră, ca scriitor?

V.A.: Totuși, Val Andreescu este un scriitor modest de felul lui, cel care de-a lungul timpului a avut bucuria să constate că bunul Dumnezeu i-a dăruit, i-a hărăzit și i-a pus mâna în cap, cu oarece talent, apreciat de mulți și mă bucur că unele sunt mari somități naționale și chiar internaționale. Am cochetat mai întâi cu scrisul, dar am trăit și într-un mediu plin de poezie, cântec, cultură, frumusețe sufletească, de gând frumos.

Începutul a fost prin clasa a V-a, fiind elev la Bogdana – Vaslui, normal, la gazeta de perete, cu poezii patriotice, așa cum se obișnuia pe timpul acela, una din ele se numea „Patria”, apoi au urmat poezii puerile. Pe la 15-16-17 ani, am publicat în ziarul „Steagul roșu”, cu o pagină culturală pe timpul acela, o poezie, dacă îmi amintesc bine, era vorba de culorile naturii, culorile sufletului, culorile vieții. Am debutat, relativ, târziu pentru că am îmbrățișat o profesiune admirabilă, care mi-a produs un anumit confort material și spiritual. Debutul a fost cu un volum de poezii, panseuri și umor, un complex care s-a numit Calul cu potcoave roz, un volum cu destule imperfecțiuni, aș zice la această oră, prefațat de domnul profesor Teodor Pracsiu și cu lansare la Casa de Cultură din Vaslui. Apoi au urmat altele și altele: un volum de poezii – Fiorii zborului tandru; Florete melancolice, Tolba cu săgeți duioase, Șaua cailor de șah, Mărăcini cu spini suavi, Șfichiuiri edulcorate – volume de epigrame, ciclul  de romane etc.

S.H.: Știu că ați scris și fabule!

V.A.: Primul meu volum de fabule, chiar așa se întitulează Fabule. M-am aplecat asupra fabulei, deși atunci, ca și acum, fabula pare oarecum desuetă, nu mai este de actualitate, nu se mai cere pe piață, dacă se poate spune așa. Totuși, eu am găsit mult loc și o largă arie de exprimare pentru un domeniu în care puteam să spun orice despre oricine, evident că, de regulă, ceva moralizator, acuzator și cu siguranță că bietele animăluțe n-aveau nicio vină, dar eu le-am înfierat în pagină, cu ideea să îndrept moravurile, vorba latinului. Ca să vorbesc despre fabulă puțin, mă și mândresc de altfel, deși mândria nu-mi aparține mie ca trăsătură de caracter: sunt vasluianul, în conformitate cu cele afirmate de domnul profesor, Dan Ravaru, Dumnezeu să-l ierte. Domnia sa, care cunoștea la vremea aceea toată literatura vasluiană, mi-a confirmat că nu mai există un alt autor cu două volume de fabulă, pentru că între timp, am editat încă un volum de fabulă, intitulat Trăsura cu inorogi, care mă definește și în care sunt și fabule  moderne, dar am cultivat cu precădere fabula clasică, bine, aduse la nivelul zilei de astăzi.

O parte care îmi place este cea de proză. Am scris în timp o trilogie, intitulată Milenii, Anotimpuri și Iubiri, o trilogie cu destule inserții autobiografice, o trilogie care marchează viața socio-politică din România și nu numai, pe întinderea unui secol.

S.H.: Observ că acțiunea din trilogie se desfășoară pe o întindere mare ca timp și pe mai multe planuri, ce puteți spune despre personaje?

V.A.: Da, așa este, s-au afirmat foarte multe despre proza mea, de bine. Am reușit să duc personaje de la nivel de licean și până la cel de ministru al Forțelor Armate. Cu siguranță că romanele mele sunt ancorate în natura românească: acolo foșnesc codrii seculari și este plin  de drame sociale, de la depresie până la moarte, de la accidente până la trăiri sublime, iar iubirea este redată, așa cum afirma cineva, din literatura română actuală: sub formele cele mai intime, dar fără nimic frivol, fără nimic trivial, fără invective, doar cu trăirile specifice metaforizate pe alocuri, cu plimbări din cer pe pământ, de pe pământ până în cer  și chiar rămânerea acolo pentru un timp, dar și cu mari căderi tocmai de acolo de sus, care știm noi, sunt prin excelență dramatice.

