Iuliu Maniu a fost unul dintre cei mai importanți politicieni români ai secolului XX. Conștient de rolul său în implicarea activă la realizarea Marii Uniri de 1918, precum și în procesul democratic interbelic și în lupta împotriva instaurării comunismului, Iuliu Maniu a ales deliberat să rămână în țară în 1947 pentru a fi jertfă pe altarul luptei privind suveranitatea și democrația în România ocupată de sovietici și controlată de regimul comunist. Atât în ,,Jurnalul interzis” al lui Corneliu Coposu, cât și în alte cărți biografice scrise de istoricii Apostol Stan sau Pop Marin, reiese evident că Iuliu Maniu a refuzat să plece cu colegii de partid în străinătate, pentru a rămâne în țară, ca un simbol al rezistenței anticomuniste, știind foarte clar că va fi arestat de bolșevici și va muri în închisoare. Iuliu Maniu a ales deliberat să reprezinte, prin lupta sa jertfelnică pe altarul României democrate și suverane împotriva comunismului, un model de jertfelnicie, de urmat de către contemporani și, mai ales, de viitorime. După instaurarea guvernului comunist, pe 6 martie 1945, şi desfiinţarea partidelor istorice, în 1947, marele patriot şi om politic făuritor al României Mari, Iuliu Maniu a fost închis la închisoarea din Sighet, pe malul Tisei, care era graniţa cu URSS, în ideea că, dacă se încearcă să fie eliberat de un comando englez, miliţienii să-l poată duce repede peste graniţă în Soviete. După o grea suferinţă, Iuliu Maniu moare singur în celula sa din temuta puşcărie comunistă, pe un ger năprasnic, în data de 5 februarie 1953. Despre moartea de martir a lui Iuliu Maniu desprinsă din pateric avem o mărturie a unui prieten care ne-a lăsat testamentul de credință creștină și națională a marelui patriot. Din cauza condiţiilor grele din detenţie, la 5 februarie 1953, marele om politic a murit, scrie un vechi prieten politic, Nicolae Carandino, arestat ca urmare a înscenării de la Tămădău, care l-a îngrijit pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viaţă și a fost martor la agonia şi moartea sa și a scris în memoriile sale: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă“. Conform certificatului de moarte nr. 370578, act aflat în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, marele om politic Iuliu Maniu a murit la 5 februarie 1953. Conform documentului, „moartea a fost trecută în registrul Stării Civile din oraşul Sighet la nr. 128“. În schimb, actul de moarte nr 128 eliberat de Sfatul Popular Sighet la 20 iulie 1957 consemnează faptul că data morţii lui Iuliu Maniu, „fără ocupaţie“, este ora 9.00 a zilei de 5 februarie 1953. Printre cauzele morţii se numără insuficienţă circulatorie, miocardită cronică şi la altă rubrică se specifică faptul că decedatul a beneficiat de tratament medical.

Un grup de temniceri, cu o căruţă de lemn având tot roţi de lemn, scot trupul lui Iuliu Maniu împreună cu alte cadavre pe poarta temniţei să fie dus la Cimitirul săracilor, care era undeva departe atunci, în afara oraşului spre malul Tisei. Acum intevine dilema. Nici până astăzi nu se ştie unde a fost înmormântat marele participant de la 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia, şi liderul PNŢ, un democrat favorabil puterilor liberale occidentale. Pe la începutul anilor ’70, Securitatea comunistă a încercat să-i inducă în eroare pe urmaşii lui Iuliu Maniu şi i-a informat despre faptul că s-au găsit osemintele lui din Cimitirul săracilor şi urmează să fie reînhumate în satul natal, cum afirma în presă Matei Boilă, unul dintre strănepoţii Sfinxului de la Bădăcin. Măsura a venit după un demers la nivel înalt al Clarei Boilă, nepoata lui Maniu, care i-a trimis lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare în care îi cerea să i se indice locul în care a fost îngropat Iuliu Maniu „pentru a putea îngriji mormântul“, cerând permisiunea să-l îngroape la Bădăcin, alături de părinţii săi. Nimeni din familie nu a fost lăsat să participe la această exhumare, iar când delegatul le-a spus cum a fost identificat, urmaşii şi-au dat seama că totul este o farsă sinsitră. Minciuna a culminat cu întocmirea unui certificat medico-legal fals. Familiei i s-a spus că Iuliu Maniu a fost îngropat în sicriu, dar deţinuţii politic erau aruncaţi direct în groapă goi, fără sicriu, că în momentul în care au săpat avea mâinile încrucişate pe piept, ceea ce, ţinând seama că era vorba de oseminte cu totul descarnate, după trecerea a douăzeci de ani de la înmormântare, era de-a dreptul imposibil aşa ceva. O mare greşeală a celor ce au întocmit certificatul medico-legal a fost faptul că au trecut faptul că decedatul prezenta o fractură la cubitus, în condiţiile în care Iuliu Maniu avea fractura la tibie. Fostul secretar al lui Iuliu Maniu, Seniorul Corneliu Coposu nu a crezut minciuna Securităţii şi a spus familiei Boilă că nu crede în povestea regimului. Fostul director al închisorii din Sighet, care a fost ţăranul din Vişeul de Jos, Ciolpan Vasile, moare în 2004 ducând secretul înhumării lui Iuliu Maniu cu el în mormânt. După 1990, abia în 2007, Marius Oprea şi istoricul clujean Gheorghe Petrov de la IICCMR au început săpături în Cimitirul săracilor ca să dea de rămăşiţele lui Iuliu Maniu. Fără succes. Istoricul clujean Gheorghe Petrov, de la Muzeul de istorie din Cluj-Napoca, a revenit cu alte săpături extinse pe malul Izei, după ce un domn a susţinut că tatăl său, care a fost deţinut de drept comun la Sighet, ar fi fost implicat în luarea cadavrului lui Iuliu Maniu şi transportarea lui cu o căruţă şi reînhumarea sa pe malul râului. Cercetare însă fără succes.

Pe de altă parte, mai există o legendă recentă, pe care istoricii nu au luat-o în considerare, privind dispariţia cadavrului marelui Iuliu Maniu. Nu de mult am avut o discuţie cu un localnic din Sighet, care a copilărit şi şi-a petrecut adolescenţa şi tinereţea în oraşul de pe malul Tisei şi care azi locuieşte în altă parte a ţării. El este nepotul unui fost gardian de la Sighet din anii aceia. Acesta mi-a spus că, imediat după 1990, fostul temnicer de la închisoarea din Sighet i-a spus că autorităţile nu vor să spună unde este înhumat trupul lui Iuliu Maniu, pentru că acesta, de fapt nu mai există. Întâmplarea face ca temnicerul să fi fost însoţitorul căruţei cu roţi de lemn, care a cărat cadavrul lui Iuliu Maniu pus peste un morman de trupuri îngheţate, şi care a ieşit din închisoare în fatidica noapte din iarna lui 1953, a morţii Marelui Sfinx. Cimitirul săracilor în acea vreme era în afara oraşului, iar noaptea numeroase haite de lupi se încumetau aproape de oraş. La un moment dat pe o râpă din preajma Cimitirului săracilor, datorită roţilor de lemn care hurducăiau şi săltau puternic căruţa, trupul lui Iuliu Maniu gol a căzut din aceasta, fiind lăsat să fie mâncat de o haită de lupi din preajmă. Comuniştii nu dădeau preţ pe cadavrele unor „reacţionari burghezi”. Până în 1980 haite de lupi în iernile grele erau văzute în zonă. Dincolo de această mărturie încă neverificată din mai multe surse, un fapt este clar: Iuliu Maniu a acceptat să rămână în țară și să nu fugă în străinătate pentru a deveni un model și un simbol al rezistenței și luptei pentru libertate împotriva regimului de ocupație comunist. Iuliu Maniu a știut de la început că odată rămas în țară, situația va duce la închiderea și moartea sa în închisoare. Iuliu Maniu și-a asumat deliberat jertfa de martir în închisorile comuniste pentru libertatea, democrația și viitorul poporului român. Moartea lui Maniu a fost de mucenic, de sfânt ce se sacrifică pentru credință. Biserica Română Unită cu Roma ar trebui să cerceteze și să analizeze o eventuală canonizare a lui Iuliu Maniu pornid de la moartea sa mucenicească, de pateric, în numele credinței creștine și libertății poporului român.

