Al. Florin ȚENE: Spiritualitatea lecturii și a „Însemnărilor literare” în analiza Lilianei Moldovan

Am primit de la scriitoarea polivalentă, Liliana Moldovan, cartea „În albastru lecturii: însemnări literare”, apărută la prestigioasa editură Ecou Transilvan, care a văzut lumina tiparului anul acesta, pe când eram la o frumoasă manifestare, în cadrul căreia se sărbătoreau 12 ani de la înființarea editurii.

De-a lungul timpului, am citit cu mare interes tot ce a scris această scriitoare talentată din Târgu Mureș, mai ales și pentru faptul că a scris prefețe la mai multe din cărțile mele și este biografa operei mele.

Titlul cărții m-a pus pe gânduri. De ce albastru? M-am documentat și am aflat că este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre deosebire de roșu, el dă impresia de rece și îi predispune pe cei mai mulți oameni la meditație. Specialiștii în psihologie abisală îl asociază cu „relaxarea spirituală, cu un mod de viață liniștit, ușor și cumpănit”. Este culoarea Cerului, asociată în Egiptul antic cu Zeul Cerului, Ammon.

G Heinz-Mohr numește albastrul culoarea cea mai adâncă și cea mai imaterială, transparența vidului care va veni: în aer, în apă, în cristal și în diamant. De aceea albastrul este culoarea bolții cerești. Zeus și Yahweh își așează picioarele pe azur”. Amuletele de culoare albastră au darul de a anihila „privirile rele”. Mantia zeului scandinav Odhinn este albastră precum a Fecioarei Maria, care, poetic, este considerată „Crinul albastru”. În mitologia vedică, Vișnu reîncarnat în Krișna era vopsit în albastru. Învățătorul Iisus este și el reprezentat în veșminte albastre. „Albastrul, simbolul adevărului și al veșniciei lui Dumnezeu (căci ceea ce este adevărat este veșnic) va rămâne întotdeauna simbolul nemuririi omenești” (P. Portal).

China antică avea, față de albastru, o atitudine contradictorie. În arta tradițională ființele cu chipul albastru erau demonii și strigoii, la fel și zeul literaturii K̀uihsing, care, într-o zi s-a sinucis fiindcă i-a fost rănit orgoliul. Inițial nu a existat nici un cuvânt chinezesc pentru albastru, „ch ̀ing” desemnând toate nuanțele cromatice de la gri închis, bleu, până la verde, dar și drumul învățatului care se dedică studiului la lumina lămpii. „Lan”, cuvântul actual care definește culoarea albastră înseamnă, de fapt, indigo, culoarea hainelor modeste de lucru. Florile, ochii, panglicile și dungile de culoare albastră sunt considerate urâte și aducătoare de nenorociri, în timp ce în Europa „floarea albastră a romantismului” sugerează ideile spirituale înaripate. În China, elementul lemn era asociat Orientului și culorii albastre. În vechiul Mexic, în scrierile ilustrate, peruzeaua și apa erau redate în verde-albăstrui deschis, însă în simbolistica punctelor cardinale, el nu există.

În simbolistica populară central-europeană, albastrul este considerat culoarea loialității, dar și a lucrurilor misterioase (basmul „Lumina albastră”), a mistificării și a incertitudinii. În simbolistica politică, albastrul era asociat liberalilor (respectiv național-liberalilor). „Zidăria albastră”, sistemul tradițional al francmasoneriei, este ierarhia fundamentală a „celor trei grade”. În arta preistorică, precum și în cea a popoarelor care nu cunoșteau scrisul, albastrul era rar folosit, întrucât erau greu de găsit materiile prime pentru obținerea lui.

Cartea se deschide cu un „Cuvânt înainte” semnat de Valentin Marica, care încă din primele rânduri esențializează: „...este o carte a cordialității. Dar mai întâi, e o carte-metaforă, căci Liliana Moldovan, cititor care crede cu adevărat că fără carte în tartarul necunoștinței, cum scria Dimitrie Cantemir, îi află Cuvântului freamătul de viață și, în același timp, curcubeiele de frumusețe.”

Tocmai aceste „curcubeie de frumusețe” fac ca aceste 64 de cronici să fie citite cu plăcere, fiindcă ele sunt scrise cu empatie și „admirație adresată cărților care au intrat în raza lecturilor mele și, desigur, ca o profundă recunoaștere a talentului literar al celor care le-au scris.”- așa cum scrie Liliana Moldovan în „Nota autoarei”, la care, încă de la început, talentatul poet Mircea Dorin Istrate, președintele Ligii Scriitorilor din România filiala Mureș , mai adaugă, în vibrantul poem dedicat autoarei, 6 strofe în care conchide:

,,Doamne, rugă fac la Tine, ține-ne-o pe ea-n toate,

Dă-i, că ai și poți, Mărite, ani și multă sănătate,

Să ne pună-n a ei versuri frumuseți și gingășie,

Că atâta azi nevoie-i, leac la inimă ne fie.” („Frumusețea din cuvânt”)

Încă de la început, cei trei au creionat un evantai policrom sentimental-analitic a personalității autoarei și al celor 64 de cronici din carte, care, practic, se constituie într-o istorie a literaturii contemporane, scrisă cu talent, cu sufletul și înțelegere pedagogică, ca un contra-punct la cronicile așa zise academice sofisticate, din care nu înțelege nimeni nimic, ale „criticilor de profesie”, la care făcea aluzie nemuritorul Eminescu: „Lăutându-te pe tine, ridicându-se pe ei! ”

Citind cronicile Lilianei Moldovan, am simțit că pătrund în sufletul autorilor, de mână cu scriitoarea, iar paginile despre anumite evenimente culturale și istorice sunt adevărate reportaje sentimentale, în care sunt evidențiate semnificația istorică a acestora, așa cum am descoperit în „Orizonturi mureșene – 2023” și „Sărbătorind Ziua Internațională a persoanelor cu dizabilități prin prezentarea volumului «Imagini de viață: Povești de viață a persoanelor cu dezabilități».

Cronicile din volumul Lilianei Moldovan sunt scrise în stil baroc, amintindu-mi, uneori, de unele texte ale lui Malraux și, de ce nu, Marquez. În numele unui purism estetic idealizant, cartea d-nei Liliana Moldovan e în spiritul echilibrat al lui Lovinescu. Cel puțin din partea cuiva care, altminteri, are bune păreri despre eseistica neconcesivă și decopertantă a Martei Petreu. Vor fi fost Eliade, Cioran, Horia Stamatu, Aron Cotruș, Brătescu-Voinești niște lovinescieni? Să fi împărtășit tânărul Jebeleanu convingerile liberale ale „sburătoriștilor”? Ar fi prea simplu. Inocentând perioada, riscăm să explicăm păcatele anilor ’50 printr-o serie de etichete tabloidale, punând, de pildă, ultimii ani ai lui Sadoveanu sub semnul oportunismului etanș și uitînd că, totuși, scriitorul a avut întotdeauna simpatii stângiste (explicabile, cum s-a mai spus, psihanalitic, prin afinitatea față de familia modestă a mamei).

Am făcut această digresiune, pentru a putea avea termeni de comparație în peisajul literaturii noastre și a găsi aici, locul cărții Lilianei Moldovan. Ajung la concluzia, că autoarea cronicilor, de care facem vorbire, își are locul ei, alături de multe personalități amintite aici, sau care au fost omise de mine, ne intenționat.

Nu am să dau nume de cărți și autori abordați în această carte care este o istorie a Literaturii Române, ce se scrie sub ochii noștri, intenția mea este de a contura personalitatea Lilianei Moldovan ca scriitoare și critic literar în plină afirmare.

Drumul acestei scriitoare este trasat deja iar, în mod sigur, în viitor, va scrie pagini memorabile, așa cum a făcut-o până acum, fiindcă are talentul analizei lucide, dar și talentul de a preface emoția adânc intuitivă în prelungi viziuni estetico-literare..

Al.Florin Țene

Silvia HODAȘ: MOMENTE DE ÎNALTĂ CULTURĂ ÎN ORAȘUL VASLUI

Pe 16 iunie 2024, la Vaslui a avut loc un eveniment cultural deosebit, desfășurat în Sala „Arta” a Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” – Lansarea volumului de poezie „Suflet îngândurat”, autor Viorica Marcu.

O zi frumoasă, cu soare arzător și care te conducea cu razele sale direct într-un lăcaș de cultură și istorie, acolo unde sufletul se umple de frumosul din poezie, muzică, artă decorativă, iar de la primii pași te întâmpină expozițiile realizate cu ocazia unor evenimente importante.

O sală plină cu oameni, doritori de a-și înnobila sufletul cu tot ce poate fi mai frumos.

Dr. Laurențiu Chiriac, de la Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, în cuvântul de deschidere a evenimentului, a prezentat rolul Muzeului în cunoașterea istoriei poporului român, dar și în promovarea creatorilor de frumos, din toate domeniile.

Scriitoarea, înv. Angelica Manole, a moderat cu mult har și pricepere manifestarea cultural-artistică. A început cu prezentarea autorului Viorica Marcu, devenirea sa ca poet, cum a ajuns să realizeze tablouri din oase de pește și scoici.

Volumul de poezii „Suflet îngândurat” a fost prezentat de scriitor, prof. Silvia Hodaș, președinte al Subfilialei JUNIOR a Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iași, membru UZPR, Filiala Iași. Făcând incursiune în „sufletul îngândurat” al poetei, a descoperit: «Cu o rară sinceritate ne dezvăluie un suflet frământat de diverse probleme ale vieții. Viorica Marcu, un suflet sensibil, receptiv la tot ce o înconjoară călătorește în sufletul său, acea parte care rămâne veșnic. Mircea Eliade afirmă că: „Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru”. Sufletul său este: „freamăt în noapte”, „tunet de ploaie”, „fulg de zăpadă”, „floare de câmp”, „cântec frumos”, „zâmbet și plâns”. Lacrima e „roua din zori”, inima „cumul de șoapte”, iar gândul „petale de flori”. Din aceste definiri se ivește, de fapt, OMUL – un mic univers. În poezia „Aș vrea să fiu”, exprimă dorințe ce cresc treptat: „strop din roua parfumată”, „o binecuvântare”, „călăuză către soare”, „punte spre abis”, „piatră prețioasă”, „scris frumos”, „rază blândă”, „amintire” și încheie cu o constatare realistă: „Dar sunt un om cu calități și defecte».