Crezând că am încheiat trilogia, un om drag sufletului meu, doctorul Valeriu Lupu, la o întâlnire literară, mi-a zis că parcă nu e drept să se termine așa ciclul, cu romanul Pedeapsa iubirii și că ar trebui și o… răsplată a iubirii. Peste un timp, am început un nou roman, ca să fac o glumă, al patrulea din trilogie, pe care l-am terminat de curând și sunt foarte mulțumit, intitulat Recompensa iubirii, un roman care vreau eu să spun, că este precum D’ Artagnan, al patrulea în cadrul trioului acela vestit, un roman care se citește destul de repede, un roman care este plin de neprevăzut, de dramatism, plin de sublim. Se pare că vorbesc foarte frumos despre operele mele și nu-mi place, nici nu știu dacă sunt opere.

De altfel, dacă e vorba de proza mea, vreau să redau un cuvânt, doar un cuvânt din cineva drag sufletului meu, prof. dr. Teodor Codreanu, căruia eu îi spuneam eminența cenușie a culturii vasluiene, cel mai mare eminescolog în viață, un critic literar de mare acuratețe și profunzime, care vorbind despre penultimul meu roman, Pedeapsa iubirii, a apus: „Am început să citesc acest volum, al lui Val Andreescu, în stil oenologic, în sensul că, academicianul Valeriu Cotea spunea: «Ca să vezi ce fel de vin este în butoi, nu trebuie să bei tot butoiul, ci un pahar acolo». Am vrut să citesc o filă, două, trei și am constatat că nu l-am mai lăsat din mână până nu l-am terminat.” Mie, care nu mă mulțumesc cu puțin, consider că-mi ajunge o așa apreciere din partea unei asemenea personalități internaționale, aș zice. Așa că, nu pot să mai vorbesc despre mine.

S.H.: V-aș ruga să enumerați din creațiile dumneavoastră!

           V.A.: Voi enumera volumele publicate în continuare, romanele au fost: Milenii, Anotimpuri și Iubiri – primul roman, Învierea pământeană – al doilea roman, Pedeapsa iubirii – al treilea roman, în toate trei și în al patrulea, personajele trec prin etape sociale complexe.

S.H.: Personajele sunt aceleași?

V.A.: Da, sunt aceleași personaje, ca într-o veritabilă saga, de asta i-am și spus trilogie, că altfel… Toponimiile și personajele rămân în general aceleași și mereu apar altele noi.

S.H.: Interesant și provocator titlu: Mărăcini cu spini suavi!

V.A.: Să știți că toate titlurile de la volumele mele de umor sunt sugestive, sunt oximoronice și sunt alese de așa manieră, încât să ducă oarecum în eroare, cum face umorul, cum face epigrama, știți! Tir cu gloanțe altruiste este volumul la care lucrez, de fapt l-am terminat, îi mai trebuie o prefață. Deși despre prefețele acestea, eu am o părere, nu neapărat personală, că la primele două, trei volume e bine să ai o prefață, dar la următoarele nu mai are sens, pentru că ești cunoscut, deja.

Despre mine, nu mai zic, nu mai vorbesc! Și așa am spus foarte multe, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat, dar au vorbit oameni minunați, precum: Daniel Corbu, Petruș Andrei, Mihai Batog Bujeniță, Emilian Marcu, Liviu Apetroaie, Teodor Codreanu, Teodor Pracsiu, Dan Ravaru, Ioan Baban, Mihai Haivas. Lista este foarte lungă și mi-aș dori să nu omit pe cineva, poeții Dumitru Brăneanu și Ioan Prăjișteanu, amândoi de la Bacău, Corneliu Galben și mulți, mulți alții, cărora le mulțumesc și cu această ocazie pentru că m-au gratulat cu calități și talent deosebit, ceea ce sunt conștient că nu întotdeauna este adevărat. Vorba ceea, când mergi la nuntă nu poți spune că mireasa e urâtă.

S.H.: Am mers de multe ori împreună la ședințele Asociației Literare „PĂSTOREL” Iași. Din motive de sănătate, în ultimul timp nu ați mai frecventat, dar am înțeles că scrieți și încă mult.

V.A.: Nu pot merge, dar abia aștept să pot! Până atunci adresez salutul și cuvenitele urări de bine membrilor ALPI! Vă spun, scrisul este ca mersul pe bicicletă și ca iubirea, nu se uită. Nu poți să nu scrii, atunci când bunul Dumnezeu s-a gândit la tine și te-a dăruit cu o anumită aplecare asupra lumii și a vieții, un anume talent, cu o anumită misiune pământeană, ca să zic așa. Nimic nu se compară cu creația mundană, așa îmi place mie să spun, nimic nu se compară cu trăirile, cu arderile, cu destăinuirile, cu plânsul. Atunci când scrii, nu se poate compara cu nimic, nu se aseamănă cu nimic, poate cu creația divină, într-un plan mult mai mărunt.