Ionuț Țene

În a doua zi de Anul Nou am ținut să fiu prezent la casa memorială Avram Iancu din cătunul Incești de la Vidra de sus, la poalele Dealului cu Melci, în locul în care s-a născut Avram Iancu, eroul românilor care s-a jertfit pentru libertate și drepturi naționale în vremea revoluției de la 1848-1849. Am dorit să calc pe urmele pașilor Crăișorului Munților, să admir limpezimea Arieșului mic unde se scălda când era prunc ,,blondin”, unul dintre cei mai mari erou ai românilor din toate timpurile.

În debutul anului 2024, Anul Avram Iancu, am ținut să respir aerul pe care l-a respirat Crăișorul Munților și să aud cântecul brazilor care i-a adumbrit tinerețea de revoluționar român și creștin. Muzeul amenajat de Despărțământul Astra la 1924, cu ocazia Centenarului nașterii lui Avram Iancu, sub oblăduirea Regelui Ferdinand I Întregitorul, trebuie vizitat de fiecare român măcar o dată în viață pentru a înțelege locul de unde a început jertfa celui care a ridicat ,,lancea lui Horea”, pentru drepturile și libertățile românilor asupriți de secole de marile puteri vecine și străine. Muzeul Memorial Avram Iancu este un sanctuar național al tuturor românilor din țară și Diaspora. Anul acesta memorial 2024 am dorit cu ardoare să-l întâmpin la casa în care s-a născut singurul erou al românilor, care și-a lăsat, prin testament scris la notar, toată averea poporului român și care a specificat un țel nobil: ,,Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită…” Ceea ce ne-a lăsat moștenire Avram Iancu ca erou național trebuie urmat de popor. Românii simt instinctual în acest an bicentenar, ceea ce a dorit Avram Iancu. Întotdeauna m-a emoționat scandarea din tribunele galeriilor de fotbal sau de la manifestările și evenimentelor memoriale dedicate Crăișorului Munților: „Avram Iancu suntem toți!” Este o formă de expresie a iubirii și recunoștinței românilor față de Avram Iancu, un erou care s-a luptat și jertfit pentru drepturile, libertățile și unitatea românilor opresați de trei imperii. Avram Iancu este un simbol viu al românilor, foarte actual prin lupta pentru libertate și drepturi sociale, care și astăzi naște istorii și legende. Românii l-au numit „Crai” pe Avram Iancu în focurile revoluției, recunoscându-i astfel calitatea de lider.

La 200 de ani de la nașterea Crăișorului Munților, am considerat că este o datorie istoriografică ca să scriu un studiu despre acest erou al poporului român, care prin lupta sa pentru libertate și drepturi sociale s-a remarcat ca un erou național și european în anii revoluționari 1848/1849. Am evocat un Avram Iancu, nu ca o efigie inaccesibilă sau greu de „atins” și înțeles de către cititori, ci ca un compendiu sintetic despre o personalitate deosebită a românilor, a cărui luptă și idealuri pentru libertate națională, dreptate socială și egalitate politico-economică, trebuie să o înțelegem și să o urmăm. Sper ca această incursiune istoriografică despre Avram Iancu să fie cu folos pentru publicul larg, de la elev, student, profesor, la cercetătorul științific. Am speranța că cititorul se va regăsi în năzuințele, idealurile, lupta și drama acestui erou român emblematic pentru istoria națiunii noastre și pentru „mersul revoluției în istoria românilor” (N. Bălcescu). Prin acest studiu dedicat lui Avram Iancu am exemplificat actualitatea eroului român în conștiința poporului. Avram Iancu a fost un spirit evoluat, un reprezentant al democrației epocii sale și, în același timp, un erou național și european. Avram Iancu reprezintă un model istoric foarte actual și de urmat astăzi. Românii se recunosc în valorile promovate de Avram Iancu. Este un spirit al rezistenței și perenității românești în fața vicisitudinilor istoriei. A fost o jertfă pe altarul libertății românilor. Nu întâmplător, contemporanii se identifică în acest erou la adunările comemorative și memoriale dedicate Crăișorului, prin deja cunoscuta scandare: „Avram Iancu suntem toți!” În Anul Memorial 2024 Avram Iancu, ca români, avem datoria să-i împlinim dorința testamentară, cu demnitate: ,,Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită.”

Ionuț Țene

În ultimii 25 de ani numărul românilor în Diaspora a crescut constant și masiv. S-a ajuns astăzi, ca circa șapte milioane de români să trăiască în afara granițelor țării. Se nasc mai mulți copii români în Diaspora decât în România. Dacă statul român nu are grijă de românii din Diaspora, riscăm ca în două generații să pierdem această comunitate de limbă, istorie, identitate și credință religioasă, care reprezintă azi o zestre specială a valorilor românești și o punte de legătură dintre România și țările în care trăiesc conaționalii noștri. Trebuie să recunoaștem că Biserica Ortodoxă are o contribuție fundamentală la păstrarea valorilor culturale, lingvistice, istorice și religioase românești în Diaspora. Biserica Ortodoxă Română continuă să crească în Diaspora. Reiese din datele statistice publicate de Patriarhia Română la București, potrivit serviciului de informații austriac „Pro Oriente”, următoarele: Biserica Ortodoxă Română are patru arhiepiscopii și nouă eparhii în afara României, cu un total de 1.500 de parohii sau instituții similare. Numărul mănăstirilor a crescut de la 67 (2021) la 71 (2023), iar cel al clericilor de la 1.311 (2021) la 1.379 (2023). Personal, am fost invitat la diverse comunități românești din Diaspora, în cadrul unor evenimente culturale, și am observat că parohiile ortodoxe sunt liantul care păstrează identitatea de limbă și de cultură română. Dar un rol activ în ultima vreme îl are și Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, care finanțează substanțial evenimentele și manifestările culturale românești din Diaspora. În cazul comunităților românești din Diaspora, promovarea și sprijinirea școlilor de weekend și a cursurilor de limba română constituie cel mai important instrument de susținere a filonului lingvistic și cultural românesc la tânăra generație. Pe de altă parte, problema învățământului în limba maternă în comunitățile din jurul granițelor este în continuare delicată, dată fiind politica statelor în cauză în domeniul învățământului în limbile minorităților naționale.

În acest context favorabil românilor din exterior, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni oferă anual copiilor români din străinătate, care frecventează școli cu predare în limba română, sau cursuri de limbă, cultură și civilizație românească, consumabile de uz școlar (ghiozdane complet echipate cu caiete, penar, acuarele, pixuri, creioane, carioci etc.). ”Diaspora poate deveni o minoritate naţională fără identitate”, avertiza lunile trecute un director din cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. ”Sunt proiecte în Diaspora care privesc organizarea unor şcoli de duminică, a unor ateliere de limba română, unde copiii învaţă în sistem extracurricular limba română. Vorbim despre o dezvoltare şi o profesionalizare a celor care îi învaţă pe copii, de la cele mai fragede vârste, să gândească româneşte, să aibă dor de ţară. Există la nivelul statului român o altă instituţie, numită Institutul Limbii Române, care are un curs de limbă, cultură şi civilizaţie românească. Dar în Italia, unde sunt peste 250.000 de copii de origine română în sistemul de învăţământ, acest curs ajunge la 3000-4000 de copii. Evident că eforturile făcute de Institutul Limbii Române nu ajung să răspundă nevoilor din comunităţi. Rolul nostru este să trezim interesul pentru limba română ca limbă vie, limbă maternă, dar aici intervine şi un proces de mândrire a părinţilor, pentru a putea să conştientizeze faptul că e bine să îi înveţe pe copii româna la cele mai fragede vârste. Odată ce au tangenţă cu mediul românesc, se dezvoltă în bazinul lingvistic românesc, acei copii vor gândi româneşte toată viaţa. Şi sunt studii psihologice făcute. E foarte clar că un copil care învaţă limba maternă de la început se dezvoltă mai bine decât un copil care nu ştie al cui e. Am mai spus asta şi în alte dezbateri. Ne putem trezi peste 20 de ani cu o altă minoritate naţională, diaspora. Nu vor şti nici că sunt americani, nici români, ci undeva între. Această situaţie poate să cauzeze o traumă psihică peste ani şi ani. Trebuie să ne gândim la politici publice care să răspundă nevoilor din comunităţi, indiferent că acei copii trăiesc în Italia, Franţa sau revin în ţară”, a declarat Radu Cosma, directorul Direcţiei de Proiecte pentru Diaspora şi Comunităţi Istorice din cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, în cadrul conferinţei Bogățiile românilor din Diaspora! – Dezbatere despre legitimarea românilor prin cultură, organizată de DC MEDIA GROUP.

