Daniela VASILOSCHI: AL. FLORIN ȚENE – O VIAȚĂ ÎN SLUJBA LITERATURII ROMÂNE DE EXCELENȚĂ

    AL. FLORIN ȚENE – O VIAȚĂ ÎN SLUJBA LITERATURII ROMÂNE DE EXCELENȚĂ Autor: Daniela Vasiloschi Dacă dorești să pătrunzi în sufletul unui scriitor, să cunoști tainele lăuntrice, e suficient să îi citești opera. Cunoscând-o, vei devoala cortina de mister și vei fi tot mai aproape de cele rostite și nerostite.
Gradina literaturii e întotdeauna parfumată, posedă aromele sale.
În cele ce urmează, voi face referire la o personalitate literară, Președintele Național al L.S.R., domnul Al. Florin Țene.
O cascadă de talent, un munte de gândire, un cristal pur de filozofie, un împătimit al locurilor natale, un iubitor de țară, limbă și neam, un adevărat edificiu literar, fluviu de erudiție, o genialitate manifestată modest și cumpătat, un autor care și-a pus amprenta creatoare asupra unui secol, iată câteva din atributele sale!
Subliniez că este unicat prin opera irepetabilă, efervescența scrisului, polivalența scriitoricească (poet, romancier, dramaturg, critic literar, eseist), prin vocația de a atrage sevele nebănuite ale limbii române, originalitate, spirit vizionar. Totodată promotor al valorilor literare românești, și-a pus viața cu dedicație pe altarul culturii și literaturii naționale, un bard care ne dăruiește simfonia unor gânduri și sentimente fără egal, o mirifică paletă de imagini poetice și prolificitatea scriiturii.
Numele de profundă rezonanță al Domniei sale se bucură de apreciere pe plan național și internațional, reprezentând o emblemă a erudiției și talentului. Fiind Președintele Național al L.S.R., constituie locomotiva de excelență a acesteia. Liga dispune de 30 de filiale, 18 în țară și 12 în străinătate.Salutara inițiativă a Domniei sale de a înființa L.S.R. semnifică un mod de descentralizare a mișcării literare din România.
Cenaclurile reprezintă “adevărate școli de literatură” (Prof. Univ. Dr. Tiberiu Mateescu). În opinia Domniei sale, literatura contemporană are nevoie de o carte de istorie literară actualizată. De menționat că bardul drăgășănean a făcut parte din trioul la al cărui propunere, apoi legiferată (legea 53/2011), Ziua de 31 August a fost declarată oficial Ziua Limbii Române. Din acest punct de vedere poate fi considerat un părinte al Limbii Române. Domnul Al. Florin Țene a scris 95 de cărți, ce însumează poezie, romane, proză scurtă, piese de teatru, biografii (viața unor scriitori români), scrieri filozofice, eseistică. Raportat la viața și opera unor scriitori români, amintim: Gib Mihăescu, Al. Macedonski, Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Ion Minulescu, Traian Dorz.
Născut la 13 Iunie 1942, Drăgășani, județul Vâlcea, România, răzbătătorul reprezentant al Zodiei Gemeni și-a urmat destinul de glorie. Pașii l-au purtat spre calea desăvârșirii, lăsând în urmă “casa albastră pe cărare” și chipul blând al mamei, căreia în semn de recunoștință “în fiecare zi îți aprind din inimă lumină”. “Îmi port crucea plecării mele din sat
Alergând după fluturi sub cerul depărtării,
Iar, dacă uneori am căzut în păcat,
Îți cer iertare, mamă, la ceasul înserării ” (Lumină pentru mama/Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
Casa părintească, “Casa de sub nucul dintre două veacuri”(Vol. În genunchi mă-ntorc la vers,2014) este o casă emblematică, mereu vie și prezentă în lumea amintirilor.
La tinerețe, era convins că “nu se poate muri crescând îngeri în colivii de aur” sau “încrustând scrisori de dragoste pe inelele porumbeilor”. Lumea imaginației și a bucuriei era bogată și mirifică.
Acum, casa de sub nucul dintre două veacuri e singură, părăsită, iar nucul “scârțâie” ca un “sicriu” al timpului.
Bardul și-a manifestat talentul pe mai multe paliere: a) poezie; b) proză; c) dramaturgie; d) critic, filozof, eseist, paliere numite de distinsa doamnă scriitor Liliana Moldovan paliere ale autorității.
Al. Florin Țene, ilustrul bard, a scris 34 de volume de poezii.
Federico Garcia Lorca, renumit poet spaniol comenta : “Toate lucrurile au misterul lor, iar poezia e misterul tuturor lucrurilor”.
Voltaire ne spunea : “Poezia este muzica sufletului și mai presus de toate, a sufletelor mari și sensibile.”
William Somerset Maugham (dramaturg și prozator englez) definea poezia drept coroană a literaturii.
Poezia a constituit pentru ilustrul poet Al. Florin Țene, locul unde se întâlnește cu sine, o adevărată oază a sufletului.
Să nu trecem cu vederea faptul că, începutul cochetăriei cu poezia s-a manifestat la 17 ani, când a debutat în revista Tribuna, cu poezia “Eu m-am născut când…”
Debutul editorial se realizează tot cu un volum de poezie “Ochi deschis”, 1974, Editura Litera București.
Temele poeziilor sunt următoarele: a) nostalgia locurilor natale, dorul de părinți și casa părintească; b) considerații despre poet/ poezie, plăcerea și emoția de a scrie; c) poezia filozofică; d) dragostea de țară, neam și dulcea limbă românească; e) diverse.
Întreaga existență a poetului s-a desfășurat în simbioză cu poezia, precum conexiunea dintre om și umbra sa. Reputatul bard e conștient de prolificitatea poemelor, a actului creator în sine.
“Circulă prin mine un tren de poeme
pe șine de artere
Mi-e sufletul locomotivă înhămată
alergând prin noaptea sfâșiată” ( Un tren de poeme/ Vol. Ochi deschis, 1974)
Poezia îl încântă într-o asemenea manieră, încât, considerând-o muzica sufletului, o pune pe note muzicale, o simte parte dintr-un cântec.
“Mă simt în suflet Do de vis
Sau poemul pe note pus,
Ce-l cântă mierla în Apus” (Secretul poemului/ Vol. Punte printre cuvinte).
Poeții sunt sensibili, cu sufletul vulnerabil, pământul respiră prin emoțiile lor.
“Aici i-a fost pieptul cu vulnerabila-i inimă
Se cunoaște după cum respiră pământul, prin văile și piscurile
Crescute asemeni emoțiilor” (Locul unde a dormit poetul/Vol. Nucul dintre două veacuri, 1996).
Actul poetic e perpetuu, de aceea “gara poeților” este mereu ticsită, aglomerată, iar “verbul umblă descălțat prin fraze” (Gara poeților/ Vol. Antologie de poezie românească, 2008).
Poeții au sorbit din izvorul nemuririi, ne spune cu mândrie bardul.
“Poeții nu mor niciodată, ei doar își odihnesc zborul
între clipa ce vine și visul ce-a fost…
Ei au în vene al patrulea simț,
Metafora din sânge a unui prinț” (Poeții nu mor niciodată/ Vol. A șaptea zi după Artur, 2009).
Poetul e considerat un visător ce plutește în univers, de unde culege seva versului ( Poezia/ Vol. Sonată pentru creșterea ierbii, 2010).
Bardul e convins de “paritatea între gând și cuvintele ce atrag realitatea” (poemul Cuvintele atrag realitatea/ Vol. Sonată pentru creșterea ierbii, 2010).
Poetul are conștiința valorii operei sale, scrisă cu multă iubire și cu sufletul plin:
“Deschide, cititorule, această carte,
Fereastră spre alcătuirea universului la loc
Vei găsi sângele iubirii ce se-mparte
Zvâcnind din amintirea unui foc” (Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata/ Vol.Rabdarea pietrei, 2011).
În poemul Sunt seva pământului meu, poetul se autodefinește. Se identifică cu creația, cu poezia, o contopire, o conexiune, precum via își fierbe versurile creației în vin:
“Sevă sunt și via mă fierbe în must
Prieten sunt eu și mă sorb
Din cupa mea de trup și gând” (Vol. Răbdarea pietrei, 2011).
Versurile din poezia Abatere de la firesc (Vol. Contemporanul meu Iisus, 2012) aduc la vedere instrumentele de lucru ale poetului. Sunt amintite verbul, rima rebelă, rostirea, fraza… învăluite în imagini speciale.
Însuși poetul devine “verbul unei abateri de la firesc,/ Ce poartă sub aripi visul îngeresc”.
Ideea se continuă în Poemul cu păcate (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) în care “caii tropotesc ridicând nori de adjective”.
În toată această avalanșă de simțire poetică și meșteșugite figuri de stil, poetul exclamă:
“Doamne își mulțumesc că sunt contemporan cu tine” (Contemporan cu Dumnezeu/ Vol. Contemporanul meu Iisus, 2012).
Metaforele, preferatele autorului, cărora le-a rămas fidel o viață, “clocotesc a sevă, fluierând din soc” … “iar floarea ruginii fumurie/ Coagulează metafora la un loc” (Metafora ruginii/ Vol. Întoarcerea poetului, 2022).
Obsesia și plăcerea de a scrie, de a modela cuvintele din “trenul de cuvinte” apar și în poemul Ascuns în cuvinte (Vol. Emirate de gânduri, 2013).
Ne relatează: “foamea îmi macină dorința de scris”. Autorul e ascuns într-o gară, unde trenul adăpostește cuvinte (se repetă ideea din Gara cuvintelor, cu altă conotație).
Imaginația aleargă. Se vede călătorind pe corăbii cu vele “suflând dinspre pupa”. Dar marea e de fraze, precum trenul de cuvinte.
În Cineva sus mă iubește (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) poetul e convins că are o misiune sacră a scrisului, idee reluată și în Dincolo de Styx (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
“Cineva sus m-a timis în cuvinte,
în înalturi ca un zmeu din poveste,
De atunci rătăcesc și caut un Părinte
Așezat pe-un fotoliu dincolo de creste” (Cineva sus mă iubește).
Interesant și înălțător se prezintă poemul Dumnezeu este o carte, care cuprinde în sine “începutul și viitorul ce vine”.
Concluzionează că Dumnezeu e rezultanta unui “ ars combinatoriu ciclic”.
Lovește clipa clopotul răbdării (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) este o combinație de filozofie și poezie. Pe lângă problema spațiu/ timp, bardul drăgășănean mărturisește că spațiul în care ne naștem “e o întâmplare în care sunt zidit”, în “epitetul unui veac neîmplinit”, în care “metafora ia proporții în viitor”. Precum afirma Ion Barbu: “Matematica și poezia se întâlnesc într-un punct luminos”, tot așa observăm la eruditul poet Al. Florin Țene, că filozofia și poezia se întâlnesc într-un punct luminos.
Sufletul poetului rătăcește printre vitraliile gândului, iar vocea i se aude “ de sub brazdele timpului”.
Iată și definiția lirică a poetului:
“Poetul e un accident ireparabil
Sosește ca o solie
Ce își bate singur în frunte
Cuiul lui Pepelea
Pentru câteva imperii de poezie” (Rădăcini pe rene/ Vol. Punte printre cuvinte, 2015).
Poetul devine o solie în timp, ce își asumă greutăți inerente, cu nobilul scop de a dărui posterității “imperii de poezie”. Sufletul autorului e “un miel sacrificat” pe rugul creației.
Istoria unui poem renaște, precum sunetul renaște dintr-un fluier de soc, la fel cum frunzele renasc din rădăcinile nucului.
“Paginile s-au rescris la loc
Cum renaște sufletul ca nou,
Într-un fluier de soc prin ecou” (Istorie/ Vol. În genunchi mă-ntorc la vers).
Poemul renaște prin ecou, se perpetuează.
Iată cum se definește venerabilul poet Al. Florin Țene:
“Sunt poetul esențelor tari”…
“Sunt visătorul esențelor tari”.
“Sunt poetul esențelor tari
Ce sorb din apa lui Hristos,
Când pe drumul confuziilor mari,
Înțelepciunea mă face mai frumos” ( Sunt poetul esențelor tari/ Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
În poemul Poezia este, se caută poetul (Vol. Întoarcerea poetului, 2022) folosind personificări meșteșugite, ne relatează că poezia se dilată în lumină. În acest context și verbul și metafora se descătușează.
Folosind momentul, poezia caută și alege “poetul pentru veacuri de asalt”. Doar “rătăciții de inspirație” se agață de tichia de mărgăritar.
“Atunci e clipa când poezia își alege
Poetul pentru veacuri de asalt.
Dar până atunci nimeni nu înțelege
De ce oscilăm între ură și înalt ”.
Să lăsăm să predomine înaltul, iar poezia va ști să aleagă cum se cuvine.
Semnalez o poezie cu adânci reverberații în care nostalgia amintirilor se revarsă.
Nucul dintre două veacuri este un poem emblematic, impresionant, un summum al creației poetice.
Legătura sufletească puternică dintre autor și nuc e augumentată de folosirea repetitivă a adjectivului posesiv (nucul meu) și totodată a verbului a trebui, în varianta de verb impersonal, cu înțelesul de: se cade, se cuvine, e necesar, musai (popular).
Nucul îl atrage ca un magnet. Nu e un copac oarecare. Acoperă în timp două veacuri și își așteaptă cu bucurie și emoție oaspetele. Om și natură îngemănați în iubire, pioșenie.
Bardul simte o imperioasă nevoie să se întoarcă la nuc, de câte ori timpul îi permite. Aici își găsește liniștea, echilibrul, starea de bine, de reverie, emoțiile pure, nostalgia copilăriei.
Timpul secular al nucului și tempus breve al bardului se contopesc.
Întoarcerea la nucul amintirilor e un fel de transhumanță.
De la ora prânzului și până seara poetul contemplă măreția nucului.
Inițial sângele (metaforă) urcă (personificare) în frunze spre cer, dând strălucire “faianțelor” (metaforă) înaltului.
În continuare, vede cum lumina apusului se pierde în crengi “arzând” (personificare) ca un “colb de aur” dintre două veacuri.
Elementul auditiv aduce o notă de surprindere.
“Clinchetul nucilor verde” nu se aude decât în preajma pașilor cunoscuți. Numele poetului seamănă cu un “zbor în anotimpuri”, iar nevoia de întoarcere la arborele îndrăgit, chiar dacă e târzie, le încarcă amândurora bateriile.
Nucul simbolizează statornicie, perenitate, putere, atașament, vibrație, amintiri, nostalgie.
O parte a naturii desăvârșite creată de Dumnezeu se contopește cu natura umană prin iubire.
După o trecere în revistă a opiniilor despre poet și poezie, despre simbioza duioasă realizată în sufletul autorului, mă opresc la o componentă de anvergură a creației distinsului bard drăgășănean, și anume poezia filozofică.
În poemul Speranța binelui relativ (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) Al. Florin Țene, gânditor prin excelență, redă relația om, timp, spațiu.
Constată că pașii făcuți în timp ne înstrăinează de el, dar totodată, prin încărcarea cu “trăiri și istorii” și prin luptă cu obstacolele, omul se încarcă în timp. În inevitabilul raport om-timp, omul e temător de “judecata în care crede”.
Conform concepției biblice, la început a fost cuvântul, poetul afirmă: “Credeai în cuvânt, chiar înainte de a spera în tine”.
Timpii ce vin, constituie un infinit “incolor și inodor” pentru ființa umană, iar drumul ei este înfășurat în speranța binelui relativ.
Timpul poate fi închis sau deschis, raportat la ființa umană, înstrăinat, disipat, încărcat, în schimb drumul e pavat cu speranța binelui relativ.
Altă poezie din același eșantion filozofic este Sfârșitul, început perpetuu (Vol. Răbdarea pietrei, 2011). Credincios, poetul ni se confesează:
“Dumnezeu e sursa libertății mele”.
Bardul se identifică cu eul, și “arde”, respectiv se consumă în actul creației.
Sfârșitul și începutul sunt două emisfere ale întregului. “Poezia Doamnă, precum anotimpurile, pășește veșnic pe iarba primăverii”.
Așa cum timpul evoluează și se scurge în infinit, la fel și poezia devine repetitivă într-un timp evolutiv.
“Orice călătorie are un sfârșit,
Așa cum iarba se usucă toamna,
Ca primăvara să înverzească înzecit
Pe care să pășească Poezia Doamna”.
În Poemul postum (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) până și sfârșitul vieții, când “moartea ne ia la întâmplare”, e privit cu o aparte filozofie:
“O ultimă rimă și verbele cad pe spate”.
Câteodată poetul învinge moartea, o păcălește. În ciuda convingerii Doamnei în negru, care are certitudinea că “inima a murit”, această inimă continuă să pulseze în cartea postumă. Denotă imortalitatea poetului și a inimii sale, care este însăși poezia.
“Doar câteodată, unul dintre sute
De Doamna neagră crezând că a fost cosit,
Cade în cartea postumă scrisă pe tăcute,
Când inima mințise c-a murit”.
Foarte interesante considerații conține poemul În inimă, undeva… (Vol. Paznic la o pisică și un cățel, 2011).
În accepțiunea bardului, în inimă se află un loc, ce adăpostește un cântec. Dacă spațiul s-a umplut de cântece, locul e ocupat, purtătorul trece în neființă, timpul fiind tot mai greu, împovărător.
Și ca o ciclicitate, cântecele fug speriate, “într-un zbor circular și veșnic” și merg să se adăpostească în alte inimi.
În poemul Al doisprezecelea ceas (Vol. Contemporanul meu, Iisus!, 2012) maestrul constată că orele sunt plimbate de indicatoarele ceasului, pe un cadran mutat de cineva.
E un fel de dezordine, ca în mișcarea browniană, a acelui vinovat care “n-a știut să numere decât până în ceasul al doisprezecelea” (respectiv până în ultimul moment). Același irreparabile tempus…
Călcâiul vulnerabil al mării II (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012) aduce cu sine noi reflecții. Cu o bogată imaginație, consideră că există o scoică loială, care nu evadează din marea agitată, ci apără călcâiul apei, format din spumă de maluri.
Marea se teme de munte, de înălțimea și veșnicia lui, iar muntele se teme de adâncimea și hăul mării. Îmi pemit să adaug, că în istoria ciudată a timpului, munții au devenit adâncuri de mare, iar mările au secat adăpostind munții.
Ciudată ciclicitate! Adâncă filozofie!
Temător, Pontul Euxin se retrage în cochilia unei scoici.
În Mileniul își scrie istoria pe oglinda mării (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012) se realizează o radiografie a timpului, a mileniului. Se scriu “stânci de cuvinte pe apă, și la sud și la nord”.
O adevărată enciclopedie a timpului, pe pagini de apă, de infinit. Fiecare mileniu cu istoria lui!
După cum se vede, poetul și filozoful sunt de nedespărțit.
“Abia acum nevăzute albastre mâini
Scriu adevărul pe pagini de apă,
O enciclopedie la care latră niște câini,
Din care mileniul se mai adapă”.
În Cercul timpului nostru (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012), conform opiniei maestrului, oamenii sunt născuți pentru două lumi paralele “una cu o clipă mai înainte, cealaltă mai apoi” unite printr-un puzzle de schele.
Când va veni timpul, “invizibil și chiar mat”: “Furnica din trupul meu cară
Părți nevăzute din cer, lăsate pe pământ,
Să mai zidească o casă frumoasă și rară
În lungi versuri rostite prin CUVÂNT”.
Actul poetic e repetabil, iar cei înzestrați cu har îl vor perpetua pe pământ, prin cuvânt.
Marea e o plăcută sursă de inspirație pentru bard, prin fascinația ei. Ascultă fermecat cântecul apei, venit “din istorie” sau schimbările de tonalitate, când marea, lovită în călcâiul vulnerabil “mugește sub ape” (poemul Călcâiul vulnerabil al mării I/ Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012).
“Furtuna își cioplește chipul în soare,
Iar marea lovită în călcâi, mugește sub vapoare”.
Poemul Poetul și călugărița (Vol. Întoarcerea poetului, 2022) are conotații speciale.
Este de o profunzime specifică maestrului. Poezia și credința sunt daruri de la Dumnezeu. Scriitura are accente eminesciene. Cele două personaje prezintă tentă biblică. Poetul e heruvimul care “alunecă pe-o rază cu minuni” în chilia călugăriței. Aceasta este contemplativă, cufundată în rugăciuni.
Și dimineața și seara așteaptă ca “poetul din cer să răsară”… Dar fiecare rămâne în lumea sa, în universul său de vis, ori rugăciune, între cer și pământ.
În poemul Suma unei existențe (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) poetul trage o linie, încercând să facă bilanțul existențial. Adună nopțile cu visele și zilele cu speranțele, crezând că le va putea transporta dincolo (de Styx).
Din păcate, concluzia e sumbră, visele nu încap, iar speranțele au rămas aici, într-o filă de calendar.
Întrebare din cuvântul întrebare (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers. 2014) tratează o problemă pe care și-o pun toți filozofii, cu referire la existență.
“Mă întreb cât de adânc e lacul din cuvântul lac…
Și cât de cărunte cuvintele din Limba Română,
Cât adevăr există într-un răspuns”
Cursus rerum se desfășoară în sensul că o întrebare generează o altă întrebare.
“Din cuvânt mai iese pe-o cărare
O rădăcină căreia îi cresc înțelesuri
Spre o altă întrebare”
În Stăpân pe auz (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) se continuă reflecțiile. Deși Morfeu îl ademenește, poetul e stăpân pe auz, deoarece zeul îi întoarce auzul spre sine. Trăiește cu speranța că “la fântâna înțelepciunii unde auzurile își vor da mâna”, auzul se va întoarce spre cugetător.
Identitatea, visul absurdității (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) aduce noi cugetări.
Individul e considerat “un crepuscul, un electron liber”.
Omul iese din calea visurilor și cade în propria-i capcană. De ce? Ne aflăm într-o luptă cu propria umbră. Într-o vreme “de spațiu suptă”, observăm că am pierdut definitiv identitatea.
O interesantă abordare găsim și în poemul Drama nopții (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015).
Folosind personificarea ca figură de stil predominantă, ne prezintă imaginea nopții, care în accepțiunea sa se autodevorează. La prânz se hrănește cu stele, în timpul nopții își bea propria lumină. Deci noaptea trăiește prin autodevorare.
Infinitul ne salvează (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) cuprinde o abordare filozofică aparte.
Din vremuri ancestrale, oamenii s-au urcat precum cuburile, unul pe umărul celuilalt, spre a se înălța, încercând din veac în veac să descopere cerul. Nu au înțeles marele univers.
Au încercat să-l inventeze pe Dumnezeu, fără să-și dea seama, că Dumnezeu “era de mult acolo sus”. Dumnezeu nu are nevoie să fie inventat!
Ne naștem la întâmplare și murim pe rând. Neputința ne-o salvează infinitul.
În Platanii visează veșnicia (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015), poetul “înveșnicit” pe aleea parcului, îi admiră. Platanul și poetul visează, platanul veșnicia, pe când bardul alunecă “odată cu platanii spre trecut”.
“Platanii pe maluri abrupte de lacuri
Visează veșnicia cu capul de lut,
Pe când eu cu rădăcinile scoase din brazdă
Am alunecat odată cu ei spre trecut”
În poemul Platanul (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015) reapare adjectivul posesiv folosit și în poezia Nucul dintre două veacuri: platanul meu. E un fel de manifestare părintească, de atașament, conexiune.
Natura copleșitoare și ademenitoare îl determină pe poet să exclame:
“E un semizeu
Copacul din parcul clipelor tăcute”
Dragostea de neam, de strămoși, de istorie, de limbă, se manifestă pregnant în poemele bardului.
În Evadare din istorie (Vol. Emirate de gânduri,2013) își imaginează că dacul din Munții Orăștiei evadează, coborât pe sub pământ sarmisegetusian.
Dacul a evadat din istorie de dragul acestor locuri sfinte, adânc înfipte în inima istoriei românești.
Timpul, văzându-i chipul, l-a cioplit, “statuie în stâncă pe care se risipește luna”.
Ce este patria, mamă, în timp de epidemie? (Vol. Germinația cuvântului de sub zăpadă,2012) este un poem de-a dreptul impresionant. Asistăm la întrebarea repetitivă a poetului și la răspunsurile mamei. Astfel se constituie o definiție de suflet a patriei. Răspunsurile sunt surprinzătoare. Iată-le!
• “Eu trăgând la plug,
Taică-tău trudind la brazdă”- Se referă la muncile cotidiene din mediul rural.
• “E pâinea pe care nu o avem”- Este o aluzie la sărăcie.
• “Sunt președinții care ne amăgesc
C-un ciur de mălai
Să-i alegem de Paști”- Maestrul vizează promisiunile electorale neonorate.
• “Sunt cei de care îmi este teamă,
Umbra ce pe la colțuri ascultă”- Face referire la securitate.
• “E mormântul necunoscut al unchiului tău, mort pentru țară”- Se relevă sacrificiul suprem.
• “Este lacrima după casa de comuniști demolată” – E redată durerea în fața nedreptății.
• “Este ce vezi peste tot”- Respectiv ceea ce se întâmplă pretutindeni.
• “Este limba dulce ca mierea
Cu care minciuna ne-o spun
Într-un viitor promis și bun”- Aici devoalează minciuna politică plasată în dulce grai.
• “Spitalele în care mor oamenii
Coronavirus, o dramă
Patria e cu miros de mir,
Lumânări aprinse-n cimitir”- Simțim durerea pierderii celor dragi.
• “Ce este patria?”
“Oul?”
“Ce este…”
Oul este germenele din care izvorăște întrega manifestare. El simbolizează universul. Ideea că universul a fost plăsmuit dintr-un ou, se găsește în toate culturile. Oul este realitatea primordială ce conține semințele, ce vor da naștere numeroaselor viețuitoare. Deci oul, germene și continuitate.
Mihai Eminescu este o conștiință românească în eternitate, tezaurul poeziei naționale.
Într-o stare de beatitudine, în poemul Dor de Eminescu (Vol. Antologie de poezie românească, 2008) autorul exclamă:
“De-atât dor zăpezile cern poeme în brazdă…
Îmi este dor de Eminescu!”
În această stare de profundă exaltare față de Eminescu, diamantul poeziei noastre, sufletul lui Al. Florin Țene e mistuit de dor, precum ni se confesează.
“Construiesc din metafore cu migală palate
Și alături de el, cad iarăși în ispită”
Venerația pentru Limba Română se manifestă năvalnic în poezia Glorie Limbii Române pentru înțelepciunea ei.
După cum mărturisea Lucian Blaga, “Limba Română este întâiul mare poem al unui popor”.
Fănuș Neagu consideră că “Limba Română este actul meu de naștere, eu sunt ființa de sub măslinul ei, care rodește de 2000 de ani, dreptul meu e să-i țin dealul verde și bătut de soare și să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce țâșnesc din ea”.
Eruditului poet drăgășănean, Al. Florin Țene, îi este drag să viseze și să rostească cuvinte în Limba Română.
Figurile de stil folosite sunt fermecătoare, fascinante.
“Fiecare cuvânt un fagure
Ca mierea luminii în degetarul macilor,
Ca vârsta arborilor în cercuri,
În fiecare din ele trudește un străbun,
Veghează balada”
Prin glasul pâinii se strecoară ab initio și până la noi seva înțelepciunii tuturor neamurilor. Această sevă se va maifesta prin limba ce o vorbim.
“Când mănânc painea, urcă până la mine
Neamurile noastre toate
Seva înțelepciunii
Adusă până la noi
De limba ce o vorbesc”
Limba Română este sacră.
În fiecare cuvânt se ascunde “un oier și un tăran”.
În ea se simt: “gustul mierii, vânturile copacilor, mirosul câmpiilor”.
Cuvintele trec “din hrisoave în versuri eminesciene”.
Între patrie și Limba Română există o sfântă conexiune.
Așadar “Patria îmi este Limba ce o vorbesc
Pe care am supt-o de la mama
Cu ochii blânzi ca Miorița”.
Se detașează o afirmație de sublim patriotism. Dacă ia în palme un bulgăre de pământ, bardul simte oasele străbunilor încorporate.
Istoria, patria, limba, strămoșii sunt un corolar de patriotism transpus în versuri.
“Eminescu, cetatea Limbii Române
cu toate turnurile Carpaților
modelate de balade
În care își au adăpost
Decebalus per Scorilo, Mircea cel Bătrân,
Toți bărbații înmuguriți pe acest pământ”.
Mihai Eminescu este creatorul Limbii Române literare. Iată ce ne spune bardul: “Eminescu, planetă luminoasă
În jurul căreia gravitează astrele cuvintelor”.
Conclusiv, Domnia sa, Al. Florin Țene afirmă: “Patria îmi este Limba Română
În ea bobul de grâu germinează
Verbele poemelor eminesciene”.
Cine este Al. Florin Țene?
Un om, o flacără, o sclipire, un freamăt de aripi, germinația cuvântului, un catarg fâlfâind pe oceanul de esențe, un model pentru contemporani și viitorime.
Un om liniștit, așezat, blând, modest, iubitor de semeni, care nu cunoaște ce înseamnă ura, răutatea, competiția, care nu a ridicat niciodată glasul.
În schimb a ridicat poezia la nivelul unui glas de clopot ce scoate sunete înalte.
Domnia sa atinge cerul prin credință, pământul prin iubire și poezia prin suflet și identificare.
Nu scrie o poezie emfatică, ostentativă.
Se axează pe o poezie liniștită, senină, a esențelor, a unei gândiri pure.
Imaginația venerabilului bard e mai amplă decât compasul zborului, figurile de stil abundente și unice conferă versurilor o paletă a frumosului, conexiunea poezie-filozofie e miezul fierbinte al creației.
Poezia domnului Al. Florin Țene se detașează de stilul zburdalnic, săltăreț, țopăitor pe arpegiul rimelor, nu e o poezie păpădie, ci un adevărat edificiu literar, fiind profundă, filozofică, reliefată prin adâncimea gândului.
Așa cum se autodefinește, este “poetul esențelor tari/ ce sorb din apa lui Hristos”.
Domnia sa constituie patriotul animat de credință în Dumnezeu și valorile creștine, un biruitor al cuvântului pe care l-a șlefuit într-un creuzet special, un homo cogitans ce vibrează pe antenele timpului.
Deține în palmares o mulțime de premii și diplome obținute pe plan național și internațional, ceea ce atestă valoarea incontestabilă a maestrului.
Numele de Al. Florin Țene și opera sa sunt sinonime cu excelența în materie de poezie, poemele scrise vor înfrunta trecerea vremii, păstrându-și prospețimea, compasul gândirii, latura profund umană ce le animă.
Maestrul ne lasă o abundentă și valoroasă zestre literară, în care perfecțiunea se unește cu timpul întru nemurire.
Domnia sa reprezintă o verigă din cordonul de aur al personalităților naționale și universale.
AUTOR: Daniela Vasiloschi