S.H.: Scrisul este și ca o terapie pentru dumneavoastră, Domnule Val Andreescu?

V.A.: Să știți că fără scris, cred că nu aș fi rezistat. Nu-mi place deloc să mă plâng, sunt optimist prin excelență, de asta am și scris umor, de asta am și făcut umor și nu am cum să nu constat și eu că scrisul este o terapie, terapie care vindecă, una care alină, care echilibrează,  care redescoperă și ne readuce sau conduce dincolo de linia de plutire, uneori pe culmi înalte și mult prea înalte.

S.H.: Aveți o relație specială cu Dumnezeu, simțiți prezența, nu v-ați supărat niciodată pe dânsul?

V.A.: Un lucru bine știut, străbunicii noștri latini au spus: „Nihil sine deo”, „Nimic fără Dumnezeu”, prin urmare, eu, creștin ortodox, nu am cum să nu am o relație specială cu bunul Dumnezeu, fără ea nu aș exista, aș fi o entitate materială și atât, o ciupercuță, o plăntuță, ceva. Este minunat să îl ai pe Dumnezeu în suflet, iar eu am bucuria să mă aflu la această oră, într-un așezământ aflat sub oblăduirea Episcopiei de Huși, unde Dumnezeu este, dacă mi se permite să spun așa, la El acasă.

S.H.: Emoționant și frumos spus: „Dumnezeu este la El acasă!”

V.A.: Am fost vizitat și sunt bucuros să fiu binecuvântat de Preasfințitul Ignatie, Episcopul Hușilor. Am o relație excelentă cu părintele Ioan, din acest sat, preot și un om admirabil, care m-a împărtășit de atâtea ori. Am o relație și vă rog să-mi permiteți să-i aduc mulțumiri calde și recunoaștere deplină părintelui Vladimir Beregoi, șeful acestor așezăminte sociale, care mi-a dăruit, din prea plin de suflet, elemente nu numai materiale ci și cu un înalt grad spiritual.

S.H.: Care sunt sursele dumneavoastră de inspirație? Aveți o creație foarte bogată, m-aș referi mai mult la romane

V.A.: Să știți că sunt motive de inspirații multe și diverse, dar eu cred că bunul Dumnezeu mi le dăruiește la momentul potrivit. A contat foarte mult trăirile mele, trăirile de moment, trăirea clipei. A contat foarte mult modul cum am perceput natura, firea umană în general, dar și aspecte particulare ale ei, a contat foarte mult iubirea de Dumnezeu, pentru că în toate romanele mele sunt o serie întreagă de inserții cu caracter religios, fără de care nu aș putea, evident. Fără a face paradă de acestea. Alte surse de inspirație au fost oamenii dragi din viața mea, au fost oamenii cu suflet frumos, marile personalități, istoria poporului nostru, literatura însăși.

S.H.: Dacă ați primit pentru întreaga creație recunoștință, diplome, premii, distincții…

V.A.: Am primit, fără să umblu special după ele, de altfel vă mărturisesc că nu-mi plac concursurile, pentru că știu o vorbă de la Academia „Liberă Păstorel”, spusă de cineva, că toate jurizările au partea lor de subiectivitate, uneori excesivă. Atunci am zis, de ce să-mi fac rău cu mâna mea! Am primit, la începuturile mele, premiul Revistei „Epigrama”, în forma ei dinainte, premiul întâi pe țară cu o epigramă pe temă dată, tema era Grade, iar eu m-am gândit dincolo de gradele la alcool sau militare și m-am referit la gradele unghiurilor geometrice:

Unghi la 180°

Mergem spre o viață bună

Ca și Statele Unite,

Pe-o direcție comună,

Dar în sensuri diferite. 

A fost apreciată. Apoi, alta publicată, tot în această revistă, dedicată redactorului șef. Se știe că cei care au plecat să facă umor în Cer și sunt publicați, numele lor e încadrat într-un chenar negru. Am spus așa:

Către redactorul șef al Revistei „Epigrama”

Cum vă știu creștin integru,

Vă rog ca pe cel de sus,

Păstrați gol chenarul negru,

Prea mulți umoriști s-au dus.