Cred că șansa păstrării identității lingvistice, culturale, istorice și religioase a românilor din Diaspora este încheierea cât mai urgentă a unui protocol dintre BOR și DRP, cu sprijinul Guvernului României, pentru înființarea de școli confesionale pe lângă parohiile ortodoxe române din Diaspora. Aceste școli confesionale pot funcționa în sistem de ”școală după școală” (after school) în cadrul parohiilor și pe lângă bisericile ortodoxe din Diaspora, cu profesori plătiți de către statul român, care vor avea rolul funciar, ca elevi români din Diaspora să învețe limba română și să-și însușească cunoștințe de istorie, geografie, literatură și cultură română. Profesorii pot fi cadre didactice emigrate în Diaspora, care vor fi plătite în urma protocolului încheiat dintre DRP și Patriarhia Română de la bugetul de stat al României. Consider că, aceste școli confesionale în regim de ”școală după școală” (after school) vor fi adevărate focare de cultură și educație, ce vor păstra identitatea lingvistică, istorică, religioasă și culturală a românilor din Diaspora. Școlile confesionale românești din Diaspora trebuie să fie integrate în rețeaua noastră școlară, cu o contribuție specială la zestrea culturală a românilor pe plan național și universal. Copiii români din Diaspora sunt parte a viitorului națiunii și culturii române.Să avem grijă de ei.

Ionuț Țene

Cinematografia românească din ”epoca de aur” ceaușistă a produs numeroase filme istorice, mai mult sau mai puțin reușite din punct de vedere artistic. Naționalismul-comunist impunea un narativ ideologic schematic și tezist a personajelor și evenimentelor din istoria românilor. Desigur, asta nu înseamnă că nu s-au reușit să se facă și filme cu adevărat bune sau valoroase, de cele mai multe ori salvate de o generație de actori cu adevărat excepțională. Publicul românesc este obișnuit cu filmele istorice regizate de Sergiu Nicolaescu, dar au fost produse filme cu subiecte din istoria națională și de către alți regizori. De exemplu, Mircea Moldovan a regizat filmul ”Munții în flăcări”, care a fost lansat pe 15 decembrie 1980, fiind o dramă realizată de Casa de Filme 5. Scenaristul Petre Sălcudeanu, un scriitor clujean, s-a axat în acest film, în principal pe figura emblematică și complexă a eroului Avram Iancu, numit cu dragoste de moți ca Crăișorul Munțior, jucat excepțional de actorul Vlad Rădescu, care l-a interpretat și pe Ciprian Porumbescu în filmul cu același nume. Filmul s-a bucurat de consultanța a doi istorici Dan Berindei și colonelul Ion Tudor, care au oferit documentația necesară realizării filmului în concordanță cu adevărul istoric. Filmul are patina timpului, acel zeitgeist sau ”spirit al timpului” când a fost produs în regimul comunist. Personajele sunt interpretate de actori hieratici, iar adunările țărănești au ceva din statura personajelor din ”Cântarea României”, un spectacol coregrafic de omagiere a unei istorii privite din prezentul ”luminos” al ”epocii de aur” spre trecutul care se construiește spre un viitor perfect al regimului social-comunist. Determinismul istoric al marxismului ceaușist răzbate în film, dar asta nu împiedică ca filmul să fie o reușită dramă a luptei românilor asupriți din Ardeal împotriva opresiunii nobiliare maghiare, dar și ale aristocrației imperiului habsburgic, clase dominante care nu doreau introducerea de reforme liberale și nu recunoașteau națiunea română ca națiune suverană în Ardeal. Filmul este mai degrabă un documentar istoric decât o realizare artistică deosebită. Consultanții istorici, scenaristul și regizorul au introdus prea multe evenimente istorice în derularea filmului transformându-l într-o cronică filmată a unor evenimente istorice revoluționare de la 1848-1849. Filmul respectă asemenea unui documentar adevărul istoric, desigur cu anumite interpretări artistice impuse de scenariu și regizor, dar asta a dus însă la scăderea calității artistice a filmului, care nu are o altă intrigă decât cea politică și socială: lupta națională și de eliberare socială a românilor, aflați între nobilii și revoluționarii maghiari și imperiul austriac. Evident că complexitatea acelor evenimente este foarte greu de surprins într-un film artistic, dar producția cinematografică are meritul să fie valoros ca documentar istoric. E paradoxul acestui film: să fie artistic mai puțin, dar de fapt să fie o cronică istorică a evenimentelor revoluționare din Transilvania, mai ales din toamna lui 1848 și în iarna, primăvara și vara lui 1849.

Din debut vizionarea filmului te întâmpină, pe lângă imagini fabuloase, cu peisajele alpin-mioritice ale Apusenilor, cu o excelentă muzică de film interpretată de Filarmonica de stat Transilvania și compusă de dirijorul clujean Emil Simon, care în anii `90 a devenit cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca. Interesant este faptul că muzica este periodic ”întreruptă” în film de versurile ”Deșteaptă-te, române” de Andrei Mureșanu, pe muzica lui Anton Pann, care va deveni după 1989 Imnul Național al României. Însuși Avram Iancu recită versurile, pus de regizor, parcă fiind o premoniție că va deveni în viitor Imnul de stat al țării în decembrie 1989. Distribuția filmului este foarte bună și cea care salvează pelicula din punct de vedere artistic, altfel filmul poate fi considerat un documentar filmat al revoluției ardelene. De altfel filmul ”Munții în flăcări” este partea a doua a filmului dedicat revoluției muntene din 1848 – ”La răscrucea marilor furtuni”, regizat tot de Mircea Moldovan. Conform cronicarului filmului în epocă, pelicula este bazată pe lupta românilor din Munții Apuseni și, în special, pe imaginea lui Avram Iancu: „Munţii în flăcări – a intenționat să evoce o epocă istorică de mare importanţă pentru români, insistând critic pe contextul istoric, pe acțiunea revoluționară a marilor patrioți pașoptiști transilvăneni și pe erorile săvârșite atunci. Este greu să cuprinzi evenimente de o asemenea amploare într-un singur film, de aceea acțiunea este sumară și cam grăbită. Scenaristul Petre Sălcudeanu a preferat să se concentreze mai mult pe figura luminoasă a lui Avram Iancu și pe tratativele eșuate de unire a forțelor revoluționare române și maghiare. Reiese însă clar ideea cacealmalei politice concepută de marii sforari de la Viena care au exploatat neînțelegerile istorice între români și maghiari pentru a determina cele două oști revoluționare să se lupte între ele. Din păcate, dorința de a prezenta cât mai multă istorie într-un timp redus și heirupismul imprimat de regizorul Mircea Moldovan dăunează însă filmului în plan artistic, făcând ca subiectul să fie înțeles doar de cei care au cunoștințe solide de istorie. Programul revoluției, adunarea de la Blaj sau luptele de la Abrud sunt prezentate atât de succint încât creează impresia că filmul a fost încropit în mare grabă, fără o înțelegere și ordonare coerentă a materialului istoric. Într-o vreme în care lumea și-a pierdut obișnuința de a citi vizionarea acestui film reprezintă totuși o lecție de istorie utilă.” (cinemargia.ro).

