Ion Popescu-Brădiceni despre Doina Drăguţ Cronică literară la „Jocul minţii”

Poezia ca o permanență în continuitate

  1. Poesisul ca extract cultural
    Scriitura comprimată a Doinei Drăguț este emanația unei imense singurătăți. Autoarea
    noii cărți de poeme mizează într-adevăr pe „Jocul minții”. Ludicul e însă punctualist-
    convergent „spre limita unui înțeles ascuns în sine însuși”, adică obscur (abscons) în numele
    acelei ambiguități care oferă fie semnificații alternative, fie simultaneitatea semnificațiilor, fie
    combinarea lor neconcordantă.
    Convinsă de puterea verbului autoarea „Jocului minții” subînțelege un adevăr mai
    amplu: încercarea de a se armoniza cu lucrurile dimprejur. „Pe poteci necunoscute cu
    închideri prelungite în deschideri care scapă timpului… cu o formă răsturnată-n așezări.” Ea,
    poeta de geometrii noneuclidiene, execută un zbor lăuntric „c-un opal în vechi oval” – precum
    Dan Botta – în eon transbarbian, dar ca să deschidă „clipe adâncite în mister și-n parabole ce
    poartă-n ele măreția unui sens ascuns” – precum în interbelic, Lucian Blaga – „spre o ultimă
    finalitate ce transcende spre revelatoare înveșnicire”.
    Poeta, una evident tributară poeticilor moderniste, brodează reiterativ pe toposul
    oglinzilor „într-un sens neperturbat de incertele simetrii ale sfârșirii ca să descopere orizonturi
    cu întregiri fără contur spre desăvârșite pierderi în neantul formei.”
    Însă când „dorurile în cascade năvălesc; vorba perfectă” și tabuiza(n)tă „e absența
    vorbei”, adică tăcerea imuabilă și temeinică, adică aceea din care s-a născut „lumea ca un
    vârtej” (Ezra Pound îi zisese vortext iar poeticitatea devenise vorticialitate – n.m.).
    Întâlnind adesea în esența sa nepotriviri cu sine, autoarea se simte uneori exterioară
    lumii ce-o domină pe dinăuntru și atunci își vede chiar „izvorul întregii existențe” de unde o
    să purceadă într-o nouă autocunoaștere: dinspre arhetipuri spre o altfel de curgere pe „două
    râuri paralele”; prilej pentru poetă să jocularizeze, să grefeze, pe un fond folcloric (și tot ca
    Dan Botta – n.m.), balada dedicată propriilor ochi, citându-l postmodernistă, și pe Ion Barbu
    „După melci”, cum în urmă cu două trei decenii Ioan Stratan: „din somn greu m-am desfăcut /
    și-am țâșnit către oglindă” (Drăguț, 2022, p.11).
    Citindu-i pe îndelete cartea „Jocul minții”, avem revelația cuvenită că poeta Doina
    Drăguț cultivă poesisul ca extras cultural, sincretic și sincritic. Ca și Petru Mihail Gorca, ea se
    lasă vegheată de „steaua din oglinda visului”, iar steaua ei de gânduri e fascinată „de
    gravitatea lumii”. Cerul nopții e unul de proveniență romantică (precum cel din „Existența
    romantică” a lui Edgar Papu atunci când el comentează lirica eminesciană) și o atrage – citez
    – „ca o prăvălire-n muzică și în visare fără timp și fără loc”. Poeta se simte „tulburată doar de
    forța fanteziei”. Izbucnește „într-un elan vital și peste tot se iscă armonie.”, iar „fluturi de
    lumină în fiori o îmbracă de la creștet până la tălpi”, ca ea să renască „într-o revărsare de
    faimă temporară”; apoi „sporind spre alte înțelesuri” strânge în brațe necuprinsul, tot în
    descendența blagiană, „iar în cercuri rupte de început pe copite caii poartă ropot de lumină”.
  2. Adeverirea neantului
    Ispite constante rămân pentru Doina Drăguț, poeticile lui Valery și Barbu, gândirea
    abstractă, vederea limpezită și clară, spiritul geometric, vidul semantic al oglinzii, fiorii
    crescuți în profunzimi înșelătoare „între semn și semnificație” întrucât „și golul este o formă
    iar un gând cuprins în fapte modelează corpul propriului destin”. În definitiv „într-o
    perfecțiune a pierderii sensului urcând așezarea între cer și cuvânt nimeni nu te poate înșela /
    tu singur te înșeli asupra celorlalți”; căci totuși „nimic din ceea ce aparține fondului nu are

supremația.

Pe când forma învelește totul. Aici este unicul sens al Poeziei” (Valéry, 1989,
p.762). „Umplerea vidului nu poate fi sfârșită… iar cel ce știe să vadă frumosul ca expresie
deplină a unui punct este un om bogat”. Drept consecință „nu-l afectează pierderile permanent
și pretutindeni devine egal cu ceea ce este profund” căci „unicul este cauza tuturor”.
Doina Drăguț – cred eu cu netrucată modestie – și-a identificat unicitatea stilului ei
poescovaleryanoeminesciană; în ceea ce-o privește, într-adevăr, „germenele de lumină” este
punctul ce deschide calea „profunzimilor de jocuri”. Concomitent – cum ar obiecta Valéry (cu
vreo futuristă ocazie – n.m.) – „orice dispozitiv poetic se sprijină pe un fapt de matematică
învăluit” (Valéry, 2021, p.248). Automat, „libertățile devin captive formelor abstracte”, iar
noi, poeții, „încercăm să dăm o formă informului să armonizăm funcția cu esența… urmând
calea propriei naturi”. „Misterioase rugăciuni” se fluidizează în metafore ale unui sistem pur:
de „cumpăniri învăluite-n sunet de vioară care ridică-n neștiute sfere topite cântece în
misterioase rugăciuni”. Alteori, poeta interpretează – după cum precizează și Hugo Friedrich
atunci când se referă la Mallarmé – lirica înțeleasă ca rezistență, ca muncă și ca joc.
Idealitatea, absolutul, neantul sunt moduri de cugetare transplatonice. Pentru Doina Drăguț, ca
și pentru Charles Baudelaire, transcendența e deseori goală: sfidarea plinului ontologic prin
acest concept al neantului trădează radiația unei propoziții celebre mallarméene: „Neantul e
adevărul” (Friedrich, 1998, p.122).


Repunând în discuție izotopia neantului-limbaj, Doina Drăguț frapează evident, trezind
criticile neavenite ale unor receptori categoric „inculți” inutil patetici și îndârjiți prostește.
Metoda lui Stéphane Mallarmé constă în dislocarea realului prin abolire, anulare, suspendare
(în apropierea sa întâlnim termeni înrudiți: lacună, gol, absență – n.m.). Călcându-i pe urmele
durabile lui Mallarmé, poeta este ea însăși prin jocul cuvântului pentru că din el emană
„noțiunea pură” de poezie ca „distrugere a concretului” în favoarea deveninței lucrului în idee
pură, entitate spirituală. Consecința e inevitabilă: odată angajată pe acest drum poezia devine
o activitate care, foarte singuratică, își proiectează jocul oniric și muzica magică într-o lume
anihilată. Căci ceea ce exprimă poezia în ultimele ei straturi semantice sunt figuri și tensiuni
abstracte într-o infinită polivalență semantică (Friedrich, 199, p.125).
„Jocul nebun de culori îmbietoare” provoacă semnelor arbitrare o motivare intrinsecă
și „nemăsurate preschimbări… în zbor întârziat în alb desfășurat spre infinit… în ceas
ascuns… cu contur în vag delir… într-un timp desăvârșit… unde vedenii în dezacord risipesc
mișcarea în subtile spații ireale”.
Programatic-doctrinar, Doina Drăguț mizează pe „eliberarea de efemer”, „decantare de
imagini”, „acumulări de noțiuni”, „emoții cristalizate în armonii”, „neantul formei”,
„atingerea absolutului”, „cultivarea calmului”, triada armonie-delir-frenezie, „urcușul spre
sine” pe „calea de regăsire”, stăpânirea de sine prin recursul la extensia în viitor ș.a.m.d.
Ion Popescu-Brădiceni

Ionuț ȚENE: ,,Eseu despre orbire” de Jose Sarmango. Ieșirea din pandemie prin iubire și comuniune!

Zilele trecute am citit un roman fascinant, care te face să înțelegi mai bine lumea de azi și întâmplările complicate prin care trecem. Romane scrise de portughezul Jose Saramngo am mai citit cu interes și plăcere. Vă recomand ,,Istoria asediului Lisabonei” și ,,Pluta de piatră”. Dar romanul citit recent de autorul portughez e mai fascinant și foarte actual, deși este scris în 1995.

,,Eseu despre orbire” este un roman zguduitor, o mărturie complexă a neîncrederii autorului în societatea contemporană, tot mai mecanizată, înstrăinată și robotizată, incapabilă să-și gestioneze și să-și rezolve crizele. Pandemia este folosită de putere pentru a controla societatea și a înlănțui omul liber. Într-un oraș anonim, populat de personaje fără nume, izbucnește o boală îngrozitoare ce provoacă orbirea generală. Fără o cauză aparentă, în afară de cea morală, oamenii își pierd, unul câte unul, vederea și barbaria se dezlănțuie prin aplicarea unui regim sanitar militarizat de către oficialități. Pentru acest roman Jose Saramango a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. ”Eseu despre orbire – e o poveste despre supravieţuirea în haos, când cel mai neîndurător duşman nu e nici frigul, nici foamea, nici mizeria, ci omul de lângă tine. Într-un oraş necunoscut, izbucneşte dintr-o dată o epidemie care îi face pe toţi locuitorii să orbească. Marea de lapte nu are vreo cauză concretă şi, se pare, nicio rezolvare. Soluţia la care recurg autorităţile este represiunea, iar mai apoi se ajunge la apariţia lagărelor. Singura rămasă neafectată rămâne soţia unui medic oftalmolog (ironie a sorţii?), cea căreia îi va fi imposibil să salveze tot oraşul, dar care va fi îndeajuns de puternică să aducă un grup de oameni înapoi la lumină” scrie pe coperta a IV-a. Unii cred că dragostea, încrederea, speranța, credința, emoția toate sunt oarbe. Lipsa emoției a dragostei într-o lume înstrăinată și rece de fapt a dus la orbire, mai întâi sufletească, apoi fizică. Dar cum ar fi dacă într-o lume care a orbit dintr-o dată, ai fi singurul care poate sa vadă? Ar fi acest lucru mai teribil decât orbirea? Aceasta este miza romanului, care construiește literar o distopie a unui regim militar sanitar care impune carnatinarea cu forța a orbilor, adică a celor care nu văd (sau nu pot să vadă).

Salvarea din distopie nu este medicală, ci morală. Cei care își recapătă emoțiile, exprimă iubirea față de aproape și vor să trăiască în comuniune încep să vadă și să înțeleagă. Acea cataractă care punea un văl alb pe ochi este de fapt ideologică și imorală. Emoția și dragostea fățișă zguduie nervii și orbii chiar încep să vadă și percep clar că se aflau într-o societate înstrăinată și condusă manu militari, în care distanțarea socială duce la însingurare. Iubirea de oameni și atingerea sufletească este cheia vindecării și răsturnarea regimului totalitar sanitar, care impunea lagăre prin carantinare și uciderea orbilor percepuți ca nefolositori pentru o societate tehnologică. Ieșirea spre lumină este morală prin emoția dragostei exprimate. Romanul se evidentiază din debut prin felul scrierii: dialogul integrat în naratiune, replici despicate prin virgulă, personaje fără un nume. Mizeria si degradarea sunt atât de bine surprinse în roman pentru a evidenția că înstrăinarea și carantinarea nu este soluția la vindecarea bolii. Nu putem trăi într-o lume fără credință, emoție și iubire. O societate fără atributul dragostei este distopică, un totalitarism al înstrăinării, care ucide sufletul. Fără spirit omul moare și societatea devine o lume a fiarelor controlate de putere.