Am premiul III la Carte de umor, premiul III cu volum colectiv, în care apare și domnul Ioan Hodaș, volum apărut sub egida Cenaclului „Valentin Silvestru”. Am fost multă vreme membru al cenaclului alături de oameni minunați, minunați și cam în fiecare an se scotea câte un volum cu un colectiv – autori, membri ai cenaclului, de regulă. Am premii pentru proză, nu foarte multe, pentru că nu am trimis, am recunoaștere. Nu mă dau în vânt după premii, nu e vorba de „vulpea care nu ajunge la struguri…”. Recunoașterea este dacă scrii și scrii bine, este tot ceea ce rămâne. Dacă o faci dând așa din coate, mie mi se pare că este artificială și nu reprezintă valoarea intrinsecă. Mai bine prefer să fiu citit, apreciat atât cât se poate și atât. Așa se explică de ce nu m-am înscris cu dosar pentru ca să ajung membru USR. Am fost întrebat, mi s-a spus, mi s-a recomandat. Am recomandări de acum 15 ani de la personalități marcante ale culturii. Nu am făcut-o și din cauza faptului că am fost și foarte ocupat și dintr-o anumită… lehamite. Păi, vedeți dumneavoastră, valorile se uniformizează și se schimbă scara valorilor, element care-l diger cam greu.

S.H.: Sunteți născut în Bacău, ce v-a determinat să rămâneți pe aceste meleaguri?

V.A.: Sunt băcăuan, născut în actuala comună Săucești, Bacău, pe malul Siretului meu drag, pe care am bucuria să-l descriu cu liniștea lui, dar și cu învolburarea lui adâncă, cu oameni minunați, dar la fel de îndrăgostit sunt și de Vaslui, de Poiana Alexei, de Pădurea Mavrocordat pe care am descris-o în fiecare roman, de oameni care știu să gândească frumos în simplitatea lor, oameni cărora le cântă sufletul de bucurie, care știu să trăiască frumos, să se bucure și să aprecieze, în general, tot ce este frumos în natură și societate. Mă consider vasluian, pentru că, dacă mă gândesc bine, aici m-am împlinit literar deși am început în Bacău. Cunosc toată sau aproape toată literatura și cultura vasluiană, care nu-i de ici de acolo, în sensul că are locul ei bine stabilit în complexitatea națională. Am avut bucuria ca, de-a lungul timpului, să mă întâlnesc, să discut, să petrec, să intervievez, să filmez mai  toate valorile de pe aceste meleaguri și nu numai.

S.H.: Ați avut o șansă unică.

V.A.: Da, am cunoscut aproape toate marile personalități ale Vasluiului și nu numai. Cred că aici este locul și timpul să aduc mulțumiri domnului profesor Dumitru V. Marin,  personalitate completă și discutată, mă rog, pentru faptul că mi-a conferit posibilitatea de a lua legătura și de a prezenta marea frumusețe, profunzime, diversitate a culturii vasluiene. Așa se face că în cele câteva sute de emisiuni Radio, intitulate la timpul acela: „La o ceașcă de cultură”, „Memoria zilei”, „La ordinea zilei” și în cadrul unor emisiuni televizate la Televiziunea Vaslui, unde am avut bucuria să lucrez atâta vreme ca și la Radio Unison, să mă întâlnesc cu personalități marcante, unele nu mai sunt, Dumnezeu să-i ierte, oameni care au marcat timpul și spațiul acestui județ năpăstuit de multe ori, dar cu oameni superiori, frumoși, minunați.

 S.H.: Ce frumoase amintiri, să faci atâtea emisiuni la Radio și Televiziune! Ați avut o activitate intensă, când v-a mai rămas timp pentru sufletul dumneavoastră, să așterneți pe hârtie ceea ce ați scris?