Al.Florin ȚENE: Critica cronicarului literar se loveşte în fiecare clipă de metafizic

Spusele lui Baudelaire în urmă cu o sută de ani şi mai bine aflate în titlu îndeamnă criticii să-şi pună întrebarea: la ce-i bună critica? Dar la această dilemă răspunde indirect tot Baudelaire în „Curiozităţi estetice”, Editura Meridiane, Bucureştiu, 1971, p.11: ..ca să fie dreaptă, ca să-şi aibă adică propria ei raţiune de a fi, critica trebuie să fie părtinitoare, pasionată, politică, cu alte cuvinte făcută de pe o poziţie exclusivistă, dar o poziţie care să deschidă cele mai largi orizonturi“. Dar criticii de dinainte şi cei de acum nu cred că vor acorda credit acestor spuse. Însă noi simţim înglobat în aceste spuse marele adevăr al unei dialectici hermeneutice. O critică pasionată şi părtinitoare, cum se mai practică pe la noi, şi exclusivistă, este, în acelaşi timp, o critică inconsecventă, dar şi consecventă. Inconsecventă pentru motivul imobilităţii creatorului, neaşteptându-l cu o reţea întreagă de metode, ea va putea, în delină libertate, să-l renege pe cel pe care altădată l-a discutat cu tot entuziasmul, iar consecventă pentru aceleaşi motive, pentru că rămâne partizană şi pasionată. Această libertate şi sclavia ascultă mereu textul care, o precedă în absolut. La aceasta se adaugă deschiderea de orizonturi largi care este unica pedagogie critică posibilă. Toate acestea nu exclud rigoarea şi nu instaurează un imperiu al arbitrarului. Atâta timp cât condiţia amintită este o egalare a propriei raţiuni de a fi, adică a unei principiu de justiţie.Iar a fi echidistantă şi dreaptă în raport cu propriul ei criteriu de evaluare critică – până la un anumit nivel – este egal cu a fi adevărată. În general, fac o pledoarie pentru maleabilitatea criticii, ce se exprimă paradoxal, deoarece prin caracteristica ei secundă, critica are drept ispită extremă inconsecvenţa, în etape ale timpului diferite, iar prin caracterul său autoreflexiv ea riscă în orice clipă să-şi uite propria  natură şi să impună în loc să urmeze. Aceste caracteristici riscante se caracterizează prin: inconsecvenţa prin rigoare, aşa zis tehnică, schematismul prin starea sufletească ce exprimă libertatea prin reflexibilitate. Așa cum scria şi Leo Spitzer cercul hermeneutic se închide în personalitatea criticului, în capacitatea sa de a reacţiona în faţa operei, idealul criticii lui Jean Starobinski în Relaţia critică, tradusă de Alexandru George, este legat indisolubil de calitatea celui care citeşte, dar şi de echilibrul în el al facultăţii sensibile şi al celei reflexive. Tocmai analiza funcţionării acestei facultăţi echivalează cu o secţiune chirurgicală a actului lecturii în sine. Opera, considerată anterior lecturii pe care o facem, nu este decât un obiect inert, cu toate acestea, ne îngăduie să revenim la multiple semne obiective din care e alcătuit acest obiect, căci ştim că vom găsi în ele garanţia materială a ceea ce a fost, în momentul lecturii, senzaţia, emoţia noastră. Absolut nimic nu ne împiedică, ca dorind să înţelegem condiţiile în care s-a trezit sentimentul nostru, să ne întoarcem spre structurile obiective care le-au determinat. Pentru aceasta, trebuie să nu ne renegăm emoţia, ci mai degrabă să o punem în paranteze şi să tratăm ca pe nişte obiecte acest sistem de semne ale operei al căror farmec evocator l-am receptat până acum fără rezistenţă şi fără o replică reflexivă. Semnele acestea ne-au sedus, ele sunt purtătoare ale sensului care s-a realizat în noi. Însă, fără a respinge seducţia, fără a nega şi uita revelaţia primă a sensului, trebuie să căutăm să le înţelegem, să le ,,tematizăm“ pentru propria noastră gândire, şi nu putem face aceste lucruri, decât cu condiţia de a uni strâns sensul de substratul lui verbal, seducţia de baza ei formală. Însă, receptarea unei opera este diferită de la o epocă la alta .Deoarece există o mişcare secretă a cărţilor pe raftul bibliotecii. Ce într-o epocă istorică o operă este promovată de critică ca fiind foarte bună, în altă epocă poate fi considerată mediocră. Aceasta ţinând de schimbarea gustului cititorului şi al criticii, datorită evoluţiei societăţii şi a modului de percepţie. Există o relaţie între lectură şi critică, dintre critic şi cititor. În Estetica. Teoria formativităţii, lui Luigi Pareyson, Milano, 1966, p.41-47, se spune că ceea ce în vitro apare ca o succesiune între cititor (pradă emoţiei lecturii) şi critic (care aşază între paranteze această emoţie pentru a gândi asupra factorilor care au produs-o) poate fi adesea, în realitate, o simultaneitate de procese. Criticul translatează de la plăcerea lecturii la refelcţia asupra a ceea ce i-a produs-o (de fapt la un fel de neplăcere, în măsura în care emoţia iniţială este pusă între paranteze) într-o alternanţă care închide în sine cifra însăşi a lecturii 5 critice. Deoarece critical este în primul rand un cititor. Iar cititorul e un critic care citeşte pur şi simplu, fără un discernământ. Orice metodă critică este valabilă în rezultatele sale atâta vreme câtă vreme îşi menţine deschisă şansa inconsecvenţei faţă de propria metodă. După părerea mea, critica la fel ca orice fenomen viu, tinde spre diversificare. Când nu devine dogmă, programele critice emanate de această tendinţă îşi păstrează şansa înţelegerii şi a universalităţii demersului. Cu cât este mai personală, chiar inconsecventă, cu atât este mai universal, prin însăşi deschiderea sa. De multe ori mă întreb, la ce ne foloseşte critica? Aceasta dând socoteală despre texte, oglindă în care ele se văd, uneori deformatoare şi totuşi, prin paradox, reuşeşte să fie dreaptă numai în măsura în care este deformantă, lectură înainte de toate, critica este viaţa retrăită a operei. Opţiunea criticului nu ar trebui să fie dificilă. Un decalog posibil al unei bune critici, a asculta textul devine primul canon. Felul ascultării este metoda critică. Dar ascultarea în sine este aceeaşi şi în acelaşi timp mereu alta, substratul său nu poate înceta de a fi sensorial şi emoţional, personal deci. Libertatea de înţelegere este primul şi cel mai preţios bagaj al criticului. Fanaticul ultimei mode critice, de cele mai multe ori incoeretă, absconsă, tehnologizată, nu trebuie să influenţeze pe adevăratul critic, el trebuie să ştie să-şi păstreze şansa inconsecvenţei.         