,,Eseu despre iubire” este un elogiu adus iubirii. Soția doctorului, cel care orbește printre primii, luând contact cu un șofer care și-a pierdut vederea într-o intersecție de lângă cabinetul său, este cea care, dintr-un motiv tainic, rămâne imună la virusul care produce orbirea. Ea analizând orbii carantinați își dă seama că doar prin dragoste, înțelegere, apropiere și iubire boala se vindecă și declanșează războiul dragostei împotriva regimului militar sanitar al înstrăinării. Se spune ca in lumea orbilor, chiorul este împărat. Într-o lume plină de orbi, singurul care vede este paria. ”Uneori, trebuie să orbești pentru a vedea mai bine ca niciodată”. De fapt cei ce nu văd pot să vadă mai bine. Victoria poporului orbit de ideologie se poate obține doar prin iubire, la fel ca în romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, care se încheie evanghelic: ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Iubirea e singura formă de a vedea într-o lume de orbită de ideologie și un regim totalitar, militar sau sanitar. Să nu ne lăsăm orbiți de ideologie e morala romanului lui Jose Sarmango. Libertatea e o formă de a vedea prin iubire. Pandemia nu este numai sanitară, ci și morală, iar vindecarea ei se face prin iubire și înțelegere, nu prin distanțare și înstrăinare.

Ionuț Țene

Mircea DAROȘI: Aventurile ideilor printre metafore

Pasiunea şi spiritul dinamic de cercetător al fenomenului literar  îl face pe scriitorul Al. Fl. Ţene să se aventureze în lumea ideilor de mare interes cultural. El îşi descarcă clocotul frământărilor lăuntrice printr-un admirabil exerciţiu analitic pe care îl practică de ani buni în domeniul creaţiei artistice.  

Volumul ,,Aventurile ideilor printre metafore’’, titlu simbolic, construit printr-o excelentă sintagmă stilistică, a apărut în acest an la Editura ,,Vatra veche’’ din Târgu Mureş şi se încadrează în topul lucrărilor de critică literară şi eseuri care înnobilează patrimoniul nostru istoriografic. Prima surpriză oferită de  acest volum vine chiar din lectura Cuprinsului, care însumează 122 de studii, articole şi eseuri extinse pe 718 pagini. La baza acestui demers se află potenţialul intelectual al autorului, bogăţia lecturilor parcurse de-a lungul anilor, precum şi talentul său de prozator, poet, eseist, critic literar şi publicist consacrat. Cartea are o greutate consistentă, atât ca volum, cât şi prin admirabilul său conţinut. Este scrisă la temperaturi ridicate, cu un tăiş ascuţit, dar echilibrat şi transparent.

Al. Florin Ţene este orientat către sinteze, având o optică personală pe care o demonstrează printr-o vastă cultură. Atras de filozofie şi fascinat de ideile marilor gânditori ai tuturor timpurilor, începând cu Platon, Aristotel, Seneca, Socrate şi continuând cu Nitzsche, Bergson, Hegel sau Kant şi până la Patapievici, analizează comparativ operele lor, urmărind să stabilească unele similitudini privind relaţiile existenţiale din perspectiva veacului în care trăim.

Într-un articol din cuprinsul acestei cărţi, autorul spune: ,,Mărturisesc faptul că mi-a făcut plăcere să mă întorc la anumite ,,delicatesuri’’ ale marilor filosofi’’. Studiind lucrarea lui Platon, intitulată ,,Republica’’, Al. Florin Ţene  se opreşte asupra câtorva noţiuni estetice, adevărate virtuţi, care ar trebui să ne însoţească şi în zilele noastre : ,,dreptate, înţelepciune, cumpătare’’.Tot aici subliniază faptul că, ,,Republica’’ propune un model raţional al Omului, dar şi unul al Statului, al Educaţiei, al Ştiinţei’’. Este opera care a influenţat de-a lungul timpului pe mulţi reformatori sociali şi politici’’ (Raţionamentul platonian în folosul omului). Ce bine ar fi, dacă s-ar întâmpla aşa ceva şi astăzi! Cu aceeaşi meticulozitate analitică vorbeşte despre Nitzsche, Bergson şi Hegel, evidenţiind importanţa filozofiei în dezvoltarea literaturii (Nitzsche între răsăritul zeilor şi amurgul lor ). Cartea cuprinde mai multe  cronici şi eseuri literare prin care autorul evidenţiază opiniile unor critici, dar şi propriile sale opinii, bazate pe imaginaţia sa critică capabilă de a construi viziuni coerente şi revelatoare asupra operelor şi vieţii lui Gib.I.Mihăescu, Lucian Blaga, Mihai Eminescu etc. În acest sens corectează idei, formulări eronate, interpretează justeţea unor păreri, dă sugestii, pătrunde până acolo unde logica nu mai poate fi combătută de nicio metodă.

Alexandru Fl. Ţene face un adevărat rechizitoriu la adresa acelor scriitori români care şi-au vândut conştiinţa de luptători pe baricadele scrisului, colaborând cu regimul comunist. ,,Acuz pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor literare şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului romăn’’ ( Rolul realismului socialist în falsificarea adevărului istoric).  Autorul colindă cu vervă şi erudiţie prin istorie şi artă în ideea eliminării unor informaţii false despre formarea limbii şi a poporului român, despre unele personalităţi istorice sau  artişti de seamă din panteonul nostru cultural, precum Constantin Brâncuşi, George Enescu, Ciprian Porumbescu şi alţii. Nume importante din literatura universală devin pentru Al.Fl. Ţene un bun pretext pentru propriile sale digresiuni eseistice : Dreiser, Proust, Shakespeare, etc. Comentariile lui denotă o deosebită pasiune pentru speculaţia filozofică, pentru dezbaterea de idei.  Cele mai multe articole sunt dedicate activităţii de creaţie, adică literaturii, în care vorbeşte despre   genuri literare, structuri  compoziţionale şi figuri de stil, între care, metafora devine universul poeziei, iar eul poetic o adevărată ,, coloana vertebrală’’. La acest capitol se înscrie şi problema curentelor literare, întregite mai nou cu prologmodernul, iar critica literară se află la ordinea zilei. Unele eseuri au un caracter polemic prin care autorul nu ezită să  spună lucrurilor pe nume.  Într-o arhitectură bine argumentată sunt scrise şi articolele: ,,Limba operei literare este artă’’, ,,Literatura română, liantul care ne uneşte’’, ,,Literatura în folosul democraţiei’’ ş.a. Scormonind prin  ,,lada cu amintiri’’, cum spune Doru Dinu Glăvan, Al. Florin Ţene se întoarce la origini, printr-un minunat expozeu autobiografic. În diversitatea  problematicii acestei lucrări de rezonanţă se înscriu şi eseurile despre religie , despre jurnalism şi nu în ultimul rând despre ,,precaritatea istoriilor literare  de la noi’’.

Impresionant în scrisul lui Al. Fl. Ţene este matura stăpânire a limbajului critic, capacitatea de a-şi scoate în evidenţă ideile. Sobrietatea şi precizia sunt cuvintele care definesc stilul său critic.  Prin această carte şi prin alte 86 de volume tipărite, autorul confirmă încă o dată că este un adevărat apărător al valorilor noastre culturale.

Mircea Daroşi

Voichița Tulcan MACOVEI: „CLIPE PE PUNTEA VIEȚII” de Titina Nica Țene

„Deschideți toate cărțile! În ele veți găsi fragmente din viața trăită și învățături despre A FI” (Voichița T Macovei)

Târziu am deschis și eu această carte, dar… niciodată nu este prea târziu!

O carte despre frumosul din sufletul omului, despre scânteia care ne menține luminoși și optimiști, ajutându-ne să trecem peste orice moment greu al vieții!

O carte de suflet pentru suflete. Un suflet care se caută pentru a se regăsi și care are puterea de a descrie în mod sincer lumea în care a trăit, în imagini vii precum adevărate tablouri.

Frumosul din noi a susținut întotdeauna echilibrul ființei noastre, i-a dat strălucire și ne-a ajutat să trecem peste „puntea vieții”. Vorbim despre acea frumusețe care există necondiționat în om, reprezentată de scânteia de viață pusă în fiecare de Creator.

Din păcate, însă, în trecerea zănatică a timpurilor, scânteia aceasta este tot mai greu vizibilă…

Din acest punct de vedere, cartea scriitoarei Titina Nica Țene constituie astăzi și va rămâne peste timpuri, scânteia unor suflete care au știut să trăiască viața aceasta ca pe un adevărat dar primit de la Dumnezeu.

Titina Nica Țene este o binecunoscută scriitoare, aparținând unei cunoscute familii de creatori de Literatura Română, alături de soțul Al Florin Țene, scriitor plurivalent, și fiul, Ionuț Țene, poet, publicist și jurnalist .

Familia Țene ocupă un loc special în cultura română, clădit și păstrat prin dragostea și respectul față de valorile fundamentale ale omenirii: respect și iubire față de familie, iubirea de copii și de părinți, respectul față de țară și popor. Cultura noastră, mulți scriitori cunoscuți ai Literaturii Române, este recunoscătoare familiei Țene, scriitorilor Titina Nica Țene și Al Florin Țene, pentru înființarea în anul 2006 a Ligii Naționale a Scriitorilor Români, important for al Literaturii și Culturii Române.

Volumul cuprinde 47 de povestiri care reconstituie semnificative pagini din viața scriitoarei Titina Nica Țene, pagini care te transportă, dincolo de rândurile scrise, în lumile frumoase evocate atât de sincer. Lumi ce sunt reconstituite, nu doar prin dragostea și respectul față de anii evocați, ci și printr-o inocență sufletească înălțătoare, la care se adaugă talentul onest, liber de încorsetări, transpus în scris fără nicio restricție sau grijă.

De aceea, cititorul are șansa de a se transpune și el direct în lumile evocate, de a simți și trăi alături de autorul devenit personaj și de cei apropiați lui.

Povestirile se pot grupa în câteva teme: familia de altă dată, reprezentată de părinții și frații autoarei; familia actuală, reprezentată de Titina Nica Țene, mamă și bunică, de noua sa familie alături de soț, fiu și nepoți; copilăria de altă dată (din primii ani ai comunismului); copilăria zilelor noastre (ai mileniului III); satul românesc tradițional.

FAMILIA DE ALTĂ DATĂ. COPILĂRIA ACELOR TIMPURI.

Volumul descrie și evocă familia autoarei, care poate fi văzută ca un simbol al familiei române din anii ce au urmat instaurării comunismului în țara noastră.