Cronologia evenimentelor e surprinsă de scenarist și regizor destul de bine, iar filmul poate fi considerat o mărturie video istorică despre tragicele evenimente din Ardealul revoluționar. Distribuția actoricească este de mare valoare, cu: Vlad Rădescu — avocatul Avram Iancu, revoluționar pașoptist, prefectul Legiunii Auraria Gemina, Silviu Stănculescu — episcopul ortodox Andrei Șaguna, revoluționar pașoptist, Cornel Coman — profesorul Simion Bărnuțiu, revoluționar pașoptist, Alexandru Drăgan — diplomatul Ioan Dragoș, revoluționar pașoptist, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, Mircea Moldovan — avocatul Ioan Buteanu, revoluționar pașoptist, prefect al Zarandului, Andrei Ralea — istoricul George Barițiu, revoluționar pașoptist, Nicolae Manolache, Mircea Cosma — profesorul Axente Sever, revoluționar pașoptist, George Oancea — Moldovan, revoluționar pașoptist, Paul Lavric — Boeriu, revoluționar pașoptist, Stelian Stancu — Aiudeanu, revoluționar pașoptist, Cornel Ciupercescu — istoricul muntean Nicolae Bălcescu, lider revoluționar pașoptist, Ștefan Velniciuc — maiorul maghiar Imre Hatvani, comandant interimar al trupelor maghiare în timpul Revoluției de la 1848 din Transilvania, Melania Ursu — învățătoarea Pelaghia Roșu, revoluționară pașoptistă, centurion în oastea condusă de Avram Iancu, Andrei Bursaci — preot român, revoluționar pașoptist, Niculae Urs — inginerul muntean Alexandru C. Golescu („Albu”), revoluționar pașoptist (menționat Nicolae Urs), Teo Cojocaru — împăratul austriac Franz Joseph, Petre Gheorghiu-Dolj — preotul Simion Balint, revoluționar pașoptist, prefectul Legiunii Arieșului, Virgil Flonda — revoluționar pașoptist, Gheorghe Cozorici — naratorul (nemenționat), Vladimir Găitan — poetul moldovean Alecu Russo, revoluționar pașoptist (nemenționat), Vasile Nițulescu — țăranul bătrân din Albac, care a fost stegar în oastea lui Horea (nemenționat), Lucian Iancu — juristul Eftimie Murgu, revoluționar pașoptist, deputat român în Parlamentul de la Budapesta. Actorii, de fapt, repetă adevărate citate intrate în memoria colectivă din bogata memorialistică istorică a timpului. La un moment dat ai sentimentul ca privitor, că personajele filmului ”vorbesc din cărți”, pare ceva artificial, ceea ce scade valoarea artistică, dar crește cota documentară a acestui film, care este o copie video a evenimentelor istorice reale. Cele două adunări de la Blaj din mai și septembrie 1848 sunt redate schematic cu țărani îmbrăcați ca la ”Cântarea României”, iar liderii din Comitetul Național Român țin discursuri vibrante ca personaje de sfinx, repetând de fapt niște documente istorice reale, de arhivă, ceea ce iarăși face artificial filmul, dar însă realist din punct de vedere istoric. Simion Bărnuțiu este surprins de regizor doar citind petiția națională, iar Alecu Russo e pus să recite din propriile memorii, la fel și Vasile Alecsandri. Interesant că revoluționarii refugiați munteni și moldoveni sunt prezenți permanent la marile adunări și decizii ale românilor ardeleni, ceea ce arată o coordonare revoluționară, de multe ori ocultată de istoriografie ca să evite fenomenul ”fraților”. Ședințele Comitetului Național de la Sibiu îl pun pe Avram Iancu permanent în conflict cu temperatul și ”colaboraționistul” imperial, episcopul Andrei Șaguna, viitorul mitropolit. Iancu își impune programul de acțiune revoluționar de luptă contra nobilimii maghiare și împotriva revoluționarilor unguri, care nu ne recunosc naționalitatea română și preferă să fie aliat cu austriecii, intrând astfel în conflict cu deputații români din dieta budapestană, dar și cu ”împăciuitoriștii” din forul de conducere românesc. Regizorul își focalizează întreg filmul pe imaginea devenită efigie, aproape hieratică, a lui Avram Iancu. Craiul Munților știe cel mai bine cum să acționeze și să apere drepturile și libertățile românilor. Regizorul surprinde frământările interioare ale lui Iancu, care sunt devastatoare pentru sufletul în transformare, fiind singura parte artistică a filmului. Avram Iancu negociază cu muntenii Golescu și Bălcescu, dar nu cedează unei împăcări cu Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei, care nu recunoaște drepturile naționale ale românilor. Adunarea de pe Câmpia Libertății de la Blaj e surprinsă cu două tematici: refuzul unirii cu Ungaria a Transilvaniei (Unio) și eliberarea din iobăgie. Două teme îndrăgite în epoca realizării filmului. Țăranii sunt prezentați permanent în mișcare ca izvoare de oameni de la munte care coboară cu coase și lănci spre Câmpia Libertății. Iancu este sufletul adunărilor, deși regizorul nu a considerat necesar să pună muzica pe peliculă, cu ”Marșul lui Iancu” – adevăratul imn al revoluției ardelene. Iancu e jucat de Vlad Rădescu cu talent, iar treptat figura luminoasă a lui Iancu se întunecă prin interpretarea articolului în urma luptelor interne și cu revoluționarii unguri și, mai ales, după nedreptățile habsburgilor. E un Iancu jucat la maturitate, nu la 24 de ani, nu blond cum era craiul, ci șaten, dar îmbrăcat cu haină cu nasturi, cămeșe de în, brâu și cu celebra sa cușmă pe cap și pistoale la brâu/șerpar. Iancu este prezentat ca un vizionar și un bun negociator, dar și un erou care nu s-a lăsat păcălit de capcanele întinse de L. Kossuth sau de promisiunile mincinoase ale împăratului austriac. De altfel, regizorul surprinde dualitatea tânărului împărat de la Viena, Franz Josef, care trăgea de la palatul imperial, în fața ministrului de interne sforile, ca ungurii și românii să nu-și unească pumnii împotriva monarhiei habsbrgice, parfrazez ”mai bine acești pumni să fie încleștați unul împotriva altuia, nu unul singur”. Cinismul împăratului, care s-a folosit de jertfa românilor, este surprinsă de regizor și de adevărul istoric. Iancu a realizat această trădare la cel mai înalt nivel și s-a întunecat de supărare. La finalul filmului sunt sugestive imaginile cu Iancu care în urma discuțiilor aprinse bea cu sete un pahar cu vin. ”Întunecarea” eroului are loc spre sfârșitul revoluției când se vede trădat de împăratul austriac pentru care nu-și făcuse iluzii, dar și datorită minciunilor lui Kossuth că ar fi oferit amnistie în urma negocierilor de pace. Punctul central din film îl reprezintă negocierile de pace cu trimisul lui Kossuth, deputatul Ion Dragoș în primăria lui Boeriu, în relaitate tratativele s-au dus în biswerica unitariană. Și aici regizxorul ne prezintă un ancu realist care nu crede în salvconductul lui Kossuth prezentat de deptuatul român în dieta de la Budapesta. Erau două viziuni diferite. Dragoș dorea ca și Kossuth libertate fără naționalitate, ceea ce Iancu nu putea fi de acord pentru că fără naționalitate nu poate fi libertate. S-a dovedit că în urma incursiunii honvezilor maiorului Hatvani salvconductul lui Kossuth nu a avut nicio valoare. În realitate negocierile de pace propuse erau capcana lui Kossuth întinsă, ca Iancu și tribunii săi să fie prinși și dezarmați în Abrud. Iancu pleacă, dar rămânerea lui Petru Dobra și Ioan Buteanu în oraș le aduce moartea. Petru Dobra este aruncat pe fereastră și împușcat, iar Buteanu spânzurat de Hatvani de o salcie. Ultimile cuvinte ale lui Ioan Buteanu adresate lui Hatvani este o acuză, că face o crimă ce pătează onoarea lui Kossuth și a revoluției maghiare. Iancu revine în oraș și zdrobește trupele lui Hatvani. Dragoș este omorât de moți fiind considerat trădător.Avram Iancu este prezentat ca un personaj popular printre moți și ca un bun cunoscător al sufletului oamenilor, dar și ca un bun comandant și administrator a unei țări din munți care a condusă circa 9 luni ca un Crai al Munților, cu limbă, școală și lege românească. Știa să fie dur atunci când legile războiului o cerea. A ordonat execuția unui țăran român dezertor și fuga, care a vea în mână un bulgăre de sare, prețiosul aliment datorită blocadei maghiare lipsind cu desăvârșire. Imaginea cu țăranul mort strângând un pumn de sare în mână este emoționantă. La fel de emoționante sunt lungile coloane de țărani pribegi care vin de la câmpie în munții lui Iancu să se refugieze în țara lor românească.