                                                                                                Al.Florin Țene          

CULTURA – LUMINA DIN SUFLET: DUBLĂ LANSARE DE CARTE

28 septembrie 2024. O zi de toamnă frumoasă, când soarele arde ca vara, anotimp care își tot amână plecarea. În Iașul celor șapte coline, acolo unde fiecare ungher ascunde o părticică de cultură, a avut loc un eveniment deosebit: Dublă lansare de carte.

Manifestarea a fost organizată de Liga Scriitorilor Români – Filiala Iași și partenerii săi tradiționali, la Casa Cărții-Galeriile de Artă „Top Art”, în Cetatea culturii românești.

Deschiderea Cenaclului cultural-artistic a început cu intonarea Imnului Ligii Scriitorilor Români, după care președintele Filialei LSR Iași, scriitorul și jurnalistul Ilie Serediuc, a prezentat invitații: scriitori, oameni de cultură, iubitori de frumos, veniți și din alte județe și programul manifestării.

Fiindcă se apropie o zi specială, „1 octombrie – Ziua Persoanelor Vârstnice”, s-a început cu o conferință dedicată seniorilor – comori de înțelepciune, susținută de prof. Solo Rotenstain.

Noutățile editoriale au fost prezentate de Silvia Hodaș. Volumul „Eseu despre surzenie”, având ca autori pe Calistrat Robu, Romeo Romila și Mircea Țâmpău, invită și cititorii să răspundă la unele întrebări. Printr-un dialog surprinzător, Cititorul Anonim provoacă pe cei trei autori să caute răspunsuri, dar să și înțeleagă toate problemele lumii, mersul societății. Interesant eseu, te duce cu gândul la surzenia unora care nu înțeleg nimic din viață, nevrând să audă ceva. Surzenia fiind aici o metaforă. Surzenie și orbire când e vorba de valorile culturale. Tânărul poet, Buta Iulian, se face cunoscut prin volumele: „Roata imaginară a vieții” și „Dialog cu sufletul” ce cuprind poezii cu încărcătură emoțională deosebită. Ca de obicei, scriitoarea Maria Panciuc Bucătaru ne surprinde cu romanul „Bigamul” – o carte despre iubire, durere și necazuri, lupta și rezistența femeii pentru un scop, un ideal, pentru a-și ocroti familia.

Ilie Serediuc a prezentat volumele scriitoarei Mariana Bendou: „Moi je suis moi”, volum bilingv și „Cântec pentru Cabilia”, carte trilingvă (română, franceză și cabilă).

Cărțile lansate au fost: „Gânduri în amurg” – eseuri, povestiri, schițe satirico-umoristice, autor Silvia Hodaș și „Ucis de propriul vis” – roman polițist, autori prof. Silvia Hodaș și col. Constantin Vasilache. Acestea au fost prezentate de scriitorii Comandor Mihai Batog Bujeniță și Calistrat Robu, tot dânșii le-au și prefațat.

Scriitorul Mihai Batog-Bujeniță, președintele Asociației Literare „Păstorel” Iași, a spus printre altele: „Volumul «Gânduri în amurg» este scris cu lejeritate stilistică, având o frază echilibrată care nu se pierde în hățișurile cuvintelor risipite din abundență, fiind deci o lectură plăcută, plină de învățăminte, una din aceea care plimbându-te printre oameni, locuri amintiri și întâmplări te face părtaș la bucuria și generozitatea cu care autoarea îți oferă un regal de spiritualitate”.

Scriitorul Calistrat Robu, președintele Uniunii Creatorilor Profesioniști – Sucursala Iași, a vorbit despre cea de-a doua carte,Ucis de propriul vis”: „Romanul de investigații/ polițist semnat de Silvia Hodaș și Constantin Vasilache vine după un alt roman «Vocea conștiinței», care, de data acesta, se definește prin rafinament și o acțiune destul de susținută. […] Romanul captează în mod plăcut și în partea de cercetare a crimei, creând portrete și cum era în săptămâna patimilor, sătenii prin dialogul lor condimentează atmosfera”. Apoi au luat parte la dialog și alți scriitori. Angelica Manole, cu sensibilitatea specifică unui poet, a adăugat: „Cartea «Gânduri în amurg» este o adevărată poezie despre viață: eseul, proză scurtă și schiță umoristică formează o „corolă de minuni” adunate într-un volum de suflet. […] Uneori romantică, visătoare, alteori realistă, Silvia creionează personaje puternice, descrie locuri minunate, pe care ai vrea să le vizitezi și plângi cu ea lângă un mormânt proaspăt, sau râzi de hazul unor întâmplări neprevăzute. Din toate aceste lecturi înveți câte ceva: asta este și rostul lor. Iar concluzia finală este cel mai frumos îndemn al acestei scriitoare: «Învață să dăruiești clipe de fericire!» Doar un om cu sufletul-lumină poate să ne învețe acest îndemn!”

Scriitoarea Corina Matei Gherman, președintele Cercului de Literatură și Pictură al Cercului Militar Iași, a remarcat: „În literatură s-au mai scris romane de acest gen (polițiste) care au prins la cititorii împătimiți de lectură și nu numai […] e scris cu mână sigură, multă documentare. E prezentată și lumea satului cu accent pe păstrarea tradițiilor”. A dat citire unei epigrame, făcând aluzie la cei doi autori și titlurile cărților:

„Vasilache e ucis

Întâmplător de propriul vis,

Iar Silvia e în amurg

Cu gândurile care curg.”

Au citit din creațiile autorilor scriitorii: Anatolie Coșuleanu, Romeo Romila și Mihaela Săvuc, iar din creațiile proprii: Mihaela Berari, Maria Loghin, Calistrat Robu, Rodica Murgu.

A urmat cuvântul celor doi autori (frați) și au povestit cum a apărut această colaborare între un fost expert criminalist și o profesoară de limba franceză, cum a fost transpusă în cele două romane polițiste realitatea crudă a unor cazuri petrecute cu adevărat.

Momentul umoristic, ca de obicei, a fost susținut de umoristul Ioan Hodaș, aducând zâmbete și voie bună, catrenele și poeziile umoristice având o tematică de actualitate.

Cantautorul Adi Gegiuc a încântat cu chitara sa care a prins viață și cu vocea sensibilă ne-a plimbat prin ritmurile muzicii ce ne-a învăluit sufletul, interpretând piese muzicale îndrăgite.

Un miniconcert la instrumente și voce au susținut prof. Liliana Costea și grupul său de artiști: Justina Teodora Coșarca, Veniamin Coșarcă, Vasile Butnaru, Badiu Carol Robert. Melodiile au fost din toate genurile, mai moderne sau de altădată. Au încântat publicul!

Au fost acordate Diplome de Excelență, legitimații noilor membri LSR FINE și felicitați sărbătoriții lunii septembrie. A urmat sesiunea de autografe.

Au moderat evenimentul cu multă măiestrie: Ilie Serediuc și Mimi Rotariu.

Foto: Silvia Hodaș, Mihaela Săvuc

Silvia Hodaș, UZPR

Ionuț ȚENE: Prima atestare documentară a etnonimului ,,român” într-o cronică din secolul XIV. Români de la verbul ,,a rămâne”?

Istoria etnogenezei românești ține de durata lungă a istorie, cum ar spune istoricul francez Fernand Braudel, de un autentic „imobilism istoric”, de fapt de o „fermentație” etno-culturală ce a durat secole, din veacul IV până în veacul XII/XIII, când românii deja erau constituiți ca și popor cu limbă și valori religioase distincte față de migratori sau populațiile înconjurătoare. Despre această etiologie complicată s-au scris cărți numeroase și s-au emis teorii. Cei drept proto-românii sau stră-românii au navigat într-o durată istorică aproape imobilă, ca o pânză freatică specifică, ”subterană” care a ignorat secole istoria mobilă și dinamică a popoarelor migratoare sau a primelor state medievale. Acest anistoric sau imobilism istoric ”enigmatic” (apud Gh. Brătianu) i-a salvat pe strămoșii noștri de la dispariție în vâltoarea migrației și a războaielor de cucerire ale statelor medievale în ascensiune. Românii și-au spus de când au conștientizat că sunt un popor distinct, întotdeauna auto numindu-se ”români” sau ”rumâni”. La începutul evului mediu, bizantinii sau slavo-germanii le spuneau autohtonilor latinofoni ”valahi”, cu derivatele arhicunoscute din cronicile timpului – ”vlah”, ”voloh”, ”olah”, ”blachi” etc. La 980 împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul amintește de o populație din Balcani necunoscută până atunci: valahii. Etnonimul valah se repetă într-un hrisov din 1020 în favoarea episcopului din Akris (Ohrida) și în care se vorbește despre ”Valahii de prin toată Bulgaria”. Reiese de aici că populația de valahi era destul de numeroasă și trăia pe un spațiu geografic larg din arealul balcanic. De la început valahii au fost percepuți ca locuitori latinofoni, mai ales că toate populațiile barbare numeau pe celto-galo-romani ca ”volcae” și apoi pe identic pe locuitorii romanizați. Pentru greci „valah” a devenit similar cu ”păstor nomad”, iar la albanezi cu profesiunea de cioban. Valahii negri erau de la nord de Dunăre, iar cei albi de la sud de Dunăre, conform cronicilor medievale. Culorile s-au considerat, de altfel, sinonime cu punctele cardinale: alb la sud, negru la nord, albastru la vest, iar roșu la est. ”Punctele cardinale colorate” le-au preluat și turcii, Există în istoriografia noastră două teorii: una, că valahii sunt autohtoni în arealul balcanic, iar a doua paradigm, că valahii au venit prin transhumanță de la nord de Dunăre spre sud. Ani la rândul prin lecturile și cercetările efectuate consider că valahii sunt de aici, autohtoni din tot arealul balcanic și din întreg spațiul carpato-danubiano-pontic, care erau într-o perpetuă mișcare pastorală, valahii trăind alături de popoarele migratoare. În nordul Dunării, valahii negri au reușit apoi să șă-și întărească etnia și poziția, întemeind state românești medievale începând cu secolul XIII. La valahii sud-dunăreni noțiunile da bază ale credinței creștine sunt moștenite din limba latină. La sud de Dunăre, stăpânirea romană a fost mult mai îndelungată ca la nordul Dunării. Romanizarea valahilor sud-dunăreni a fost mai accentuată. De aceea împăratul erudit Constantin Porfirogenetul în lucrarea ”De administrando imperio”, făcând referiri cu ocazia cuceririi orașului Salona de către slavi în secolul VII face diferența între cetățenii imperiului bizantin, greci și populația romanofonă a regiunii, pe care o numește categoric, de cinci ori – ”romanoi”, precizând că aceștia se numesc ”romanoi pentru că au venit din Roma și poartă acest nume până astăzi (anul 945)”. (Neagu Djuvara, coord. – Cicerone Poghirc, Romanizarea lingvistică și culturală în Aromânii, istorie, limbă, destin, Ediția a II-a revizuită, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 14 – 21). Poporul autohton cu rădăcini traco-iliro-geto-daco-romane, numit valah de cronicile străine, s-a auto-numit întotdeauna ”români” sau ”rumâni”, care a devenit și denumirea unei categorii sociale de țărani. Valahii aveau conștiința propriei denumiri, de ”români”, prin filiația imperială romană.

Dar pentru prima dată într-un document occidental, în afara numelui de ”valah” apare etnonimul ”român”, nu de ”valah” într-un document de la începutul secolului XIV în Italia. Istoricul clujean Șerban Turcuș publica în anul 2000 un articol – document de excepție în care apărea pentru prima dată etnonimul ”român”. Articolul a devenit de referință pentru istoriografia românească și europeană subliniind recunoașterea internațională a etnonimului ”român” pe lângă cel uzual de ”valah” cu variantele sale diverse, care intraseră în circulația istoriografică bizantină și slavo-germană de la începutul evului mediu. Iată ce scria atunci istoricul clujean, care mi-a fost profesor la facultatea de istorie din Cluj-Napoca: ”Textul la care facem referire se găseşte la Biblioteca Apostolica Vaticana, manuscrisul Chigi M.V. 116, foile 63 retro – 105 retro şi a fost descoperit, după cum am mai precizat, de Patrick Gautier Dalche. Textul în cauză este o variantă a unui text de cronică universală copiat între 21 iulie şi 30 august 1394 de către un membru al unei mari familii florentine, Amaretto Mannelli. Manuscrisul Chigi M V 116 este o variantă în trei părţi. Ceea ce ne interesează pe noi este cea de-a doua parte, foile 65 verso – 72 retro, parte constituită dintr-o descriere a lumii, a cărei origine se pare că este toscană, ţinând seamă de particularităţile de limbă. Dacă anumite indicii ar sugera că sursa primară a alcătuirii acestei descrieri geografice ar putea fi datată la sfârşitul secolului al XIII-lea (precizări relative la faptul că locuitorii Livoniei sunt păgâni sau pomenirea coloniei genoveze de la Caffa în Ghazaria fondată pe la l 266), alte indicii sugerează ca dată a alcătuirii acestei descrieri un interval mai târziu, adică între 1313-1341. Mai concret, este indicat faptul că în Salmazia (Sarmaţia) domneşte un împărat „che ssi chiama l’Osbeccho”. Este vorba de Oshăg, hanul Hoardei de Aur, care a domnit între anii anterior amintiţi. Dacă luăm în considerare că în manuscris moartea împăratului Henric de Luxemburg – 1313, înmormântat în Domul din Pisa, este ultimul indiciu cronologic folosit de cronică într-un catalog al împăraţilor, putem conchide că întregul text a fost scris în zona anilor 1313-1314-1315.” (Lector universitar Șerban Turcuș, Prima mărturie străină despre etnonimul român (1314). în: „Cele Trei Crişuri … seria 3, anul 1, 2000, nr. 7 – 9, iulie-septembrie 2000, p. 2-14).