Narațiunea este subiectivă, naratoarea se implică total în retrăirea anilor din satul natal, (Ușurei – județul Vâlcea). O familie cu 7 copii, în care mama ducea greul. Dar copiii, nu știau să analizeze lucrurile. Ceea ce spuneau părinții, așa era. Relațiile dintre frați erau stabilite de părinți: cei mari îngrijeau de cei mici. Sunt fascinante „descoperirile” acestor copilași al căror univers era reprezentat doar de satul mic, de casele sărace. Iar transcenderea cu atâta fidelitate a doamnei Titina Nica Țene în trecutul îndepărtat al copilăriei este captivantă: o lume a copilăriei din satul românesc al anilor 1950: „Eram săraci, iar peste țară avea să vină cincizeci de ani de comunism. Pe mine nu mă interesa, eu, deși nu aveam nici ce mânca, eram tare fericită. Număram furnicile, culegeam flori, jucam pietricele, îmi făceam păpuși din coceni de porumb… Nu aveam timp să mă plictisesc.” (Nașterea, p. 11)

În familia tradițională, fiecare membru – părinți și copii, avea rolul său: la păscut animale, la îngrijit de cei mai mici, în timp ce părinții erau la muncă. „Seara, când se întorceau părinții de la munca câmpului, ne strigau să venim acasă de pe drum, unde ne jucam de uitam de noi. Să avem motiv pentru a sta mai mult pe șușă, le strigam că nu s-a întors ciurda de la pășune. -Veniți în casă. Sunteți măgărițe mari, mai mari decât măgarul ciurdarului… Eu, care nu văzusem niciodată o măgăriță, am întrebat-o pe Torica ce înseamnă asta. – Măgăriță înseamnă nevasta măgarului!. Bineînțeles că nu am înțeles nimic, că doar eu nu eram nevasta măgarului.” (Focul, p. 20)

Pagini savuroase, jocuri inocente de copil, nedumeririle vârstei, precum în Amintirile din Copilărie ale lui Ion Creangă.

FAMILIA ACTUALĂ. RELAȚIA BUNICI – COPII – NEPOȚI

Trecând peste „puntea vieții”, naratorul subiectiv Titina Nica Țene aduce în fața cititorului, ca într-un arc de timp, o altă familie, aceea a mileniului III. Este adevărat, deschiderile copiilor și nepoților sunt mult mai multe și pline de luminile cunoașterii timpurilor noi. Dar… în esență, familia Țene a rămas aceeași: bazată pe dragoste și respect. Acest lucru credem că trebuie să reprezinte un exemplu și un moment de reflecție pentru toate familiile mileniului III.

Părinții știu să își educe copiii (Catinca, Anastasia) într-un mod echilibrat, frumos și prin exemplul personal. Bunicii, la rândul lor, au dragostea și respectul atât față de copii, cât și față de nepoți. Interesant este că inocența lumii copilăriei a rămas aceeași, iar Titina Nica Țene știe să scoată la iveală minunățiile vârstei copilărești, cu aceeași savoare prin care a descris pățaniile propriei copilării. Pe deasupra, din dragoste, Titina (așa i se adresau nepoțelele) știe să înțeleagă și să accepte năzbâtiile copiilor. Dar și să se amuze de ele! Savoarea acestor lucruri, frumusețile de-o clipă ale copilăriei, se regăsesc cu prisosință în povestiri. Exemplificăm doar prin câteva situații, care transmit adierea unui timp și al unor momente din copilărie, cu totul speciale.

„Educatoarea i-a primit pe copii cu dragoste. Anastasia s-a întors cam îndoită către mama: -Rămân aici, sângălă? , – Da, și la patru vine mama și te ia. Când e patru? E mult? ” (Grădinița p. 76)

„- Nu mănânc. Nu mi-e foame. Mănâncă tu. – Păi tu când mănânci? – Mâine. – Anastasia, ia să văd ce ai în gât, cred că ai multă secreție că se simte.

Spre surprinderea mea, Anastasia cască gura mare și zice: – Vezi? Nu am niciun secret!” (Secretul p. 83)

Este minunat redată relația dintre bunici și nepoțele, Catinca și Anastasia! Dragostea, bunătatea bunicii se transmite atât de tandru celor mici… Pentru că bunicii știu să își împletească atât de calm propria viață cu cea a nepoților.

„- Vezi ce frumoasă e? Mi-a pumpălat-o mama ca să nu răcesc. Așa mergem afară. – Bine. Așa mergem dacă zici tu, dar afară e foarte cald. Geaca asta e pentru iarnă, când vine zăpada. – Ba nu. E pentru acum (…) Nu-mi place să aud copiii plângând și nici nu mai aveam putere să o contrazic. Anastasia era îmbrăcată ca pe gerul Bobotezei. Afară erau 35 de grade. (…) A stat puțin, s-a convins că e cald. Am dus haina groasă în casă și am plecat spre locul de joacă…” (Căldura, p. 84)

SATUL ROMÂNESC TRADIȚIONAL

Chiar dacă astăzi, în 2021 satul nostru tradițional a dispărut (motivele vor fi analizate în timp…), ar trebui să conștientizăm că avem, fiecare, în ființa noastră gena țăranului (mai aproape, mai departe sau foarte departe), aceea a românului iubitor de pământul țării sale, pentru care a luptat de-a lungul secolelor chiar și cu prețul vieții.

Din această perspectivă, credem că volumul în discuție „Clipe pe puntea vieții„ al doamnei Titina Nica Țene va rămâne în Istoria noastră Literară o oglindă despre organizarea satului ancestral românesc, despre relațiile dintre săteni, dar și despre familia tradițională. Întâlnim elemente de esență, pe care le găsim și în romanul Moromeții de Marin Preda. Și care, din cauză că au dispărut, devin pentru cititorii de astăzi, dar mai ales, de mâine, pagini document despre satul românesc de altădată.

Satul în care a trăit Titina Nica Țene – Ușurei, județul Vâlcea este pentru noi, cititorii de astăzi un miracol al naturii. Situat departe de oraș, bucurându-se de cerul „albastru ca vioreaua”, aici și atunci, oamenii nu își făceau probleme existențiale. Acceptau totul așa cum le-a dat Dumnezeu, fără să problematizeze și fără să se revolte. Casele erau „cu acoperișuri de șindrilă și carton gudronat ca să nu se aprindă”, iar oamenii se orientau după calendarul naturii. Atât cei maturi cât și copilașii. „Aveam zece ani. Când raza soarelui, ca o suliță, intra pe fereastră, mă trezeam prima. Mă uitam pe fereastră să văd poziția salcâmului să știu cât e ceasul…”. (Curca, p. 10)

Cu adevărat numai în cărți devenite documente literare mai găsim acest sat românesc ancestral… În nuvelele și povestirile lui Sadoveanu, Rebreanu, sau Barbu Ștefănescu Delavrancea!

Casele erau fără curent electric, iar focul era o problemă, deoarece „chibrituri nu se găseau, iar brichete nici atât”. În sat era, însă, „un om uitat de vreme cu părul alb, îi spuneau Ilie a Ioanei. Învelea în cenușă cărbunii aprinși. Focul nu i se stingea niciodată”. Toți sătenii „împrumutau foc de la el”… (pag. 47)

Satul doamnei Titina Nica Țene nu a fost lipsit de momente tragice, peste care, însă, oamenii lui au trecut la fel de simplu ca peste toate celelalte clipe din viață. În povestirea „Focul” este descris incendiul izbucnit din senin în sat. „Zece zile și zece nopți a ars focul. Casele, trosnind, se făceau una după alta scrum. Grinzile acoperișurilor ardeau, se răsuceau precum dracii în cazanul cu smoală sau în focul iadului, pârâiau puternic și se prăbușeau.” (pag. 19) Dar, în timp ce copiii s-au apucat de jucat, părinții „s-au apucat de făcut iar case, să nu-i apuce iarna fără un acoperământ deasupra capului”.

Un loc special îl ocupă în povestiri, colectivizarea satului, reacțiile oamenilor rămași fără pământ și animale față de comunismul care acapara încet-încet această lume atât de curată… (Tata și colectivizarea agriculturii; Stafiile).

Sunt descrise cu sufletul omului matur trecut peste puntea vieții, relațiile dintre săteni. Acestea sunt calme, așezate, respectând însă tradițiile sătești transmise peste generații. (Am luat cu împrumut …foc). Oamenii se respectau și se ajutau între ei, ori de câte ori era nevoie. (Cântecul sapelor)

Un loc aparte îl au în volumul scriitoarei Titina Nica Țene sărbătorile creștin-ortodoxe, axa întregii comunități. „Porcul se tăia întotdeauna în Ajunul Crăciunului. Mama fierbea apă în oale mari. Veneau doi-trei oameni , îl tăiau, îl pârleau cu paie…. Când se întuneca, în Ajunul Crăciunului, pe ulițele satului se auzeau colindători”. (Crăciunul, p. 31)

„Îmi plăcea că la Paști ciocneam ouă roșii, iar mama ne făcea, din toată sărăcia, cum spunea ea, rochițe noi. Le așezam pe un surcel legat cu ață pe dos , ca să nu se murdărească și le atârnam în cui pe perete. Nu aveam voie să le îmbrăcăm decât în ziua de Paști. Așa că, mă jucam ce mă jucam pe drum și mereu mă duceam în casă să mă uit la rochița plină cu floricele de toate culorile. (L-am cunoscut pe Dumnezeu, p. 17)

Expresivitatea picturală a povestirilor, care sporește valoarea lor literară, este dată și de finalurile ce cad peste conținutul acestora ca niște adevărate cortine, înlănțuind clipele vieții autoarei peste puntea vieții. Acestea au, de cele mai multe ori, o substanță concluziv – reflexivă asupra evenimentelor evocate. „Oare acum se mai bat sapele? Acest cântec aproape a dispărut. Și câte o să mai dispară!”

Cartea poate fi considerată, nu doar ca o punte între generații, dar și ca o veritabilă peliculă de film pe care îl putem urmări cu ochii minții și din care putem învăța adevărate lecții despre viață!

Trebuie subliniată și prefața care reliefează excelent activitatea doamnei Titina Nica Țene (poet și prozator), realizată de cunoscuta scriitoare a Literaturii Române, membră în Liga Scriitorilor Români, profesoara Voichița Pălăcean Vereș. Cartea, lucrată exemplar, este tipărită la editura Napoca Nova – Cluj Napoca, coordonată de doamna Voichița Pălăcean Vereș!

Mulțumim scriitoarei Titina Nica Țene pentru mirajul unei realități atât de frumoase, pe care ne-ați descris-o, pentru cele două lumi, fiecare cu frumusețile ei, legate atât de puternic prin puntea propriei dumneavoastră vieți!

Voichița Tulcan Macovei

Voichița Tulcan MACOVEI: O recuperare literară necesară

Cartea Romanţa... este structurată pe aceeaşi axă respectată şi de celelalte care fac parte din aceeaşi colecţie a autorului: descrierea locului natal al copilăriei, reconstituirea atmosferei oraşelor şi a metropolelor pe unde a colindat scriitorul, familia, relaţia cu literatura română şi cea europeană, descrierea lumii politice, sociale, culturale a timpului, apogeul vieţii artistului, deznodământul şi ecouri ale scrisului său.