 V.A.: Stimată Doamna Hodaș, vreau să vă spun, că nimic mai minunat decât etapele prin care am trecut, cu bune și cu rele, cu realizări marcante și imperfecțiuni și că în calitate de reporter, redactor și redactor șef de ziar și de revistă (vreme de două decenii!), constat că nimic nu este perfect, nimic nu este realizat la modul cel mai înalt, la sublim. Totul este perfectibil. Așa e și la mine, îmi face plăcere să-mi  amintesc și astăzi că  m-am autointitulat partea pozitivă a presei, cam pretențios, dar mi-am propus și am reușit, într-o vreme în care la modă erau și mai sunt scandalurile, prostituția, bătăile, averile și altele, să mă ocup de elemente pozitive, cele care să facă bucurie și să schimbe în bine starea psihică a cititorului. Să arăt că, de fapt, dincolo de toate acestea, se întâmplă și lucruri frumoase, de care ne ocupam cu Televiziunea, Radioul și ziarul de Vaslui – Iași – Bacău: că se dau în funcțiune școli, că se fac șosele,  drumuri, grădinițe, cămine culturale mai puțin, că se desfășoară activități culturale, științifice, sărbători ale satului, comunei, orașului, județului. Toate le-am făcut cu dăruire și cu mansuetudine, așa cum s-ar exprima un pretențios. Alții, malițioși, au considerat că nu mă implic. Nu m-am implicat, nu mi-a plăcut și nici nu avea cine să mă apere dacă m-aș fi orientat către elemente de scandal, nici nu cadra cu tiparul meu moral. Mi-a făcut plăcere să prezint oamenii cu suflet frumos, cei care au făcut ceva important în viață, care au marcat timpul și spațiul acolo unde au fost ei: directori, primari, președinți de Consiliul Județean, episcopi, miniștri, prim miniștri, președinți sau foști președinți de Stat.  Am avut această bucurie să mă întâlnesc cu oameni deosebiți, în perioade deosebite.

S.H.: Constatăm că ați fost un om foarte norocos, norocul a venit spre dumneavoastră doar prin munca pe care ați desfășurat-o, v-ați disipat spre mai multe genuri de activități. 

V.A.: Eu cred că m-au lăudat foarte mult, norocos, da! Un aport special l-au avut și oamenii minunați din jurul meu, de deasupra mea, dar în primul rând bunul Dumnezeu care a vegheat, m-a inspirat, mi-a dat putere și desigur la această oră am făcut multe, dar știu bine, că multe nu le-am făcut, că ar mai trebui făcute.

S.H.: Cred că sunteți modest, nici n-ați spus tot ce ați realizat. Cunoaștem și noi o parte din realizări. Vă place să spuneți că au fost oameni care au marcat timpul și spațiul, să sperăm că și noi, acum, marcăm timpul și spațiul. Povestiți atât de frumos, încât am sta aici cu dumneavoastră, nu am mai pleca, să ne încântați cu bogăția de idei și sentimente.

 V.A.: Să știți dumneavoastră că, atunci când am fost reporter, redactor șef și altele, niciodată nu mi-a plăcut să fac un program dinainte, să studiez, să prefațez. Mi-a plăcut să vorbesc liber, spontan și că în toate emisiunile mele, vă declar cu mâna pe suflet, n-a fost nimic scris sau pregătit, totul a fost spontan și la vedere, cum se spune. Știți, poate asta a dat o notă de veridicitate celor pe care le-am făcut. Mi-aș dori ca bunul Dumnezeu să mă ajute să „cânt” în continuare, cu modestele mele mijloace literare, sufletul românesc care e minunat, valorile perene ale culturii noastre, natura de o frumusețe greu de descris în cuvinte, deși am încercat, oamenii care sunt minunați, sunt atâtea întâmplări frumoase, sunt atâtea locuri minunate. Natura e frumoasă în continuare ca și societatea. Noi, oamenii, denaturăm aceste lucruri: iarba e la fel de verde ca și altădată, parfumul florilor este la fel ca altădată, se pare că nu mai avem timp, nu mai avem răbdare, nu avem dispoziția necesară, că ne-am decalibrat și ne-am depersonalizat, și aproape că ne dezumanizăm. Norocul este că mai sunt printre noi semeni extraordinari, care știu să aprecieze aceste valori, care rup din timpul lor pentru a se bucura, cu sufletul măcar, de tot ce este frumos, de tot ce este drept, de tot ce este peren. Este minunat că mai sunt asemenea oameni. Vă mărturisesc că sunt optimist, atâta timp cât vor mai există asemenea oameni, asemenea români, România nu are cum să nu meargă mai departe cu capul sus.

 S.H.: Mi-am pregătit o mulțime din întrebări, dar cu dumneavoastră ele au venit firești. Dacă sunt întrebări pe care nu am reușit să vi le adresez.