Despre folosirea prima dată a etnonimului în cronci medievale a scris și istoricul academician Ioan Aurel Pop, după studiul unui manuscris italian medieval din secolul XIV scos în lumina cercetării științifice de către istoricul sus-amintit Șerban Turcuș. ”Faptul că românii foloseau în Evul Mediu denumirea de rumân (român) pentru a se numi pe sine şi că exista dualitatea vlah-rumân/ român sunt realităţi menţionate.Astfel, o descriere a lumii, probabil de origine toscană (dintr-un manuscris de la Biblioteca Apostolica Vaticana, pusă recent în valoare pentru istoriografia română), spune că, în jurul anului 1314, în „provincia”1 numită Ungaria, care era reame (regat, structură politică), trăiau, în afară de unguri, şi românii: „In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e anno reame e sono paghani”.2 Prin urmare, autorul din Peninsula Italică ştia la începutul secolului al XIV-lea că cei pe care occidentalii îi numeau valahi se chemau pe sine români (rumeni), că aveau anumite structuri politice organizate (reame) şi că nu erau „creştini”, mai exact nu erau „creştini adevăraţi” sau catolici. Cu alte cuvinte erau „schismatici”. Mai sunt exemple în epocă, adesea din mediul franciscan, când credincioşii bizantini erau numiţi nu doar „schismatici”, ci şi „eretici” sau „păgâni”, nefiind plasaţi între „creştini”. Autorul textului ştie cumva, în mod vag şi mitic, despre cele două nume, din care face două „ramuri” sau „generaţii”, cam în genul în care apar aceste nume în legenda despre fraţii Roman şi Vlahata, eroii eponimi ai românilor. Aceeaşi dualitate de etnonime, de această dată în limba latină, se remarcă într-un cunoscut document al papei Clement la VI-lea, de la 1345, în care românii sunt chemaţi Olachi Romani. Aici, în redacţie papală, apar ambele nume (ca şi în exemplul anterior), şi cel de vlah (olah), dat de străini, şi cel de rumân, dar de românii înşişi.” (Acad. Ioan Aurel Pop – Discurs de recepţie. Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia, Academia Română, 2013. Vezi și Ş. Turcuş: Prima mărturie străină despre etnonimul „român” (1314), în „Cele trei Crişuri” (Oradea), seria a III-a, an I (2000), nr. 7-9 (iulie-septembrie), p. 6). Ioan Aurel Pop consideră cu acribia caractristică că documentul este ”o descriere a lumii, probabil de origine toscană (dintr-un manuscris de la Biblioteca Apostolica Vaticana, pusă recent în valoare pentru istoriografia română), spune că, în jurul anului 1314, în „provincia” numită Ungaria, care era reame (regat, structură politică), trăiau, în afară de unguri, şi românii : „In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e anno reame e sono paghani”. Prin urmare, autorul din Peninsula Italică ştia la începutul secolului al XIV-lea că cei pe care occidentalii îi numeau valahi se chemau pe sine români (rumeni), că aveau anumite structuri politice organizate (reame) şi că nu erau „creştini”, mai exact nu erau „creştini adevăraţi” sau catolici.” (ibidem). Astfel, cronică anonimă italiană publicată de Gautier Dalché pare a conține prima atestare a etnonimului ”rumeni”. Semnalată atât de Șerban Turcuș și după el de academicienii Ion Aurel Pop și Victor Spinei. Însă istoricul Dan Ungureanu într-un articol polemic, construit pe o teză preconceput negaționistă are o altă opinie constatând că atestarea e bazată pe o simplă eroare de transcriere a lui Gautier Dalché. Consultarea manuscrisului (Chigi M V 116) ne arată că e vorba de o simplă eroare de transcriere a cuvântului cumeni, cumani, scris cu г , litera c en potence, conform lui Dan Ungureanu (https://www.academia.edu/44472261/Prima_atestare_a_rom%C3%A2nilor_sub_numele_de_rom%C3%A2ni).

În volumul ”Națiune și europenitate. Studii istorice in honorem magistri Camilli Mureșanu”, Editura Academiei Române, București, 2007, acad. Victor Spinei are publicat un articol exhustiv despre acest etnonim de ”român” apărut într-o cronică occidentală la începutul secolului XIV. ”Românii în cronica atribuită lui Amaretto Mannelli”, iar la la pag. 19-22 face următoarele precizări: ”Despre „provincia Ungaria” cronica toscană face precizarea că avea calitatea de regat şi că era locuită de mai multe neamuri, dintre care o parte creştini, o altă parte, alcătuită din români (bracchi), fiind păgîni: La VII Provincia Ungheria, e anche ha Reame, e sono molta gente, non vha contadi grandi; confina colla Magna dall una parte; dall una parte sono Cristiani, e avvi comuni, e bracchi, che sono due grandi generazioni, e hanno Reame, e sono Pagani. A VII-a provincie este Ungaria, care este totodată regat, deține multe neamuri, nu are ogoare întinse; se mărgineşte cu Germania Intr-o parte; intr-o altă parte sunt creştinii; [există] strămoşi comuni şi vlahii, care sunt două rase mari şi au regat şi sunt păgîni”). Față de paragraful asupra „provinciei Ungaria” din rnanuscrisul păstrat la Biblioteca Apostolica Vaticana, reprodus mai sus, textul din Cronichetta conţine cîteva deosebiri, dintre care unele majore. În primul rînd s-a operat eliminarea etnonimului Rumeni, vreme ce, în loc de Valacchi, s-a adoptat forma bracchi, redată fără majusculă. Totodată, s-a înlăturat și precizarea potrivit căreia populația creștină din regat a fost alcătuită din unguri (Vngheri). Chiar dacă a renunțat la Rumeni, copistul a menținut aprecierea che sono due grandi generazioni, dar sesizând că numeralul due rămâne nemotivat, a adăugat înainte de bracchi apelativul avvi comuni, ceea ce nu salvează totuși logica propoziției. Dacă omiterea etnonimului Vngheri ar putea datora unei neatenții a copistului suprimarea lui Rumeni a reprezentat foarte probabil un gest premeditat, întrucît acesta nu numai că nu i-a perceput sensul exact, ci, mai mult, 1-a considerat o intruziune. După cum se ştie, pînă în epoca modernă maniera de autodesemnare a românilor a rămas foarte puțin cunoscută popoarelor cu care aceştia nu coabitau sau cu care nu se invecinau in mod direct. astfel că procedura copistului din Toscana nu este de natură să surprindă. Substituirea lui Valacchi cu bracchi a constituit, de asemenea, un act conştient cel care a comis-o realizînd indubitabil sinonimia celor două etnonime, ambele de altfel, in uz in cronistica peninsulară medievală. Forma Bracchi a fost folosită de Giovanni Villani….” (vezi și V. Spinei, Românii și marea invazie mongolă în lucrările cronicarilor florentini din prima jumătate a secolului al XIV-lea, în volumul Închinare lui Petre S. Năsturel la 80 de ani (2003) p. 189-203). Obsesia aproape compulsivă a lui Dan Ungureanu privind confuzia copiștilor din manuscrisul medieval, care face din litera ”c” un ”r” explicându-se astfel folosirea din greșeală a etnonimului ”ruman” (roman) ține mai degrabă de tezism și ideologie decât de știință. E interesant cum adepții demitizării istoriei românilor identifică mereu subterfugii ideologizante de a destructura teoriei continuității daco-romane. Întotdeauna numai la cronicile despre continuitatea și identitatea românilor în acest spațiu geografic, dovezile au fost greșite de copiști în manuscrise? Ubliniez că ”rumeni și valachi” sunt păgâni numiți în sens religios – schismatici, adică nu erau catolici, ci ortodocși. Era o practică medievală curentă pe care Dan Ungureanu pare că nu vrea să o observe.

Un răspuns la această controversă poate veni și din literatură, nu numai dinspre istoriografie. Romancierul albanez de origine aromână Thanas Medi, care este considerat de critica de specialitate, cel mai mare scriitor din Albania după Ismail Kadare, a scris un roman excepțional despre arhetipul ciobanilor valahi din Balcani: ”Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba” (Ed. Eikon, București, 2020). În roman, autorul clarifică lucrurile privind denumirea autentică a vlahilor. Scriitorul s-a născut și a trăit în mijlocul unui spațiu pastoral dedicat transhumanței, al valahilor sau aromânilor din Albania. Scriitorul ne spune argumentat că întotdeauna ciobanii valahi și-au spus sieși ”illo tempore”, doar ”rămâni” sau ”români”. Valahi le spuneau doar popoarele și cronicile străine. Chiar denumirea de ”aromân” dată de scriitorii și cronicile secolelor XVIII și XIX pentru această populație latinofonă din Balcani, nu înseamnă că acești păstori își spuneau ”aromâni”, ci pur și simplu ”rămâni”, ”rumâni” sau ”români.” Până la urmă termenul ”român” provine de la ”roman”, așa cum susține istoriografia română de la Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir și Școala Ardeleană încoace, ca urmași ai unei populații autohtone latinofone ce a luat numele ocupantului, în speță ale cetățenilor imperiului roman. În arealul carpato-danubiano-pontic au venit, așa cum spunea Eutropiu, populații din toată lumea română, după cucerirea traiană, deci nu doar din peninsula italică, ci dimpotrivă mai ales din Orient și partea răsăriteană a imperiului. Erau cetățeni romani, dar de etnii diferite, greci, sirieni, parți, din Africa de nord etc. Acești coloniști din populații diverse acasă posibil să fi vorbit mai degrabă limba maternă, nu latina. Lingvistic numele pe care și-l dădeau valahii din Balcani, conform lui Thanas Medi era „rămâni”. Ar putea fi o extracție din verbul ”a rămâne”, adică autohtonii traco-iliro-geto-romani care spuneau la plural ”rămânem” sau la singular ”rămân” celor care veneau din toate colțurile Asiei să ceară vorba poetului ”pământ și apă”. Verbul ”a rămâne” provine etimologic din latinescul ”remanere”. Deci este tot o rădăcină lingvistică latină. Deci ”rămân”, ”rumân” sau ”român” e posibil să provină și de la alt extract lingvistic, nu numai din mândria juridică a cetățeniei romane: Civis romanum sum. Sigur este o ipoteză greu de probat, dar se pliază perfect pe încăpăținarea autohtonilor de a rămâne în acest spațiu balcanic imens din Acarnania – Pind până în Carpații Păduroși sau din Panonia până dincolo de Bug, localnici care și-au spus întotdeauna: ”români”.

Ionuț Țene

CÂND DEPARTELE ESTE MEREU APROAPE – In memoriam poeta Mariana Gurza

In memoriam poeta Mariana Gurza

2.10.1955 – 26.03.2021

CÂND DEPARTELE ESTE MEREU APROAPE

Cu toții ne amintim cu mult drag și adâncă durere în suflet de poeta şi eseista creştină, Mariana Gurza și de scrierile sale. Pentru aducere aminte, voi face câteva referiri cu privire la volumul cu un titlu extrem de sugestiv: „Apropieri : Mariana Gurza – pelerinaj prin idee, gând şi suflet”. În această carte Mariana Gurza întreprinde un pelerinaj viu prin cuvânt, gând şi suflet, astfel apropiindu-se de Dumnezeu şi de semeni, regăsindu-se pe sine şi înţelegând adevărata esenţă a vieţii.

Dacă aş dori să găsesc un motto pentru această publicaţie, cred că dintr-o infinitate, cel mai potrivit ar fi „Dăruind, vei dobândi” (N. Steinhartd). Poeta a oferit multe, însă fiind vorba de o carte, un exemplu elocvent este acela de a se apleca cu seriozitate şi meticulozitate asupra unor cărţi spre lectură, dar şi cu dorinţa împlinită de a scrie despre ele şi autorii lor. A făcut aprecieri pertinente, echidistante, i-a încurajat pe mulţi, debutanţi ori nu, lucru învăţat de la regretatul Artur Silvestri, despre care mărturisea că i-a fost mentor

În cele trei capitole (I. Reflecţii de cititor, II. Reflecţii critice şi III. Interviu…), eroul principal este Mariana Gurza, iar cartea încearcă să prezinte multe din faţetele creaţiei sale, dar şi ca Om. Din această perspectivă încercăm să desprindem, să aflăm trăsături, calităţi ale personalităţii sale prin ceea ce a scris, dar şi prin prisma altor scriitori, intelectuali, cu vocaţie nobilă, grăitoare și cu renume în cultura română: George Anca, Adrian Dinu Rachieru, Eleonora Schipor, Boris David alias Daris Basarab Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, Constantin Enianu, Mugurel Puşcaş, Dacina Dan, Octavian Curpaş, Anatol Covali, Camelia Cristea, Dorina Stoica, Teo Cabel (Cabel Ştefan Teodor), Ilie Motrescu, Cecilia Bănica-Pal, Ioan Miclău, Veronica Blaj, Eugen Emeric Chvala, Maria Rugină, Mariana Corcoveanu Ivaniuc, Hedir Al-Chalabi, Ben Todică, Aurel Turcuş, Constantin Pădure, Iulian Neculcea, Catinca Agache, Anton Naghiu, Mariana Strungă, Cristina Mihai, Ovidiu Vasile, Alin Cucuruzan…

Cu pioşenie şi-a îndrepţat ochiul inimii spre personalităţi de marcă ale spiritualităţii româneşti: părintele Adrian Făgeţeanu, părintele Justin Pârvu, pr. dr. Ioan Bude, pr. Ioan Megheleş, Aspazia Oţel Petrescu, (Cu Hristos în celulă), aceştia şi mulţi alţii care ocupau un loc aparte în sufletul poetei.

În aceeaşi măsură au scris despre Mariana şi creaţia sa: George Anca, Dumitru Mnerie, Aspazia Oţel Petrescu, Vasilica Grigoraş, Valentina Teclici, Dorina Stoica, Hedir Al-Chalabi, Veronica Balaj, Adrian Dinu Rachieru, Maria Rugină…

Cititorul va recunoaşte în „Apropieri…” o reală şi bogată sursă de informare despre Mariana Gurza, dar şi despre ceilalţi semnatari ai cronicilor, eseurilor şi prezentărilor. Prin mărturiile sale cu privire la autori şi cărţile lor, poeta şi-a conturat propriul portret scriitoricesc şi uman în cea mai pură concentraţie. Prin oameni ca Mariana Gurza putem ajunge la România profundă, (ar zice Dan Puric) şi sunt de acord cu el. Nu ne-am întâlnit niciodată face to face, însă din clipa în care i-am auzit prima oară vocea, am simţit că este „omul frumos”: (George Anca – „Frumoasa doamnă întru Dumnezeu şi umbră”, Aspazia Oţel Petrescu – „Frumoasa mea Bucovină”, Vasilica Grigoraş – „Poeta cu suflet de înger…”) În odaia intimă a creaţiei sale s-a simțit legată de cuvânt, vers or proză prin aţa cernelii harului divin.

Această apariţie editorială a Marianei Gurza este o monografie de autor scrisă altfel, o abordare pe multiple planuri, privite din unghiuri de vedere diferite. Scopul lucrării este acela de prezentare şi nu de interpretare. A lăsat la latitudinea cititorului să descopere criteriile şi normele de individulalizare, singularizare a poetei, într-un context relaţional de excepţie cu ceilalţi colegi de condei.

Mariana Gurza s-a plasat în parcursul său creativ pe aripi de timp, într-un zbor continuu, nisipul din clepsidra creaţiei vădind o adevărată evoluţie. Esenţa acestui demers a fost progresul autoarei pe drumul scriiturii, dar şi pe plan spiritual. George Anca menţionează: „Astfel de scrieri nu ţintesc neapărat literatura, cât spiritualitatea ancestrală. Se tinde ideal spre logodirea rugăciunii cu poetica”.

Metoda de întocmire a volumului este o admirabilă lecţie de dăruire, inteligenţă, discernământ, liberă de constrângeri. Cartea este echilibrată ca formă şi conţinut, de un mare calibru intelectual şi impune respect prin tot ceea ce oferă. Stilul scrierii Marianei este curat şi simplu, dar nu facil. Simţul incredibil al limbii este uşor de remarcat. Unele aspecte ale scrisului său, sau ale vieţii sale sunt doar menţionate, altele aprofundate, însă oricum sunt tratate, ele stârnesc interesul cititorului pentru lectură ori, de ce nu, pentru luare aminte.

În cartea Marianei Gurza nu întâlnim o lume poleită, care sclipeşte asemenea florilor roz de cireş primăvara, ci lumea reală cu umbre şi lumini, cu dureri şi bucurii. Acest lucru se explică prin însăşi viaţa poetei şi a familiei sale, cântată ori descrisă în poezie şi proză. De aici putem descoperi relaţia biunivocă între timp şi societatea umană în continuă mişcare, spre bine sau rău!? Greu de spus uneori.

Este o lucrare de sinteză şi de analiză fără a face judecăţi de valoare. Coerent alcătuită în ansamblu şi în detaliu pe problematici literare şi spirituale mai mult decât interesante, ca într-un puzzle se prezintă fiecare piesă a imaginii de ansamblu, toate actele dintr-un „dosar – credinţă”, redactate cu sufletul şi cu mintea tuturor semnatarilor ca răspuns la sentimentul de empatie şi dăruire al autoarei.

Scrisul Marianei este fin şi armonios, însă robust şi durabil – exprimă o anumită stare, un clocot lăuntric, în care primează dorinţa de a dărui. Volumul „Apropieri…” este un album personal, fiecare tablou este realizat cu penelul potrivit, trainic, dar şi cu pana inimii. Nimic nu este forţat, nimic de complezenţă sau curtoazie. Este o istorie a omului interior într-o expunere deloc cosmetizată, ci dimpotrivă cu argumente de fond; este un potofoliu bogat, cu texte documentate, interesante devenind o bogată sursă de informare pentru o cercetare biobibliografică.

A crezut în oameni, deşi a suferit din cauza unora. Nu a spus doar jumătăţi de adevăr, ci adevărul întreg. Modul ei de a fi era o „plantă de leac” din templul naturii umane ale cărei infuzii (sentimente şi gânduri bune) ajungeau întotdeauna la ţintă. Aşa cum la chinezi „ceaiul este starea inimii”, la Mariana, vorba bună era starea inimii sale, iar darul cel mai de preţ era acela de a simţi starea aproapelui.