Informaţiile bogate sunt detaliate, nuanţate, în funcţie de rolul pe care îl au în text. Personajele şi dialogurile vii, extrem de autentice, poartă cititorul în lumea îndepărtată a României secolului trecut. Prin ochiul documentat al autorului cunoaştem familia atât de frumoasă a lui Ion Minulescu, locurile copilăriei de care a fost legat până la sfârşitul vieţii: Slatina şi Piteşti. Sensibilitatea copilului (alintat cu supranumele de Bucu, sugerând bucuria), curiozitatea sa, îl leagă excesiv de natură, de locurile istorice ale zonei. Aceleaşi trăsături le dovedeşte şi atunci când împreună cu familia, colindă mai multe oraşe, tatăl (vitreg) fiind ofiţer.

Şcolile pe care le-a parcurs scriitorul constituie pentru Al. Florin Ţene prilejul de a evoca lumi, de a creiona atmosfere, precum un pictor pe o mare pânză de tablou. Mi s-a părut fascinant să regăsesc ceea ce ştiam, mai mult din povestirile dascălilor mei, scene ale şcolii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea: scrierea pe tăbliţe, folosirea tocului, a unui săculeţ cu cenuşă „pentru a suge cerneala de pe litere…”, faptul că dascălul „îi mai lua de urechi şi de perciuni pe băieţi…”. La Liceul „Ion C. Brătianu” din Piteşti, Minulescu rămâne corigent la Limba Română (era în clasa a şasea), iar acest lucru îl va urmări întreaga viaţă. Dincolo de informaţiile culturale, extrem de vibrante sunt cele cu caracter istoric, Ion Minulescu fiind scriitorul român care a trecut prin câteva momente istorice importante ale ţării noastre: Primul Război Mondial, formarea României Mari şi Al Doilea Război Mondial. Sunt pagini evocate, din nou, cu mare emoţie, chiar dacă dintr-un timp atât de îndepărtat, cum este cel al mileniului în care trăim.

Stilul expresiv, extrem de plăcut, te transportă cu întreaga fiinţă în lumea evocată. Adevărul este că nu ştii cât din cele relatate este real şi cât este poveste. Mărturisesc sincer că am încercat să stabilesc un oarecare raport între realul evocat şi povestea ţesută pe marginea acestuia. Mi-a fost greu. Dar, am văzut cât se poate de clar, că autorul foloseşte ca bază a cărţii documentarea, în prelungirea căreia găsim arta de a scrie, talentul de prozator. Toate informaţiile sunt luate din scriitori cunoscuţi, care şi-au interferat viaţa cu a lui Minulescu, din critici literari (Eugen Lovinescu, George Călinescu, Benjamin Fundoianu ş.a.), din arhive sau, după caz, de pe internet. Artificiile literare utilizate îl fac pe cititor să îl confunde, de multe ori, pe autorul Alexandru Florin Ţene cu poetul Ion Minulescu. Aşa se întâmplă spre exemplu, în paginile care descriu metropola Franţei, Parisul, anilor 1900, unde tânărul Minulescu sosise spre a studia Dreptul.

Evident că facultatea nu era pentru firea extrem de sensibilă a poetului. Perioada i-a folosit spre a lua contact cu noua mişcare literară a Parisului, spre a frecventa Cartierul Latin, cafenelele, unde i-a cunoscut pe cei mai mari poeţi ai timpului: Paul Valery sau Charles Baudelaire. În egală măsură, prin ochii maestrului Alexandru Florin Ţene (sau poate ai lui Minulescu?) este descrisă nemuritoarea arhitectură a Parisului. Este perioada în care scriitorul Ion Minulescu îşi dă seama că modernismul, simbolismul în special, este pe măsura spiritului său liber. Îl va adopta cu toată fiinţa şi i se va dedica în întregime, după cum mărturiseşte soţiei şi fiicei sale: „Iubită! Sunt liber, liber, ca…POEZIA!”.Va fi prieten şi va colabora, atât cu poeţii moderni şi simbolişti ai României (Macedonski, Dimitrie Anghel, Bacovia, Lucian Blaga), cât şi cu cei tradiţionalişti (Ştefan O. Iosif, Adrian Maniu, Octavian Goga, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu).

Acumularea de trăiri, experienţe şi cunoştinţe va continua cu explorarea celor mai frumoase oraşe ale Italiei: Milano, Veneţia, Roma, scriitorul (jurnalist, prozator, dramaturg, traducător, critic de artă), desăvârşindu-şi formaţia culturală. Pentru întreaga activitate a fost recompensat în anul 1922, cu funcţia de Director General al Artelor.

Citind cartea domnului Al. Florin Ţene te mai surprinde un lucru poate mai rar, care, pe mine, personal m-a dus cu gândul la marele Mihai Eminescu. Este vorba de trăirea sentimentului iubirii, de locul femeii în viaţa lui Ion Minulescu, aspect deloc de neglijat, deoarece a fost ca un fir roşu, sau poate ca o coloană vertebrală a vieţii poetului. Doar că, total diferit decât în cazul lui Mihai Eminescu.

Nu mă voi opri la Eminescu, pentru care femeia a reprezentat, dincolo de „mijloc de cunoaştere a vieţii”, prilej de suferinţă, de cele mai multe ori. Dar, trebuie să subliniez câteva lucruri evidenţiate cu rafinament, sensibilitate şi cât se poate de veridic de către autorul cărţii.

Femeia a reprezentat pentru Ion Minulescu, încă din anii primei tinereţi, o iubire carnală. Toate femeile din jurul lui îl voiau partener măcar pentru o noapte. Poetul investea, dincolo de dăruirea momentană şi trecătoare, o parte din sufletul său, pentru fiecare femeie care i-a trecut prin viaţă, fie că era Mary, Kety, Steluţa sau Lizica. Iar acestea îl iubeau atât de tare, încât se ajutau între ele de dragul poetului (Kety i-a dat bani pentru spitalizarea Lizicăi).

Sunt lucruri speciale…

Şi mai special, credem noi, este faptul că omul, bărbatul şi scriitorul Ion Minulescu, a întâlnit-o la vârsta de 33 de ani, pe femeia vieţii, dar şi a viselor sale, Claudia Millan, la rândul ei, poetă simbolistă, dar mai ales, artist plastic cunoscut al timpului. Prin ea, Ion Minulescu avea să se întrepătrundă cu toată pătura de artişti plastici ai timpului. „Ionel, privind-o din spate, îi aprecia picioarele şi şoldurile. «E o femeie inteligentă»… După câteva întâlniri cu Claudia la şedinţele de cenaclu, Ionel simte pentru prima oară un sentiment ce nu-l trăise până acum”.

A fost împlinirea de două ori a vieţii poetului. Prin artă şi prin iubire. Amândoi soţii-artişti s-au dedicat fenomenului literar-artistic al ţării, devenind creatori de expoziţii, organizatori de cenaclu, întâlniri între scriitori şi pictori, promovând cultura română pe tot cuprinsul României, fiind recunoscuţi şi în Europa.

 Autor: Voichița T Macovei

* Al. Florin Ţene, Romanţa celui care s-a întors (Viaţa scriitorului Ion Minulescu între realitate şi poveste), Editura Napoca Nova, Cluj, 2018

Nicolae DINA: FERVOAREA ȘI CANDOAREA UNUI VETERAN AL SONETULUI

„Să-ți asculți întotdeauna bătăile inimii”, mă îndemna bunicul meu, un bătrân înțelept și sfătos, fiindcă, zicea tot el, „ritmul lor îți marchează liniștea sau zbuciumul sufletului, dar îți arată și frumusețile firii înconjurătoare în mijlocul căreia descoperi lumea, mai bună sau mai puțin bună, cu bucuriile sau neîmplinirile ei”.

Mi-am amintit aceste vorbe înțelepte citind o mărturisire a poetului MIHAI MERTICARU, căruia Eutherpe, muza liricii, o „steluță dulce, fără de prihană”, i-a dăruit harul artistic ca o adevărată „făcătoare de minuni icoană”, moment trăit plenar, căci, spune el, „vrăjitu-m-a-ntruparea-ți adorată/și te-am sorbit cu lăcomia-n priviri/cum nu s-a mai întâmplat niciodată” („Sonetul primei muze”).

Indiscutabil, muza este un laitmotiv în opera lui Mihai Merticaru, fiind invocată și în volumul „Vis și abis” (2018): „Sub ceru-nalt al vămilor de gând,/Zeiță, vino tu și mă inspiră,/Mai acordează-mi coardele la liră”, pentru că numai Eutherpe îl poate ajuta să creeze tipul de poezie preferat: „Sonetu-mi, doar tu-l poți face să zboare/Spre lumina de azi și cea viitoare” („Sonetul muzei”).

De această dată, muza se află la originea celui de al 23-lea volum al său de versuri, „Brâul Afroditei” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2020), unul în care reflexivitatea, sinceritatea și sensibilitatea poetului se concretizează în fermecătoare sonete, poezii cu formă fixă abordate cu temeritate în șapte volume. Este o întreprindere în care autorul nemțean apare ca un reprezentativ continuator al tradiției românești ilustrate de Mihai Eminescu, „prieten drag” căruia îi dedică un sonet văzându-l ca „înger de pază” al țării căreia, „când e-n primejdie, să-i dea de veste” și ca „Luceafăr” care „pe boltă luminează/să țină națiunea mereu trează” („Sonetul unui prieten drag”), dar și de Vasile Voiculescu, pentru a-i aminti doar pe cei mai străluciți sonetiști, eludând cu bună știință toate experimentele moderniste, cunoscute într-o viață de avizat octogenar, trăită în curățenie sufletească, având și acum dorința de a crea: „80 de ierni, Doamne, mi-ai pus în spate,/Picioarele-mi parcă-s pietre de moară,/Nimic nu mai e ca odinioară,/  […] /Zidește-n mine inimă curată,/Cu-a Ta prezență, vino și mă-mbată/Să-mi fie clipa binecuvântată!” („Sonetul smereniei”). De altfel, însuși poetul recunoștea că rămâne „un romantic autentic, în mare măsură neoclasic, puțin modernist și mai puțin postmodernist, care se simte confortabil numai în apele dulcelui stil clasic”.

Primul ciclu, care dă și titlul întregului volum, „Brâul Afroditei”, se remarcă printr-o diversitate tematică și printr-un limbaj expresiv proaspăt, servind o imaginație debordantă, roade ale pregătirii sale de intelectual rasat, de fin cunoscător al secretelor limbii române aflate la îndemâna profesorului de specialitate, al culturii, civilizației și literaturii naționale și universale. Deschiderea spre metafizică și spre meditația filozofică, reflexivitatea, dar și un mare grad de afectivitate se află la originea sonetelor a căror tematică pleacă de la sentimentul de dragoste, la cultul eroilor, pentru istoria noastră glorioasă, la existența umană și la manifestările naturii binecuvântate, generoasă cu românii.

Conștient de dificultatea pe care o presupune crearea unui sonet, temă frecventă (semnificativ, în acest sens, fiind studiul „Sonetul și matematica astrală”), Mihai Merticaru îl compară cu înălțimea amețitoare a unui munte („piscul înalt al sonetului”) pe care o poate escalada alpinistul numai dacă „înfruptă pieptiș peretele vertical”. Pentru sonetist, această înfruntare presupune muncă, meșteșug, talent, însoțite de rigurozitate și dedicare, căci el, sonetistul, este „Sisif ce cară munte-n spate,/Vlăstar din vechea stirpe a lui Homer,/Culegător de iluzii spulberate/Un rege-n regat de singurătate/ […] /Pe moșia cuvântului zilier” („Sonetul bătrânului bard”).