„Amprentele sufletului sensibil se observă în versuri, un pozitivism magnetizant te îmbrățișează, un timbru radiant și de speranță se revarsă peste versuri și ajunge la tine, cititorule. Cuvintele sunt așezate în versuri cu pricepere, imaginile se perindă prin fața ta, uneori poți și auzi plânsetul sau râsul naturii, strigătele de bucurie ale copiilor, plânsetul părinților. Purtătoare de cuvânt a celor de o anumită vârstă care-i descrie frumusețea și acceptarea, o cuprinde nostalgia și confesiile încep să curgă.”

Silvia Hodaș a încercat să explice legătura dintre versuri și arta tablourilor din oase și scoici: „Autoarea fiind și meșter popular, a știut să împletească versurile cu elementele tradiției românești. Chiar m-am întrebat, ce legătură pot să fac între versuri și lucrările realizate din scoici și oase de pește, ce simbolistică poate ascunde această asociere. M-am gândit că: prin florile din scoici dorește să aducă marea mai aproape de oameni, iar lucrările din oasele de pește, din punctul meu de vedere, ar semnifica concepția, potrivit căreia, „nimic nu se pierde și nimic nu se creează, ci totul se transformă” (Antoine Lavoisier). Scoici și oase de pește? Poate o conexiune spirituală cu trecutul îndepărtat, cu apariția vieții pe pământ. Ce simbolism să fie, oare? Și m-am gândit că noi, oamenii, avem o legătură cu marea. A transformat aceste două materiale, elemente din natură, în tablouri de o frumusețe și unicitate aparte. Scoica, simbol al fecundității, a nașterii, asociată reînvierii, de călcare peste moarte. Peștele simbolizează legătura cu viața subpământeană, iar în biserica creștină îi cunoașteți simbolistica.”

Anca Iacob, consultant artistic C.J.C.P.C.T. Vaslui, în discursul său, a vorbit despre artistul plastic, Viorica Marcu, cum transformă oasele de pește și scoicile în tablouri de o rară frumusețe, despre migală și măiestrie. Cu lucrările sale a participat la diferite târguri de artizanat din țară și peste hotare, unde este invitată. Expoziția intitulată sugestiv „Flori din adâncuri” impresionează prin tematică și complexitate.

Autoarea, cu emoție în glas, și-a exprimat iubirea pentru poezie și pasiunea pentru crearea tablourilor. A mulțumit celor care i-au îndrumat pașii spre împlinirea visului, celor care au făcut tot posibilul ca „ziua aceasta să fie o sărbătoare a sufletului, o sărbătoare a frumosului”. Poeta se autodefinește în cuvintele de început: „Sunt floarea primăverii, mereu triumfătoare,

Albastrul cerului senin l-am prins în brațe,

Am decupat și-un colț din soare

Și l-am zidit în sufletul plin de speranță.”

Într-o prezentare Power Point s-au putut urmări: CV-ul literar, antologiile în care apar poeziile sale, concursurile la care a participat, diplomele obținute de-a lungul timpului etc.

Au recitat versuri din creația autoarei poeții Silvica Gruia și Angelica Manole, dar și alți iubitori de poezie. Apoi au luat cuvântul scriitori, prieteni, artiști populari, membri ai familiei. Toți au apreciat OMUL Viorica Marcu, poeziile de suflet din volumul de debut, dar și munca migăloasă pentru realizarea tablourilor din materiale mai puțin cunoscute.

Și cum românul e frate cu umorul, scriitorul Ioan Hodaș a încântat prin recitarea unor poezii umoristice cu temă de actualitate.

Muzica însoțește omul în orice moment al vieții. Au uimit prin interpretare la pian talentații frați Ștefan și Alexandru Șenchiu. Recital uimitor. Cântă extraordinar de frumos, cu multă pasiune. Aplauzele au fost din plin.

Spre final, a susținut un microrecital de muzică populară o frumoasă moldoveancă de șapte ani, Isabela Ignat, din partea Asociației Culturale Domisong, însoțită de prof. Carmen Trufia. Vocea minunată, costumul popular și melodiile interpretate au încântat publicul. S-au acordat Diplome de excelență tinerilor, din partea Subfilialei JUNIOR Iași.

În încheiere a avut loc Sesiunea de autografe și felicitările din partea celor prezenți.

Organizatori: poet Viorica Marcu și prof. dr. Ramona Maria Mocanu, managerul Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui

Felicitări autoarei, Viorica Marcu!

Felicitări publicului minunat și organizatorilor!

Foto: Silvia Hodaș

Silvia Hodaș

Cronica unei vieți dedicate sacrificiului: „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” de AL FLORIN ŢENE

,,Viața filosofului Mircea Vulcănescu între realitate și poveste’’

După succesul de mare răsunet produs de apariția primelor 5 cărți despre ,,Sfinții închisorilor’’ Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Traian Dorz și Petre Țuțea, distinsul scriitor, critic literar și filozof Al Florin Țene ne încântă cu un nou roman, al șaselea din aceeași serie, de această dată fiind vorba despre viața filozofului Mircea Vulcănescu.

Așa cum declară însuși autorul Al Florin Țene în finalul cărții sale „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor”, autorul pledează pentru canonizarea celor șase martiri ca sfinți ai neamului românesc: ’’Am făcut această digresiune în speranța a înțelege unde se situează nedreptatea făcută de statul și justiția comunistă față de români, de aceste victime ale închisorilor comuniste, ale exproprierilor nedrepte și a crimelor săvârșite în numele unei ideologii criminale impuse de tancurile rusești. Pledăm, prin aceste romane, pentru promovarea acestor intelectuali ai neamului românesc, ca să fie primiți în sânul Biserici Ortodoxe Române ca Sfinți și în cultura româna să fie promovați pentru meritul operelor lor. Aceștia fac parte din patrimoniul cultural al nostru, al Ortodoxiei Românești, și al culturii universale. Cuvântul scris nu a ucis niciodată, numai faptele criminale și ideologia marxist-leninistă a ucis și ucide. Acest ciclu de șase romane se constituie într-o adevărată saga a unui eroism într-un timp cenușiu și sângeros din istoria recentă a României, impus de tancurile rusești cu sprijinul colaboraționiștilor și a comuniștilor români’’( AL FLORIN ŢENE)

Cartea „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” începe cu un motto al lui Mircea Eliade, un veritabil admirator al filozofului Mircea Vulcănescu: „Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri și nici altul care să-l întreacă în modestie ca Mircea Vulcănescu.” (MIRCEA ELIADE)

Nu este pentru prima dată când afirm că scriitorul Al Florin Țene este un mare român, un patriot adevărat, demn și vertical, care dorește îndreptarea istoriei și corectarea minciunilor care au făcut atâta rău poporului român. In acest context iată că în prefața romanului, istoricul, criticul și scriitorul Ionuț Țene consideră că scrierea acestei cărți este: ’’ o datorie morală și o recunoaștere firească a jertfei intelectualității române, care s-a opus instaurării comunismului. Sacrificiul lui Mircea Vulcănescu face parte din șirul de sacrificii a intelectualilor români, care s-au opus regimului comunist. Totalitarismul roșu a dorit să rupă pe om de cer, pe român de Dumnezeu. Jertfa făcută conștient de Mircea Vulcănescu în închisoarea comunistă a refăcut legătura dintre poporul român și transcendent’’ ‚ ’’Scrierea unui roman biografic despre viața lui Mircea Vulcănescu completează literar epectaza unui intelectual care a refuzat compromisul față de imanentul nivelator al lumii comuniste’’ – (IONUŢ ŢENE)

Prefața aduce în prim-plan ideea că Mircea Vulcănescu nu a fost doar un martir, ci a devenit un fel de „sfânt popular”, canonizat de popor, dar ignorat de oficialii bisericii. Această discrepanță subliniază impactul profund pe care l-a avut asupra societății și contrastul dintre recunoașterea sa în ochii oamenilor obișnuiți și neglijarea din partea autorităților.

În romanul „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” autorul Al Florin Țene dezvăluie pagini cutremurătoare din existența filosofului, ilustrând în mod vivid sacrificiul intelectualității române care s-a opus brutalității regimului comunist. Mircea Vulcănescu devine astfel un simbol al curajului și opoziției față de totalitarism, iar cartea se dovedește a fi o incursiune într-un episod întunecat al istoriei românești.

Mircea Vulcănescu, filosof și academician român, s-a născut în anul 1904 și a trăit o viață marcată de o gândire profundă având contribuții semnificative în domeniul filosofiei, sociologiei și eticii. Vulcănescu a excelat în studiile sale, absolvind Facultatea de Litere și Filosofie din București, continuându-și cercetările la Paris și Berlin.

În anii 1930, s-a implicat activ în mediile academice și culturale din România, contribuind la dezvoltarea gândirii filosofice și sociale. A fost doctor în științe economice, fiind considerat un mare specialist în sferele financiare din București, ocupând funcții importante ca: director general în Direcția Vămilor, director general în Secția Datoriilor Publice, ministru subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, fiind chiar medaliat de regele Carol al II-lea și de regele Mihai.

Filosofia lui Vulcănescu a fost plină de complexitate și profunzime, reflectând preocupări pentru etică, spiritualitate și relațiile interumane subliniind importanța autenticității în fața lumii și a propriei conștiințe. În lucrarea sa ’’Dimensiunea românească a existenței’’ (1943), Mircea Vulcănescu a abordat problema specificului național, problemă care a fost discutată încă de junimiști, și după ei, de Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Ovid Densusianu, Rădulescu-Motru, E. Lovinescu, Pârvan, Blaga, Ralea, G. Călinescu.