 V.A.: Stimată Doamnă, eu sunt un om cu sufletul deschis. Așa am fost de-a lungul timpului. Aveam, vorba poetului, sufletul în palmă, n-am ascuns nimic, am răspuns totdeauna întrebărilor pertinente. Am fost deschis cu cei din jurul meu, asta mi-a conferit o independență personală. Dar, de ce să nu recunosc, am avut și multe repercutări, elemente rebarbative, nu tocmai pozitive, s-au supărat unii, adevărul supără, dar eliberează în același timp. Ce-ar fi trebuit să mă mai întrebați, nu știu și așa mă gândesc că am spus prea mult despre mine. De-a lungul timpului nu mi-a plăcut publicitatea, în mod special. Știu o vorbă de pe stradă: Sunt modest, dar să se știe! Nu vreau să rămân în modul ăsta al cuvântului, ci să vorbească despre mine și despre ceea ce am scris, cei care mă cunosc și de ce nu, cei care mă cunosc în profunzime ca și creație literară și nu numai și chiar despre o creație vorbită, pentru că există și aceasta. Comunicarea e necesară. Ce-am fi noi fără comunicarea între suflete, fără prietenie ce-am fi, fără idei frumoase, fără discuții de calitate, ce-am fi noi fără natură, fără societate? Dar, mai ales, ce am fi fără Bunul Dumnezeu, ce am fi? Nu am mai fi nimic, biete particule pierdute în… neant!

S.H.: Ce proiecte aveți, la ce lucrați acum?

          V.A. Am, mi-amintesc, atunci când scriam primele poezioare, juvenile, vedeam pe cineva la televizor sau auzeam la radio, reporterul întreba: Maestre, ce mai scrieți, ce mai creați? La care maestrul  respectiv zicea: „Păi, am două lucrări la tipar, am două volume în sertar, la două lucrez acum, mai am ca proiect vreo trei patru”, iar eu mă gândeam cum se poate atâta bogăție de idei, de unde le are, pentru că eu mă forțam, mă rugam să am o idee pentru o poezioară la timpul acela. Iată că vremea a vremuit și am ajuns, în situația ca pe lângă cele 16 volume publicate, să am la această oră două volume bune de tipar, doar trebuie  trimise la tipografie.

         Am opt-nouă volume de epigramă, ceea ce pare foarte mult și cineva s-ar grăbi să spună că nu se știe dacă toate sunt bune. Recunosc, nu toate sunt, creația este inegală, în general.

S.H.: Dar, se știe că într-un volum de epigrame, nu toate pot avea același nivel calitativ.

V.A.: Volumul se intitulează, de data aceasta, în stilul meu personal, Racheta cu oplene,  (oplenele un arhaism, fiecare din cele două lemne transversale care leagă și susțin tălpile saniei), nu se mai folosește termenul, mie mi-a plăcut pentru că am mers la extreme, racheta care este  modernă și oplenele care sunt destul de vechi. Mărturisesc că epigrama, în sine, cere să fii original, este specia sau subspecia, cum zic alți literați, chintesență de poezie, cea care cere atâta precizie și are atâtea norme. Fără prozodie, fără  respectarea ritmului, a rimei perfecte, cel mult de gradul doi, a evitării cacofoniilor, aliterațiilor și a înlăturării invectivelor și a vorbiri urâte, a atacului la persoane. Dar cu toate acestea trebuie să aibă poanta, regret că nu am pregătit câteva definiții despre epigramă în epigramele mele.

S.H.: Abordați mai multe genuri literare: proză, fabulă, epigrame. Care dintre acestea vă merg mai mult la suflet, măcar o idee mai mult.

V.A.: Poezia este suflet și expansiune sintetizată, este acuratețe și simplitate, trăire și ardere simultan, este clipa care vrem să o păstrăm. Pe când fabula, v-am spus eu că este moralizatoare și îți permite ca atunci când te superi pe cineva decât să-i spui urât, îi spui frumos și pui năravul, defectul său pe spatele unor animăluțe care nu au nicio vină.

Cât privește proza, proza îți conferă totul, descriere, epic și lirism, continuitate, proza se desfășoară pe perioade mari, este atotcuprinzătoare. Aici, poți să dai frâu liber oricăror sentimente, oricăror deprinderi, oricăror elemente de  înălțare sufletească. Este permis totul și multe nu sunt permise.