De altfel, poetul definește „sonetul perfect”, spunând că acesta „cuvine-se să fie scris/cioplit în rocă dură de granit”, cuprinzând infinitul și visul, limbajul poetic expresiv strălucind prin metafore neașteptate precum „opale, diamante și rubine” și fiind astfel realizat încât „să strălucească-n ritmuri și terține/soare să se scalde-n argint de ape”, toate devenind „scântei din tot Universul necuprins” („Sonetul sonetului perfect”). Se observă preocuparea poetului pentru sonet, deoarece, într-un volum anterior („Flacăra din piatră”, 2015), apărea o definire sui-generis a acestui tip de poezie de inspirație divină, afirmând că „prin galaxiile poemului meu/se plimbă nestingherit doar Dumnezeu”, poezie creată ca „un imn de slavă” în care strălucește „metafora scumpă, blagoslovită”, ea devenind „flacără sublimă” care „se-mbăiază-n apa sfințită” precum „struna vrăjită din lira lui Orfeu” („Sonetul sonetului”).

Nici „sonetistul” nu este uitat, el fiind creatorul acelor „stanțe cu S mare/țesute din caratele luminii”, care, ca un adevărat „frate mai mic al lui B. Cellini” (giuvaiergiul genial, creator neîntrecut de bijuterii delicate), este atras de toate frumusețile din jur, metafore ale naturii perene văzute ca „bijuterii noi pentru fiecare”, adică „trandafirii și crinii” presărați „în calea frumuseții răpitoare” („Sonetul unui sonetist”). În această ipostază, sonetistul este creatorul conștient de rostul său când „o poartă de rai, sufletu-și deschide”, moment în care, atins de aripa muzei, „începe poetul să scrie/o lume amorțită s-o învie,/să-i extirpe instinctele perfide/să umple fântâna cu apă vie”, asumându-și menirea chiar și atunci când dificultățile creării unui sonet par insurmontabile: „Sisificul mit, supliciul, desfide,/Al cugetării freamăt se închide” („Sonetul creatorului”).

Prezentă între marile teme ale sonetului, dragostea, erosul, este sentimentul profund trăit în întreaga sa existență, conform propriei mărturisiri, potrivit căreia primele sale versuri de licean erau inspirate de afecțiunea pentru „o fată amețitor de frumoasă”, moment considerat punctul de plecare al descoperirii „poeziei vieții”, în care „sugestia, simbolul, metafora” își au rolul firesc și necesar.

Dragostea face parte din viața însăși, căci „nu poți trăi frumos fără iubire,/nici să te bucuri de taine, nici să zbori”, iar ea are multe fațete, de aceea „iubește toate ce te înconjoară/și-i mângâiat de lumina solară” („Sonetul iubirii, I”), fiindcă ființa către care se îndreaptă sentimentul este femeia, „o ființă ce-ți procură splendori”, rod al creației lui Dumnezeu simbolizând idealul năzuințelor oricărui pământean, deci și ale poetului îndrăgostit care mărturisește că „sonetul meu l-am închinat femeii,/că asta-i prima, marea lui menire,/să urce-n slavă clipa de iubire/pe care au eternizat-o zeii” („Sonetul iubirii, II”). Că dragostea este tema majoră a versurilor sale o demonstrează însuși titlul volumului, „Brâul Afroditei”, care sugerează permanența sentimentului, brâul de aur al Afroditei fiind simbolul acestuia și, totodată, însemnul frumuseții zeiței, pentru că ea este „nemuritoare, pură desfătare” și pentru că „minunea firii tale fascinează,/în pieptul tău se zbenguie o rază” și este aureolată de „brâu-ți, un curcubeu drept cingătoare” („Sonetul unei zeițe”).

Sentimentul este unul înălțător atunci când se referă la „milenara Românie” cu diversificatul ei relief și cu o istorie zbuciumată, care devine „minune de țară neînfrântă” atunci când „odată cu munții și codrii, cântă”, iar Dunărea „adună izvoare de apă vie” din „râurile-lumină” atât de benefice pentru „câmpia-ți mănoasă”. Sub semnul „nemuririi”, țara, atât de iubită de poet, a fost și va rămâne aureolată ca o „coroană de regină maiestuoasă” („Sonetul României milenare”). Acest lucru se datorează jertfei miilor de eroi „care și-au dat viața pentru reîntregire”, cărora, în semn de cinstire și slavă, „turnăm în bronz statui nemuritoare” și pe care îi „vom păstra neșterși în amintire („Sonetul eroilor”).

Continue reading „Nicolae DINA: FERVOAREA ȘI CANDOAREA UNUI VETERAN AL SONETULUI”

Al. Florin ȚENE: Romanul epistolar al scriitorului Petre Cichirdan formă de a oglindi realitatea unui oraș de “Carton “

        Se consemnează în istoria literaturii universale că primul roman care a expus piesa complexă pe care genul epistolar îl permite a fost Aphra Behn ‘s Love-Letters Between a Nobleman and His Sister , care a apărut în trei volume în 1684, 1685 și 1687. Romanul prezenta rezultatele genului de schimbare a perspectivelor și  punctelor individuale  prezentate de către personaje individuale, iar vocea centrală a autorului și evaluarea morală dispărând (cel puțin în primul volum; volumele sale ulterioare au introdus un narator). Mai mult, Behn a explorat un tărâm al intrigii cu litere care cad în mâinile greșite, scrisori falsificate, scrisori reținute de protagoniști și interacțiuni chiar mai complexe.

        Am făcut această introducere pentru a înțelege genul epistolar, mai rar folosit de scriitorii români, abordat cu îndrăzneală de scriitorul vâlcean Petre Cichirdan în “Orașul de carton- Apocalipsa după anul 2000 “, apărut la Editura INTOL-Press, Râmnicu Vâlcea, 2020, roman primit cu următoarea dedicație: “Domnului Al.Florin Țene cu deosebită stimă și preșuire din partea autorului. 15.02.21, ss P.Cichirdan

           Deşi avem o literatură epistolară bogată, abordările sintetice dedicate speciei sunt foarte puţine la număr: un vechi studiu dedicat literaturii epistolare al lui Al. Săndulescu, volumul Mari corespondenţe (1981) de Livius Ciocârlie, câteva capitole din Genurile biograficului (2008) de Eugen Simion, implicaţiile sporadice din Literatură şi comunicare. Relaţia autor – cititor în proza românească paşoptistă şi postpaşoptistă (1999) de Liviu Papadima, referinţele asupra epistolei medievale în literatura română (Şi au scris carteEseu asupra epistolei medievale în literatura română, 2003) semnate de Laura Bădescu şi, doar forțând nota, am mai putea atesta vreo câteva.

            Acest gen a fost descoperit abia în secolul al XIX-lea, primele corespondenţe literare sunt atestate relativ târziu faţă de impulsurile europene. De reţinut totuşi că proza noastră artistică apare şi se dezvoltă, în prima ei fază, sub semnul memorialisticii epistolare şi de călătorie şi aparţine momentului 1848. Aproape toate genurile şi speciile literare, cu excepția teatrului, au fost modelate de tiparul corespondenței. Această configurație este adoptată, cu unele modulări din alte specii, de memorialul de călătorie (Peregrinul transilvan de Ion Codru Drăguşanu; Călătoria în Africa de Vasile Alecsandri), de speciile prozei scurte (în cazurile lui Costache Negruzzi, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Vasile Porojan), de romanul sentimental (Manoil de D. Bolintineanu),  dar şi de poezie (Epistolele de Gr. Alexandrescu) etc.

            Citind titlul romanului editorului, promotorului cultural și scriitorului Petre Chichirdan, mi-am adus aminte de romanul lui Octav Dessila, intitulat „București orașul prăbușirilor”, în cazul nostru fiind un roman epistolar, frescă a evenimentelor culturale și politice din istoria recentă a municipiului Rm.Vâlcea.

            Dacă la Octav Dessila Bucureștiul este un oraș iubit de autor, pentru că îl prezintă prin stările protagonistei ca pe o fiinţă vie, care obsedează: „Bucureşti… imagine sfântă a visurilor mele! Te-am dorit, te am în faţă, tră­iesc în tine şi tu… tu… mă cutremuri şi mă aprinzi, mă zvârcoleşti şi-mi încinzi carnea, mă tulburi şi mă orbeşti… Bucureşti, ce vrei să faci din mine? Tu eşti bătrân, hârşit în rele; eu, un fulg rătăcit, o frunză în bătaia vânturilor, o pribeagă în răscrucea drumurilor, un alb de scrisoare pe care tu aşterni întâiul te iubesc. Să cred în luminile tale?… Să cred în vuietul tău de stradă, în furnicarul tău omenesc, în vâltoarea ta?”. S-a spus şi s-a scris că este o carte a desfrâului, expus într-o poveste banală, cu detalii vulgare. Ca mereu, depinde cum cade lumina înţelegerii asupra textului. Este şi o carte care vorbeşte dureros despre cum poate fi cineva distrus de către însuşi subiectul iubirii sale. Ana Scutaru, tânăra venită pentru studii la Bucureşti, ştia un singur lucru, că nu vrea să se mai întoarcă vreodată în captivitatea provinciei. Restul a fost viaţă care a curs repede, haotic, fără timp de întrebări şi răspunsuri. la Petre Chichirdan descoperim același sentiment. iubește orașul Rm.Vâncea cu oamenii lui, chiar dacă, uneori, sunt surprinși că eșuează în multe acțiuni culturale, edilitare, politice, iubește străzile și parcurile orașului de pe Olt.

            Voluminoasa carte de 507 pagini se deschide cu un “Cuvânt înainte “, în care, printre altele, orașul este considerat de carton pentru că peste ciment este pus cartonul izolator, dar mai ales: “ Comunitatea în care valorile reale, umane, sunt date deoparte este una de carton…marea mulțime de locuitori fiind private de beneficiile faptelor acestor valori.“

            În cele două “structuri “ale cărții:” Orașul de piatră “și  “Orașul de carton “  descoperim un personaj cu numele de Toschris Ceckirdas, ce-l bănuim a fi autorul cărții, care vorbește despre trecutul orașului de pe Olt, subliniind personalitățile: Melentie Răuță, profesor universitar cernăuțean, Leca Morariu și profesorul și avocatul Nicu Angelescu director la Liceul Lahovari în perioada legionară,  care au vorbit cu dragoste depre aceste locuri cu o istorie ce începe de la Mircea cel Bătrân. Testele încărcater de multe date istorice, economice, politice, filologie, culturale sunt frisonate și de un excelent stil jurnalistic încărcat cu “mierea” adevărului..

            Epistolarul  care semnează cu numele Toschris Ceckirdas își aduce aminte cu nostalgie de vremurile când umbla cu ghiozdanul în spate la școala de pe Cetățuie, făcând naveta dintre casa unde locuia cu chirie, casă ce nu mai există, pe temelia ei construidu-se biserica Sfinții Apostoli Sf.Petru și Pavel.