Viața sa a luat o turnură tragică în 1946, când a fost arestat sub acuzația falsă de a fi vinovat de dezastrul țării în semnarea unor acorduri economice. A fost condamnat la 8 ani de închisoare grea și 3 ani de detenție riguroasă, dar detenția politică i-a adus moartea în 1952 înainte să își termine pedeapsa la numai 48 de ani, lăsând în urma sa o moștenire intelectuală impresionantă.

De-a lungul lecturii, dezvăluirile cutremurătoare despre detențiunea sa la Aiud și chinurile la care a fost supus aprind lumina asupra condițiilor inumane din închisorile comuniste. Refuzul autorităților de a-i oferi asistență medicală adecvată în ultimele zile ale vieții sale, precum și tratamentul sălbatic aplicat deținuților, dezvăluie o realitate brutală și neiertătoare.

Mircea Vulcănescu devine un exemplu de jertfă și altruism atunci când se așază pe betonul rece al închisorii pentru a oferi căldură unui tânăr bolnav. Această scenă ilustrează nu doar umanitatea filosofului, dar și cruzimea de neimaginat a regimului comunist.

În pofida suferințelor sale, Mircea Vulcănescu a rămas consecvent principiilor sale și a continuat să reprezinte un simbol al rezistenței intelectuale și morale împotriva regimului totalitar. Cuvintele sale din ultimele clipe ale vieții, cerând iertare și rostind celebrele cuvinte „Să nu ne răzbunați!”, marchează un testament emoționant și un apel la iubire și înțelegere.

Povestea vieții lui Mircea Vulcănescu reprezintă, astfel, un echilibru delicat între aspirațiile intelectuale ale unui gânditor profund și realitățile dure ale istoriei politice tumultoase din România secolului al XX-lea. Moștenirea sa intelectuală rămâne vie în operele sale, iar contribuțiile sale la filosofie continuă să inspire și să provoace gândirea în zilele noastre.

Romanul „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” nu este doar o cronică a unei vieți cutremurătoare, ci și o pledoarie pentru amintirea și recunoașterea sacrificiului adus de Mircea Vulcănescu în lupta împotriva totalitarismului comunist. Este o carte captivantă și dureroasă, care împinge cititorul să reflecteze asupra prețului curajului și asupra luminii care poate străluci în mijlocul întunericului cel mai adânc.

Johnny Ciatloș Deak

Membru al Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România

Senior Editor Globart Universum Publishing House Canada

Ion Popescu-Brădiceni despre Doina Drăguţ Cronică literară la „Jocul minţii”

Poezia ca o permanență în continuitate

Poesisul ca extract cultural
Scriitura comprimată a Doinei Drăguț este emanația unei imense singurătăți. Autoarea
noii cărți de poeme mizează într-adevăr pe „Jocul minții”. Ludicul e însă punctualist-
convergent „spre limita unui înțeles ascuns în sine însuși”, adică obscur (abscons) în numele
acelei ambiguități care oferă fie semnificații alternative, fie simultaneitatea semnificațiilor, fie
combinarea lor neconcordantă.
Convinsă de puterea verbului autoarea „Jocului minții” subînțelege un adevăr mai
amplu: încercarea de a se armoniza cu lucrurile dimprejur. „Pe poteci necunoscute cu
închideri prelungite în deschideri care scapă timpului… cu o formă răsturnată-n așezări.” Ea,
poeta de geometrii noneuclidiene, execută un zbor lăuntric „c-un opal în vechi oval” – precum
Dan Botta – în eon transbarbian, dar ca să deschidă „clipe adâncite în mister și-n parabole ce
poartă-n ele măreția unui sens ascuns” – precum în interbelic, Lucian Blaga – „spre o ultimă
finalitate ce transcende spre revelatoare înveșnicire”.
Poeta, una evident tributară poeticilor moderniste, brodează reiterativ pe toposul
oglinzilor „într-un sens neperturbat de incertele simetrii ale sfârșirii ca să descopere orizonturi
cu întregiri fără contur spre desăvârșite pierderi în neantul formei.”
Însă când „dorurile în cascade năvălesc; vorba perfectă” și tabuiza(n)tă „e absența
vorbei”, adică tăcerea imuabilă și temeinică, adică aceea din care s-a născut „lumea ca un
vârtej” (Ezra Pound îi zisese vortext iar poeticitatea devenise vorticialitate – n.m.).
Întâlnind adesea în esența sa nepotriviri cu sine, autoarea se simte uneori exterioară
lumii ce-o domină pe dinăuntru și atunci își vede chiar „izvorul întregii existențe” de unde o
să purceadă într-o nouă autocunoaștere: dinspre arhetipuri spre o altfel de curgere pe „două
râuri paralele”; prilej pentru poetă să jocularizeze, să grefeze, pe un fond folcloric (și tot ca
Dan Botta – n.m.), balada dedicată propriilor ochi, citându-l postmodernistă, și pe Ion Barbu
„După melci”, cum în urmă cu două trei decenii Ioan Stratan: „din somn greu m-am desfăcut /
și-am țâșnit către oglindă” (Drăguț, 2022, p.11).
Citindu-i pe îndelete cartea „Jocul minții”, avem revelația cuvenită că poeta Doina
Drăguț cultivă poesisul ca extras cultural, sincretic și sincritic. Ca și Petru Mihail Gorca, ea se
lasă vegheată de „steaua din oglinda visului”, iar steaua ei de gânduri e fascinată „de
gravitatea lumii”. Cerul nopții e unul de proveniență romantică (precum cel din „Existența
romantică” a lui Edgar Papu atunci când el comentează lirica eminesciană) și o atrage – citez
– „ca o prăvălire-n muzică și în visare fără timp și fără loc”. Poeta se simte „tulburată doar de
forța fanteziei”. Izbucnește „într-un elan vital și peste tot se iscă armonie.”, iar „fluturi de
lumină în fiori o îmbracă de la creștet până la tălpi”, ca ea să renască „într-o revărsare de
faimă temporară”; apoi „sporind spre alte înțelesuri” strânge în brațe necuprinsul, tot în
descendența blagiană, „iar în cercuri rupte de început pe copite caii poartă ropot de lumină”.
Adeverirea neantului
Ispite constante rămân pentru Doina Drăguț, poeticile lui Valery și Barbu, gândirea
abstractă, vederea limpezită și clară, spiritul geometric, vidul semantic al oglinzii, fiorii
crescuți în profunzimi înșelătoare „între semn și semnificație” întrucât „și golul este o formă
iar un gând cuprins în fapte modelează corpul propriului destin”. În definitiv „într-o
perfecțiune a pierderii sensului urcând așezarea între cer și cuvânt nimeni nu te poate înșela /
tu singur te înșeli asupra celorlalți”; căci totuși „nimic din ceea ce aparține fondului nu are

supremația.

Pe când forma învelește totul. Aici este unicul sens al Poeziei” (Valéry, 1989,
p.762). „Umplerea vidului nu poate fi sfârșită… iar cel ce știe să vadă frumosul ca expresie
deplină a unui punct este un om bogat”. Drept consecință „nu-l afectează pierderile permanent
și pretutindeni devine egal cu ceea ce este profund” căci „unicul este cauza tuturor”.
Doina Drăguț – cred eu cu netrucată modestie – și-a identificat unicitatea stilului ei
poescovaleryanoeminesciană; în ceea ce-o privește, într-adevăr, „germenele de lumină” este
punctul ce deschide calea „profunzimilor de jocuri”. Concomitent – cum ar obiecta Valéry (cu
vreo futuristă ocazie – n.m.) – „orice dispozitiv poetic se sprijină pe un fapt de matematică
învăluit” (Valéry, 2021, p.248). Automat, „libertățile devin captive formelor abstracte”, iar
noi, poeții, „încercăm să dăm o formă informului să armonizăm funcția cu esența… urmând
calea propriei naturi”. „Misterioase rugăciuni” se fluidizează în metafore ale unui sistem pur:
de „cumpăniri învăluite-n sunet de vioară care ridică-n neștiute sfere topite cântece în
misterioase rugăciuni”. Alteori, poeta interpretează – după cum precizează și Hugo Friedrich
atunci când se referă la Mallarmé – lirica înțeleasă ca rezistență, ca muncă și ca joc.
Idealitatea, absolutul, neantul sunt moduri de cugetare transplatonice. Pentru Doina Drăguț, ca
și pentru Charles Baudelaire, transcendența e deseori goală: sfidarea plinului ontologic prin
acest concept al neantului trădează radiația unei propoziții celebre mallarméene: „Neantul e
adevărul” (Friedrich, 1998, p.122).

Repunând în discuție izotopia neantului-limbaj, Doina Drăguț frapează evident, trezind
criticile neavenite ale unor receptori categoric „inculți” inutil patetici și îndârjiți prostește.
Metoda lui Stéphane Mallarmé constă în dislocarea realului prin abolire, anulare, suspendare
(în apropierea sa întâlnim termeni înrudiți: lacună, gol, absență – n.m.). Călcându-i pe urmele
durabile lui Mallarmé, poeta este ea însăși prin jocul cuvântului pentru că din el emană
„noțiunea pură” de poezie ca „distrugere a concretului” în favoarea deveninței lucrului în idee
pură, entitate spirituală. Consecința e inevitabilă: odată angajată pe acest drum poezia devine
o activitate care, foarte singuratică, își proiectează jocul oniric și muzica magică într-o lume
anihilată. Căci ceea ce exprimă poezia în ultimele ei straturi semantice sunt figuri și tensiuni
abstracte într-o infinită polivalență semantică (Friedrich, 199, p.125).
„Jocul nebun de culori îmbietoare” provoacă semnelor arbitrare o motivare intrinsecă
și „nemăsurate preschimbări… în zbor întârziat în alb desfășurat spre infinit… în ceas
ascuns… cu contur în vag delir… într-un timp desăvârșit… unde vedenii în dezacord risipesc
mișcarea în subtile spații ireale”.
Programatic-doctrinar, Doina Drăguț mizează pe „eliberarea de efemer”, „decantare de
imagini”, „acumulări de noțiuni”, „emoții cristalizate în armonii”, „neantul formei”,
„atingerea absolutului”, „cultivarea calmului”, triada armonie-delir-frenezie, „urcușul spre
sine” pe „calea de regăsire”, stăpânirea de sine prin recursul la extensia în viitor ș.a.m.d.
Ion Popescu-Brădiceni

Ionuț ȚENE: ,,Eseu despre orbire” de Jose Sarmango. Ieșirea din pandemie prin iubire și comuniune!