Cât privește epigrama, aici ești tu cu mijloacele tale, cu gândul zglobiu, cu aplecarea către îndreptarea unor elemente care se degradează vizibil ori s-au degradat, fie ele de natură materială, umană, politică, de ce nu. Toate sunt importante, doamnă Hodaș! Toate creațiile sunt minunate, creația în sine este minunată cred și am spus-o, nici nu știu dacă este ideea mea sau nu, că dincolo de creația, îmi place să spun, mundană, pământeană, nu este ceva mai frumos decât doar creația divină, dumnezeiască. Să știți că imperfecțiunea există, există în orice creație, eu cred că, dacă mi se permite o glumă, că și în creația dumnezeiască este atâta imperfecțiune, de asta nu semănăm unii cu alții, de asta apar elemente din acestea care ne diferențiază unii de alții, care supără, deranjează. Apar oameni care știu să treacă dincolo de umbra lor, să se ridice la nivelul creației sublime.

S.H.: Vă mulțumesc pentru tot, a fost o adevărată încântare! Eu am avut emoții. Întrebările au curs pur și simplu, au mers din una în alta, fără a urma o anumită ordine, am avut noroc de dumneavoastră, cu subtilitate m-ați orientat, fiind un experimentat redactor de ziar și revistă, reporter radio și TV.

V.A.: Sunt bucuros că am stat de vorbă așa… liber. Primiți mulțumirile și întreaga mea prețuire!

Silvia Hodaș (membru UZPR)

IN MEMORIAM – Mariana Gurza. Poeții și creștinii înzestrați spiritual nu mor niciodată

Nimic nu poate compensa pierderea vieții.

Poeții și creștinii înzestrați spiritual nu mor niciodată.

Omul moare doar atunci când este uitat de cei dragi.

Cu imensă tristețe am aflat vestea plecării din lumea celor vii, a prietenei Mariana Gurza – fondator al revistei LOGOS ȘI AGAPE în urmă cu aproape 4 ani (2017), care era parte din sufletul ei, dar ne-a lăsat-o nouă, ca amintire vie, spre adâncă prețuire și rememorare, prin sute de articole publicate de autorii pe care îi considera frați, fiind frați dedicați condeiului. Avea harul de a pătrunde până în ungherele sufletului omenesc.

Dumnezeu să-i așeze sufletul în lumea celor drepți, spre veșnică odihnă, iar prietenii s-o păstreze în memorie, deoarece omul moare când este uitat de cei dragi.

Compasiune și condoleanțe familiei îndoliate!

Eu nu te voi uita și îți voi păstra vie amintirea, la fel ca toți colegii din COLECTIVUL REDACȚIONAL – Logos & Agape.

*Regrete eterne, drum lin către Împărăția Domnului!

Drum luminos, poet al sufletelor noastre – Mariana Gurza!

Maria Filipoiu

26.03.2021

PORTRET LITERAR – Mariana Gurza

Dezvăluind lumea literară a scriitoarei Mariana Gurza, amintesc debutul în anul 2008 cu „Destine umbrite” în proză, a scris mult și bine, încă din tinerețe: eseuri, poeme, elogii pentru limbă, țară și neam, a cântat dorul tristețea și iubirea.

Cuprinsă de fiorul liric, a surprins în poemele sale: atât eternele paradoxurile iubirii și alte stări umane: tristețea, dorul, pasiunea, iubirea de țară și neam, răzvrătirea, incertitudinea și nu în ultimul rând – credința – înființând în anul 2017 revista creștină de cultură, tradiții și atitudine civică „Logos și Ahape” pe care a păstorit-o până în ultimele zile ale vieții.

Pătrunsă de un puternic sentiment religios, poeta, scriitoarea și ziarista Mariana Gurza, închina scrierile sale, lirice și eseistice, puterii divine, patriei și întregii lumi, pe care le-a publicat în numeroase reviste de artă și cultură. A lăsat în urmă creații care vor învinge timpul, impregnate de disponibilitatea sa umană și receptivitatea pentru frumos. Un om caracterizat de sensibilitate și iubire pentru artă și oameni, care promova tinerele talente.

Prietenii nu o vor uita.

„Suflet fremător și suferitor, inundat de o devoratoare iubire pentru neam si glie, doamna Gurza își lasă cu certitudine amprenta asupra literaturii contemporane și nu numai.” – A. D. Rachieru

„AUTOPORTRET

Sunt ceea ce nu voi şti

niciodată…

O frunză verde rătăcită

spre piscul tău iubito

c-un dor ce nu mă iartă.

Sunt ceea ce nu voi şti

niciodată…

Clipă minusculă în timp

zâmbet,

lacrimă curată,

sunt doar anotimp…”

.

„AM RĂMAS ÎN LUMINĂ

Doamne, ce multă lumină

dai acestei lumi în agonie.