Un alt punct central al filmului sunt negocierile cu munteanul Nicolae Bălcescu, aici se observă că regizorul a fost bine consiliat de istoricul Dan Berindei. Revoluționarul Bălcescu a venit în Apuseni pentru ideea daco-română nu pentru o înțelegere iluzorie cu Kossuth, care oricum pierdea războiul cu trupele austro-ruse intrate în Ardeal. E interesant că generalul polonez J. Bem este prezentat ca un prieten al românilor care interzice ”tribunalele de sânge” înființate de nobilii maghiari, care au făcut crimele de la Mihalț și nu numai. La final, după trădarea împăratului austriac a revoluției române și a jertfei oștenilor lui Iancu, asistăm la un conflict a Crăișorului Munților cu mitropolitul Andrei Șaguna, care tot spunea să avem răbdare, noi românii, că ne vom primi drepturile și că jertfa pentru împărat nu a fost degeaba. Iancu îi transmite lui Andrei Șaguna că nu mai are răbdare, că au murit moții pentru împărat, ca apoi să fie mințiți. Arme nu le-au dat austriecii decât foarte puține moților, ca să nu fie românii prea puternici în Ardeal. Avram Iancu se ceartă cu Șaguna, regizorul dorind să evidențieze două căi de acțiune în epocă: revoluția armată a lui Iancu pentru drepturi și libertăți imediate și conciliatorismul reprezentat de intelectuali și Șaguna. Poporul era însă cu Iancu. Craiul Munților refuză să predea armele austriecilor, un motiv de a fi urmărit de poliția secretă.

Filmul se încheie sugestiv, cu un Avram Iancu care trage cu pistolul în stema austriacă de pe Primăria Câmpeni (în realitatea istorică a doborât efigia imperială cu o botă, a sfărâmat-o și a călcat-o în picioare). Iancu merge călare pe vârfurile munților Apuseni cântând ”Deșteaptă-te române!”. Iancu era un vizionar, un om-erou care întelegea că lupta sa a intrat în istorie pentru unirea tuturor românilor. Prezentul împăciuitorist al intelectualilor ardeleni nu mai conta la 1849. Filmul prezintă, atât artistic, cât și documentar, o secvență din viața unui erou român – Avram Iancu.

Ionuț Țene

În cadrul ”Zilelor Rezistenței” anticomuniste de la Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus am avut bucuria și emoția de a vedea avanpremiera filmului ”Glasul care strigă în pustie” regizat de părintele Ciprian Mega. Despre părintele regizor am mai scris când și-a lansat filmul ”Dimineața care nu se va sfârși”, un basorelief cinematografic neo-realist despre viața unui preot român din Diaspora, care unește și izbăvește prin credință comunitatea. Însăși părintele Ciprian Mega a ctitorit câțiva ani o biserică și o comunitate ortodoxă românească în Cipru. Cu noul film, părintele Ciprian Mega intră în marea producție cinematografică românească și europeană, printr-un act artistic de excepție, encomiastic, privind biografia marelui luptător creștin pentru libertatea de conștință și de credință, care a fost Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa. În realizarea filmului se observă influența și intuiția artistică sensibilă a soției sale, scenarista Laura Mega. În România comunistă din perioada președintelui Nicolae Ceaușescu, un preot ortodox, fost deținut politic, devine singura voce, care se aude puternic într-o tăcere înfiorătoare și compromițătoare. Rezumatul oficial al filmului descrie succint mesajul: ”Predicile sale constituie o revoluție spirituală și o chemare către o revigorare națională. Ierarhia Bisericii îl trădează, iar Statul ateu îl aruncă în pușcărie. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa devine simbolul rezistenței în fața demonului cu chip ideologic.” Filmul părintelui Ciprian Mega a avut premiera pe 28 aprilie, la „Cinema du Musee”. Fimul „Glasul care strigă în pustie”, dedicat părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa este deja premiat la mai multe festivaluri cinematografice de prestigiu. La manifestarea din Montreal au participat, alături de cele câteva sute de români, Preasfințitul Părinte Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei, și regizorul filmului, părintele Ciprian Mega. „Consider că e un act firesc ca Biserica Ortodoxă Română să îl pună pe lista de canonizare din anul 2025, alături de alți oameni care au suferit în comunism și pe părintele Gheorghe Calciu”, a subliniat părintele Mega.