Zilele trecute am citit un roman fascinant, care te face să înțelegi mai bine lumea de azi și întâmplările complicate prin care trecem. Romane scrise de portughezul Jose Saramngo am mai citit cu interes și plăcere. Vă recomand ,,Istoria asediului Lisabonei” și ,,Pluta de piatră”. Dar romanul citit recent de autorul portughez e mai fascinant și foarte actual, deși este scris în 1995.

,,Eseu despre orbire” este un roman zguduitor, o mărturie complexă a neîncrederii autorului în societatea contemporană, tot mai mecanizată, înstrăinată și robotizată, incapabilă să-și gestioneze și să-și rezolve crizele. Pandemia este folosită de putere pentru a controla societatea și a înlănțui omul liber. Într-un oraș anonim, populat de personaje fără nume, izbucnește o boală îngrozitoare ce provoacă orbirea generală. Fără o cauză aparentă, în afară de cea morală, oamenii își pierd, unul câte unul, vederea și barbaria se dezlănțuie prin aplicarea unui regim sanitar militarizat de către oficialități. Pentru acest roman Jose Saramango a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. ”Eseu despre orbire – e o poveste despre supravieţuirea în haos, când cel mai neîndurător duşman nu e nici frigul, nici foamea, nici mizeria, ci omul de lângă tine. Într-un oraş necunoscut, izbucneşte dintr-o dată o epidemie care îi face pe toţi locuitorii să orbească. Marea de lapte nu are vreo cauză concretă şi, se pare, nicio rezolvare. Soluţia la care recurg autorităţile este represiunea, iar mai apoi se ajunge la apariţia lagărelor. Singura rămasă neafectată rămâne soţia unui medic oftalmolog (ironie a sorţii?), cea căreia îi va fi imposibil să salveze tot oraşul, dar care va fi îndeajuns de puternică să aducă un grup de oameni înapoi la lumină” scrie pe coperta a IV-a. Unii cred că dragostea, încrederea, speranța, credința, emoția toate sunt oarbe. Lipsa emoției a dragostei într-o lume înstrăinată și rece de fapt a dus la orbire, mai întâi sufletească, apoi fizică. Dar cum ar fi dacă într-o lume care a orbit dintr-o dată, ai fi singurul care poate sa vadă? Ar fi acest lucru mai teribil decât orbirea? Aceasta este miza romanului, care construiește literar o distopie a unui regim militar sanitar care impune carnatinarea cu forța a orbilor, adică a celor care nu văd (sau nu pot să vadă).

Salvarea din distopie nu este medicală, ci morală. Cei care își recapătă emoțiile, exprimă iubirea față de aproape și vor să trăiască în comuniune încep să vadă și să înțeleagă. Acea cataractă care punea un văl alb pe ochi este de fapt ideologică și imorală. Emoția și dragostea fățișă zguduie nervii și orbii chiar încep să vadă și percep clar că se aflau într-o societate înstrăinată și condusă manu militari, în care distanțarea socială duce la însingurare. Iubirea de oameni și atingerea sufletească este cheia vindecării și răsturnarea regimului totalitar sanitar, care impunea lagăre prin carantinare și uciderea orbilor percepuți ca nefolositori pentru o societate tehnologică. Ieșirea spre lumină este morală prin emoția dragostei exprimate. Romanul se evidentiază din debut prin felul scrierii: dialogul integrat în naratiune, replici despicate prin virgulă, personaje fără un nume. Mizeria si degradarea sunt atât de bine surprinse în roman pentru a evidenția că înstrăinarea și carantinarea nu este soluția la vindecarea bolii. Nu putem trăi într-o lume fără credință, emoție și iubire. O societate fără atributul dragostei este distopică, un totalitarism al înstrăinării, care ucide sufletul. Fără spirit omul moare și societatea devine o lume a fiarelor controlate de putere.

,,Eseu despre iubire” este un elogiu adus iubirii. Soția doctorului, cel care orbește printre primii, luând contact cu un șofer care și-a pierdut vederea într-o intersecție de lângă cabinetul său, este cea care, dintr-un motiv tainic, rămâne imună la virusul care produce orbirea. Ea analizând orbii carantinați își dă seama că doar prin dragoste, înțelegere, apropiere și iubire boala se vindecă și declanșează războiul dragostei împotriva regimului militar sanitar al înstrăinării. Se spune ca in lumea orbilor, chiorul este împărat. Într-o lume plină de orbi, singurul care vede este paria. ”Uneori, trebuie să orbești pentru a vedea mai bine ca niciodată”. De fapt cei ce nu văd pot să vadă mai bine. Victoria poporului orbit de ideologie se poate obține doar prin iubire, la fel ca în romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, care se încheie evanghelic: ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Iubirea e singura formă de a vedea într-o lume de orbită de ideologie și un regim totalitar, militar sau sanitar. Să nu ne lăsăm orbiți de ideologie e morala romanului lui Jose Sarmango. Libertatea e o formă de a vedea prin iubire. Pandemia nu este numai sanitară, ci și morală, iar vindecarea ei se face prin iubire și înțelegere, nu prin distanțare și înstrăinare.

Ionuț Țene

Mircea DAROȘI: Aventurile ideilor printre metafore

Pasiunea şi spiritul dinamic de cercetător al fenomenului literar îl face pe scriitorul Al. Fl. Ţene să se aventureze în lumea ideilor de mare interes cultural. El îşi descarcă clocotul frământărilor lăuntrice printr-un admirabil exerciţiu analitic pe care îl practică de ani buni în domeniul creaţiei artistice.

Volumul ,,Aventurile ideilor printre metafore’’, titlu simbolic, construit printr-o excelentă sintagmă stilistică, a apărut în acest an la Editura ,,Vatra veche’’ din Târgu Mureş şi se încadrează în topul lucrărilor de critică literară şi eseuri care înnobilează patrimoniul nostru istoriografic. Prima surpriză oferită de acest volum vine chiar din lectura Cuprinsului, care însumează 122 de studii, articole şi eseuri extinse pe 718 pagini. La baza acestui demers se află potenţialul intelectual al autorului, bogăţia lecturilor parcurse de-a lungul anilor, precum şi talentul său de prozator, poet, eseist, critic literar şi publicist consacrat. Cartea are o greutate consistentă, atât ca volum, cât şi prin admirabilul său conţinut. Este scrisă la temperaturi ridicate, cu un tăiş ascuţit, dar echilibrat şi transparent.

Al. Florin Ţene este orientat către sinteze, având o optică personală pe care o demonstrează printr-o vastă cultură. Atras de filozofie şi fascinat de ideile marilor gânditori ai tuturor timpurilor, începând cu Platon, Aristotel, Seneca, Socrate şi continuând cu Nitzsche, Bergson, Hegel sau Kant şi până la Patapievici, analizează comparativ operele lor, urmărind să stabilească unele similitudini privind relaţiile existenţiale din perspectiva veacului în care trăim.

Într-un articol din cuprinsul acestei cărţi, autorul spune: ,,Mărturisesc faptul că mi-a făcut plăcere să mă întorc la anumite ,,delicatesuri’’ ale marilor filosofi’’. Studiind lucrarea lui Platon, intitulată ,,Republica’’, Al. Florin Ţene se opreşte asupra câtorva noţiuni estetice, adevărate virtuţi, care ar trebui să ne însoţească şi în zilele noastre : ,,dreptate, înţelepciune, cumpătare’’.Tot aici subliniază faptul că, ,,Republica’’ propune un model raţional al Omului, dar şi unul al Statului, al Educaţiei, al Ştiinţei’’. Este opera care a influenţat de-a lungul timpului pe mulţi reformatori sociali şi politici’’ (Raţionamentul platonian în folosul omului). Ce bine ar fi, dacă s-ar întâmpla aşa ceva şi astăzi! Cu aceeaşi meticulozitate analitică vorbeşte despre Nitzsche, Bergson şi Hegel, evidenţiind importanţa filozofiei în dezvoltarea literaturii (Nitzsche între răsăritul zeilor şi amurgul lor ). Cartea cuprinde mai multe cronici şi eseuri literare prin care autorul evidenţiază opiniile unor critici, dar şi propriile sale opinii, bazate pe imaginaţia sa critică capabilă de a construi viziuni coerente şi revelatoare asupra operelor şi vieţii lui Gib.I.Mihăescu, Lucian Blaga, Mihai Eminescu etc. În acest sens corectează idei, formulări eronate, interpretează justeţea unor păreri, dă sugestii, pătrunde până acolo unde logica nu mai poate fi combătută de nicio metodă.