            Epistolele unor personalități artistice și scriitoricești din cadrul Forumului Cultural și a altor ONG-uri, oficialității (Epistola lui Poe C.Poe adresată ziarului Info Puls, către edilii orașului, Johann Sonne, Alina Dumitrașco, Marius Pătrășcoiu “inginerul “ fizician de la Forum, Liviu Rusnac-românii sunt chemați să refacă Revoluția! cei care s-au  ridicat după niște uscături ca la orice Revoluție!, dialogul epistolar cu Nikita Fedorov, cu Gheorghe Brătulescu, Anmton Spârlea, Călin Georgescu, Alexandru Cifru  ), sunt adevărate pagini de istorie locală, în care descoperim atât o critică constructivă și nu vituperantă, ceea ce ne spune nouă cititorilor, că autorul trăiește în agora și îi pasă de orașul și țara în care s-a născut și trăiește. Numele unor personaje sunt, se pare, eponime, sau mai precis  numele comune asociate strâns cu noțiunea (de aceea limba maternă, comparată mai puternic de noțiuni decât una străină, este mai frumoasă, adică mai expresivă). Continue reading „Al. Florin ȚENE: Romanul epistolar al scriitorului Petre Cichirdan formă de a oglindi realitatea unui oraș de “Carton “”

Cezarina ADAMESCU: ÎNCORONAREA POETULUI ÎNTR-UN TĂRÂM DE PARADISURI

Cristian Petru BĂLAN

Secretul împlinirilor

Editura STEF, Iași, 2021

Puţini sunt autorii care se hotărăsc să destăinuie celorlalţi, secretul împlinirilor, al succeselor care i-au purtat de-a lungul anilor, din victorie în victorie. Poate dintr-o superstiţie, poate din alte considerente, majoritatea păstrează taina creaţiei lor şi ceea ce i-a determinat să persevereze, pentru a-şi desăvârşi creaţiile şi a le răspândi în lume. Unul din aceşti autori prodigioşi, este Cristian Petru Bălan, semnatar a numeroase lucrări de versuri, proză, eseistică, pictor şi sculptor român de mare impact în cele două ţări, România, ţara în care s-a născut şi America, ţara de adopţie.

Volumul de faţă se circumscrie în aria poeziei clasice de care este ataşat autorul şi este cel mai recent din şirul generos de cărţi pe care le-a înnobilat cu propria semnătură. Chiar din primele versuri, autorul afirmă că l-au susţinut în demersul său liric, „luminile iubirii”, fără de care nu şi-ar fi putut desăvârşi opera. Călăuzit de aceste lumini care i-au adus raiul în suflet, poetul s-a lăsat copleşit de ademenirile muzelor şi artelor frumoase care l-au purtat pe tărâmul închipuirii şi al fanteziei, în raiul visat de creatori, pentru care se pregătesc asiduu întreaga viaţă. El vorbeşte despre suflete ferice, amoruri negre, cununi de-eternitate, ploi de nestemate care cad din înălţimi divine, îndrăgostiţii sunt scafandri-n fericiri, al căror prezent e un „imperiu de-mpliniri”, dar peste toate guvernează „puterile iubirii”. Amurgul e plin de „mistere sfinte”, „Eternitatea vorbeşte fără grai”.

În acelaşi timp, poetul simte că zadarnice sunt toate în absenţa iubitei: „Nimic n-are valoare când simți singurătatea,/ Nimic nu-i fericire când n-ai cui s-o împarți!/ De-aceea fiecare să-și aibă jumătatea -/ E-o lege-a existenței și-i crimă s-o combați!” (Încoronări). Şi pe bună dreptate, pentru că iubita este, comoara, „cea mai râvnită fiinţă”, „candidă melopeie”: „În drumul meteoric ce îl parcurg în viață,/ Tu-mi ești busola ființei, căci drept mă-orientezi” (Încoronări). Atribute destinate iubitei, îl apropie pe autor de Eminescu, într-o suită metaforică demnă de marii poeţi ai neamului: „Din sferele iubirii mi-nspiri sfinte extaze/ Ademenind lumina și îngerii din zbor/ Care smulg din amurguri coroana lor de raze,/ Să-ți încunune fruntea, să li te-asemeni lor” (Încoronări).

Cântând iubirea, adeseori, tonul este elegiac, un ton de romanţă veche, cu parfum de crizantemă. E tonul acelor menestrei care cântau serenade iubitelor sub balcon, la chitară, mandolină sau liră. De altfel, nu numai tonul, ci şi atmosfera şi cuvintele sunt specifice elegiei, cu note arhaice, uitate de vreme, ori îngropate în „troiene de nostalgii”: „răpitori nenufari”, „Gura ta-i un tezaur de-adânci fericiri”; ş.a. De altfel, toate versurile dau senzaţia că sunt scrise, plutind, zburând pe înălţimi ameţitoare, într-atât îl fascinează bucuria dragostei împlinite. Eufonia adaugă un plus la starea de bine plină de avânturi juvenile, pe care o provoacă iubirea, generatoare de poezie: „Orice poem îți scriu e-o caldă-mbrățișare/ Precum sub aripi ferme un vultur puiu-și strânge./ În mrejele-adorării, tu-mi ești celesta floare/ Sub raza lunii pline ce-n ochi ți se răsfrânge.// Noi doi am fost aleșii unui noroc divin/ Care-și împarte vraja cu-ofrande mari, bogate/ Cadou viselor noastre grefate pe-un destin/ Venind din sfere-nalte și binecuvântate.// Cu-mbătătoare clipe de-ascunse frământări,/ Te răsădesc în mine să-mi umpli universul…/ Mi-ești simbol nemuririi și simbol de-nălțări,/ Splendoare-ntre splendori; din tine-mi țes eu versul!// Tu, mândră ipostază a vieții iute-n zbor,/ Când stăm alături, timpul ne dă eternitate./ E-o lege a iubirii cu rol covârșitor/ Ce raza morții crunte să o curbeze poate.// Minunile trăirii nu-s simple plăsmuiri,/ Căci le-am gustat esența și-acum văd tot mai bine/ Și-apari mai sus de astre, de orice-nchipuiri;/ Ești chiar Virtutea însăși – și-ajuns-am greu la tine!…// Tu meriți ca să-mi fii Regină pe-a mea viață/ Și-ți dăruiesc tot tronul pe care stă iubirea,/ Să ții în mâini un sceptru zâmbindu-mi cu dulceață,/ Când eu-ți pictez portretul numit „Desăvârșirea”!”(Orice poem îţi scriu…)

Versurile de dragoste ale acestui autor îţi deschid o dimensiune celestă, plină de miraje, iluzii şi dulci promisiuni: „Mi-s ochii inimii magnetizați de tine/ Și tot ce văd percep în dulci culori./ Chiar dacă ești la depărtări de mine,/ Te strâng mereu la piept cu-adânci fiori.// Te-nvălui toată-n razele iubirii/ Și cerurile ființei îți deschid -/ Din ele-mi cerni esența fericirii/ Prin ploi de aur sfânt și translucid.// Atunci când lângă mine vii aproape,/ Pâlcuri de flori se-ntorc și te privesc,/ Izvoarele-și măresc șoapta din ape,/ Iar trilurile-n codri se-ntețesc…// Atunci văzduhul își absoarbe norii/ Schimbându-se într-un senin dispers./ Și-acum pricep de ce mă ard fiorii:/ Căci cerul vrea să-ți scriu pe el un vers!”(Aluzii celeste). Totodată, aceste versuri dezvăluie calmul, nobleţea, candorile din suflet atât ale poetului, cât şi ale iubitei pentru că altfel, n-ar intra în aceste jocuri ale iubirii. Nu o dată apar cuvinte pozitive precum: speranţe, răsărit, văpăi, dulcile fericiri, „glorii și zori făr’ de apus!”, flăcări de dorinţi, să fii ferice, şarul humii, etc.

Versuri memorabile: „Atât ești de măreață, că umbra ta-i lumină…”; „Flăcărișul din poieni fremătă de-așa noblețe”; „…ajunse-a scrie-ades în limbi de flori de crâng”, ş.a.

Licenţe poetice: „cu-a îngerilor coruri”; „cu-a lor ramuri fericite”;”cu armonii ce ne-a-ncântat”.

Sintagme rare: „Timpu-nverigat”; „sifosele vieţii”.

Şi o încercare de definire a poeziei: „Poezie, feerie – șir de slove-n nebunie,/ Simfonie fără note, dar cu taine creatoare,/ Fără instrumente, muzici, cer și ele armonie,/ Iar atunci când prinde aripi, peste tot ar vrea să zboare…// Sfinte râuri de iubire își revarsă-n strofe zboruri/ Clipocind în val de rime care izvorăsc din stele,/ Ne îneacă-n frumusețe și murim de dulci fioruri/ Prăbușiți în noi de farmec și de fericiri rebele” (Sfinte râuri de iubire).

Meritul incontestabil al autorului Cristian Petru Bălan este acela că ştie să creeze atmosferă şi cunoaşte locul omului în Univers. Tablourile cosmice create de poet sunt cu adevărat remarcabile, el foloseşte metafora, hiperbola, personificarea şi alte mijloace artistice de expresie care te poartă în lumea nevăzută, locuită de fiinţe celeste: “Din înălțimi de gânduri scăldate în mister,/ Din undele-abisale dintr-un văzduh domol,/ Ți-adun mări de cuvinte, senzații ce nu pier,/ Să-ți torc prădalnici versuri din raze de simbol,// Ca să te-nchid în ele ca-ntr-un palat de nori/ De unde-n roi de vise în suflet să-mi domnești/ Și beat de-așa minune, să-ți fac un tron de flori/ Din rouă preacurată din slăvile cerești” (Din înălţimi de gânduri). Şi într-adevăr, acestea nu sunt altceva decât: „poeme de sfinte duioșii”.

Aidoma personajului mitic Pygmalion, din piesa lui George Bernard Show, artistul Cristian Petru Bălan care modelează marmura, se îndrăgosteşte de lucrarea mâinilor şi fanteziei sale, o Galatea modernă, pe care o reînvie cu forţa creaţiei sale şi se îndrăgosteşte de ea. Tabloul este înduioşător şi aparţine romanticilor care s-au întrecut în descrierea femeii iubite. Toate acestea în poezia: „Frumoasa mea din stâncă”. Dar, învierea statuii se dovedeşte a fi un vis iar în zori, când toate se dezleagă, artistul îşi vede bucata de marmură neterminată, care-l aşteaptă să o şlefuiască în chip desăvârşit, aşa cum o văzuse în vis.

În viziunea poetului, iubirea însăşi este un cosmos, dar şi un templu şi o cetate: „Iubirea e un cosmos cu galaxii umane/ Purtând în ea adâncuri de arderi infinite,/ Cu niște largi vibrații și absorbiri spontane/ Care-s esența vieții cu legi nedeslușite…// Iubirea e un templu cu trepte de lumină/ Ai cărui stâlpi de aur susțin simboluri sfinte/ Adăpostind speranțe ce doruri mari alină/ Atunci când juri iubire cu drepte jurăminte.// Iubirea-i o cetate de vise-înaripate,/ E-un loc al fericirii care dă veșnic roadă./ În ea-s comori ascunse și binecuvântate,/ Dar, fiind prea sus, doar unii ajung la ea s-o vadă.// Tărâm de blânde mituri și de dorinți aprinse,/ Iubirea omenească te-nalță pân’ la soare,/ Cu vrăjile-i fertile transformă vieți învinse,/ Încât ologii-aleargă, iar unii-ajung să zboare” (Iubirea e un cosmos).