Filmului este despre viaţa preotului – martir Gheorghe Calciu Dumitreasa, unul dintre puţinii clerici ortodocşi care s-au opus sistemului comunist şi demolării de biserici din anii 70 – 80 ai secolului trecut, fapt pentru care a şi fost condamnat la închisoare. Părintele Calciu a făcut 16 ani de închisoare în gulagul comunist de pe vremea lui Gh. Gheorghiu Dej și cinci ani în ”epoca de aur” ceaușistă, fiind eliberat în august 1984 la intervenția personală a președintelui Ronald Reagen. Regizorul Ciprian Mega îl creionează cu instrumente artistice pe părintele Calciu, ca un mucenic creștin din perioada de început a creștinismului, în luptă cu puterea temporară a imperiului roman. Este despre lupta dintodeauna dintre bine și rău. Cei care cred cu adevărat înving. În țară, filmul a avut avanpremiera la Oradea. Publicul a putut descoperi și actori orădeni atunci, alături de nume sonore, precum Dorel Vişan, Costel Caşcaval sau Ela Ionescu. Şerban Borda a jucat rolul unui pedagog terorizat de perspectiva de-a intra în atenţia Securităţii, Mihaela Gherdan a dat viaţă secretarei „săritoare” a generalului de Securitate, Dorel Vişan, iar Andi Locovei a putut fi descoperit în rolul unui infractor de drept comun, împreună cu care este transportat la închisoare părintele Calciu, cum scrie presa orădeană. Filmul este centrat în jurul pericopei biblice „Eu”, a zis el, „sunt glasul celui ce strigă în pustie: ‘Neteziți calea Domnului’, cum a zis prorocul Isaia.” (Ioan 1:23). Paradoxul acestui film foarte bine realizat și extrem de ingenios ca expresie artistică este faptul că în credință niciun glas ”ce strigă în pustie” nu este ignorat de Dumnezeu și până la urmă de societatea omenească, inclusiv de trecătoarea putere politică. Părintele Calciu anunța revenirea poporului la credință în plin regim ateist. Eram student la Istorie în anii 90, când am citit cele 7 prelegeri, intitulate „Șapte cuvinte către tineri” și am fost uimit de profunzimea textelor și despre curajul acestora într-o epocă când se dărâmau biserici în București la ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Aceste texte sunt la fel de actuale și curajoase și astăzi, când se încearcă dărâmarea, prin propagandă insiduoasă duplicitară și tezism, a bisericii sufletești, interioare a omului creștin. O altfel de cenzură se naște acum, mult mai perfidă. După ce a ieșit din pușcăria comunistă în 1964, Gheorghe Calciu Dumitreasa, drept mulțumire că a scăpat cu viață, și-a dedicat viața lui Dumnezeu. A urmat cursurile facultăților de Litere și Teologie devenind preot și profesor de franceză la Seminarul Ortodox din București. Aici ține în Postul Paștilor anului 1978 cele șapte prelegeri devenite celebre, în urma dărâmării Bisericii Enei. Actul său a fost de un curaj nemaipomenit, ținând cont că atunci conducerea BOR nu a protestat public. Este urmărit de securitate și caterisit de Biserică. Se dorea în locul bisericii construirea unei crâșme. Este arestat părintele Calciu în anul 1979, judecat și condamnat la mai mult de 10 ani de închisoare. I se confiscă și averea, astfel încât soția și copilul rămân fără frigider, aragaz și alte bunuri de strictă folosință, fapt care a determinat un val de proteste din partea exilului românesc: Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma. Regizorul readuce în atenția publicului celebru interviu dintre Monica Lovinescu și Mircea Eliade de la Radio Europa Liberă, în care marele savant ia apărarea preotului Claciu. Savantul Mircea Eliade face și o profeție despre un viitor în care ne vom rușina peste 50 de ani de acei care au luptat cu demonii, pentru că ne arată și evidențiază slăbiciunea noastră. Părintele Calciu fost mai întâi internat la secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava, apoi a fost transferat la penitenciarul Aiud, unde a avut colegi de celulă condamnați pentru omor. A petrecut detenția într-o cruntă izolare. În timpul detenției a fost tuns chilug, bătut, umilit și ținut nemâncat. Era mințit mereu de gardieni că soția a divorțat de el. Regizorul Ciprian Mega surprinde izolarea socială a părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa și părăsirea acestuia de către ierarhia Bisericii. În scene emoționante până la lacrimi surprinde malaxorul social și concentraționar impus de regimul comunist părintelui și familiei sale. Vocea preotului Patriarhiei, care îndeamnă soția să-și refacă viața că este tânără și că nu se poate interveni de la Patriarhie pentru Gheorghe Calciu Dumitreasa, pentru că este caterisit – deci nu mai face parte din Biserică – este emoționantă și cu multe înțelesuri. Îndemnul că preotul trebuie să asculte de puterea temporară este sugestivă și peren actuală. La fel de emoționant surprinde regizorul și scenaristul îndoielile fiului Andrei față de acțiunile protestatare ale tatălui preot de la seminar. – De ce nu poți fi ca toți ceilalți preoții. Să ai grijă materială de familie. La ce te ajută protestul? Atunci, părintele Calciu îi răspunde emblematic (parafrazând): – Nu tu vorbești acum, fiule! E interesant cum soția, deși nu știa de ani de zile nimic despre soțul ei, refuză orice compromis oferit de ofițerii de securitate să-și refacă viața și să divorțeze. Nu crede minciunile proferate de ofițerii de securitate despre o posibilă imoralitate a părintelui Calciu. Demnitatea ei este surprinsă magistral de regizor ca suma demnității tuturor soțiilor, mamelor și fiicelor de deținuți politici din perioada regimului comunist. La un moment dat îi explică fiului ei critic la adresa tatălui, că părintele Calciu este cel care și-a tăiat venele să salveze viața lui Costache Oprișan, dându-i să bea din gamelă propriul sânge, în Casimcea Jilavei: – Acest fel de om este tatăl tău! Actrița Ela Ionescu jocă magistral rolul, cu o privire de parcă ar fi icoana suferinței din mănăstirile noastre. Filmul pare și un protest la ceea ce se întâmplă azi cu societatea secularizată. Te regăsești ca și creștin în film. Libertatea întru Hristos este adevărata si singura libertate conform mesajului părintelui Calciu.

Părintele Calciu nu cedează și nu recunoaște nicio vinovăție, refuzând propunerile unei cereri de grațiere către președintele Nicolae Ceaușescu, cu toate presiunile ofițerilor de Securitate. Părintele Calciu le spunea securiștilor mereu că nu-i este frică de moarte. Viața adevărată începe doar atunci când trupul moare, spre mirarea activului de securitate care iubea doar viața aceasta. Genial joacă rolul Dorel Vișan în postura unui general bătrân de securitate, fost seminarist, care nu mai vede acum lumea în alb și negru și vrea să fie bun, pentru ca părintele Calciu să cedeze moral și să semneze o ”simplă” cerere de grațiere către Ceaușescu, de fapt o recunoaștere indirectă a vinovăției. Părintele Calciu a înțeles că propunerea este un ”pact faustic” ca la reeducarea de la Aiud și a refuzat să semneze, spre disperarea ofițerilor de securitate. A fost demn în credință până la capăt, deși ierarhia BOR îi propunea să stea cu capul plecat în fața puterii temporare. Costel Cașcaval l-a interpretat sublim și expresiv pe Gheorghe Calciu Dumitreasa, intrând perfect în rolul de martir și mucenic al acestuia, care nu a cedat nimic în fața călăilor comuniști. Parcă este decupat din pateric. Antologică este convertirea la creștinim a medicului criminal, care făcea avorturi ilegale și care plângând îi cere iertare că el a crezut că face doar ”întreruperi de sarcini”, de fapt făcea crime. Părintele Calciu i-a spus medicului plângând, că lacrimile pocăinței cu cât vor fi mai multe, îl vor duce la marea iertare a lui Dumnezeu pentru păcatele făcute.

Filmul părintelui Ciprian Mega este antologic și se înscrie în seria filmelor singulare și originale ale cinematorgrafiei românești, care depășește prin valoarea artistică și mesaj noul val subțire intelectual al cinematografiei de după anul 2000. De la film spectatorul pleacă cu un simțământ de metanoia și ochii în lacrimi. Filmul reușește artistic să ne arate că părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, prin tăria credinței și iubirea libertății de credință, este un model de urmat pentru tinerele generații. Tinerii seminariști de atunci de la Biserica Radu Vodă sunt martorii puterii credinței. Regizorul a reușit să creeze o frescă zguduitoare a luptei pentru libertate, într-o epocă totalitară, a unui preot român, care a devenit între timp exemplu nostru moral. Filmul este și un avertisment subliminal către actuala ierarhie BOR să nu mai cedeze niciodată în fața regimurilor totalitare, trecătoare. Tăria credinței părintelui Calciu este un memento al sacrificiului, că forța hristică a credinței unui preot mucenic poate distruge regimuri totalitare temporare ce doar par nepieritoare și oferă un fundament moral și jertfelnic Bisericii până la a doua venire. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa este eliberat printr-un decret semnat de Ceaușescu, fără ca acesta, să semneze o cerere de grațiere. Decretul prevedea că trebuie să părăsească urgent țara, în SUA.

Filmul mai ridică o problemă subliminală: aceea dacă administrativ Patriarhia Română a emis un ordin administrativ de reabilitare după 1989 a părintelui Calciu și de reintegrare în rândurile clerului ortodox, ca urmare a caterisirii forțate din 1979. Părintele Calciu din 1988 devine preot ortodox în rândurile Episcopiei ortodoxe ”Vatra Românească” din SUA, autonomă de regimul de la București. Jertfa și credința părintelui Calciu reies din acest film, cu acuratețe, despre cum trebuie să fie preoții Bisericii noastre: verticali și cu ochii spre cer.