Se spunea că poeta Mariana Gurza „cocheta cu nemurirea”, crezând cu toții că unui asemenea OM, nimic rău nu-i se poate întâmpla. Din păcate, timpul a fost neiertător cu prietena noastră și scriitoarea Mariana Gurza. Nu ne-a rămas decât să comunicăm și să ne arătăm dragostea, aprecierea și prețuirea prin cuvânt, gând şi suflet. Acest lucru, deoarece atitudinea pioasă în fața lui Dumnezeu și comportamentul demn în fața lumii și a semenilor o fac nemuritoare în lirica românească și în inima celor care i-au fost și cărora le-a fost aproape.

Dumnezeu s-o odihnească de-a dreapta Sa!

OPERA MARIANEI GURZA

Volume de autor: Paradox sentimental, poeme, Ed. Augusta, Timișoara, 1998; Gânduri nocturne, poeme, Ed. Augusta, Timișoara, 1999; Nevoia de a sfida tăcerea, poeme, Ed. Augusta, Timișoara, 2000; Lumini și Umbre, poeme, Ed. Augusta, Timișoara, 2001; Lacrima iubirii – poeme, Ed. Artpress, Timișoara, 2003; Ultimul strigăt, poeme, Ed. Eubeea, Timișoara, 2006; Șoapte gândite, poeme, Ed. Atticea, Timișoara, 2006; Vasile Plăvan: Boabe de lacrimi, ediție îngrijită de Mariana Gurza, Ed. Carpathia Press, 2007; Petru Ciobanu, un iubitor de neam, memorialistică, Timișoara, 2007; Destine umbrite, eseuri, Editura Atticea, 2008; Pe urmele lui Zenon /On Zeno’s footsteps, poeme, volum bilingv, Timișoara, Editura Timpolis, 2012, traducerea prof. univ. dr. George Anca; Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei – restituiri, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ Ioan Slavici și Eurostampa, Timișoara, 2013, consilier editorial: prof.univ.dr. Dumitru Mnerie.

Antologii și volume colective: Poeme Hai-Hui, o antologie de poezie, Editura Grinta&Singur, 2012; Antologia ASLRQ 2015, volum editat de Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec; Poetical Bridges – Poduri lirice, antologie bilingvă, româno-engleză, apărută în anul 2016, Editura Scripta manent din Napier, Noua Zeelandă, editor și translator Valentina Teculici; Al cincilea patriarh, Editura Intermundus, 2007; Înțeleptul din America, Editura Intermundus, 2008; Mărturisirea de credință literară, Editura Carpathia Press & Production, 2008; In memoriam: Artur Silvestri, Mărturii tulburătoare, Editura Carpathia Press, 2009; Promovarea valorilor culturale românești în contextul globalizării, Editura PIM, Iași, 2009, Coordonatori: prof. Elena Anușca-Doglan, prof. Cristian Anușca-Doglan; Pro Memoria: Artur Silvestri- Asa cum l-am cunoscut, Editura Carpathia, 2010; Părintele Adrian Făgețeanu și crucea Rugului Aprins, Omagiu la un secol de la nașterea sa, ediție îngrijită de Andrei Dirlau, Editura Lumea credinței, 2012; Poetical Bridges – Poduri lirice, ediție bilingvă (engleză-română), translated and Edited by Valentina Teclici, 2017, Editura Scripta manent din Napier, Noua Zeelandă și tipărită la PIM, Iași, România, 2016; Mariana Gurza – Apropieri pelerinaj prin idee, gând și suflet, Ed. Mușatinia 2017; Dumnezeu și umbră – God and shadow, versuri (română-engleză), Editura Singur, Colecția Scrisul de azi, 2016; Icoane vii, Ed. Mușatinia 2020.Vasilica Grigoras

Mioara HUSUSAN

Municipiul Drăgășani, centru de cultură de importanță națională, locul unde s-a scris istoria contemporană a jurnalismului românesc

Nu întâmplător a fost ales muncipiul Drăgășani loc pentru desfășurarea întâlnirii conducerii Uniunii Ziariștilor Profesioniști cu filialele din sudul țării noastre și membrii acestora. Președintele UZPR, Sorin Stanciu, sunt sigur, că în activitatea sa îndelungată de jurnalist cunoștea istoria culturii din orașul de la poalele dealului Viilor și Olt.

În cadrul promisiunii luate de președintele UZPR de a întări legătura conducerii UZPR cu filialele, ,,președintele Sorin Stanciu, însoțit de vicepreședinții Dan Constantin, Claudius Dociu, Emil Stanciu, precum și de secretarul general Mădălina Corina Diaconu, s-au întâlnit, la Drăgășani, cu șefi de filială și membri ai UZPR din zona Olteniei – Vâlcea, Olt, Dolj, Argeș, Caraș-Severin.
În atmosfera de colegialitate care a marcat toate întâlnirile pe care președintele UZPR le-a avut până acum cu reprezentanții Uniunii din teritoriu, evenimentul a avut o componentă profesională cu două repere majore – activitatea UZPR și elementele care o definesc ca organizație de utiliate publică prin toate preocupările și activitățile membrilor, și, pe de altă parte, evoluția presei în ansamblu, privită din perspectiva celor care și-au făcut din jurnalismul profesionist un crez și o vocație.
În cuvântul său, președintele Sorin Stanciu a punctat importanța pe care o au filialele și implicarea membrilor în tot ceea ce înseamnă forța și prestigiul organizației. De asemenea, a mulțumit autorităților locale pentru atenția pe care o acordă activității filialelor UZPR, relația dintre aceste entități publice fiind de natură să îmbunătățească viața comunităților și să întărească legăturile dintre oameni”(Roxana Istudor). La această întâlnire a participat și noul primar ales al Drăgășanului, Costinel Stoica.

În acest context, pentru a se cunoaște istoria culturală a municipiului Drăgășaini, unde s-a ținut această importantă întâlnire, sub semnul,”Suntel egali cu toții ”, mă simt obligat să redau un fragment din cartea mea ”Personalitățile din Drăgășani – borne de hotar ale culturii române”, apărută la Ediura Napoca Star, cu scopul ca această istorie a orașului meu natal, să fie cunosctă de toți colegi noștri.

Așezat în dreapta Oltului, botezat de romani Alutus, municipiul Drăgășani, care a fost castru roman Rusidava, localitate ce s-a aflat pe unul din drumurile romane care făcea legătura între castrul roman Sucidava (Celei – județul Olt), castrul roman Rusidava în raza municipiului de azi, castrul roman Arutela (Călimănești – județul Vâlcea)și continua cătreTransilvania. Acest drumși traseulsău este atestat de Tabula Pentingeriana (hartă romană).Mai târziu această localitate, a devenit, de-a lungul vremurilor, „Podgoria Voievodală a Banilor Oltenilor”, cum specifică scriitorul Teodor Barbu în volumul „Drăgășani între legendă și adevăr” (Editura Kitco, 2014). Numele acestei localități este consemnat, pentru prima oară, în hrisovul din 7 iunie 1535, scris în limba slavonă, din timpul voievodului Vlad Vintilă din localitatea Slatina. Pot spune că autorul acestui hrisov, care întărea dregătorului Fârtat Pârcălabul că satul Drăgășani este „vechie și dreaptă ocină „(cu drept de moștenire), a fost primul scriitor de pe meleagurile Drăgășanului. Chiar dacă, Drăgășanu apare ca târg, în lucrarea lui De Bauer „Memorii istorice și geografice pentru Valachia”, apărută la Frankfurt în anul 1778, în care se spune că Drăgășani (Tregoschan, ortografiat așa de autor) este „un sat cu o casă episcopală și cu o curte boierească, o biserică, vii, un târg și o trecere peste Olt”, putem considera că și De Bauer este un scriitor drăgășenean. Multe discuții și studii au fost publicate, de-a lungul veacurilor, despre etimologia denumirii de Drăgășani, fapt ce mă îndreptățește că toți acei etimologi, istorici și cronicari, să-i consider ca fiind scriitori drăgășeneni, aflând că mulți dintre aceștia au vizitat localitatea de pe malul drept al Oltului. Marin Popescu din Nemoiu,sat din cadrul comunei Amărăști, la distanța de 17 kilometri de Drăgășani, decedat în anul 1945, specialist în istoria locală și al scrierilor vechi, scria despre o legendă că denumirea de Drăgășani vine de la o femeie de peste Dunăre, fugită din A | 93 | calea turcilor, stabilită pe aceste meleaguri care au căpătat numele acestei femei. Un altscriitor, Victor Mihăescu, profesorla liceul din Drăgășani, (ce mi-a fost profesor de limba și literatura română),scria într-o poezie inspirată, denumită „Micromonografie lirică „că numele localității vine, așa cum se păstrează într-o legendă, de la crâșmărița „Șani”, o frumoasă femeie văzută prin aburii alcoolului: „Osteniți de drum, în cale, Poposeau la crâșma ei Și la vorbe cu temei Curgea vinul în pocale Șani, Șani, dragă Șani Toarnă vin, toarnă pelin Să mai uit al vieții chin Șisă-mi cânte lăutarii!” Și de-atunci legenda spune, Are Drăgășani un nume. Nu se pot uita amintirile de pe front ale generalului în rezervă Buterez Marin, eroul Jandarmeriei române, texte scrise cu acuratețe și realism. Dar, mult mai înainte, în pomelnicul bisericii din Drăgășani, ctitorită prin anul 1793, document scris de Dionisie Ecleziastul, se specifică numărul negustorilor locali, este un fel de articol iar autorul fiind primul jurnalist local. La fel pot spune și despre Constantin Isărescu, tatăl actualului guvernator al Bănci Naționale, autor a unei cărți de memorialistică despre al doilea război mondial la care a participat. Un anonim drăgășenean a tipărit la București în anul 1883 cartea „Goana după instrucțiune a domnului Dimitrie Simulescu „în care sunt dezvăluite încercările subtilizării unorsume de bani necesari construirii unei școli. În jurul atelierului tipografic din anul 1908, înființat de doi asociați; I. Adămoiu și Nae Ionescu, alături fiind un atelier de legătorie înființat de negustorul librar I. Adămoiu, originar de pe meleagurile Muscelului, s-au strâns un grup de publiciști care publicau broșuri și | 94 | diferite gazete care cuprindeau articole despre evenimente din Drăgășani și satele limitrofe. După Marea Unire apare în Drăgășani Tipografia lui Dionisie Curecheanu, aflată pe strada Decebal. Aici se lucra cu omașină tipBoston, apoi peste câțiva ani, în 1924,Curecheanu cumpără o mașină de tipărit plană și în 1932-1933 mai cumpără o mașină de tipărit ziare, bineînțeles acționată manual. Așa cum ne informează istoricul literar Teodor Barbu în lucrarea sa „Drăgășani între legendă și adevăr-pagini de istorie culturală”, primul autor de carte din Drăgășani, tipărită în tipografia lui Adămoiu, a fost un moșier de peste Olt, din comuna Câmpul Mare nu departe de orașul podgoriilor, pe nume Tache Gazan care a publicat multe cărți. Astăzi se păstrează de la el 17 cărți, în depozitul legal al Bibliotecii Academiei Române. Spre cinstea celor care le-au păstrat, la Drăgășani se mai găsesc cinci cărțisemnate de acesta: „Între ore de nelucru și urât una-alta-1909”, „Lingușitorii” apărută în 1910”, „În ore de nelucru, în ore de urât”, „Prăpădul lumii prin strigoi”, „Ultima pagină din viața unui om”, apărute în anul 1911; „În ore de nelucru, în ore de urât” și „La ce bun oare”, tipărite în anul 1912. Autorul se destăinuie că este adeptul „artei pentru artă”. Mai multe amănunte despre acest autor au fost publicate de avocatul și istoricul literar Ion C. Vasile (tata fostului prim ministru Radu Vasile, coleg de clasă cu autorul acestui articol), având informații de la învățătorul Ion Marinescu din Verguleasa de peste Olt, care prin anul 1970 spunea că-l ține minte pe Gazan, care se pare că era albanez sau grec, naturalizat, decedând la onorabila vârstă de 90 de ani. În 1907 acesta îi dedică o broșură lui I.L. Caragiale, tipărită la Rm. Vâlcea și intitulată metaforic „Disecarea dramaturgului I.L. Caragiale” căruia îi făcea un proces de conștiință în urma răscoalei țărănești din 1907. În urma acestei publicații folcloristul Teodor Bălășel, preot din Dobrușa,sat limitrof Drăgășanului, prieten cu Tudor Arghezi, îi dă o replică lui Gaza, urmare ideilor dezvoltate în broșura „Observațiuni”, apărută la Rm. Vâlcea în anul răscoalei. În 1909 C. Popescu-Călina tipărește la o tipografie drăgășeneană „Școala face omul și altoiul pomul pom”, iar în perioada anilor 1914-1919 apare organul de presă al partidului liberal „Gazeta Drăgășanilor”, găzduind | 95 | în paginile ei numeroși publiciști, printre care fostul primar Mișu Mihalescu, viitorul naș al scriitorului Gib I. Mihăescu, personaj în romanul meu „La braț cu Andromeda”. Inginerul hotarnic, publicist și el, pe nume Mihail C. Lazaru, venit de prin Teleorman, publică o serie de cărți cadastrale a unor proprietăți din Drăgășani, iar dirigintele Școlii de meserii, Ion Găvănescu tipărește lucrări cu caracter pedagogic, cărți apărute până în 1921, în timp ce Gheorghe M. Bălășoiu, publică în perioada anilor 1913-1925, la tipografia din Drăgășani, două plachete de versuri cu poezii despre război și amintind de Marea Unire. În 1922, după evenimentele epocale, care au marcat istoria neamului românesc, preotulși publicistul Teodor Bălășel publică broșura „Ion C. Brătianu” ce includea în corpus cuvântarea rostită în piața orașului, la 29 mai 1921, de marele om politic, când se dezvelea bustul în marmură al omului politic care a contribuit magistral la făurirea statului unitar RomâniaMare.Bust care a fost demolat de regimul comunist-criminal. În această perioadă scriitorul Gib I. Mihăescu, născut la Drăgășani, locuind în orașul podgoriilor, publică majoritatea cărților sale, la diferite edituri din țară: 1930 – Brațul Andromedei, 1933 – Rusoaica, 1933 – Femeia de ciocolată, 1934 – Zilele și nopțile unui student întârziat, 1935 – Donna Alba, 1928 – Grandiflora, 1929 – Vedenia, 1925 – Visul, și i se joacă la Teatru Național în 1928: Pavilionul cu umbre. În perioada lui Gib I. Mihăescu orașul Drăgășani a fost vizitat de numeroși scriitori din Craiova, București și alte localități. Radu Gyr, Cezar Petrescu, Radu Bardeș, Nicolae Milcu, N.I. Herescu, Traian Păunescu-Ulmu, Ion Horia Rădulescu, C.S. Nicolaescu-Plopșor, Zaharia Stancu etc. Locuitor temporar în urbea Drăgășani, D.A. Gheorghiu, care a fost șeful uzinei electrice de lângă calea ferată, tipărește lucrarea „Din articolele mele publicate în diferite cotidiene locale”, și o broșură cuprinzând 44 de pagini, tipărită la Chișinău în 1930, intitulată „Se bea la bucurie ca și la supărare”. Folcloristul, învățător, Ion N. Popescu din Ștefănești, comună limitrofă orașului Drăgășani, se bucură de o presă favorabilă pentru | 96 | volumul tipărit la Drăgășani în anul 1938, intitulat „Hore, strigări și strigături”. Faptul că în acea perioadă localitatea Drăgășani, era pe drept cuvânt cetatea publiciștilor și scriitorilor români este și dovada că în acest oraș se tipărește la tipografia Curechianu (pe care l-am cunoscut în tinerețea mea, locuind pe strada Decebal), ziarul Ecoul Vâlcii, care avea redacția în comuna Păușești-Otăsaru, iar în perioada, octombrie 1928-sept. 1930 se tipărește la aceeași tipografie din Drăgășani revista „Încercări” a elevilor liceului „Radu Greceanu” din Slatina. Încă o dovadă că orașul meu natal Drăgășani a fostși esteCetatea publiciștilor și scriitorilor. În acest oraș de sub Dealul Viilor mai apăreau ziarele „Aurora Vâlcii”, cu redacția pe strada Carol, având colaboratori pe Ilie Gabrian, Ilie Svâgnescu, Bubi Dimitriu și mulți alții. În 1933 apare gazeta locală „Izbânda”, în care semnează articole folcloristul G.T. Nicolaescu-Varone, publicistul Virgil Molin care militează pentru promovarea modernizării tipografiilor, mai semnează poetul T. Păunescu-Ulmu, cu studii la Paris, profesorla Gimnaziu din Drăgășani, care a ținut comunicarea „Mihai Eminescu, o problemă națională”. În comuna Zăvideni, aflată la câțiva kilometric de Drăgășani, venind dinspre Rm. Vâlcea, apărea revista „Lotreanu”, între anii 1891-1892 care era o publicație enciclopedică, organ al învățătorilor din zonă, în care publicau învățători din zona Drăgășani, precum: C. Popescu-Călina, D. Simulescu, T. Bălășel, V. Georgescu, Gh. Popescu etc. Un adept al românismului Virgil Voicescu din Voicești, comună limitrofă Drăgășanului, editează gazeta „Luminatorul”, pe care o tipărește la Rm. Vâlcea între 1 septembrie 1928-decembrie 1929, acesta fiind și personaj literar în „Donna Alba” de Gib I. Mihăescu. Un alt drăgășenean care publică în București monografia „Despre Școala Elementară de Agricultură, Ștefănești-Ștefănești”, scrisă de inginerul agronom Ernest Grințescu. În prima jumătate a secolului XX apar multe broșuri și cărți cu profil tehnic și meșteșugăresc, iar în 1943 apare cartea „Podgoria Drăgășani” cu prilejul inaugurării „Stațiunii experimentale Viticultură | 97 | și oenologie” în care publică prof.univ.dr. Gh. Ionescu-Sisești, C. Ionescu, Ed. Miloiu, Ecaterina Hacman, Adrian Popescu, dr. S. Cogâlniceanu, dar și rândurile romantice ale lui Radu Gyr, bun prieten al lui Gib I. Mihăescu: „…Miroase Drăgășanul a foi de nuc amare, a must, a pergamute//…Bem în cerdac, la cramă// Pocnește pe jăratic berbecele-n frigare,//Se frânge haiducește ciosvârla de pastramă.” În 1934, după asasinarea lui I.Gh. Duca, apare la Rm. Vâlcea o carte dedicată acestuia în care publică cunoscuții publiciști O.G. Bogardo, din Drăgășani, Emil Răuț, din Drăgășani stabilit la Rm. Vâlcea unde conduce publicația „Îndrumarea Vâlcii”.Remarc faptul că O.G. Bogardo a publicat romanul „Letiția”, inspirat din viața orașului de la poalele Dealului Viilor. După instalarea comunismului în România, cărți și reviste apar tot mai puține în Drăgășani, datorită cenzurii și dictaturii ideologice. Dar, noii tinerii iubitori de literatură iubeam cartea. Dovadă că se făcea carte în școlile primare și în liceul din Drăgășani este faptul că mulți dintre foștii mei colegi de clasă au ajuns mari personalități, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea – scriitor, Ilie Vulpe – istoric, Mugurel Isărescu, actualul guvernator al Băncii Naționale, iar mulți alții, profesori universitari, cercetători, oameni de știință… Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihăescu, Istocescu și Popescu, de limba și literatura română, pe profesoara Preda de matematică… care m-a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizică și chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă punea, la orele de laborator, să fac experiențele cu care își exemplifica lecțiile. Nu pot să uit că am fost eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era interzis în acea perioadă. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mică a autorului, care locuia împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă Stănescu, pe o stradă adiacentă cu strada Parcului pe care se afla casa noastră. Era perioada când din dorința de a ne face cunoscute creațiile literare am înființat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură. Era anul 1958: După ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihăescu am | 98 | botezat cenaclul cu numele acestuia. Tot în acel an, 1958, împreună cu colegii Ilie Vulpe, Nicușor Bărbulescu și Liviu Lica, am făcut o gazetă de perete din scânduri, frumos construită cu patru rubrici, intitulată „Gazeta literară drăgășeneană”, pe care am pus-o pe gardulșcolii chiar la intrare. Era noaptea. La cele patru rubrici am „publicat” poezii și articole despre activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineața, înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelărescu, a dat ordin să fie dată jos gazeta noastră, iar pe noi ne-a eliminat trei zile și apoi am fost criticați de „mama focului” în ședințele de UTC. Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe care-l înființasem, am invitat la ședințele acestuia colegi și prieteni dragi, iubitori de literatură, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Drăgășani, viitor membru al Curții Supreme de Justiție, poetul Virgil Mazilescu care era deja student la București, Ion C. Vasile, tatăl viitorului prim-ministru, profesorul Niță Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu și alții. Demn de recunoscut este faptul că am avut mare noroc cu dascălii noștri din acele vremuri, deoarece ne-au pregătit cu dăruire la toate materiile, ne-a transmis dragostea de cunoaștere și ne-au „deschis ochii”, învățându-ne cum să ținem piept vieții… Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihăescu, încă de prin clasele primare am aflat că acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, soția scriitorului cu cele două fetițe Miruna și Ionica, au fost scoase de comuniști din locuința lor, pe motiv că erau boieroaice și făceau parte din familia „legionarului” Gib I. Mihăescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) și mutate într-o casă de insalubră. Abia în 1967, după ce a fost retipărit Gib, le-a fost retrocedată casa… În acea perioadă vizitam familia, împrumutam cărți și cercetam manuscrisele. Aveam și un concurent, pe prietenul meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu dăruire în cercetarea operei autorului, în special al volumului „Brațul Andromedei”, publicând câteva cărți de referință despre opera lui Gib I. Mihăescu. | 99 | După terminarea facultăți am fost redactor la Stația de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje despre oraș, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii și cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înființasem. În această perioadă, făcând schimburi de experiență cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea și invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Stației de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioadă a fost redactor la revista „Argeș” din Pitești, unde publicam articole și poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasă și volubilă, pe Ion Șt. Lazăr care era inspector la Casa Creației din Râmnicu Vâlcea, și pe directorul acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie pe diferite teme (și unde publicau și poezii de-ale mele). Am avut colaborări la realizarea unorspectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artiști, muzicieni și poeții din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu și Gheorghe Voica., dar și Ion Machidon din București, regretatul poet Aurelian Drăgușin, Virgil Mazilescu, care a urmat cursurile liceului din Drăgășani, Titina Nica Ţene, Dinu Săraru, Dumitru Lazaru, Marin Bulugea, Gabriela Zidaru. La Drăgășani, pe scena Casei de Cultură și-au citit din creațiile lor Gh. Tomozei, Anghel Dumbrăveanu, Î.P.S. Bartolomeu Anania, care s-a născut într-o comună nu departe de Drăgășani, Mihai Beniuc, Adrian Păunescu,Doru Moțoc, GeorgeŢărnea, Al.FlorinŢene,și mulți alții…