Pentru Cristian Petru Bălan, slujitor credincios al artelor, cuvântul este prioritar, el are infinite nuanţe şi dezlegări. Aplecându-se asupra lui cu iubire, acestea i se dezvăluie în plenitudinea lor, astfel că le poate modela precum o lucrare de artă, cioplită, şlefuită şi animată pentru ochii celor care o privesc. Dar şi cuvintele îl ajută atunci când el le-o cere, învăluindu-l în atmosfera de taină a poeziei. Cuvinte precum: empireu, etern, evanescent, „mici galaxii prin ierbi”, aripi înstelate, un tărâm de paradisuri, cosmos algoritmic, întăresc această impresie. Şi tot cuvântul i-a servit drept scară spre cer: „M-ai împlinit umplându-mi spumoasa tinerețe/ Cu bucurii și-altare de nobile-nălțări/ Ce-s monumente-n suflet și-n trup necăruntețe,/ Putând stârni taifunuri ori triste scufundări.// Din glorioase fluxuri de voluptăți divine,/ Din zămisliri suave de vise îngerești,/ Mi-ai revărsat în sânge tot ce-i mai scump în mine/ Și-s mândru că-s stăpânul comorii care-mi ești” (Scară spre cer).

Dar poate, cea mai frumoasă poezie de dragoste este: „Zbor”: Cu dulci candori de înger și vorbe diafane,/ Cobor eternitatea din ceruri când apari -/ Și-atunci n-am nici ambiții, nici gânduri suverane,/ Perechea mea pierdută te simt, căci asta pari!// Se-ncheie rătăcirea și căutarea lungă,/ Pe nimeni nu mai caut… Mi-ești universul tot!/ Visam izvorul vieții care tristeți alungă/ Și-acum, cu tine-n cosmos, chiar să plutesc eu pot!”.

Intuitiv şi în aceeaşi măsură imaginativ, Cristian Petru Bălan se înscrie în aria lirică a marilor romantici care-şi cântă iubirea suind-o pe cele mai înalte creste, acolo unde doar îngerii ajung, bătând din imensele şi albele lor aripi. Este interesantă dinamica credinţei acestui poet: mai întâi îi cere lui Dumnezeu credinţa în divinitate, apoi iubirea cea lumească: „Iar eu la nimeni, la nimeni, niciodată,/ N-am jinduit nimic – splendori sau altceva…./ Dar azi lui Dumnezeu cer, drept răsplată,/ Întâi iubirea Lui, apoi iubirea ta!” (Cereri divine).

În viziunea poetului, Credinţa şi Iubirea sunt cele două aripi care ne poartă spre cer: „Până-ntr-o zi când, sigur, simțeam că-s două goluri/ Și-s mari! Erau CREDINȚA și celălalt – IUBIREA…/ De fapt, sunt două aripi ce ne înalță zborul,/ Iar de-mi lipsesc din suflet, săracă mi-e trăirea!// Fără Credință, viața-i zigzag prin labirinturi,/ Cu mari intrări splendide, dar toate se înfundă,/ Căci ea e Farul vieții ce-n inimi dă alinturi./ Cei care o sfidează în bezne se afundă !// Iubirea-i o fiică a Credinței – și-i divină./ Ea e la fel de sfântă dacă-i adevărată!/ Ea-i marea fericire, de-i pură și deplină,/ Căci dragostea-i chiar viața – și-i binecuvântată!// Iubirea e regină pe cosmica natură:/ Ne-a zămislit fiorii din noi în mii de fețe,/ Ne-a îmbrăcat în taine cu-o mândră țesătură,/ Încât atunci când arde – dă vieții frumusețe…”(Golurile din suflet).

Lupta dintre concret şi abstract, dintre realitate şi închipuire este o temă majoră în poezie, preocupându-l şi pe autorul de faţă: „E bine câteodată-n abstract a ne retrage,/ Să părăsim Terestrul schimbându-l cu Celest./ Legi noi descoperi-vom, căci sufletul le-atrage,/ Chiar dacă-ades, în creier, abstractu-i indigest.// Materia ne zdrobește cu-arome-amețitoare;/ Ea se impune, peste, uni, drept colateral,/ Cerând ca materialul să stea-n echilibrare/ Cu tot ce se numește domeniu spiritual.// Iar omenirea-ntreagă, de-a lungul de milenii,/ Sfidând această lege, mereu a tot pierdut/ Și va mai pierde încă, până ce-nalte genii/ O vor schimba pe drumul ce trebuie străbătut.// Abia atunci Pământul va fi un Cuib de Pace,/ Redevenind planeta ce-a fost un Paradis./ Atunci va fi modelul care oricui îi place:/ PLANETA FERICIRII – pe veci Supremul Vis!” (Supremul Vis).

Un sublim „Imn al iubirii” l-ar face pe orice om să tresară, dacă ar afla de el. Iubirea e definită în fel şi chip şi e preaînălţată, aşa cum ne-a învăţat Isus Cristos, la rang de primă virtute: „Măreață, -apari din ceruri, din Lună, Soare, stele,/ Din Paradis, din codri ori din adânc de mare!/ Plutești pe-aripi de vulturi cu zbor de rândunele/ Și vii când ca Regină, când ca o cerșetoare…// Stăpâna vieții noastre, tu ești nemărginirea/ Urzind tristeți, speranțe și fericiri înalte/ Ori voluptăți fierbinți, dar ne-ai fost și jertfirea/ Ce face mii de inimi cu flăcări să tresalte.// Fidelă, cât de pură, tot ceri o răsplătire,/ Căci reciprocitatea e legea ta supremă/ Și-astfel dumnezeirea ne umple-ntreaga fire/ Sfințindu-ne prin tine cu sfânta ei emblemă.// Mărire ție, Înger de contopiri divine,/ Izvor de vieți, Iubire, misterios tezaur!/ Chiar Creatorul nostru s-a folosit de tine,/ Tu fiind liantul lumii, mai scump ca orice aur.// Te proslăvim, minune, sămânță-a nemuririi,/ Spulberătoarea urii și univers de pace,/ Scară spre-azur cu aripi, grandoare-a dăruirii,/ Te vom cânta de-a pururi cu imnuri ce-ți vor place!” (Imn iubirii).

A doua mare secvenţă lirică se numeşte: „Trubadur pe scena ţării”. Un patriotism de rară spiţă românească reiese din poeziile din acest grupaj, cu atât mai mult cu cât, autorul, după aproape 40 de ani de la plecarea din ţară, o pomeneşte în fiecare clipă a existenţei sale şi nu se poate dezlipi de amintirea ei: „Muzeu de munți e Țara, cu-averi mari la vitrine,/ Cu codrii care cântă prin voci înaripate,/ Cu scene de istorii uimind pe orișicine,/ Cu așternut de aur chiar sub ruini uitate.// Cu-mpărătești podoabe a-ncoronat-o cerul -/ Și-ntreaga Românie e-o Operă de Artă/ A Forțelor Divine ce și-au plantat misterul/ Pe tot întinsul Țării… Ea cu mândrie-l poartă!// Tu, Patrie preasfântă, străvechi ținut de glorii,/ Știm c-ai putut să-nduri, prin veacuri, mii necazuri,/ Mii de dureri în valuri, că nici acum fiorii/ Nu ți-au trecut – și iată: vin altele-n talazuri!…// De-aceea azi, o Doamne, noi pumnii de țărână,/ Noi puși de Tine aicea, unde Ți-a fost poftirea,/ Îndură-Te de noi și Țara cea Română,/ Îndură-Te, Părinte, și DĂ-NE MÂNTUIREA!…” (O rugăciune pentru România).

Autorul subliniază rolul poetului în apărarea ţării, implicat activ în primele rânduri: „Tu, Țara mea, te miri că nu-mi sfâșii dușmanii/ Pungașii de duzină, cei ce la colț pândesc ? -/ Nimeni n-a văzut vulturi vânând sus șobolanii/ Sau jos, să prindă șoareci ori muște ce roiesc…// Poetul și poporul pot fi temuți condori/ Cu gheare ce nu iartă, cu ciocuri de oțel -/ Când vor, ucid lupi, hiene și șerpi vătămători./ De sus, vin ca un trăsnet și jos fac un măcel!// Poeții dau alarma când Tu strigi și ne chemi./ Deci noi, vulturii Tăi, cu lupi vrem a ne bate!/ Dar ce se-ntâmplă, Mamă, că taci de-un car de vremi?/ Vaai! Ai căluș în gură și mâinile legate !!…” (Alarmă!) De altfel, el spune la un moment dat: „Slăvit-am Libertatea și Adevărul sfânt!”(Cartea de identitate).

Şi o încercare de autodefinire: „Minunea tinereții mi-a tot fugit din vine,/ Dar azi înțelepciunea mi-e mai de preț ca ea,/ Căci Universul vast îl simt intrat în mine,/ Încât întreaga lume e-o mică umbră-a mea!”(Cartea de identitate). Dar în acelaşi timp, poetul recunoaşte că tot ce a primit, este de la Dumnezeu: „În caz că-i doar părerea ce mi-a dictat-o știința,/ Vă spun că-nțelepciunea mi-a dat-o Dumnezeu,/ Pe care unii-L neagă, dar le repet sentința:/ „MAI SIGUR EL EXISTĂ DECÂT CĂ EXIST EU!…” (Cartea de identitate).

Trebuie subliniat că la acest autor cadenţa este perfectă, eufonia fără cusur iar normele prozodiei sunt păstrate cu sfinţenie. Cristian Petru Popescu este un practicant onorabil al poeziei clasice. Iar dacă adăugăm şi străduinţa de a creea rime rare, expresii inedite avem oglinda unui poet de marcă, foarte greu de egalat. El are generozitatea de a oferi şi unele îndemnuri, confraţilor poeţi dar şi cititorilor: „Deci poți să fii ferice și râvnei să-i dai viață,/ Chiar dacă-i beznă oarbă și-n jurul tău e fum./ Din aburii de-otravă, din flăcări, fum și ceață,/ A ta inteligență forțeaz-o pe-un bun drum!” (Cascade de nelinişti).

Într-o sublimă încercare de autodefinire şi aflare a apartenenţei sale, poetul scrie: „E mare-nțelepciune a ști să fii mai bun/ În timpuri de restriște când toți se învrăjbesc./ Eu vin din vise-nalte în hăuri de surghiun,/ Prin ploi de mari iluzii și n-am drept s-amuțesc!// Flămând de adevăruri ce traversează zări,/ Viu, gândul meu absoarbe din cosmos galaxii/ Cu-atotcunoașteri vaste ce le-ntrupez în stări/ Ce descifrează taine ascunse de vecii.// Tot sufletul mi-e-n zbateri stârnite de nevoi,/ Căci tot ce-i bun se schimbă în aburi otrăviți/ Și neguri de tempeste turbate vin spre noi;/ Nu-ntreb de vreo scăpare, că toți sunt amuțiți.// Din când în când, pe ceruri apar mici subțiimi/ Și-s pure ca iubirea. Unii le văd în zori,/ Alții-n amurg, scăpate din rele-ntunecimi…/ „Sunt raze de speranțe”, spun mulți adeseori.// Toți vrem eliberarea din plâns și-nfricoșări/ Sau chiar un loc în care poți respira iubire,/ Având devizi: „Credință! Blândeți! Îmbrățișări !…”/ E-un viitor posibil, dar mai întâi: UNIRE!” (Semnificaţii).