Alexandru Fl. Ţene face un adevărat rechizitoriu la adresa acelor scriitori români care şi-au vândut conştiinţa de luptători pe baricadele scrisului, colaborând cu regimul comunist. ,,Acuz pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor literare şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului romăn’’ ( Rolul realismului socialist în falsificarea adevărului istoric). Autorul colindă cu vervă şi erudiţie prin istorie şi artă în ideea eliminării unor informaţii false despre formarea limbii şi a poporului român, despre unele personalităţi istorice sau artişti de seamă din panteonul nostru cultural, precum Constantin Brâncuşi, George Enescu, Ciprian Porumbescu şi alţii. Nume importante din literatura universală devin pentru Al.Fl. Ţene un bun pretext pentru propriile sale digresiuni eseistice : Dreiser, Proust, Shakespeare, etc. Comentariile lui denotă o deosebită pasiune pentru speculaţia filozofică, pentru dezbaterea de idei. Cele mai multe articole sunt dedicate activităţii de creaţie, adică literaturii, în care vorbeşte despre genuri literare, structuri compoziţionale şi figuri de stil, între care, metafora devine universul poeziei, iar eul poetic o adevărată ,, coloana vertebrală’’. La acest capitol se înscrie şi problema curentelor literare, întregite mai nou cu prologmodernul, iar critica literară se află la ordinea zilei. Unele eseuri au un caracter polemic prin care autorul nu ezită să spună lucrurilor pe nume. Într-o arhitectură bine argumentată sunt scrise şi articolele: ,,Limba operei literare este artă’’, ,,Literatura română, liantul care ne uneşte’’, ,,Literatura în folosul democraţiei’’ ş.a. Scormonind prin ,,lada cu amintiri’’, cum spune Doru Dinu Glăvan, Al. Florin Ţene se întoarce la origini, printr-un minunat expozeu autobiografic. În diversitatea problematicii acestei lucrări de rezonanţă se înscriu şi eseurile despre religie , despre jurnalism şi nu în ultimul rând despre ,,precaritatea istoriilor literare de la noi’’.

Impresionant în scrisul lui Al. Fl. Ţene este matura stăpânire a limbajului critic, capacitatea de a-şi scoate în evidenţă ideile. Sobrietatea şi precizia sunt cuvintele care definesc stilul său critic. Prin această carte şi prin alte 86 de volume tipărite, autorul confirmă încă o dată că este un adevărat apărător al valorilor noastre culturale.

Mircea Daroşi

Voichița Tulcan MACOVEI: „CLIPE PE PUNTEA VIEȚII” de Titina Nica Țene

„Deschideți toate cărțile! În ele veți găsi fragmente din viața trăită și învățături despre A FI” (Voichița T Macovei)

Târziu am deschis și eu această carte, dar… niciodată nu este prea târziu!

O carte despre frumosul din sufletul omului, despre scânteia care ne menține luminoși și optimiști, ajutându-ne să trecem peste orice moment greu al vieții!

O carte de suflet pentru suflete. Un suflet care se caută pentru a se regăsi și care are puterea de a descrie în mod sincer lumea în care a trăit, în imagini vii precum adevărate tablouri.

Frumosul din noi a susținut întotdeauna echilibrul ființei noastre, i-a dat strălucire și ne-a ajutat să trecem peste „puntea vieții”. Vorbim despre acea frumusețe care există necondiționat în om, reprezentată de scânteia de viață pusă în fiecare de Creator.

Din păcate, însă, în trecerea zănatică a timpurilor, scânteia aceasta este tot mai greu vizibilă…

Din acest punct de vedere, cartea scriitoarei Titina Nica Țene constituie astăzi și va rămâne peste timpuri, scânteia unor suflete care au știut să trăiască viața aceasta ca pe un adevărat dar primit de la Dumnezeu.

Titina Nica Țene este o binecunoscută scriitoare, aparținând unei cunoscute familii de creatori de Literatura Română, alături de soțul Al Florin Țene, scriitor plurivalent, și fiul, Ionuț Țene, poet, publicist și jurnalist .

Familia Țene ocupă un loc special în cultura română, clădit și păstrat prin dragostea și respectul față de valorile fundamentale ale omenirii: respect și iubire față de familie, iubirea de copii și de părinți, respectul față de țară și popor. Cultura noastră, mulți scriitori cunoscuți ai Literaturii Române, este recunoscătoare familiei Țene, scriitorilor Titina Nica Țene și Al Florin Țene, pentru înființarea în anul 2006 a Ligii Naționale a Scriitorilor Români, important for al Literaturii și Culturii Române.

Volumul cuprinde 47 de povestiri care reconstituie semnificative pagini din viața scriitoarei Titina Nica Țene, pagini care te transportă, dincolo de rândurile scrise, în lumile frumoase evocate atât de sincer. Lumi ce sunt reconstituite, nu doar prin dragostea și respectul față de anii evocați, ci și printr-o inocență sufletească înălțătoare, la care se adaugă talentul onest, liber de încorsetări, transpus în scris fără nicio restricție sau grijă.

De aceea, cititorul are șansa de a se transpune și el direct în lumile evocate, de a simți și trăi alături de autorul devenit personaj și de cei apropiați lui.

Povestirile se pot grupa în câteva teme: familia de altă dată, reprezentată de părinții și frații autoarei; familia actuală, reprezentată de Titina Nica Țene, mamă și bunică, de noua sa familie alături de soț, fiu și nepoți; copilăria de altă dată (din primii ani ai comunismului); copilăria zilelor noastre (ai mileniului III); satul românesc tradițional.

FAMILIA DE ALTĂ DATĂ. COPILĂRIA ACELOR TIMPURI.

Volumul descrie și evocă familia autoarei, care poate fi văzută ca un simbol al familiei române din anii ce au urmat instaurării comunismului în țara noastră.

Narațiunea este subiectivă, naratoarea se implică total în retrăirea anilor din satul natal, (Ușurei – județul Vâlcea). O familie cu 7 copii, în care mama ducea greul. Dar copiii, nu știau să analizeze lucrurile. Ceea ce spuneau părinții, așa era. Relațiile dintre frați erau stabilite de părinți: cei mari îngrijeau de cei mici. Sunt fascinante „descoperirile” acestor copilași al căror univers era reprezentat doar de satul mic, de casele sărace. Iar transcenderea cu atâta fidelitate a doamnei Titina Nica Țene în trecutul îndepărtat al copilăriei este captivantă: o lume a copilăriei din satul românesc al anilor 1950: „Eram săraci, iar peste țară avea să vină cincizeci de ani de comunism. Pe mine nu mă interesa, eu, deși nu aveam nici ce mânca, eram tare fericită. Număram furnicile, culegeam flori, jucam pietricele, îmi făceam păpuși din coceni de porumb… Nu aveam timp să mă plictisesc.” (Nașterea, p. 11)

În familia tradițională, fiecare membru – părinți și copii, avea rolul său: la păscut animale, la îngrijit de cei mai mici, în timp ce părinții erau la muncă. „Seara, când se întorceau părinții de la munca câmpului, ne strigau să venim acasă de pe drum, unde ne jucam de uitam de noi. Să avem motiv pentru a sta mai mult pe șușă, le strigam că nu s-a întors ciurda de la pășune. -Veniți în casă. Sunteți măgărițe mari, mai mari decât măgarul ciurdarului… Eu, care nu văzusem niciodată o măgăriță, am întrebat-o pe Torica ce înseamnă asta. – Măgăriță înseamnă nevasta măgarului!. Bineînțeles că nu am înțeles nimic, că doar eu nu eram nevasta măgarului.” (Focul, p. 20)

Pagini savuroase, jocuri inocente de copil, nedumeririle vârstei, precum în Amintirile din Copilărie ale lui Ion Creangă.

FAMILIA ACTUALĂ. RELAȚIA BUNICI – COPII – NEPOȚI

Trecând peste „puntea vieții”, naratorul subiectiv Titina Nica Țene aduce în fața cititorului, ca într-un arc de timp, o altă familie, aceea a mileniului III. Este adevărat, deschiderile copiilor și nepoților sunt mult mai multe și pline de luminile cunoașterii timpurilor noi. Dar… în esență, familia Țene a rămas aceeași: bazată pe dragoste și respect. Acest lucru credem că trebuie să reprezinte un exemplu și un moment de reflecție pentru toate familiile mileniului III.

Părinții știu să își educe copiii (Catinca, Anastasia) într-un mod echilibrat, frumos și prin exemplul personal. Bunicii, la rândul lor, au dragostea și respectul atât față de copii, cât și față de nepoți. Interesant este că inocența lumii copilăriei a rămas aceeași, iar Titina Nica Țene știe să scoată la iveală minunățiile vârstei copilărești, cu aceeași savoare prin care a descris pățaniile propriei copilării. Pe deasupra, din dragoste, Titina (așa i se adresau nepoțelele) știe să înțeleagă și să accepte năzbâtiile copiilor. Dar și să se amuze de ele! Savoarea acestor lucruri, frumusețile de-o clipă ale copilăriei, se regăsesc cu prisosință în povestiri. Exemplificăm doar prin câteva situații, care transmit adierea unui timp și al unor momente din copilărie, cu totul speciale.

„Educatoarea i-a primit pe copii cu dragoste. Anastasia s-a întors cam îndoită către mama: -Rămân aici, sângălă? , – Da, și la patru vine mama și te ia. Când e patru? E mult? ” (Grădinița p. 76)

„- Nu mănânc. Nu mi-e foame. Mănâncă tu. – Păi tu când mănânci? – Mâine. – Anastasia, ia să văd ce ai în gât, cred că ai multă secreție că se simte.

Spre surprinderea mea, Anastasia cască gura mare și zice: – Vezi? Nu am niciun secret!” (Secretul p. 83)

Este minunat redată relația dintre bunici și nepoțele, Catinca și Anastasia! Dragostea, bunătatea bunicii se transmite atât de tandru celor mici… Pentru că bunicii știu să își împletească atât de calm propria viață cu cea a nepoților.

„- Vezi ce frumoasă e? Mi-a pumpălat-o mama ca să nu răcesc. Așa mergem afară. – Bine. Așa mergem dacă zici tu, dar afară e foarte cald. Geaca asta e pentru iarnă, când vine zăpada. – Ba nu. E pentru acum (…) Nu-mi place să aud copiii plângând și nici nu mai aveam putere să o contrazic. Anastasia era îmbrăcată ca pe gerul Bobotezei. Afară erau 35 de grade. (…) A stat puțin, s-a convins că e cald. Am dus haina groasă în casă și am plecat spre locul de joacă…” (Căldura, p. 84)

SATUL ROMÂNESC TRADIȚIONAL

Chiar dacă astăzi, în 2021 satul nostru tradițional a dispărut (motivele vor fi analizate în timp…), ar trebui să conștientizăm că avem, fiecare, în ființa noastră gena țăranului (mai aproape, mai departe sau foarte departe), aceea a românului iubitor de pământul țării sale, pentru care a luptat de-a lungul secolelor chiar și cu prețul vieții.