Și astăzi în orașul Drăgășani au loc activități literare deosebite. Majoritatea coordonate de poetul Marian Bărăscu, sau de colectivul Bibliotecii municipale, la care participă scriitorii drăgășeneni, precum Gabriela Zidaru, Andreea Osiceanu, George Rogojinaru, Viorel Floroiu, Gabriela Dimoiu, Cristian Capanu, Sorina Ivănescu, Ninel Oprea, Claudiu Năftănăilă, Florentina Ghiță Nică, Andreea Bojan, Firuța Elena Ramona, Laura Zamfir. Profesorul EmilIstocescu, biografulscriitorului Gib I. Mihăescu, și istoricul literar Teodor Barbu sunt mentorii tinerilor condeieri, iar | 100 | Marian Bărăscu, membru al Ligii Scriitorilor Români, organizatorul lor. După 1989, la inițiativa lui Tudor Barbu apare revista „Rusidava culturală” în care publică creațiile scriitorilor și publiciștilor drăgășeneni, inclusiv articole și studii de istorie local, unde se remarcă studiile profesorului Emil Istocescu, Tudor Barbu etc. În prezent această revistă este coordonată de poetul Marian Bărăscu, care a inițiat și o pagină pe Facebook cu titlul acestei reviste, fiind o fereastră deschisă spre cunoaștere a scriitorilor din țară șistrăinătate. Astăzi, un rol important îl are Primăria Drăgășani, în fruntea căreia se află ing. Cristian Nedelcu, care în cadrul Zilelor Drăgășanului sau cu alte prilejuri culturale, antrenează și publiciștii și scriitorii locali în diverse activități socio-culturale. În anul anul 2024 când a avut loc întâlnirea jurnaliștilor din județele din sudul țării cu conducerea Uniunii Ziariștilor Profesioniști.

                                                                                                Al.Florin Țene

CÂȘTIGĂTORII CONCURSULUI DE POEZIE  ȘI PROZĂ SCURTĂ „MEMORIA SLOVELOR”, EDIȚIA A V-A, 2024

După 7 ani de întrerupere, revista „Memoria slovelor”,  Liga Scriitorilor Români, Filiala „Gib Mihăescu” din Vâlcea, reia concursul inițiat de Ion Nălbitoru, actualmente președintele aceste filiale.

            La secțiunea poezie au participat 53 de autori.

            Echipa de jurizare a fost formată din poeții:

            1. Mădălina Bărbulescu (Râmnicu Vâlcea)

            2. Valerica Predescu (Drăgășani / Vâlcea)

            3. Dan Mitrache (Bălcești / Vâlcea)

            Câștigătorii sunt:

            PREMIUL I      – Nedea Marioara – Giurgiu

            PREMIUL II     – Maria Anastasiu – Râmnicu Vâlcea

            PREMIUL III    – Iordan Constantin – Constanța

                                        – Zarra – Craiova

                                        – Aurelius Belei – Brăila

            La secțiunea proză scurtă au participat 38 de autori.

            Echipa de jurizare a fost formată din scriitorii:

            1. Elena Neacșu (Râmnicu Vâlcea)

            2. Ion Talpoș (Tălmaciu / Sibiu)

            3. Cristina Nălbitoru (Brezoi / Vâlcea)

            Câștigătorii sunt:

            PREMIUL I      – Ecaterina Chifu – Râmnicu Sărat / Buzău

            PREMIUL II     – Geta Țîrel – Brașov

            PREMIUL III    – Mihai Coandă – Motru / Gorj

                                       – Cristina Ardelean –  North York / Canada

            Președintele Juriului și al Filialei, Ion Nălbitoru (romancier, dramaturg, eseist, cronicar literar și jurnalist), doar a centralizat rezultatele.

            Câștigătorii vor primi Diplome, vor fi incluși în revista „MEMORIA SLOVELOR” nr 6-7/2024 și în ANTOLOGIA „MEMORIA SLOVELOR”, vol. 1, 2024, și vor primi gratuit câte un exemplar de antologie și revistă și cărți din partea donatorilor, membrii ai Filialei LSR, „Gib Mihăescu” din Vâlcea.

            Premierea, lansarea revistei și a antologiei vor avea loc de ZIUA LIMBII ROMÂNE, sâmbătă 31 august, 2024. Locația va fi anunțată ulterior.

            Felicitări câștigătorilor și organizatorului!

Cristina NĂLBITORU – Redactor șef al revistei „Memoria slovelor”

CULTURĂ, POEZIE ȘI MUZICĂ ÎN DULCE GRAI ROMÂNESC

24 august 2024. Un început de zi cu soare blând, îmbiindu-ne cu razele sale să ne îndreptăm pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt la Casa Cărții-Galeriile de Artă „Top Art” din cetatea Moldovei Iași. Aici a avut loc un eveniment cultural deosebit, dedicat  Zilei Limbii Române – 31 august, organizat de Liga Scriitorilor Români – Filiala Iași – Nord Est și partenerii săi culturali: UZPR, SEDCOM Libris Iași și ATC Bârlad.

Deschiderea cenaclului cultural-artistic a început cu intonarea Imnului Ligii Scriitorilor Români, după care președintele Filialei LSR Iași, scriitorul și jurnalistul Ilie Serediuc a prezentat  invitații și programul manifestării. Am avut bucuria de a avea în mijlocul nostru un invitat special, venit de la Paris: inginer Simina Lazăr-Huser, stabilită în Franța, membră a LSR- FINE.

Profesor Maria V. Stoica, scriitor și jurnalist, a susținut o scurtă conferință intitulată „80 de ani de istorie recentă”, prin care a transmis informații interesante, bine documentate. Trecând prin șirul de evenimente istorice, s-a înțeles mai bine istoria comunismului românesc. Astfel, fiecare și-a putut forma propriile reprezentări despre trecutul recent al societății românești.

Poeta Mimi Rotariu, cu o trăire profundă, a recitat poezia „Graiul meu” – un omagiu adus limbii române, muzica de fundal a creat stări emoționale intense.

Noutățile editoriale. Silvia Hodaș, scriitor și jurnalist, a prezentat câteva opinii despre cărțile sosite la redacția revistei Ligii, „Nord – Est Cultural”.

Prozator, poet, eseist – Maria Panciuc Bucătaru, membră a Ligii Scriitorilor, cu peste 60 de cărți: romane și proză scurtă, volume cu însemnări și mărturii, jurnale sub diferite titluri, studii psihologice, cugetări, două volume cu umor. Despre primul volum prezentat, „Efemerele iubiri”, autoarea spune: „Acest colier de iubiri nu-l poate purta oricine, nu toți avem norocul să fim binecuvântați cu sentimente alese.” Impresionează poezia „Scrisoare către Eminescu”, cu 57 de strofe, în care îi povestește marelui poet, despre viața românilor, despre parveniți și ciocoi, dezbinarea dintre români, plecarea în străinătate, războiul aproape de graniță și evoluția culturii, cum este perceput acum marele poet. Din cel de-al doilea volum de proză scurtă: „Lumea-n care trăim” aflăm despre întâmplări din viața cotidiană, de ieri și de azi.

Constantin Anton, scriitor cu o bogată creație literară, cu apariții în mai multe antologii literare. În volumul de poezii „Mai mult ca Nesfârșirea”, apărut anul acesta, dacă facem o incursiune prin versurile sale, descoperim acel sentiment de iubire care ne luminează viața, plină de fascinație, mister și emoție și ne invită să explorăm sufletul omenesc, să contemplăm asupra frumuseții naturii, să medităm asupra trecerii timpului.

Un alt volum, cel care se lansează astăzi, intitulat simplu: „Poezii”, vol. VI, cu peste 150 de poezii, aparține poetului, ing. Florin Iftimescu. Abordează o tematică diversă despre societate, iubire, viață și elogiul femeii, răzvrătirea naturii cu consecințele sale, dar și despre frumusețea ei cu soarele dătător de viață etc. Originalitatea constă în faptul că, o parte din poeziile sale pornesc de la vorbe înțelepte sau proverbe: „Omul și pomul”, „Ziua bună”, „Gura lumii”, „Vorba dulce”, „Bate doar șaua” etc. Sunt poezii și despre familia lărgită, unele adevărate meditații asupra condiției omului, a sensului vieții, a temerilor, a singurătății, a viselor la vârsta senectuții sau despre valori morale, trăsături de caracter, dar și despre sărbătorile religioase și importanța lor.

Ilie Serediuc a prezentat revista, sosită în orașul culturii moldave, „Al cincilea anotimp”, nr. 2/2024, realizată de scriitor, membru LSR, Mariana Bendou, critic și promotor cultural, revistă internațională, independentă de cultură și civilizație a Cenaclului „Expresia Ideii”.

Cel mai așteptat moment a fost lansarea volumului „Poezii”, de Florin Iftimescu. Au prezentat scriitorii: Mimi Rotariu și Ilie Serediuc. Mimi Rotariu consideră că „volumul pictat în rime” surprinde în mod plăcut. Autorul e „un poet contemporan, cu rădăcini înfipte în pământul străbun, cu multă credință ne poartă pe drumuri tainice de munte către lăcașuri sfinte pe care le așază la loc de cinste în versuri”, „cucerește prin stihurile sale care te poartă în lumea ideilor frumoase, a vibrațiilor înalte oferite de Puterea muzicii”. Florin Iftimescu așază în versurile sale „frumosul trăit într-o viață, care, ca un veritabil inginer constructor a clădit-o cu migală și precizie, respectând regulile impuse de meserie, dar și un suflet de poet creator de emoții”.

Scriitorul și jurnalistul Ilie Serediuc a făcut o prezentare amplă a Omului – Florin Iftimescu, fiindu-i prieten l-a cunoscut bine, ba chiar uneori viața lor s-a asemănat. Ca inginer constructor, a ridicat fabrici, uzine, școli, catedrale și alte construcții în țară și străinătate. A citit din scrisoarea adresată autorului de către sora sa, emoționantele cuvinte: „Poeziile scrise de Florin au un conținut și un farmec aparte. Le-am citit cu drag și m-au impresionat ideile care le-au dat viață.”

Scriitorul Ilie Serediuc a citit în continuare un fragment din ultimul roman, de curând lansat, „Din Caucaz spre Asia Centrală”. Pentru o clipă am călătorit pe tărâmuri tainice și mai puțin cunoscute, descrise cu mare pricepere artistică de către autor.

Frumusețea și bogăția Limbii Române au strălucit în recitalul de poezie care a urmat. Au recitat din creația autorului, Florin Iftimescu sau din creația proprie: Costică Anton, Anatolie Coșuleanu, Mihai Constantinescu, Mihaela Berari, Elena Bostan-Delavicov, Silvica Gruia, Maria Loghin, Viorica Marcu, Niță Maftei, Cristina Moraru, Eugen-Paul Popa, Mihai Savin, Lazăr Simina, Elena Tudosa.

Acordurile de chitară ale cantautorului Adi Gegiuc au sporit simțirile și emoțiile. În clipele respective, parcă am auzit cuvintele marelui poet, „luceafărului poeziei românești”, Mihai Eminescu: „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii”, ale lui Grigore Vieru, „poetul podului de cuvinte”: „S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române” și ale lui Nichita Stănescu, „poetul necuvintelor”: „Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română”.

Cunoscutul cantautor și compozitor, Adi Gegiuc, colaborator al Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iași, a încântat audiența cu vocea sa caldă, de o sensibilitate aparte, cu melodiile înălțătoare, emoționante.

Momentul umoristic a fost susținut de umoristul, prof. Ioan Hodaș. Ca de obicei, cu umorul său, cu tentă moralizatoare, a stârnit hohote de râs și… meditații profunde asupra mersului societății în zilele noastre.