O altă secvenţă importantă se intitulează „Poeţii” în care autorul se referă la categoria respectivă per ansamblu, dar şi particular. Cu atât mai mult cu cât fenomenul poetic s-a extins peste măsură: „S-au înmulțit poeții și nu-s de noi departe./ Toți „bat la poarta vieții” visând eternități;/ Ei sufăr când pe dreapta și când pe stânga,’n parte,/ Sau sufăr mii de ofuri pe orișicare părți…// Nici n-ar putea să tacă de câte au în minte./ Tone de cărți s-ar umple cu ce-a scris fiecare;/ Toți vor să știm de ei, să-i luăm pe veci aminte -/ Și fiecare vrea să fie cel mai mare!// Nu-i rău că se întrec ca într-un meci cu strofe,/ Fiindcă noi, cititorii, putem să-i comparăm./ Unii scriu drept, chiar bine, dar alții – catastrofe!/ Și-n plus, le bagă-n cărți, iar noi… le cumpărăm./ Un cât de cât, și asta-i acolo-un beneficiu/ Ce-i dă, în plus, și-un nume plăpândului poet,/ Dar nu-i de râs, că unii-și repară deserviciul,/ Și după-un șir de chixuri, devin un demn Poet!// Nu-i simplă meserie s-alambichezi cuvinte,/ Să operezi cu rime, măsuri, ca-n farmacii,/ Și din cântarul minții să spui ce mai ‘nainte/ Niciunul, niciodată, n-a scris așa magii.// Însă problema-i alta: că toți se cred dibacii,/ Toți vor ceva să-ți spună – și nu contează ce!/ Din cauza pădurii, nu se mai văd copacii…/ Când să-i citești de-a valma să dai de CEL CE E ?!” (S-au înmulţit poeţii). Din toţi aceştia, autorul speră ca într-o zi, să răsară, ca dintr-un bob de ghindă, un falnic stejar, care să se înalţe semeţ sub soare. Şi nu se putea ca în acest context, Cristian Petru Bălan să nu-l pomenească pe Mihai Eminescu. Cu acest prilej, autorul face o trecere în revistă a marilor genii poezice, de-a lungul veacurilor, începând cu Homer, Shakespeare, Goethe, Shiller, Beethoven, Hugo, Verlaine, Baudelaire, Voltaire sau Mallarme, care l-au inspirat pe geniul român. Dar, cu acest prilej, Cristian Petru Bălan se adresează şi epigonilor geniului eminescian: „Fără să vreți, voi Epigoni, o forță-n plus i-ați dat./ De-aceea unde-apare el, țâșnesc din stânci izvoare;/ Pe unde pasul i-a trecut, totul s-a-nnobilat -/ Și-astfel Luceafăru-a schimbat opera lui în Soare!” (Eminescu şi-ai lui epigoni străini).

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: ÎNCORONAREA POETULUI ÎNTR-UN TĂRÂM DE PARADISURI”

Tudor PETCU: Italia şi libertatea religioasă

Recent am avut posibilitatea de a intra în posesia unui volum extrem de interesant, semnat de către Profesorul Massimo Giusio cu care, de altfel, am privilegiul de a colabora în cadrul Universității San Giovanni Crisostomo din Roma.

Titlul acestui volum este „La libertà religiosa in Italia”, o temă, de altfel, extrem de intersantă dacă ne gândim la istoria oarecum tumultoasă a țării umanismului renascentist.

Cartea fascinează prin felul în care Massimo Giusio, eminent avocat şi sociolog, aduce în evidență diferite momente reprezentative din istoria socio-politică a Italiei, făcând referire cu rafinament stilistic şi analitic la cauzele în virtutea cărora societatea italiană s-a desăvârşit în lumina ontologiei sale specifice.

Abordarea profesorului Giusio este multinivelară pentru că analizele sale se raportează la cel puțin patru dimensiuni esențiale:

1.) juridică (în ce măsură libertatea religioasă a devenit un principiu fundamental în Constituția Italiei?);

2.) sociologică (religia ca funcție socială);

3.) istorică (a reprezentat religia o sensibilitate culturală în istoria Italiei?);

4.) filosofică (regândirea libertății în spectrul ființial şi metafizic).

A vorbi despre istoria unei țări precum Italia presupune o responsabilitate uriaşă sub aspectul cunoaşterii concrete, întrucât ne raportăm la un spațiu cultural însuflețit de pasiunea metaforică ce a dat viață unei Europe întemnițate în propriul exil ideatic. Iar Massimo Giusio dă dovadă de o asemenea cunoaştere ca urmare subtilităților şi artificiilor tehnice de care se foloseşte în demersul său de a ne face pe noi, cititorii să înțelegem, că dincolo de problematica mundană a libertății religioase în Italia, avem de-a face cu istoria unei provocări teologice şi onto-metafizice în fața căreia moştenitoarea Imperiului Roman s-a aflat de-a lungul istoriei sale.

Continue reading „Tudor PETCU: Italia şi libertatea religioasă”

Kosta VIANU: ”CIRC CINIC”, de Adrian Botez – O EVANGHELIE LAICĂ

 

          Omul de vastă cultură și scriitorul Adrian Botez, despre care am mai scris în câteva rânduri, exprimându-mi admirația, uluirea, ba, uneori, chiar un fel de invidie, nu îndeajuns de secretă, față de talentul și priceperea sa în ale literaturii, în general, dar și față de acribia și minuțiozitatea savantă, cu care disecă aspecte și fațete ale realității, a scos la iveală, recent, un volum de prozo-poeme negre, după cum le intitulează chiar autorul  –  cu titlul “Circ cinic[1].  Cititorul  intuiește, de la primul contact cu cartea, că este vorba mai puțin, sau deloc, de atitudinea filosofică socratică, față de viață – ci, mai degrabă, de cinism, în forma sa brută, atitudinală ; fiindcă, după cum ne explică, cu răbdare didactică, autorul (în Prefața cărții sale : Câteva cuvinte despre funcția sacră și soteriologică, a prozopoemului), cuvântul “cinic” pare să aibă originea în numele grecesc al câinelui. Bietul animal! Nici pe departe nu este el atât de nemilos si de “câine”, cum sunt unii semeni, puși pe prăduială și pe căpătuială, în disprețul a orice : a semenilor, a legilor sau a bunului-simț.

            Dacă societatea românească actuală ar mai putea, printr-un miracol extraordinar , să-și regăsească drumul către normalitate,  cartea maestrului Adrian Botez ar trebui să fie un fel de evanghelie laică, generatoare a unui fel de religie socială, îndemnând la normalitate și bun simț, prin parabole adânc cugetate și măiestrit alcătuite, nu doar din punct de vedere rece, filosofic, ci dintr-unul profund, cald și uman, cu toată disperarea și lipsa de orizont, care răzbat din texte.

            Multe din prozo-poemele din carte sunt, de fapt, microistorii, în așa fel ticluite, încât cele mai multe sunt metafore extinse, nu doar la nivelul unei simple expresii, ci al întregului text.  Un exemplu grăitor, în acest sens, ilustrativ pentru ce vreau să spun, este prozopoemul “Un dialog despre implicare”, pe care eu l-aș fi numit, mai puțin inspirat, poate, Gâlceava cuțitului cu furculița… De la acest dialog, cu parfum de fabulă esopiană:

“- Câte  brațe  de înțepat ai! Dacă ai avea și Tăiș… o, dacă ai avea și Tăiș! – ai fi soția mea perfectă!

Sunt Fermă, sunt Reacționară și împung, spre a fi respectată – dar sunt Miloasă ! Nu ca tine, Măcelarule ! – îl <<hutuchi>>, ursùză, unealta de-nfurcat Mâncarea.

…Adevărat : Multstimata Furculiță doar apùcă, lacomă, ceea ce au ucis alții – cum fac Hienele, Vulturii Hoitari ori Șacalii :  ea nu se implìcă, Niciodată, Direct, în Crima Propriu-Zisă” –

Autorul ajunge, astfel, la un fel de comparație, neexprimată, între autorul crimei și complicele,  care nu se implică, decât contemplativ, în crima propriu-zisă, preferând poziția, mai comodă, de beneficiar direct.

            Am dat un exemplu de text-metaforă, cu virtuți  parabolice atât de iscusit integrate, într-un dialog aparent banal,  încât orice explicație ar fi inutilă. Aceasta este forța care răzbate din toate textele.  Din relatări aparent nevinovate, cititorul ajunge să tragă concluzii de un tragism atât de categoric, încât eu, unul, aș asimila aceste texte cu un fel de lapidări, în public, a metehnelor, multe și diverse, ale lumii acesteia, în general, dar mai ales, ale realității social-politico-morale românești, fiindcă de aceea autorul numește aceste prozopoeme NEGRE: deoarece el nu mai vede, în orizontul cât de cât apropiat, nicio scăpare, nicio salvare din marasm.

            Multe ar fi de spus despre măiestria cu care sunt alese subiectele sau temele prozopoemelor. Cel care dă și titlul volumului, pare să descrie zădărnicia și inutilitatea unei vieți, trăite ca un spectacol de circ, fără nimic spectaculos, fără folos, iar soluția găsită, aceea de a asista la un circ adevărat, nu este, nici ea, aducătoare de mari beneficii:  spectacolul se termină, actorii zgomotoși pleacă și numai Moartea apare, ca un om de serviciu sui-generis, ca să netezească, cu coasa, nisipul frământat al arenei. Metafora aceasta, a Morții care aduce la zero, care nivelează, care potolește, în final, orice zbucium, pare să i se fi părut și autorului reprezentativă, de vreme ce a ales exact acest text, pentru titlul cărții.

Pus în fața cărții, cititorul trăiește un fel de autentic embarras du choix:  să admire povestea, cu virtuțile ei, sau să se bucure de puterea sugestivă a metaforei, care are forța de a-l ajuta să valorifice, concluziv, ceea ce i se sugerează, ca valoare filosofică a contextului? Mărturisesc faptul că eu nu am avut întotdeauna puterea să aleg ce m-a interesat mai mult: cinismul concluziei NEGRE , sau povestea – la rândul ei, fascinantă, prin ingeniozitatea găsirii pretextelor narative.  Într-un singur text, am găsit cea mai neagră mărturie, cel mai dezastruos neant personal al autorului –  mărturisirea lehamitei și a lipsei oricărei speranțe, aduse la cel mai înalt grad, anume în textul cu numele, laconic si neprevestitor – Practic”.  Acolo, autorul își mărturisește, deschis, cinstit, înfrângerea sa, în efortul de a se reconcilia cu o lume care-l refuză, care-l exclude, care-i interzice, aproape, statutul de ființă vie:

        “…așa că…tăiați-mi capul (Inutil, Visător, Imbecil…),  umpleți-l cu Sârmă Ghimpată și Paie – și, astfel garnisit, oferiți-l, la Lecțiile de Anatomie – Studenților, ca Material Didactic”.

Această înfrângere, mărturisită în mod atât de violent-sincer, dă măsura percepției totale a acelui cinism despre care vorbeam. Desigur, rostul majusculelor, cu care este împănat acest text, are noimele sale, venind din atingeri cu zone pe care cititorul sper să aibă istețimea de a le descoperi. Dau un singur “hint”: tabloul “Lecția de anatomie”, al lui Rembrandt.

Continue reading „Kosta VIANU: ”CIRC CINIC”, de Adrian Botez – O EVANGHELIE LAICĂ”