Din această perspectivă, credem că volumul în discuție „Clipe pe puntea vieții„ al doamnei Titina Nica Țene va rămâne în Istoria noastră Literară o oglindă despre organizarea satului ancestral românesc, despre relațiile dintre săteni, dar și despre familia tradițională. Întâlnim elemente de esență, pe care le găsim și în romanul Moromeții de Marin Preda. Și care, din cauză că au dispărut, devin pentru cititorii de astăzi, dar mai ales, de mâine, pagini document despre satul românesc de altădată.

Satul în care a trăit Titina Nica Țene – Ușurei, județul Vâlcea este pentru noi, cititorii de astăzi un miracol al naturii. Situat departe de oraș, bucurându-se de cerul „albastru ca vioreaua”, aici și atunci, oamenii nu își făceau probleme existențiale. Acceptau totul așa cum le-a dat Dumnezeu, fără să problematizeze și fără să se revolte. Casele erau „cu acoperișuri de șindrilă și carton gudronat ca să nu se aprindă”, iar oamenii se orientau după calendarul naturii. Atât cei maturi cât și copilașii. „Aveam zece ani. Când raza soarelui, ca o suliță, intra pe fereastră, mă trezeam prima. Mă uitam pe fereastră să văd poziția salcâmului să știu cât e ceasul…”. (Curca, p. 10)

Cu adevărat numai în cărți devenite documente literare mai găsim acest sat românesc ancestral… În nuvelele și povestirile lui Sadoveanu, Rebreanu, sau Barbu Ștefănescu Delavrancea!

Casele erau fără curent electric, iar focul era o problemă, deoarece „chibrituri nu se găseau, iar brichete nici atât”. În sat era, însă, „un om uitat de vreme cu părul alb, îi spuneau Ilie a Ioanei. Învelea în cenușă cărbunii aprinși. Focul nu i se stingea niciodată”. Toți sătenii „împrumutau foc de la el”… (pag. 47)

Satul doamnei Titina Nica Țene nu a fost lipsit de momente tragice, peste care, însă, oamenii lui au trecut la fel de simplu ca peste toate celelalte clipe din viață. În povestirea „Focul” este descris incendiul izbucnit din senin în sat. „Zece zile și zece nopți a ars focul. Casele, trosnind, se făceau una după alta scrum. Grinzile acoperișurilor ardeau, se răsuceau precum dracii în cazanul cu smoală sau în focul iadului, pârâiau puternic și se prăbușeau.” (pag. 19) Dar, în timp ce copiii s-au apucat de jucat, părinții „s-au apucat de făcut iar case, să nu-i apuce iarna fără un acoperământ deasupra capului”.

Un loc special îl ocupă în povestiri, colectivizarea satului, reacțiile oamenilor rămași fără pământ și animale față de comunismul care acapara încet-încet această lume atât de curată… (Tata și colectivizarea agriculturii; Stafiile).

Sunt descrise cu sufletul omului matur trecut peste puntea vieții, relațiile dintre săteni. Acestea sunt calme, așezate, respectând însă tradițiile sătești transmise peste generații. (Am luat cu împrumut …foc). Oamenii se respectau și se ajutau între ei, ori de câte ori era nevoie. (Cântecul sapelor)

Un loc aparte îl au în volumul scriitoarei Titina Nica Țene sărbătorile creștin-ortodoxe, axa întregii comunități. „Porcul se tăia întotdeauna în Ajunul Crăciunului. Mama fierbea apă în oale mari. Veneau doi-trei oameni , îl tăiau, îl pârleau cu paie…. Când se întuneca, în Ajunul Crăciunului, pe ulițele satului se auzeau colindători”. (Crăciunul, p. 31)

„Îmi plăcea că la Paști ciocneam ouă roșii, iar mama ne făcea, din toată sărăcia, cum spunea ea, rochițe noi. Le așezam pe un surcel legat cu ață pe dos , ca să nu se murdărească și le atârnam în cui pe perete. Nu aveam voie să le îmbrăcăm decât în ziua de Paști. Așa că, mă jucam ce mă jucam pe drum și mereu mă duceam în casă să mă uit la rochița plină cu floricele de toate culorile. (L-am cunoscut pe Dumnezeu, p. 17)

Expresivitatea picturală a povestirilor, care sporește valoarea lor literară, este dată și de finalurile ce cad peste conținutul acestora ca niște adevărate cortine, înlănțuind clipele vieții autoarei peste puntea vieții. Acestea au, de cele mai multe ori, o substanță concluziv – reflexivă asupra evenimentelor evocate. „Oare acum se mai bat sapele? Acest cântec aproape a dispărut. Și câte o să mai dispară!”

Cartea poate fi considerată, nu doar ca o punte între generații, dar și ca o veritabilă peliculă de film pe care îl putem urmări cu ochii minții și din care putem învăța adevărate lecții despre viață!

Trebuie subliniată și prefața care reliefează excelent activitatea doamnei Titina Nica Țene (poet și prozator), realizată de cunoscuta scriitoare a Literaturii Române, membră în Liga Scriitorilor Români, profesoara Voichița Pălăcean Vereș. Cartea, lucrată exemplar, este tipărită la editura Napoca Nova – Cluj Napoca, coordonată de doamna Voichița Pălăcean Vereș!

Mulțumim scriitoarei Titina Nica Țene pentru mirajul unei realități atât de frumoase, pe care ne-ați descris-o, pentru cele două lumi, fiecare cu frumusețile ei, legate atât de puternic prin puntea propriei dumneavoastră vieți!

Voichița Tulcan Macovei

Voichița Tulcan MACOVEI: O recuperare literară necesară

Cartea Romanţa... este structurată pe aceeaşi axă respectată şi de celelalte care fac parte din aceeaşi colecţie a autorului: descrierea locului natal al copilăriei, reconstituirea atmosferei oraşelor şi a metropolelor pe unde a colindat scriitorul, familia, relaţia cu literatura română şi cea europeană, descrierea lumii politice, sociale, culturale a timpului, apogeul vieţii artistului, deznodământul şi ecouri ale scrisului său.

Informaţiile bogate sunt detaliate, nuanţate, în funcţie de rolul pe care îl au în text. Personajele şi dialogurile vii, extrem de autentice, poartă cititorul în lumea îndepărtată a României secolului trecut. Prin ochiul documentat al autorului cunoaştem familia atât de frumoasă a lui Ion Minulescu, locurile copilăriei de care a fost legat până la sfârşitul vieţii: Slatina şi Piteşti. Sensibilitatea copilului (alintat cu supranumele de Bucu, sugerând bucuria), curiozitatea sa, îl leagă excesiv de natură, de locurile istorice ale zonei. Aceleaşi trăsături le dovedeşte şi atunci când împreună cu familia, colindă mai multe oraşe, tatăl (vitreg) fiind ofiţer.

Şcolile pe care le-a parcurs scriitorul constituie pentru Al. Florin Ţene prilejul de a evoca lumi, de a creiona atmosfere, precum un pictor pe o mare pânză de tablou. Mi s-a părut fascinant să regăsesc ceea ce ştiam, mai mult din povestirile dascălilor mei, scene ale şcolii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea: scrierea pe tăbliţe, folosirea tocului, a unui săculeţ cu cenuşă „pentru a suge cerneala de pe litere…”, faptul că dascălul „îi mai lua de urechi şi de perciuni pe băieţi…”. La Liceul „Ion C. Brătianu” din Piteşti, Minulescu rămâne corigent la Limba Română (era în clasa a şasea), iar acest lucru îl va urmări întreaga viaţă. Dincolo de informaţiile culturale, extrem de vibrante sunt cele cu caracter istoric, Ion Minulescu fiind scriitorul român care a trecut prin câteva momente istorice importante ale ţării noastre: Primul Război Mondial, formarea României Mari şi Al Doilea Război Mondial. Sunt pagini evocate, din nou, cu mare emoţie, chiar dacă dintr-un timp atât de îndepărtat, cum este cel al mileniului în care trăim.

Stilul expresiv, extrem de plăcut, te transportă cu întreaga fiinţă în lumea evocată. Adevărul este că nu ştii cât din cele relatate este real şi cât este poveste. Mărturisesc sincer că am încercat să stabilesc un oarecare raport între realul evocat şi povestea ţesută pe marginea acestuia. Mi-a fost greu. Dar, am văzut cât se poate de clar, că autorul foloseşte ca bază a cărţii documentarea, în prelungirea căreia găsim arta de a scrie, talentul de prozator. Toate informaţiile sunt luate din scriitori cunoscuţi, care şi-au interferat viaţa cu a lui Minulescu, din critici literari (Eugen Lovinescu, George Călinescu, Benjamin Fundoianu ş.a.), din arhive sau, după caz, de pe internet. Artificiile literare utilizate îl fac pe cititor să îl confunde, de multe ori, pe autorul Alexandru Florin Ţene cu poetul Ion Minulescu. Aşa se întâmplă spre exemplu, în paginile care descriu metropola Franţei, Parisul, anilor 1900, unde tânărul Minulescu sosise spre a studia Dreptul.

Evident că facultatea nu era pentru firea extrem de sensibilă a poetului. Perioada i-a folosit spre a lua contact cu noua mişcare literară a Parisului, spre a frecventa Cartierul Latin, cafenelele, unde i-a cunoscut pe cei mai mari poeţi ai timpului: Paul Valery sau Charles Baudelaire. În egală măsură, prin ochii maestrului Alexandru Florin Ţene (sau poate ai lui Minulescu?) este descrisă nemuritoarea arhitectură a Parisului. Este perioada în care scriitorul Ion Minulescu îşi dă seama că modernismul, simbolismul în special, este pe măsura spiritului său liber. Îl va adopta cu toată fiinţa şi i se va dedica în întregime, după cum mărturiseşte soţiei şi fiicei sale: „Iubită! Sunt liber, liber, ca…POEZIA!”.Va fi prieten şi va colabora, atât cu poeţii moderni şi simbolişti ai României (Macedonski, Dimitrie Anghel, Bacovia, Lucian Blaga), cât şi cu cei tradiţionalişti (Ştefan O. Iosif, Adrian Maniu, Octavian Goga, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu).

