Uite-uiteeee!… – îmi striga un gând pe care-l ascunsesem sub pleoapa unui dor – nu te sfii, pășește pe urma poemului și descoperă-i aura, ochiul lumi-i zărească dezvăluirea! – dar ce-o fi vrând și gândul ăsta? – aaaaa, e timpul să vă prezint ceva: ultimul volum de versuri ce stă pitit în așteptare, amirosind a plămadă proaspătă, doruind frământ de tipar, al lui Marin. Cum cine Marin?!… Marin Beșcucă, poetul care are atâta zgândăr în peniță încât poți auzi călimara deversându-și fluviile de cerneală în albii de metaforă prin terasamentele de celuloză ale colii.
Și e atâta sevă de cuvânt aici, dar și necaz că izvorul ar putea n-ajungă… știți voi, hârtia are putere de absorbție, nu glumă! Însă aud scâncetul unui prunc în fașă și dau fuga pe mal de vers să văd ce mi-a adus șuvoiul de cerneală… pe o petală de verde-albastru descifrez un nume de botez: MNIERU!…
De ce Mnieru?… auzii șoapta gândului și-mi veni un răspuns, de undeva din condeiul poetului, chiar din miezul unui vers: în fine, am stat în mine ceva/ și dacă Mitru aveam pentru D. Branc,/ atunci lui i-am zis MNIERU…!/ nu știu cum, sau nu, să-i fi plăcut,/ dar s-a petrecut ceva sub Tacitus…
Sub Tacitus sau nu, verbul avea voce și vocea aceea se reverbera dintre acolade de simțiri ce-și dădeau ghes să iasă luminii, cum atâtea altele ce încă sunt în aștept. MNIERU nu este o fantezie, este aplecarea către un interlocutor real, poetul ne explică, încă de la începutul volumului, uvertura acestui dialog și natura izvorului său: acolo,/ în poemul ce dădea-n suspin șuvoiul,/ am strâns atâtea câte, la-ndemână,/ și ne-am citit,/ și ne-am strâns mâini cu palme de depărtări,/ cu degete-n vise!
Nevoia de comunicare, desigur, anulează distanțe, însă nu este suficient să comunici, este esențial ceea ce comunici pentru ca distanțele să poată deveni „aproape”… și uite-așa, poemul unește suflete, minți, într-un fel unic, poate greu de înțeles pentru unii, fin perceput de către alții, lungimile de undă ale percepțiilor nu sunt mereu egale dar, acolo unde se întâlnesc, se creează, indiscutabil, punți de legătură inimaginabile, chiar dacă, aparent, undele acelea provin din universuri diferite. Și mai e și acel adaos de respect care armonizează totul, vibrația e cea care contează, este cea care dă rezonanță totumului. Găsesc undeva, în vers, o concretizare a celor afirmate: MNIERU mi-a tot întors,/ mi-a tot răstors, metafora,/ dar nu mi-a dat în ea cu cianuri…/ niciodată! Și, da, metafora devine punct de zbatere și dezbatere, însă dialogul e „cuminte”, alchimiile scot la iveală aurul ascuns în plumb nu cu puțin efort, totul este rezultatul unor cercetări lăuntrice amănunțite, explicat și aici, într-un alt fel de simplu, dar complicat: MNIERU mi s-a-ndevenit, din căutări!/ PROFESORUL MEU DE PREȚIOZITĂȚI… și, ca-n orice alchimie, e nevoie de foc să lămurească totul, acela care nu poate fi stins cu apă și a cărui vâlvătaie se poate vedea cu ochiul liber, unul viu, și viul acesta dintre noi va avea flacără,/ va avea puls,/ și nu se va lăsa împins de la spate,/ de sub rampă… nimic nu se vrea în ascuns aici, niciun dedesubt nu este permis, totul este în fair-play, toate lumile instinctului erau cu puii la vedere,/ clipa se-nroșea în obraji cerând dăruirea…
Poetul, vorbind despre sine și parcă pentru sine, se consideră un izolat care suferă durere și crede în Lumină și nu întotdeauna sufărul lui este la îndemâna înțelegerii tuturor. Dar este, în același timp, un izolat creator, poate că tocmai acest izolament în sinele propriu, undeva la granița dintre liniști și neliniști este acel stimulent al înmuguririi întru lirica metaforică. Fermentul, odată activat, nu poate decât să dea plămadă, terenul este fertil, spicul minții este matur. „Poftiți la facerea pâinii!”, parcă îndeamnă un glas, și e și sânge, pătruns prin vene de vers, cumva abstract: m-am descoperit că sufletul meu este singurul portativ/ pe care mi-am așezat inima de cheie sol…/ …/ se vedeau dungi de sânge verde…/ fotosinteza metaforei nu era o treabă de-ndemână,/…și eu mă audeam în mine străpungându-mă din/ ființă să-mi ies afară din mine Luminat.
Ici-colo, impregnate pe coli de vise, apar mărturii desprinse din algoritmul timpului, care ne conduc înspre faptul că nimic nu e întâmplător, totul își are o predestinare… la fel și iubirea, nu este ceea ce-ți vrei, ci ceea ce te absoarbe în însăși eul ei, desen eram înșine noi!/ cu linii drepte, frânte, curbe, vectori/ ce ne chemau tot timpul să-i urmăm…/ …/ dar știam Calea!/ bătătorisem atâtea-n anii aceștia,/ în care nopțile netulburi ne prăduiau simțiri. Suntem liberi să visăm în limita a ceea ce ne este dinainte trasat, așteptând doar momentul care negreșit va să vină… și ne-am descătușat când anii își dau mâna,/ încheiam prin început!?/ UNUL-ne l-am dat în contopit!!