Şi însetatei de mine,

mi-ai dat să beau din apa vie…

Când sângele a ţâşnit

ca într-un plâns,

m-ai purtat spre lumi necunoscute

ca să o iubesc şi mai tare pe-a mea.

În ea m-am întors, alături cu Tine

deasupra cu cerul înseninat.

Eu… Ocolisem moartea…” – Mariana Gurza

*Revista „Armonii Culturale”

ZBOR PRINTRE NORI

Se făcea că sunt pasăre-n zbor.

A câta din numărătoarea

lui Dumnezeu?

A câta întoarsă de vânt?

Pe mine ar trebui

să mă recunoască

după gânguritul meu sălbatic,

după cuiburile ascunse

în clepsidra

timpului vameş.

.

MANIFEST PENTRU VIAȚĂ

Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse

Liberi în jocul nebunesc de altă dată,

Fără poveri şi fără lanţuri groase

Să simtă ce-i aceea viaţă.

Lăsaţi florile să crească unde e verde

Şi mugurii păstraţi înrouraţi de zori,

Să nască în soarele viselor crude,

În viaţa aceasta plină de erori.

Lăsaţi-mi gândul neîntinat

Dogorind în iubiri pierdute,

Lăsaţi-mi sufletul curat

Şi visele plăpânde… (Mariana Gurza)

*Regrete eterne și condoleanței familiei îndurerate!

26.03.2021

Autor: Maria Filipoiu

In Memoriam Mariana Gurza

Pe doamna Mariana Gurza nu o știam și cred că pentru prima oară am întâlnit-o pe postul de radio ,,Romantic Armonie Bucurie”, mai apoi, la cererea dumisale m-am înscris în grupul revistei ,,Logos și Agape”, pe care o conducea, unde am început să postez diferite lucrări.

Dumneaei mi le-a primit foarte bine și-mi publica, chiar și zilnic, în paginile acesteia, dar le posta și pe alte grupuri literare din care eu nu făceam parte.

Vorbeam uneori pe messinger și mă îndemna să scriu și eseuri, fiindcă dânsa simțea că am exercițiu literar și chiar talent la scris.

Nimeni nu-mi mai spusese vreodată acest lucru.

Desigur că am îndrăgit-o imediat. Atâta bunăvoință, atâta bunătate, atâta aplecare către creațiile celor care postau pe grupul revistei!

După ce făcea o selecție a poeziilor, mi le publica în revista ,,Logos și Agape”, iar apoi mi le aducea pe pagina personală. Eram fericită de fiecare dată. Parcă dădusem un examen și acum îmi primeam nota sau premiul.

Doamna Gurza a fost printre puținele persoane care mi-au acordat atenție și care intervenea uneori cu sfaturi pertinente, bănuind că n-aș fi îndrăznit s-o deranjez vreodată, intervenind eu.

Vestea morții sale m-a lovit direct în suflet. Nu puteam concepe că un nenorocit de virus, invizibil, a putut-o ucide. Nu puteam să cred că nu mai era…

Pe pagina mea de Facebook sunt multe dintre poemele postate de dânsa, mă refer la cele publicate în paginile revistei sale.

Îi voi purta veșnică amintire și recunoștință, iar azi, cu lacrimi în ochi, îi aduc un pios omagiu, la un an de la prematura și nedreapta sa dispariție.

Dumnezeu s-o veșnicească întru fericire, în lumină și pace!

IN MEMORIAM

(Mariana Gurza)

Doamna, Gurza, azi de prin ceruri

Ne oferiți tăceri și doruri.

V-am întălnit într-o revistă,

O doamnă blândă, pacifistă,

.

O doamnă cu un suflet mare,

Caldă și dulce ca o boare.

Ne-ați dat atâta energie,

Desert sublim în poezie!

.

Brutal și pe neașteptate

V-a secerat cumpita moarte,

Veșnic prin versuri ne veți vorbi

Și-ntotdeauna vă vom iubi.

.

Minunata noastră madonă,

Am trimite spre cer o dronă,

Poate c-ați pus de o agapă

Și niciun înger nu o scapă!

.

Sunteți în memoria noastră

Dar și pe bolta cea albastră,

De mulți poeți încurajată,

Prin Raiul sfânt cu drag plimbată.

.

Un Nichita și-un Păunescu,

Poate chiar și un Eminescu,

În lumină v-au întâmpinat:

Visul ce-l visăm ne este ‘nalt!

Autor: Florentina Savu