Acumularea de trăiri, experienţe şi cunoştinţe va continua cu explorarea celor mai frumoase oraşe ale Italiei: Milano, Veneţia, Roma, scriitorul (jurnalist, prozator, dramaturg, traducător, critic de artă), desăvârşindu-şi formaţia culturală. Pentru întreaga activitate a fost recompensat în anul 1922, cu funcţia de Director General al Artelor.

Citind cartea domnului Al. Florin Ţene te mai surprinde un lucru poate mai rar, care, pe mine, personal m-a dus cu gândul la marele Mihai Eminescu. Este vorba de trăirea sentimentului iubirii, de locul femeii în viaţa lui Ion Minulescu, aspect deloc de neglijat, deoarece a fost ca un fir roşu, sau poate ca o coloană vertebrală a vieţii poetului. Doar că, total diferit decât în cazul lui Mihai Eminescu.

Nu mă voi opri la Eminescu, pentru care femeia a reprezentat, dincolo de „mijloc de cunoaştere a vieţii”, prilej de suferinţă, de cele mai multe ori. Dar, trebuie să subliniez câteva lucruri evidenţiate cu rafinament, sensibilitate şi cât se poate de veridic de către autorul cărţii.

Femeia a reprezentat pentru Ion Minulescu, încă din anii primei tinereţi, o iubire carnală. Toate femeile din jurul lui îl voiau partener măcar pentru o noapte. Poetul investea, dincolo de dăruirea momentană şi trecătoare, o parte din sufletul său, pentru fiecare femeie care i-a trecut prin viaţă, fie că era Mary, Kety, Steluţa sau Lizica. Iar acestea îl iubeau atât de tare, încât se ajutau între ele de dragul poetului (Kety i-a dat bani pentru spitalizarea Lizicăi).

Sunt lucruri speciale…

Şi mai special, credem noi, este faptul că omul, bărbatul şi scriitorul Ion Minulescu, a întâlnit-o la vârsta de 33 de ani, pe femeia vieţii, dar şi a viselor sale, Claudia Millan, la rândul ei, poetă simbolistă, dar mai ales, artist plastic cunoscut al timpului. Prin ea, Ion Minulescu avea să se întrepătrundă cu toată pătura de artişti plastici ai timpului. „Ionel, privind-o din spate, îi aprecia picioarele şi şoldurile. «E o femeie inteligentă»… După câteva întâlniri cu Claudia la şedinţele de cenaclu, Ionel simte pentru prima oară un sentiment ce nu-l trăise până acum”.

A fost împlinirea de două ori a vieţii poetului. Prin artă şi prin iubire. Amândoi soţii-artişti s-au dedicat fenomenului literar-artistic al ţării, devenind creatori de expoziţii, organizatori de cenaclu, întâlniri între scriitori şi pictori, promovând cultura română pe tot cuprinsul României, fiind recunoscuţi şi în Europa.

Autor: Voichița T Macovei

* Al. Florin Ţene, Romanţa celui care s-a întors (Viaţa scriitorului Ion Minulescu între realitate şi poveste), Editura Napoca Nova, Cluj, 2018

Nicolae DINA: FERVOAREA ȘI CANDOAREA UNUI VETERAN AL SONETULUI

„Să-ți asculți întotdeauna bătăile inimii”, mă îndemna bunicul meu, un bătrân înțelept și sfătos, fiindcă, zicea tot el, „ritmul lor îți marchează liniștea sau zbuciumul sufletului, dar îți arată și frumusețile firii înconjurătoare în mijlocul căreia descoperi lumea, mai bună sau mai puțin bună, cu bucuriile sau neîmplinirile ei”.

Mi-am amintit aceste vorbe înțelepte citind o mărturisire a poetului MIHAI MERTICARU, căruia Eutherpe, muza liricii, o „steluță dulce, fără de prihană”, i-a dăruit harul artistic ca o adevărată „făcătoare de minuni icoană”, moment trăit plenar, căci, spune el, „vrăjitu-m-a-ntruparea-ți adorată/și te-am sorbit cu lăcomia-n priviri/cum nu s-a mai întâmplat niciodată” („Sonetul primei muze”).

Indiscutabil, muza este un laitmotiv în opera lui Mihai Merticaru, fiind invocată și în volumul „Vis și abis” (2018): „Sub ceru-nalt al vămilor de gând,/Zeiță, vino tu și mă inspiră,/Mai acordează-mi coardele la liră”, pentru că numai Eutherpe îl poate ajuta să creeze tipul de poezie preferat: „Sonetu-mi, doar tu-l poți face să zboare/Spre lumina de azi și cea viitoare” („Sonetul muzei”).

De această dată, muza se află la originea celui de al 23-lea volum al său de versuri, „Brâul Afroditei” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2020), unul în care reflexivitatea, sinceritatea și sensibilitatea poetului se concretizează în fermecătoare sonete, poezii cu formă fixă abordate cu temeritate în șapte volume. Este o întreprindere în care autorul nemțean apare ca un reprezentativ continuator al tradiției românești ilustrate de Mihai Eminescu, „prieten drag” căruia îi dedică un sonet văzându-l ca „înger de pază” al țării căreia, „când e-n primejdie, să-i dea de veste” și ca „Luceafăr” care „pe boltă luminează/să țină națiunea mereu trează” („Sonetul unui prieten drag”), dar și de Vasile Voiculescu, pentru a-i aminti doar pe cei mai străluciți sonetiști, eludând cu bună știință toate experimentele moderniste, cunoscute într-o viață de avizat octogenar, trăită în curățenie sufletească, având și acum dorința de a crea: „80 de ierni, Doamne, mi-ai pus în spate,/Picioarele-mi parcă-s pietre de moară,/Nimic nu mai e ca odinioară,/ […] /Zidește-n mine inimă curată,/Cu-a Ta prezență, vino și mă-mbată/Să-mi fie clipa binecuvântată!” („Sonetul smereniei”). De altfel, însuși poetul recunoștea că rămâne „un romantic autentic, în mare măsură neoclasic, puțin modernist și mai puțin postmodernist, care se simte confortabil numai în apele dulcelui stil clasic”.

Primul ciclu, care dă și titlul întregului volum, „Brâul Afroditei”, se remarcă printr-o diversitate tematică și printr-un limbaj expresiv proaspăt, servind o imaginație debordantă, roade ale pregătirii sale de intelectual rasat, de fin cunoscător al secretelor limbii române aflate la îndemâna profesorului de specialitate, al culturii, civilizației și literaturii naționale și universale. Deschiderea spre metafizică și spre meditația filozofică, reflexivitatea, dar și un mare grad de afectivitate se află la originea sonetelor a căror tematică pleacă de la sentimentul de dragoste, la cultul eroilor, pentru istoria noastră glorioasă, la existența umană și la manifestările naturii binecuvântate, generoasă cu românii.

Conștient de dificultatea pe care o presupune crearea unui sonet, temă frecventă (semnificativ, în acest sens, fiind studiul „Sonetul și matematica astrală”), Mihai Merticaru îl compară cu înălțimea amețitoare a unui munte („piscul înalt al sonetului”) pe care o poate escalada alpinistul numai dacă „înfruptă pieptiș peretele vertical”. Pentru sonetist, această înfruntare presupune muncă, meșteșug, talent, însoțite de rigurozitate și dedicare, căci el, sonetistul, este „Sisif ce cară munte-n spate,/Vlăstar din vechea stirpe a lui Homer,/Culegător de iluzii spulberate/Un rege-n regat de singurătate/ […] /Pe moșia cuvântului zilier” („Sonetul bătrânului bard”).

De altfel, poetul definește „sonetul perfect”, spunând că acesta „cuvine-se să fie scris/cioplit în rocă dură de granit”, cuprinzând infinitul și visul, limbajul poetic expresiv strălucind prin metafore neașteptate precum „opale, diamante și rubine” și fiind astfel realizat încât „să strălucească-n ritmuri și terține/soare să se scalde-n argint de ape”, toate devenind „scântei din tot Universul necuprins” („Sonetul sonetului perfect”). Se observă preocuparea poetului pentru sonet, deoarece, într-un volum anterior („Flacăra din piatră”, 2015), apărea o definire sui-generis a acestui tip de poezie de inspirație divină, afirmând că „prin galaxiile poemului meu/se plimbă nestingherit doar Dumnezeu”, poezie creată ca „un imn de slavă” în care strălucește „metafora scumpă, blagoslovită”, ea devenind „flacără sublimă” care „se-mbăiază-n apa sfințită” precum „struna vrăjită din lira lui Orfeu” („Sonetul sonetului”).

Nici „sonetistul” nu este uitat, el fiind creatorul acelor „stanțe cu S mare/țesute din caratele luminii”, care, ca un adevărat „frate mai mic al lui B. Cellini” (giuvaiergiul genial, creator neîntrecut de bijuterii delicate), este atras de toate frumusețile din jur, metafore ale naturii perene văzute ca „bijuterii noi pentru fiecare”, adică „trandafirii și crinii” presărați „în calea frumuseții răpitoare” („Sonetul unui sonetist”). În această ipostază, sonetistul este creatorul conștient de rostul său când „o poartă de rai, sufletu-și deschide”, moment în care, atins de aripa muzei, „începe poetul să scrie/o lume amorțită s-o învie,/să-i extirpe instinctele perfide/să umple fântâna cu apă vie”, asumându-și menirea chiar și atunci când dificultățile creării unui sonet par insurmontabile: „Sisificul mit, supliciul, desfide,/Al cugetării freamăt se închide” („Sonetul creatorului”).