Pe stâncile încercării se mai zăresc încă urmele florilor deznădejdii acum ofilite, o boare duce-ntr-acolo: visam, Mnierule,/ dar timpul împrăștia caudine,/ …/ aripile crescute pe dinlăuntru mi-au obosit!/ pasul știe/ și șotângește… asiduu,/ în contrariul sufletului/ care și-a găsit perla!
Și dacă din trecut mai adie câte un fâlfâi de amintire, poetul își înfige tălpile în prezent îndemnându-și interlocutorul să-i pășească alături, purtându-l prin acuarela unui peisaj pe care și l-a însușit, făcând din el colțul său de rai. Acest petec de Moldovă, ascuns parcă voit privirilor metropolitane, mustește de urmele Rapsodiilor Române, iar poetul ne-o dezvăluie, dialogând cu Mnierul său, pe care și l-a dorit legendui sub numele acesta de alint, într-o altfel de lumină: azi mi-am ieșit singurul prin enescienele răzoare/ săpate în adâncimile viitorului…/ cauți urmele pașilor lui și vei găsi infinitul!, în timpan, glasul sângelui…ce pufnea pe nări,/ balaur suflându-și flăcările nestingerii,/ Oedip!… îmi șoptea un tei… Teiul!… cel ce atâtea leagă de sufletul poetului, de la Corabia obârșiei lui, la leitmotivul eminescian (Ipoteștiul e la doar câteva zeci de kilometri de aici!), acest falnic străjer și martor al atâtor inspirații, TEIUL, care odată se întindea ghirlandă de-a lungul bulevardului vechi pavat cu bazalt, aduce mireasmă de Enescu și mai era și o bancă din piatră,/ ce mă rugă să m-așez picior peste picior…/ și m-am așezat!/ purtam 45 la tăcere!… și banca se minună:/ restul de cavaleri?/ dorm cu capetele pe Inimă de Leu!
Și uite, cititorule, cum ne trezim în mijlocul unor cugetări care amiros a istorie, e drept, teii aceia-n ghirlandă nu mai sunt, ici-colo a mai scăpat câte unul de securea modernizării, dar și când te apropii de cei rămași, parfumul lor te atrage-ntr-acolo… peste umbletul lui Enescu,/ toți teii își acordau florile pe coarda viorii de geniu/ și eu călcam cu teamă să nu calc vreun ecou… cât de încărcată de semnificație metafora aici!… și parcă simți solemnul și pielea ți se face buburuze… simți, Mnierule? E un amalgam de percepții care vin una după alta din împletiri de stări, planurile se schimbă din nou, din istorie poetul trece la analiza cotidianului, lumea, cu ale ei, pare că își are o filozofie proprie, natura însăși pare mulată pe șina timpurilor, constați, fără să vrei că iarăși plouă și ploaia e strâmbă…cum adică strâmbă?… te-ntrebi, însă mai bine opreai gândul, uite cum se și-nghesuie altul: oare câtă minte i-a trebuit celuia cu mulțimea vidă?
Nu foarte departe de aici se vălure Prutul (frate și el cu Poetul), român sfâșiat între neamuri, Prutul m-a aflat deja,/ i-am și scris!/ atât cât să nu-i învolbur apele… omul caută spre apropiere un alt om, însă atunci când e-n singur își caută aproapele-n tot ceea ce-l înconjoară, natura e-n armonie cu spiritul, toate celelalte par atonii peste picturala sufletului, timpul își cadențează ritmul folosind noi metrici, pare că vine torențiala apocalipsei!/ o, tu, tempora, vopsit în tempera…/ și tu măsurător în pas cu pas,/ trageți hora, după ceas…/ vom muri uniți în cuget și-ntr-un glas/ i-am face caricatură lui Popas!
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Prolegomene” →
Dragă cititorule,
Am participat pentru a doua oară deja, și în anul acesta ca și în anul trecut la Conferința Națională pentru Civilizația Creștină „Uniți prin credință” din orașul Buzău, România. Reamintim cititorilor că președintele fondator al acestei Asociații este inginerul Nicolae Mușat.
Conferința a fost coordonată de președintele Nicolae Mușat, a fost binecuvântată de preotul Mihai Milea. Printre membri Prezidiului Adunării s-a aflat directorul ASCIOR pentru integrarea românilor Dr. Ec. Angelica Stănciuloiu din București, iar a doua zi la lucrările Conferinței buzoiene a sosit domnul Ambasador Mihai Florescu de la București, care de asemenea a fost prezent și anul trecut. Ne-am bucurat mult că am revăzut-o pe inimoasa doamnă Olga Grigorov, președinta Filialei Tulcea, care împreună cu d-na Angelica Stănciuloiu, dl N. Mușat și profesorul universitar Mihail Popescu, au fost prezenți la înființarea Filialei de la Cernăuți, în toamna anului trecut.
L-am cunoscut pentru prima dată pe profesorul universitar Dumitru Mnerie din Timișoara, președintele Ariei ASCIOR Banat, și pe simpatica sa soție d-na Gabriela. Niște oameni deosebiți. Prin intermediul lor am luat legătura telefonică cu minunata doamnă Mariana Gurza de la Timișoara, a cărei mamă este originară din satul Cupca, i-am putut transmite câteva cărți, primi altele în schimb de la ea, dar și ceva simbolic de la baștina mamei sale, la care ține atât de mult. Reamintim tuturor că poeta creștină Mariana Gurza este redactorul revistei „Logos și Agape” ce apare de ceva vreme deja, și unde noi, cei de la Cuoca, publicăm aproape în fiecare săptămână câte ceva. Sincere mulțumiri și tot binele din lume.