Atmosferă de sărbătoare! Nichita Stănescu spunea că: „A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.

Publicul a fost receptiv, minunat, a rezonat cu LIMBA ROMÂNĂ, poezia, muzica și cu umorul.

Au moderat, cu drag, evenimentul: Mimi Rotariu și Ilie Serediuc

Foto: Silvia Hodaș

Scriitori și jurnaliști, Silvia Hodaș și Ilie Serediuc

Constantin MIU: POEZIE CREȘTINĂ ȘI DE ATITUDINE

Raisa Plăieșu este o voce inconfundabilă între poeții contemporani din Republica Moldova. În cele ce urmează, ne vom ocupa de volumul de versuri Toaca vremii, publicat la Chișinău, în 2023. Surprinzător este faptul că atât prefața, semnată de Val Răzeșu (jurnalist, poet, eseist și prozator), cât și selecția de aprecieri ale unor scriitori, etnomuzicologi și teologi – toate abundă în considerații generale, referitoare la creația Raisei Plăieșu. Spre pildă, iată ce notează prefațatorul în volumul de față: „Spre deosebire de cei al căror univers se circumscrie între linia orizontului și propria piele, poeta poate deschide atât de larg ferestrele inimii, încât pătrunde până la rădăcina tainei din care s-a născut această lume, și devine conștiința vie a desăvârșirii ei.” (p. 4).

În volumul Toaca vremii, creațiile autoarei pot fi grupate în două mari categorii: poezie creștină și, a doua categorie, de atitudine. Multe poezii de inspirație creștină au valoarea unui memento pentru omul care s-a îndepărtat de sacru: „De ce absolvim: gimnazii, licee, două-trei facultăți odată?/ Că mereu avem restanțe la: smerenie, cumpătare, bunătate!…/ În zadar scriem: teze de licență, proiecte, studii, doctorate, / Mereu cu restanțe la: răbdare, milostenie, frate!” (Restanțele vieții, p. 45). După cum se poate observa din versurile citate, smerenia, cumpătarea, bunătatea, răbdare și milostenia sunt comandamente din Sf. Scriptură, care ar trebui respectate cu sfințenie de către oameni – (cf. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1984). Poeta formulează un adevăr dureros al zilelor noastre: „Tinerii de azi învață în cele mai renumite universități străine, / Dar cine să-i învețe facultatea Iubirii de Țară, cine? / (…) Doamne, (…) Numai la facultățile tale de credință nimeni nu învață!” (s. n. , p. 45). Câtă luciditate în aceste versuri, atâta durere găsim în versurile subliniate de noi! Lipsa de empatie, la vremea pandemiei, de acum câțiva ani, a făcut ca oamenii să se înstrăineze unii față de alții. Această idee transpare din poezia Oamenii între oameni…: „Oamenii între oameni s-au îndepărtat, / Oamenii între oameni nu au mai stat la sfat, / Se privesc ca doi străini cu indiferență, / Nu mai au în suflet sfânta inocență.// (…) Oamenii (…) Nu mai au în suflet a vieții candoare.// (…) Într-o Pandemie ce-i prostește și-i înșeală/ De au altă diagnoză, le scriu aceeași boală! (s. n. , p. 46). Puterea absolută a lui Hristos a transformat Crucea din instrumentul morții în singura cale spre Viață. Lepădarea de sine înseamnă a nu ţine seama de eul tău sau a renunţa la privilegiile tale. LEPĂDAREA DE SINE IMPLICĂ ÎNLĂTURAREA EULUI ÎN CĂUTAREA VOII LUI DUMNEZEU, ASTFEL ÎNCÂT, ÎN TOATE LUCRURILE, CEL CREDINCIOS SĂ NU-ŞI URMEZE PROPRIA VOINŢĂ ŞI NICI SĂ NU FIE EGOCENTRIC. Numai astfel de oameni pot sa urmeze pe Domnul nostru, Iisus. Ideea aceasta o găsim în O cruce este viața: „Crucea vieții în spate noi nu știm s-o ducem, / Așa cum a dus-o Iisus, când l-au răstignit/ (…) O cruce este viața ce-o ducem în spate, / Drumul mântuirii noastre se face doar prin ea…/ Se va mântui doar cel ce se va lepăda de sine” (s. n., p. 74). Recunoaștem în versurile citate și subliniate de noi distincția dintre omul lumesc și cel duhovnicesc, făcută de Sf. Ap. Pavel, în Epistola întâi către Corinteni, 2, 9-16. Soluția oferită de autoare o găsim formulată sincer în Doamne, îți mulțumesc și Nădăjduiți în Domnul­ – adevărate doxologii: „Doamne, îți mulțumesc că într-un an mi-ai dăruit…/ Un an de dor, îmbrăcându-mă în haina sfântă de lumină. / Un an de credință cu Nașterea și Învierea lui Iisus ce-ai vestit. / Un an de iubire cu făcliile aprinse în sărbătorile Tale divine.” (s. n. , p. 34). Haina sfântă de lumină este „harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (cf. II Cor. 13, 13). Raisa Plăieșu scrie o poezie de slujire a Cuvântului Veșnic Viu, întrupat în Iisus: „Nădăjduiți în Domnul, numai în Iisus, / El Calea, Adevărul și Viața ne-a adus…/ De vă sugrumă boala, ridicați-vă de jos!? Nădăjduiți mereu, cu rugă, în Hristos.” (p. 35). Calea întru Dreapta Credință este Iisus (cf. Ioan, 14: 6).

De remarcat faptul că asemenea creații pot fi socotite, în egală măsură, și poezii de atitudine¸ autoarea exprimându-și tranșant opinia în privință păstrării credinței strămoșești, luând atitudine tranșantă împotriva stricătorilor de neam, credință și datini, cei care îndeobște sunt cunoscuți ca neomarxiști, haștagiști, useriști. Iată ce le spune poeta unor asemenea specimene, afirmația printr-o serie de negații fiind elocventă în poezia Te rog, nu zice nu: „În casa ce-ai făcut-o, trăiești numai tu, / Numai părinții n-au loc în ea, nu. // Tot luxul ai ticsit în mobilă, tu, / Numai cărți n-ai pus în ea, nu!// Ce multe tablouri pus-ai prin casă tu, / Numai icoana pe perete n-ai pus-o, nu. // Petreceri multe ai făcut atâtea tu, / Numai sfințirea casei n-ai făcut-o, nu. / Ai purtat la piept tot ce vrei tu, / Numai Crucea de creștin, nu.” (s. n. , p. 40). Întreaga creație poate fi socotită un pamflet la adresa acestor rătăciți de neam, de țară și credință!

Prof. Dr. Constantin MIU

Al.Florin ȚENE: Conflictul (fragment de proză)

,,Dumnezeu a pus gândurile sale în mintea scriitorilor pentru ca ei să consemneze mesajul său.” A citit preotul Valerian în 2 Timotei 3:16. În dimineața când și-a pregătit Predica din Sfânta Duminică.

          Era în camera sa, pe când Preoteasa Maria pregătea micul dejun. Se sculase, încă, de la primul cântat al cocoșului din ogradă, pregătind cele 50 de pachete cu mâncare pentru cei săraci din Parohie.

          Cu mult înainte de a începe slujba la biserică, și a trage clopotele nenea Mitroi, la Casa Parohială, au sosit cele două femei, care, de obicei, veneau să o ajute pe doamna Preoteasă.

          Acestea au încărcat pachetele în două coșuri mari împletite din nuiele, și le-au pus pe cap, peste oblenic.*

          – Coană Preoteasă, noi am plecat.

          – Bine, țață Lenuță! Să le puneți lângă Poarta Frumoasă a Altarului.

          – Am înțeles!

          Preotul Valerian îmbrăcat în reverendă, având pe cap culion, așteptând, înapoia porții Casei Parohiale, pe doamna Preoteasă, răspundea  cu bucurie la zecile saluturi de la enoriași îmbrăcați în straie de sărbătoare, ce se îndreptau către Biserică.

          – Sărut mâna, părinte!

          – Dumnezeu să vă binecuvânteze!

          – Sănătate, nașule!

          – Să fiți sănătoși, finilor!

          Până la urmă a sosit și domana Preoteasă, și împreună au ieșit în drum, unul lângă altul.

* Oblenic-rotocol din pânsă ca un covrig rotunt să poată păstra echilibru baniței pe cap.

          – De ce ai întârziat?

          – A trebuit să dau la găini, iar purcelul l-am despărțit de scroafă…

          – Bine, bine…

          Unul lângă altul  mergeau pe strada mare spre Sfânta Biserică.Aproape de a intra în curta bisericii, unde grupuri, grupuri de săteni erau adunați, în straie de sărbătoare, discutau probleme de-ale lor, despre secetă, datorii și programări la folosirea celor patru tractoare existente în comună, a început să bată clopotul cel mare din turla bisericii.

          – Bună dimineața, Părinte!

          – Bună dimineața, oameni buni!

          În timp ce preotul a intrat în Sfântul Altar, preoteasa s-a așezat pe banca din față.

          Din curte s-a auzit toaca! Bătută de un tânăr student la seminar.

          Au intrat toți enoriașii în Biserică, s-au ajezat pe locurile lor, acoperite de pernițe înflorate donate de fiecare famile biserici.

          Preotul Valerian, după ce a încetat toaca, a ieștit prin poarta Frumoasă a altarului și a început Sfânta Slujbă.  Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, în general, și Sfânta Liturghie în special, sunt Împărăția lui Dumnezeu de pe pământ. Chiar începe Sfânta Liturghie cu cuvintele „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”. Cuvintele acestea ne prezintă Sfânta Liturghie ca Împărăție a lui Dumnezeu, adică noi nu binecuvântăm o Împărăție a lui Dumnezeu undeva, departe, departe în timp și departe în spațiu, ci binecuvântăm Împărăția lui Dumnezeu care se desfășoară în prezența noastră, se desfășoară în cuprinsul Sfintei Liturghii.

          Enoriași se închinau de fiecare dată, Lucrarea pastorală a preotului, în cadrul Sfintei Liturghii nu se încheie însă cu predica, pentru că tot prin aceeaşi hotărâre, Sfântul Sinod a stabilit ca în zilele de duminică, după terminarea Sfintei Liturghii să se facă lucrarea de catehizare a poporului. Stabilindu-se locul catehezei alături de cult şi în legătură cu el, nu se face altceva decât să se revină la vechea practică a Bisericii primare când învăţământul religios se făcea în Biserică şi numai în legătură cu cultul, adică în atmosfera de sfinţenie, care creează diferitele momente atât de propice pentru asimilarea cunoştinţelor religioase.

          La sfârșit, preotul Valerian le-a vorbit despre icoană. A luat această hotărâre după ce a văzut le televizor că unii, politicieni folosesc în mod abuziv și huliganic Icoana.

–  Dragi enoriași, iubiții mei consăteni, Icoana în tradiția ortodoxiei nu este  o armă, ci o fereastră prin care privești și ești privit. E spațiul vizual al întâlnirii dintre două priviri, al dialogului în rugăciune, act adânc civilizator, nu barbar demolator.

Icoana poartă în ea mereu un chip tăcut, smerit, nu descompus de ură și greu de privit.

Icoana nu face politică, nu protestează, nu validează războaie, nu expectorează injurii.

Ea doar invită tăcut la anamneză morală, la pocăință discretă, la adunarea gândurilor din risipire, la împărtășirea lor chipului blând, care te privește intens până dincolo de frontiera acestei vieți, sperând ca tu să înțelegi că nu chiar totul e deșertăciune.

          În timp ce vorbea, o femeie din al doilea rând, pe nume Leana, nevasta lui Surdu, îi spune celei de lângă ea:

          – Ai văzut, Ioană, că Tinca, nevasta lui Costică, care luptă în Afganistan, umblă după bărbați?

          – Nu, nu am văzut… treaba ei!

          Fără să vrea, preotul Valerian a auzit bârfele dintre cele două femei.

          După slujbă, pe când toți enoriașii treceau pe la Sfânta Icoană ,,Maria cu Pruncul”, din argint, închinându-se și sărutând icoana, preotul cu glas sfătuitor, s-a adresat celor două femei.

          -Doamna Leana, nepoată Ioana, degeaba vă închinați la icoane, degeaba, îngenunchiați, degeaba spuneți Rugăciuni, dacă, chiar în Sfânta Biserică și în timpul Liturghiei, bârfiți și spuneți răutăți.

          Cele două femei care se aflau chiar în fața Icoanei s-au înroșit, au aplecat capul, pe când toți enoriașii le priveau cu reproș.

          După utreni și vecerni, sfaturile părintelui Valerian erau adevărate lecții de viață, conținând sfaturi din toate domeniile. Era un adevărat dascăl al Luminii Înțelepciunii pentru parohia sa.          Enoriașii veneau și acasă să-i ceară sfaturi din domeniul agricol, din domeniu sănătății și al împăciurii.

          În timpul vacanțelor, când veneau acasă cei doi copii, care erau studenți la teologie în Sibiu, curtea Casei Parohiale, se transforma într-un adevărat loc de tabără de recreere și învățătură teologică pentru toți tinerii studenți ai satului, dar și din comunele învecinate. Se legau prietenii, dar mai ales, se realizau adevărate discuții pe diferite teme, mai ales legătura dintre religie și știință.

          La prânz, doamna preoteasă le așeza pe o masă mare, așezată sub nuc, prânzul, care se termina, întotdeauna, cu tăierea unei lubenițe, pe care preotul Valerian le împărțea feliile la fiecare tânăr.

          – Împărțindu-vă feliile de pepene verde, mi-am adus aminte de un poem al fostului meu coleg de liceu. Știți voi de cine sunt aceste versuri?

          Preotul a început să le recite, așezat în picioare, în capul mesei.

,,Tata despică inima nucului,

Tata despică inima mielului

Şi focul umple ograda de umbre,

Focul mielului se varsă-n pământ.

Tata se aşează în capul mesei cu toată livada,

Împărţindu-ne din feliile inimii

Şi sângele mielului ne curge pe barbă-n jos,

Şi sevele nucului se preling în brazdă,

Răcorindu-ne explozia verii din piepturi.

În micul voievodat de la marginea râului

Seninul are la rădăcină fântâna,

Frunzele legănându-se mă cheamă

Şi respiră adânc între cer şi cumpăna ei.

Apoi acolo, în lăzile de zestre ale mamei

Din podul casei, răsfoind mirosul de nuci

Şi caietele, gândesc la trecerea iute a toamnelor,

Timpul rămâne pe lucrurile din podul casei

Copil

Ca mine în rugăciunile mamei.”

În curte s-a lăsat o tăcere adâncă. Doar cotcodăcitul găinilor se auzeau, venind dinspre curtea lor.

Până la urmă Bebe, student la istorie la Cluj, a ridicat, timid, un deget.

– Spune?

– Dacă nu mă înșel, am citit acest poem, mai de mult, cu titlu ,,Așteptare” într-o revistă vâlceană, și era semnat de Al.Florin Țene.

-Așa este! Bravo! A apreciat Părintele. Pentru asta îți fac cadou volumul acestui poet, intitulat ,,Întoarcerea la metaforă ” .

Preotul intră în casă și se întoarce cu volumul poetului amintit, apărut la ,,Globart Universum” din Canada.

-Mmulțumesc, părinte! Sărutându-i mâna.

– O să citești ,,Cuvântul editorului”, care este foarte elogios, scris  cu profesionalism,  semnat de  Johnny Ciatloș Deak.

După prânz, tineretul s-a răspândit pe sub umbrele copacilor din livadă, întinși pe iarbă. Studentul care avea cartea, a începu să citească din poeziile din volum, la doi colegi de lângă el.

Preotul Valerian, privindu-i și-a zis: ,,Îmi aduc aminte de romanul ”La Medeleni”de Ionel Teodoreanu. Frumos roman. Această operă evocă cu delicatețe și sensibilitate lumea copilăriei, portretizând printr-o lentilă idealizată și uneori nostalgică viața aristocratică rurală din România de început de secol XX.” Gândea părintele, în timp ce preoteasa strângea masa.

                                                *

După câțiva ani, aceste întmplări idilice au început să se rărească. Cei doi băieți ai preotului Valerian s-au căsătorit, au familiile lor. Unul este preot în Sibiu, celălalt profesor de religie în Râmnicu Vâlcea. S-au căsătorit, au și copii.

Preoteasa, după multe spitalizări, a trecut la cele veșnice. Sufletul preotului, pustiit, își găsea alinarea în citirea Bibliei, dar și al scrisului.

Nu de puține ori, seara, medita asupra morții. Citea și reanaliza pasaje din Biblie, în care se scria despre moarte.

Biblia prezintă moartea ca fiind o separare: moartea fizică e separarea sufletului de trup, iar moartea spirituală este separarea sufletului de Dumnezeu.Își spunea în gând.

Moartea e rezultatul păcatului. „Fiindcă plata păcatului este moartea…” (Romani 6.23a) Lumea întreagă e supusă morții, pentru că toți au păcătuit. „… printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit… ” (Romani 5.12) În Genesa 2.17, Domnul l-a avertizat pe Adam că pedeapsa pentru neascultare va fi moartea – „veți muri negreșit”. Când Adam nu a ascultat, a experimentat imediat moartea spirituală, care l-a făcut să se ascundă „de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (Genesa 3.8). Mai târziu, Adam a experimentat moartea fizică (Genesa 5.5).