Ionuț Țene

Specialiștii și artiștii greșesc profund considerând seria de sculpturi ”Pasărea Măiastră” a celui mai mare sculptor modern din lume Constantin Brâncuși, ca fiind sub o influență livrescă, a artei moderne sau a unor curente și tendințe novatoare. ”Măiastra” reprezintă seria de treizeci de sculpturi de păsări în bronz și în marmură realizate de Constantin Brâncuși între anii 1910-1918, afirmă specialiștii. Când am vizitat acum câțiva ani atelierul lui Brâncuși de la Paris, de lângă Centru Pompidou, am fost uimit de varietatea și diversitatea ”păsărilor măiestre” ale olteanului din Hobița. Acolo m-am simțit, paradoxal, nu într-un atelier modern sau contemporan, ci într-o poiată țărănească din Oltenia sau din sudul Transilvaniei. ”Măiastra” este printre primele sculpturi ale lui Brâncuși, în care acesta a folosit forma abstractă a unei păsări. Lucrarea ar fi fost inspirată de pasărea legendară a folclorului românesc ”Pasărea măiastră”, o creatură mitică cunoscută pentru penajul de aur și cântece fermecate. Unii critici de artă cred eronat că Brâncuși ar fost influențat și de baletul ”Pasărea de Foc” cu muzica lui Igor Stravinski, bazat pe versiunea rusă a unei păsări mitice similare, care a avut premiera la Teatrul Național de Operă din Paris, în 1910. Adevărul că sculptorul Constantin Brâncuși a fost un sculptor al arhetipalului și ancestralului românesc. Influența ”păsării măiastre” ca și a Coloanei Infinitului a venit chiar de lângă el, din preajma satului natal Hobița din nordul Olteniei. Constantin Brâncuși a sculptat în piatră, bronz, marmură și lemn moștenirea originară și originală milenară a poporului român, nici vorbă de influențe moderne din operele europene ale începutului secolului XX. Brâncuși a sculptat arhetipul sufletului românesc și a adus prin artă trecutul în prezent și viitor. Sculptura lui este despre românul absolut din toate timpurile. Inspirația a venit pe filiera firească a etno-folclorul românesc. El a restabilit legătura sufletească cu străbunii. Un cercetător cunoscut al folclorului românesc Gheorghe Pavelescu consideră indirect că stâlpii funerari și pasărea sufletului l-ar fi influențat pe marele sculptor în reprezentarea ”păsării măiastre” și a ”coloanei infinitului”. De cele mai multe ori pe stâlpii funerari din Oltenia și sudul Transilvaniei se află porumbelul cu aripile întinse, gata de zbor, iar coada este răsfirată ca a unei rândunele. Porumbelul este vopsit în albastru închis sau în cenuşiu. El se punea numai la feciori neînsuraţi şi niciodată la neveste sau bărbaţi căsătoriţi. Acești stâlpi fuenrari l-au inspirat în copilăria și tinerețea zbuciumată pe Constantin Brâncuși. Imaginea lor a dus-o sculptorul la Paris. „Semnificaţia acestui porumbel este strâns legată de mentalitatea arhaică a poporului, care îşi imaginează sufletul sub formă de pasăre, credinţă la fel de veche a popoarelor indoeuropene”, a arătat Gheorghe Pavelescu într-o monografie etnofolclorică despre „Valea Sebeşului”.

Conform cercetătorului Gheorghe Pavelescu, stâlpii funerari sunt un obicei precreştin, de origine indoeuropeană și se păstrează încă și azi într-un sat din Munţii Sebeşului, în Loman, acolo unde, spre deosebire de mormintele femeilor, cele ale bărbaţilor nu au cruce, ci un stâlp de lemn, cu bogate ornamente geometrice, rareori cu motive vegetale, iar cele al tinerilor necăsătoriţi se remarcă prin porumbelul pus în vârful stâlpului. La Brâncuși porumbelul a devenit ”pasărea măiastră”, iar ”stâlpul funerar„ un laitmotiv pentru ”coloana infinitului”, care leagă centrul pământului de cer. Odinioară ”stâlpii funerari” erau răspândiți în multe sate din regiunea subcarpatică, în sudul Transilvaniei şi, sporadic, în sudul Carpaţilor. Obiceiul a dispărut, fiind păstrat cu sfinţenie în Loman până în 1950, în special satul de munte, în care predomină păstoritul şi creşterea vitelor. (vezi Bilțiu, Pamfil, Studii de etnologie românească, vol. IV, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2015 și mai ales Pavelescu, Gheorghe,”Pasărea suflet. Contribuții pentru cunoașterea cultului morților la românii din Transilvania, în Anuarul arhivei de folklor, VI, 1942, Ethnos. Studii de etnografie și folclor, I, Sibiu, 1998) Stâlpii, ciopliţi de obicei din lemn de stejar, de salcâm sau frasin, pentru a fi mai rezistenţi, erau în formă de obeliscuri în patru sau şase feţe, cu un diametru de 12-15 centimetri. Dimensiunile lor variau, în funcţie de vârsta celui decedat, la copii şi bătrâni fiind mai mici decât la feciorii morţi înainte de căsătorie. Feţele stâlpilor erau sculptate de jos până sus cu diferite motive geometrice, cum ar fi rombul, rozeta, cercul, crucea, linia zig-zag, elicea şi elemente florale. La fel ca pe o cruce, pe stâlpi se sculpta sau scria cu vopsea numele celui decedat, precum şi anul naşterii şi al morţii. Pe stâlp era pus porumbelul sau pasărea morții, iar unii țărani o numeau ”pasărea sufletului”. „Semnificaţia acestui porumbel este strâns legată de mentalitatea arhaică a poporului, care îşi imaginează sufletul sub formă de pasăre, credinţă la fel de veche a popoarelor indoeuropene”, sublinia Gheorghe Pavelescu. El a menţionat că păsările funerare, stilizate de meşteri anonimi milenii de-a rândul, au atras şi lui Lucian Blaga, care le evocă în poezia „Pasărea sfântă”.

Etnologul Romulus Vulcănescu publica, în 1972, o serioasă cercetare ”Coloana cerului”, în care-şi propunea să reconstituie „forma originală şi conţinutul mitologic al uneia dintre cele mai vechi şi mai semnificative monumente ale culturii arhaice româneşti.” Se referea la coloana cerului, ca o „instituţie culturală” de sorginte mitologică sub inspirație uraniene. Romulus Vulcănescu considera stâlpul funerar fiind mitic și interpreta din această specie suliţa, săgeata, bradul mortului şi stâlpul. Stâlpul era și parul mortului ce stabilea mormântul: „două variante se leagă între ele printr-un simbolism·comun deoarece alcătuiesc un cuplu funerar … erau puţin fasonaţi … unii aveau un orificiu prevăzut cu un cep, şi ceilalţi un orificiu fără cep. A patra categorie de stâlpi funerari au fost cei cu trupul ornamentat şi prevăzuţi în vârf cu imaginea unei păsări cu aripile închise (în Hunedoara) sau deschise (în Mehedinţi)” (Coloana cerului, pag. ll7). Într-un alt studiu ”Mitologia română” (Ed. Academiei R.S.R. 1985), Romulus Vulcănescu analiza șase tipuri de stâlpi funerari stilimorfi, adevărate „succedanee şi simulacre ale coloanei cerului, care la rândul lui este un substitut al arborelui cosmic.” Romulus Vulcănescu distinge, în lucrarea ”Mitologie română”, pasărea-suflet și sufletul pasăre, ”în primul caz este simbolizat dubletul material al mortului pe lumea aceasta, iar în al doilea caz imaginea ornitomorfică a sufletului rătăcitor”. Și secuii au folosit în riturile de înmormântare în estul transilvan acești stâlpi funerari numiți și ”pomii vieții” sau ”pomi funerari” – ”kopjafa” (maghiară) sau ”pom de mormânt” inspirați fiind de populațiile stră-române. Stâlpii unesc prin rădăcini spiritul mortului cu cerul. Cristian Ioan Popa în studiul ”Contribuții la cunoașterea arhitecturii funerare din lemn din Valea Cugirului” afirmă că ”Originea unor astfel monumente trebuie căutată în vremurile precreștine, apropieri putându-se face cu stâlpii totemici”. În sublimul și interioritatea artei lui Brâncuși, artistul prin sculptarea ”păsării măiastre” și a ”coloanei infinitului” reconstruia o axă sprirtuală cu trecutul milenar al românilor, o conexiune cu spiritul străbunilor, și nu o fațetă evolutivă a sculpturii moderne a timpului său.

Originalitatea lui Brâncuși a constat în originaritatea sa românească. Sculptorul inspirat de stâlpii funerari a sculptat trecutul perceput de contemporani ca prezent și viitor modern. Paradoxal, Constantin Bâncuși a fost un sculptor arhetipal, nu modern. El a fost contemporan din punct de vedere artistic cu meșterii în piatră și lemn din așezările ancestrale daco-romane. Prin sculptură Brâncuși s-a reconectat cu străbunii noștri.