Prezentă între marile teme ale sonetului, dragostea, erosul, este sentimentul profund trăit în întreaga sa existență, conform propriei mărturisiri, potrivit căreia primele sale versuri de licean erau inspirate de afecțiunea pentru „o fată amețitor de frumoasă”, moment considerat punctul de plecare al descoperirii „poeziei vieții”, în care „sugestia, simbolul, metafora” își au rolul firesc și necesar.

Dragostea face parte din viața însăși, căci „nu poți trăi frumos fără iubire,/nici să te bucuri de taine, nici să zbori”, iar ea are multe fațete, de aceea „iubește toate ce te înconjoară/și-i mângâiat de lumina solară” („Sonetul iubirii, I”), fiindcă ființa către care se îndreaptă sentimentul este femeia, „o ființă ce-ți procură splendori”, rod al creației lui Dumnezeu simbolizând idealul năzuințelor oricărui pământean, deci și ale poetului îndrăgostit care mărturisește că „sonetul meu l-am închinat femeii,/că asta-i prima, marea lui menire,/să urce-n slavă clipa de iubire/pe care au eternizat-o zeii” („Sonetul iubirii, II”). Că dragostea este tema majoră a versurilor sale o demonstrează însuși titlul volumului, „Brâul Afroditei”, care sugerează permanența sentimentului, brâul de aur al Afroditei fiind simbolul acestuia și, totodată, însemnul frumuseții zeiței, pentru că ea este „nemuritoare, pură desfătare” și pentru că „minunea firii tale fascinează,/în pieptul tău se zbenguie o rază” și este aureolată de „brâu-ți, un curcubeu drept cingătoare” („Sonetul unei zeițe”).

Sentimentul este unul înălțător atunci când se referă la „milenara Românie” cu diversificatul ei relief și cu o istorie zbuciumată, care devine „minune de țară neînfrântă” atunci când „odată cu munții și codrii, cântă”, iar Dunărea „adună izvoare de apă vie” din „râurile-lumină” atât de benefice pentru „câmpia-ți mănoasă”. Sub semnul „nemuririi”, țara, atât de iubită de poet, a fost și va rămâne aureolată ca o „coroană de regină maiestuoasă” („Sonetul României milenare”). Acest lucru se datorează jertfei miilor de eroi „care și-au dat viața pentru reîntregire”, cărora, în semn de cinstire și slavă, „turnăm în bronz statui nemuritoare” și pe care îi „vom păstra neșterși în amintire („Sonetul eroilor”).

Continue reading „Nicolae DINA: FERVOAREA ȘI CANDOAREA UNUI VETERAN AL SONETULUI” →

Al. Florin ȚENE: Romanul epistolar al scriitorului Petre Cichirdan formă de a oglindi realitatea unui oraș de “Carton “

Se consemnează în istoria literaturii universale că primul roman care a expus piesa complexă pe care genul epistolar îl permite a fost Aphra Behn ‘s Love-Letters Between a Nobleman and His Sister , care a apărut în trei volume în 1684, 1685 și 1687. Romanul prezenta rezultatele genului de schimbare a perspectivelor și punctelor individuale prezentate de către personaje individuale, iar vocea centrală a autorului și evaluarea morală dispărând (cel puțin în primul volum; volumele sale ulterioare au introdus un narator). Mai mult, Behn a explorat un tărâm al intrigii cu litere care cad în mâinile greșite, scrisori falsificate, scrisori reținute de protagoniști și interacțiuni chiar mai complexe.

Am făcut această introducere pentru a înțelege genul epistolar, mai rar folosit de scriitorii români, abordat cu îndrăzneală de scriitorul vâlcean Petre Cichirdan în “Orașul de carton- Apocalipsa după anul 2000 “, apărut la Editura INTOL-Press, Râmnicu Vâlcea, 2020, roman primit cu următoarea dedicație: “Domnului Al.Florin Țene cu deosebită stimă și preșuire din partea autorului. 15.02.21, ss P.Cichirdan “

Deşi avem o literatură epistolară bogată, abordările sintetice dedicate speciei sunt foarte puţine la număr: un vechi studiu dedicat literaturii epistolare al lui Al. Săndulescu, volumul Mari corespondenţe (1981) de Livius Ciocârlie, câteva capitole din Genurile biograficului (2008) de Eugen Simion, implicaţiile sporadice din Literatură şi comunicare. Relaţia autor – cititor în proza românească paşoptistă şi postpaşoptistă (1999) de Liviu Papadima, referinţele asupra epistolei medievale în literatura română (Şi au scris carte. Eseu asupra epistolei medievale în literatura română, 2003) semnate de Laura Bădescu şi, doar forțând nota, am mai putea atesta vreo câteva.

Acest gen a fost descoperit abia în secolul al XIX-lea, primele corespondenţe literare sunt atestate relativ târziu faţă de impulsurile europene. De reţinut totuşi că proza noastră artistică apare şi se dezvoltă, în prima ei fază, sub semnul memorialisticii epistolare şi de călătorie şi aparţine momentului 1848. Aproape toate genurile şi speciile literare, cu excepția teatrului, au fost modelate de tiparul corespondenței. Această configurație este adoptată, cu unele modulări din alte specii, de memorialul de călătorie (Peregrinul transilvan de Ion Codru Drăguşanu; Călătoria în Africa de Vasile Alecsandri), de speciile prozei scurte (în cazurile lui Costache Negruzzi, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Vasile Porojan), de romanul sentimental (Manoil de D. Bolintineanu), dar şi de poezie (Epistolele de Gr. Alexandrescu) etc.

Citind titlul romanului editorului, promotorului cultural și scriitorului Petre Chichirdan, mi-am adus aminte de romanul lui Octav Dessila, intitulat „București orașul prăbușirilor”, în cazul nostru fiind un roman epistolar, frescă a evenimentelor culturale și politice din istoria recentă a municipiului Rm.Vâlcea.

Dacă la Octav Dessila Bucureștiul este un oraș iubit de autor, pentru că îl prezintă prin stările protagonistei ca pe o fiinţă vie, care obsedează: „Bucureşti… imagine sfântă a visurilor mele! Te-am dorit, te am în faţă, trăiesc în tine şi tu… tu… mă cutremuri şi mă aprinzi, mă zvârcoleşti şi-mi încinzi carnea, mă tulburi şi mă orbeşti… Bucureşti, ce vrei să faci din mine? Tu eşti bătrân, hârşit în rele; eu, un fulg rătăcit, o frunză în bătaia vânturilor, o pribeagă în răscrucea drumurilor, un alb de scrisoare pe care tu aşterni întâiul te iubesc. Să cred în luminile tale?… Să cred în vuietul tău de stradă, în furnicarul tău omenesc, în vâltoarea ta?”. S-a spus şi s-a scris că este o carte a desfrâului, expus într-o poveste banală, cu detalii vulgare. Ca mereu, depinde cum cade lumina înţelegerii asupra textului. Este şi o carte care vorbeşte dureros despre cum poate fi cineva distrus de către însuşi subiectul iubirii sale. Ana Scutaru, tânăra venită pentru studii la Bucureşti, ştia un singur lucru, că nu vrea să se mai întoarcă vreodată în captivitatea provinciei. Restul a fost viaţă care a curs repede, haotic, fără timp de întrebări şi răspunsuri. la Petre Chichirdan descoperim același sentiment. iubește orașul Rm.Vâncea cu oamenii lui, chiar dacă, uneori, sunt surprinși că eșuează în multe acțiuni culturale, edilitare, politice, iubește străzile și parcurile orașului de pe Olt.

Voluminoasa carte de 507 pagini se deschide cu un “Cuvânt înainte “, în care, printre altele, orașul este considerat de carton pentru că peste ciment este pus cartonul izolator, dar mai ales: “ Comunitatea în care valorile reale, umane, sunt date deoparte este una de carton…marea mulțime de locuitori fiind private de beneficiile faptelor acestor valori.“

În cele două “structuri “ale cărții:” Orașul de piatră “și “Orașul de carton “ descoperim un personaj cu numele de Toschris Ceckirdas, ce-l bănuim a fi autorul cărții, care vorbește despre trecutul orașului de pe Olt, subliniind personalitățile: Melentie Răuță, profesor universitar cernăuțean, Leca Morariu și profesorul și avocatul Nicu Angelescu director la Liceul Lahovari în perioada legionară, care au vorbit cu dragoste depre aceste locuri cu o istorie ce începe de la Mircea cel Bătrân. Testele încărcater de multe date istorice, economice, politice, filologie, culturale sunt frisonate și de un excelent stil jurnalistic încărcat cu “mierea” adevărului..

Epistolarul care semnează cu numele Toschris Ceckirdas își aduce aminte cu nostalgie de vremurile când umbla cu ghiozdanul în spate la școala de pe Cetățuie, făcând naveta dintre casa unde locuia cu chirie, casă ce nu mai există, pe temelia ei construidu-se biserica Sfinții Apostoli Sf.Petru și Pavel.

Epistolele unor personalități artistice și scriitoricești din cadrul Forumului Cultural și a altor ONG-uri, oficialității (Epistola lui Poe C.Poe adresată ziarului Info Puls, către edilii orașului, Johann Sonne, Alina Dumitrașco, Marius Pătrășcoiu “inginerul “ fizician de la Forum, Liviu Rusnac-românii sunt chemați să refacă Revoluția! cei care s-au ridicat după niște uscături ca la orice Revoluție!, dialogul epistolar cu Nikita Fedorov, cu Gheorghe Brătulescu, Anmton Spârlea, Călin Georgescu, Alexandru Cifru ), sunt adevărate pagini de istorie locală, în care descoperim atât o critică constructivă și nu vituperantă, ceea ce ne spune nouă cititorilor, că autorul trăiește în agora și îi pasă de orașul și țara în care s-a născut și trăiește. Numele unor personaje sunt, se pare, eponime, sau mai precis numele comune asociate strâns cu noțiunea (de aceea limba maternă, comparată mai puternic de noțiuni decât una străină, este mai frumoasă, adică mai expresivă). Continue reading „Al. Florin ȚENE: Romanul epistolar al scriitorului Petre Cichirdan formă de a oglindi realitatea unui oraș de “Carton “” →