Pe cruce, și Isus a experimentat moartea fizică (Matei 27.50). Deosebirea este că Adam a murit pentru că era păcătos, pe când Isus, Care nu a păcătuit niciodată, a ales să moară ca un înlocuitor pentru păcătoși (Evrei 2.9). Apoi Isus Și-a arătat puterea asupra morții și a păcatului înviind din morți a treia zi (Matei 28, Apocalipsa 1.18). Datorită lui Cristos, moartea e un dușman învins. „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15.55, Osea 13.14)

Pentru cei nemântuiți, moartea pune punct șansei de a accepta oferta plină de îndurare a mântuirii lui Dumnezeu. „Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…” (Evrei 9.27) Pentru cei mântuiți, moartea ne introduce în prezența lui Cristos: „… părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.” (2 Corinteni 5.8, Filipeni 1.23) Atât de reală e promisiunea învierii celui credincios, încât moartea fizică a creștinului e numită „somn” (1 Corinteni 15.51, 1 Tesaloniceni 5.10). Anticipăm timpul când „moartea nu va mai fi” (Apocalipsa 21.4).

Se gospodărea singur, doar primăvara și toamna, chema pe Ilie, cel care trăgea clopotele, să sape grădina, iar toamna să-l ajute la strânsul merelor și al prunelor, pe care țața Zinca venea și le făcea magion, într-un cazan de aramă, pe care îl spoia cu cositor, Marin al lui Zlătaru, în fiecare toamnă.

Seara, după ce venea de la vecernie, cina și apoi, luase obiceiul să scrie eseuri despre diferite subiecte care, încerca, să le înțeleagă.Din când în când, mai dădeau câte un telefon băieții, sau nurorile, să-l întrebe ce mai face.Erau ocupați și ei,  nu puteau să vină la strânsul fructelor, așa cum făceau în primii ani după căsătorie.

Într-o seară, târziu, după ce scrisese o pagimă despre ,,Dumnezeul din Om”, s-a culcat. În timpul somnului a început să viseze: ,,-Meștere Nicolae, azi de Lăsatul Secului, fiindcă avem mult de lucru la construirea acestei Cetăți, eu zic că prima soață care vine cu mâncare să o ardem, și cenușa ei s-o amestecăm cu lutul din care facem cărămizile.Cetatea o să fie mai trainică.

– Facem așa! ,,Doamne de nu ar veni Măria mea.” Și-a zis în gând.Ștergându-și sudoarea de pe frunte cu mâneca cămășii albe spălată, ieri, de Maria.

De sus, de pe schele, fiecare muncitor privea în vale cu grije și spaimă, doar, doar, să nu vină soața lui. Râul curgea liniștit, valurile lui sclipind în soarele amiezii ca niște briliante.

Deodată, apare o siluetă sveltă, în costum național, având pe cap o baniță cu mâncare.

-Uite, că vine! A strigat zugravul Matei.

-Cine o fi? Și-a pus întrebarea zidarul Pavel.

– Chiar, cine o fi? Și-a pust întrebarea meșterul Nicolae. Doamne, să nu fie a mea. După mers, parcă a fi ea… Maria merge onduindu-și șoldurile. Doamne Dumnezeule, nu mă lăsa! Fă ceva, dă o furtună, să-i cadă banița cu mâncare.

Îngenunchind cu mistria lângă el, se roagă la Cer.

Ca din senin o rafală de vânt și o furtună cu ploaie a început să cadă peste Cetatea în construcție, dar și peste femeia care încerca să adune de pe jos banița și conținutul ei.

– Mă întorc acasă și aduc altă mâncare iubitului Nicolae, îi e foame după atâta muncă începută în zori.

Parcă așa a auzit-o meșterul, privind cum se întoarce acasă.

Între timp și Dumnezeu a oprit furtuna.

-Doamne, mulțumesc pentru minune!

Meșterii, calfele, muncitorii, înfometați, priveau în vale, așteptând, măcar una din soațe, să vină cu merinde. Fiecare din ei își puneau întrebarea vinovăției.”De ce am acceptat acest joc macabru?! ” Fiecare, în sinea lui, ar fi acceptat bucuros, să anuleze votul unanim pentru ce puseseră la cale. Dar le erau rușine.”Ce bărbați suntem noi?! Sunteți bărbați sau glugă de coceni?! ”Spuneau cu glas tare, după ce în gând ziceau contrariu.

-Cum o vrea bunul Dumnezeu!Și-au zis cu glas tare, pentru a trece vinovăția lor asupra Domnului.

Astfel ”s-au spălat pe mâini” de vinovăția crimei pe care au pus-o la cale.

Discutând, din nou, au văzut în vale, venind cu mâncare, tot pe Maria.

-Așa a dorit Dumnezeu! A zis cu glat tare, sfâșietor, meșterul Nicolae.Căzând în genunchi.

Femeia urca cu greutatea dealul spre Cetate.Ținea bine de banița cu merinde de pe cap. Ajunsă la schele unde o aștepta muncitorii, a pus banița jos.

-V-am adus de toate. Și Biblia să citiți versede din ea.Atunci când vă odihniți…

Meșterul Nicolae a luat-o de mijloc, a sărutat-o pe frunte și a înpins-o peste focul cel mare, aprins de ucenici.

-Iubitule, ia-mă de aici, focul mă cuprinde. Îmi arde părul pe care l-ai mângâiat. Îmi arde țâțișoarele din care au supt copii noștrii.

– Mă doare, mă doare, mă doare! Striga femeia în timp ce bărbații mâncau și beau ce adusese Maria.

– Mă doare, mă doare…! Din ce în ce mai încet.

– O să iasă din cenușe cărămizi mai trainice, să dăinuiască precum credința noastră.A zis meșterul, ștergându-se cu ștergarul frumos, cusut de Maria.

Preotul Valerian s-a trezit speriat, strigat de femeia ce-i aducea zilnic laptele.

-Părinte, auzi? M-am și lovit cu pietroiu cu care bat în poartă.Mă doare!

Acest cuvânt l-a trezit.

-Țață Maria! Vin acum!

A strigat din casă preotul, deschizând fereastra.Femeia a pus banița jos în care se aflau câteva sticle cu lapte pentru doctorul Duței, pentru învățătorul Gică, pentru moașa Ana.

-Sărut mâna, Părinte! Am bătut în poartă de m-am lovit rău în degete.Mă doare.

-Hai în casă să pun spirt și tetraciclină.

-Nu, nu…până la doctorul Duței e un pas.

Preotul Valerian a luat sticlă plină și i-a returnat sticla goală, spălată, primită ieri.După ce a plecat femeia, părintele a pus pe aragaz laptele la fiert.În timp ce acesta fiebea, preotul a căzut pe gânduri.”Ce vis să fie ăsta? ”Până a pleca la slujba de dimineață, acest gând l-a tot frământat.În final a ajuns la concluzia că visul vine din urmă cu două mii de ani când se ”construia ” Biserica creștină.”Ăsta e adevărul! Cetatea era Biserica, Maria era mama lui Iisus. Ceilalți meșteri erau apostolii și cei care au scris Sfânta Biblie.

Păreintele Visarion a început să-și frământe mintea. Biblia şi lumea ştiinţifică au aceeaşi explicaţie pentru sursa visului. Biblia spune, prin înţeleptul împărat Solomon, că „din mulţimea grijilor se nasc visele” (Ecclesiatul 5, 6). Adică din preocupările sufleteşti ale conştientului nostru.

La fel afirmă şi cercetătorii ştiinţifici: visele reprezintă un fel de sistem digestiv al creierului, care are foarte mare legătură cu activitatea sa conştientă. Informaţiile din vis au legătură întotdeauna cu informaţii procesate în stare conştientă, indiferent de gradul lor de conştientizare. Există studii care caută legătura dintre conţinutul unui vis şi amprenta emoţională a diverselor informaţii primite în viaţa reală. Uneori o simplă idee de peste zi îţi oferă un vis, alteori stresul sau o situaţie dificilă sunt surse ale visării. Cert este că visul lasă şi amprente emoţionale asupra visătorilor: visele frumoase generează o buna Deoarece visele au legătură cu conştientul, mulţi dintre noi credem că ele pot fi interpretate. De aici până la credinţă este doar un pas.

Biblia însăşi are două domenii distincte de relaţionare cu visul, care sunt total opuse.

Pe de o parte, visul este adeseori prezentat ca o formă de comunicare a omului cu Dumnezeu. Există numeroase personaje în Biblie cărora Dumnezeu le vorbeşte „în vis”: Patriarhii Avraam şi Iacov,  profetul Daniel, Dreptul Iosif (logodndicul Fecioarei Maria), cei Trei Magi etc.

Există chiar şi o anumită formă de interpretare a viselor, Vechiul Testament fiind străbătut de vise profetice: visul lui Iacov cu îngerii care suie şi coboară pe o scară, Iosif tâlcuieşte visele lui Faraon, profetul Daniel visează diverse evenimente viitoare, dreptul Iosif este înştiinţat prin vis ce să facă cu Pruncul Iisus şi mama Lui etc.

Pe de altă parte, tot Biblia se opune interpretării viselor şi încrederii în ele. Dumnezeu, prin proorocul Ieremia, avertizează asupra escrocheriei practicate prin interpretarea viselor: „Pentru că aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: Să nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri şi de ghicitorii voştri care sunt în mijlocul vostru, şi să nu ascultaţi visele voastre, pe care le veţi visa, căci vă proorocesc minciună şi Eu nu i-am trimis, zice Domnul!” (Ieremia 29, 8-9).

În altă parte, Dumnezeu chiar afirmă clar că nu este nici o legătură între visele înşelătoare şi Cuvântul Său: „Am auzit ce zic proorocii care profeţesc minciună în numele Meu. Ei zic: „Am visat, am văzut în vis”. Până când proorocii aceştia vor spune minciuni şi vor vesti înşelătoria inimii lor? Cred ei cu visele lor, pe care şi le povestesc unul altuia, să facă uitat, poporului Meu, numele Meu, aşa cum au uitat părinţii lor numele Meu pentru Baal? Proorocul care a văzut vis, povestească-l ca vis, iar cel ce are cuvântul Meu, acela să spună cuvântul Meu adevărat. Ce legătură poate fi între pleavă şi grăuntele de grâu curat, zice Domnul?”

Isus, fiul lui Sirah, vorbeşte într-un amplu pasaj din cartea sa despre deşertăciunea viselor: „Deşarte nădejdi şi mincinoase îşi face omul cel neînţelegător şi visurile fac pe cei neînţelepţi să-şi iasă din fire. Ca şi cel care se prinde de umbră şi aleargă după vânt, aşa este şi cel care crede visurilor. Numai oglindire este vederea viselor; asemănarea felei înaintea felei adevărate. De la diavol ce poţi scoate curat? Şi din minciună ce poţi scoate adevărat? Ghicitul, tâlcuirea semnelor şi visele deşarte sunt ca la aceea care este gata să nască; inima aiurează. De nu vor fi trimise de la Cel Preaînalt, ca să te cerceteze, să nu dai inima ta spre ele. Că pe mulţi i-au înşelat visele şi au căzut cei care au nădăjduit în ele.” (Isus Sirah 34, 1-7) Mai întâi, trebuie să înţelegem că visul profetic, în care Dumnezeu vorbeşte omului, nu este un vis natural, clasic. Însăşi Scriptura o spune, prin proorocul Valaam: „Aşa glăsuieşte cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte gândurile Celui Atotputernic, cel ce vede descoperirile lui Dumnezeu, ca în vis, dar ochii şi-i are deschişi” (Numerii 24, 16)

Tocmai de aceea, pentru că este o stare deosebită, ea mai este numită şi vedenie, un termen care este menit să deosebească visul natural de visul profetic.

Dar care este scopul visului profetic? Cartea lui Iov spune: „Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale. Ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie. Ca să-i ferească sufletul de prăpastie şi viaţa lui de calea mormântului.” (Iov 33, 14-18)

Prin urmare, scopul visului profetic era unul mântuitor: salvarea omului de la degradarea sa morală. Tocmai de aceea, venirea Mântuitorului Iisus Hristos este împlinirea multor vise profetice, cum enunţă Sf.  Ap.  Petru la Cincizecime: „Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele; Că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi; Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci.” (Fapte 2, 14-18)

Aşadar, care este cheia înţelegerii acestei antinomii?

Aşadar, odată cu venirea lui Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt în lume, epoca visului profetic a apus. De aceea, creştinii nu au motive să dea crezare visurilor, deoarece ei cunosc tot cea ce trebuie să ştie pentru mântuirea lor, nemaifiind nevoie de nimic în plus, decât de o înţelegere corectă a creştinismului. Sf. Ioan Evanghelistul spune despre creştini că: „Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate.” (1 Ioan 2, 20), iar Sf. Ap Pavel confirmă că dragostea creştină a fost scopul tuturor profeţiilor, care s-au şi desfiinţat: „Cât despre proorocii – se vor desfiinţa” (1 Corinteni 13, 8)

Așezat pe marginea patului, încă în cămașa de noapte, părintele Valerian a concluzionat: Visul este o activitate naturală a creierului, născută din preocupările psihologice de moment. Când vorbim de Biblie, visul natural trebuie deosebit de visul profetic, numit şi vedenie, care era o metodă excepţională de comunicare divină cu scopul precis de a îndruma lumea pe calea mântuirii. Visul profetic se derula prin oameni anume aleşi de Dumnezeu, cu o înaltă ţinută morală. De aici şi ispita contemporană a unora de a se crede aleşi de Dumnezeu să le vorbească prin vis.

Odată cu venirea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, creştinii nu mai au nici o bază biblică pentru a se încrede în visuri sau a se preocupa pentru tâlcuirea lor. Hristos este plinătatea tuturor învăţăturilor spirituale, prin urmare nu mai putem vorbi de o altă Evanghelie decât cea adusă de El.

Până la urmă, tot ce putem înţelege din vis este că el reflectă conştientul nostru de zi cu zi, la modul inconştient şi subconştient, lucru confirmat şi de cercetările ştiinţifice.

Părintele Visarion a concluzionat, în gândul său:”Visul este un conflict între realitate și o poveste îmbârligată!”

                                                         *

Așa cum obișnuia în fiecare dimineața, înainte de micul dejun, preotul spunea rugăciunea ”Tată-L Nostru”, cu fața la icoana ”Sfânta Maria cu Pruncul ”, primită cadou de la un călugăr de la Mănăstirea Nicula, așezată în bucătărie pe peretele de la Răsărit.

Întoteauna după ce mânca, se ducea în magazie, lua un canceu de lut pe care îl umplea cu boabe de grâu amestecat cu boabe de porumb, apoi intra în curtea găinilor, le deschidea ușa cotețului să iese în țarcul lor.Primul care ieșea era cocoșul, un pintenat de culoare rozolie, urmat de cele 20 de găini care începeau să ciugulească boabele puse de părinte, unele se duceau la jghiabul cu apă, pusă de cu seară.

Apoi, părintele Valerian intra în odaia sa, pentru a se pregăti pentru slujba de dimineață, nu înainte de a citit, așa cum îi era obiceiul, un verset din ”Biblia” sau ”Sfânta Scriptură” pe care o avea pe masă, alături de” Cartea de Rugăciune”,”Ceaslovul ”, ”Viețile Sfinților ”, ”Proloagele ”, care este o carte care se gaseste mai rar, dar care este foarte folositoare. Ea cuprinde pentru fiecare zi din an o serie de lecturi folositoare de suflet, ziditoare, intre care mai intai viata sfintilor din ziua respectiva pe scurt si unul sau mai multe cuvinte de invatatura culese de la marii Parinti și Sfinti ai Bisericii. Asa incat credinciosul are rânduit a citi ceva folositor pentru sufletul sau in fiecare zi. Cartea Proloagelor si-a imprumutat numele de la cuvantul prolog care pe langa intelesul de „cuvant inainte” mai are si intelesul „cuvant ales”, ea nefiind altceva decat o antologie, o culegere de cuvinte alese, de cuvinte folositoare. Proloagele sunt foarte vechi si au fost cunoscute in toata lumea ortodoxa, in limba romana le intalnim raspandite foarte mult inca in secolele XVII – XVIII in forma lor de astazi au fost tiparite prima data la Manastirea Neamt in anii 1854-1855. Aceasta editie a fost retiparita de Editura Mitropoliei Olteniei in anul 1991. Carte pe care a cumpărat-o de la un anticar din Sibiu.

S-a îmbrăcat  în epitrah , a închis poarta cu drugul și a luat-o încet spre Biserică, în timp ce începuse să bată clopotul din turla lăcașului de cult.”Cât o mai putea să o țin tot așa? Cât mă mai ține Dumnezeu.

-Sărut mâna, părinte!

-Să trăiești, Iaone! Mergi la prășit?

-Da. În Groșoaia, i-a răspuns omul schimbând sapa de pe un umăr pe altul.

-Sărut mâna, nașul!

-Să trăiți, copii mei!

-Tu nu zici nimic părintelui? Ai mămăligă în gură?! I-a zis femeia fetiței ce o ținea de mână.

-Să să ru t mâ na! A mormăit fetița.

-O duci la grădiniță?

-Da. Nu am unde s-o las.Sunt de serviciu la dispensar.

Până a ajuns la Biserică, părintele Valerian a vorbit cu mulți săteni care, mergeau, fiecare la treburile lor.

A intrat pe ușa mare a Sfântului Lăcaș, în momentul că începuse să bată toaca.

                                                          Al.Florin Țene