Ionuț Țene

Una dintre destinațiile deosebit de populare pentru vacanțele la mare în Albania este Saranda (Sarande), un oraș bine dezvoltat din punct de vedere turistic, care-și așteaptă vizitatorii cu o multe atracții, hoteluri, plaje frumoase, activități și, nu în ultimul rând, mâncare foarte bună, scriu publicațiile de turism. Puțină lume știe că în perioada interbelică, aici a fost un teritoriu românesc donat de statul albanez României drept recunoștință pentru sprijinul acordat în vederea obținerii independenței, dar și pentru contribuția Bucureștiului la dezvoltarea prin universitățile românești a culturii albaneze. La Saranda trăia o puternică comunitate aromână, care avea relații cordiale cu Nicolae Iorga și diplomatul Marii Unirii, ardeleanul Vasile Stoica. Teritoriul României, care avea ieșire la Marea Ionică, este un alt exemplu cum țara noastră a pierdut moștenirea lăsată de strămoși. MR Ungureanu și Călin Popescu Tăriceanu au renunțat în mod trădător la moștenirea Emanuil Gojdu la începutul anilor 2000, așa cum autoritățile de la București au renunțat mișelește la toate activele noastre și datoriile țărilor Africii și Asiei față de România. Incapacitatea MAE și Guvernului de la București de a recupera moștenirea strămoșilor este similară cu trădarea de țară. O situație asemănătoare avem și în Albania, unde țara noastră a avut un teritoriu cu ieșire la Marea Ionică. Între 1934 și 1944, România a avut un teritoriu la Marea Adriatică, în Saranda, Albania (atunci Zogai, apoi Saniti Quaranta, Porto Eda, în albaneză Saranda) aflat pe malul Mării Adriatice, în dreptul insulei Corfu. Regele Zogu a donat acest teritoriu celui mai mare istoric român Nicolae Iorga, drept recunoștință pentru contribuția sa la istoria Albaniei. Istoricul a donat apoi statului român 50% din suprafață și astfel România a dobândit ieșire la a doua mare, după Marea Neagră.

Institutul Român de la Saranda, numită generic Casa Iorga, a purtat de la înființare numele istoricului Nicolae Iorga. Casa a fost construită în 1937 pe un teren de aproape 1.000 de metri pătraţi pe malul Mării Ionice, la Saranda, pe care Nicolae Iorga (1871–1940) l-a primit în dar din partea marelui rege albanez Zogu, drept recunoștință pentru redactarea primei Istorii a Albaniei, alcătuită de academicianul român și publicată cu multă publicitate în 1919.

Diplomatul Marii Uniri, ardeleanul Vasile Stoica, ambasadorul României la Tirana, scria în telegrama din 24 august 1931 trimisă Ministrului Afacerilor Străine, domnului Ghika: „Regele Ahmed Zogu şi Preşedintele Consiliului de Miniştri Pandelie Evanghelie, în înţelegere cu mine, au hotărât ca, drept recunoştiinţă pentru sprijinul pe care, prin scrisul său, domnul Preşedinte al Consiliului Iorga l-a dat naţiunii albaneze să ofere Excelenţei Sale la a 60-a aniversare un teren cu o căsuţă şi grădină pe malul Mării Adriatice şi urmează să aleg eu acest teren. M-am pronunţat pentru împrejurimile oraşului Saniti Quaranta, ţinut sănătos şi cu comunicaţiuni uşoare, cu vegetaţie sudică, în faţa insulei Corfu. Plec peste 3 zile împreună cu d-l Evanghelie spre a fixa la faţa locului terenul de a cărui amenajare se îngrijeşte însuşi Regele. Planul este ca Domnului Preşedinte al Consiliului (Iorga era premier în acea perioadă) să nu i se aducă la cunoştinţă această intenţie, ci să i se facă o surpriză şi actul de donaţiue să-i fie adus de misiunea care va prezenta M. Sale Regelui Colanul Albaniei.”

Nicole Iorga a descoperit, în anul 1915, la Biblioteca Medicea Laurenziana din Florenţa, cel mai vechi document cunoscut în limba albaneză, datat 1462 – „Formula e pagëzimit“, o formulă de botez, un text liturgic scris de arhiepiscopul romano-catolic de Durrës, Pal Engjëlli. Prelegerile lui Nicolae Iorga despre istoria Albaniei, care oferiseră delegaţiei albaneze la Conferinţa de la Londra (1913) argumente pentru afirmarea drepturilor istorice ale poporului albanez, au fost publicate, în anul 1919, în cartea „Brève histoire de l’Albanie et du peuple albanais“.

Opera lui Nicolae Iorga conţine multe studii, lucrări de sinteză asupra istoriei naţionale, cercetări privind viaţa aromânilor (românilor din Balcani), evoluţia şi autohtonia lor în părţile central-sudice ale Balcanilor, inclusiv în Albania. Iorga a arătat că limba folosită de aromâni este un dialect al limbii române, formată, de o parte şi de alta a Dunării, derivată din latina populară, evoluată în mod specific, în secolele de sfârşit ale Antichităţii şi de început ale Evului Mediu, dar și legătura cu tracii. Iorga considera că românii, aromânii și albanezii sunt frați pe linie tracică. Diplomatul Vasile Stoica, pe 25 aprilie 1932, solicita consimţământul lui Nicolae Iorga pentru a-i trece în proprietate terenul din Saranda: „Regele Albaniei şi Guvernul albanez, în semn de recunoştinţă pentru simpatia ce Excelenţa Voastră a arătat şi ajutorul ce Excelenţa Voastră a dat Naţiunii albaneze în zilele ei grele oferă Excelenţei Voastre un teren de casă şi grădină la Santi Quaranta pe malul Mării Adriatice, în faţa insulei Corfu. Sperând că Excelenţa Voastră nu va refuza această manifestaţiune a recunoştinţei unei Naţiuni, rog pe Excelenţa Voastră a binevoi să transmit prin Ministerul Afacerilor Străine, telegrafic urgent, o procură autorizându-mă a îndeplini formele juridice necesare. Pentru trecerea acestui teren in proprietatea Excelentei Voastre”. Nicolae Iorga a cedat acel teren statului român, în 1934, cu condiţia de a se construi acolo o clădire care să servească drept institut de studii arheologice.În 1931, Nicolae Iorga împlinea 60 de ani, iar guvernul albanez și regele Ahmed Zogu hotărăau să-i doneze marelui istoric un teren, în semn de recunoștință pentru ajutorul dat poporului albanez. Pe acest teren unde s-a ridicat o luxoasă locuință și o clădire modernă Iorga era invitat să stea cât dorește. De altfel Nicolae Iorga era îndrăgostit de zonă și marea albastră, precum și d epădurile care ascundeau situri arheologice ale grecilor și vechilor traci. Când a venit Iorga la Saranda, aici era doar un sat de pescari, un port la Marea Ionică și un tărâm încărcat de istorie aromână. Țuțea considera că aromânii sunt super-români.

Abia în noiembrie 2016, Institutul Cultural Român a dezvelit la Saranda bustul marelui istoric şi politician român Nicolae Iorga, lucrare realizată de către sculptorii de origine aromână Zisa Musha şi Mario Musha, din Fier, Albania. Nicolae Iorga a cedat casa de la Saranda statului român cu condiția ca această clădire să fie transformată în institut de studii şi cercetări arheologice. În urma concesiunii, Casa Iorga a funcționat ca institut între anii 1937 şi 1940, apoi din nou între 1942 şi 1944. Teritoriul a fost cucerit de Italia, împreună cu toată Albania, în aprilie 1939, dar premierul Mihai Antonescu a solicitat ca acest teritoriu să fie dat înapoi României, aici funcționând un institut de istorie românească până în 1944. Autoritățile române au purtat negocieri recent pentru retrocedarea Casei Iorga din Saranda, care a fost vândută între timp de autoritățile albaneze unei persoane private după după căderea regimului totalitar a lui Enver Hodja, în 1992. MAE încă nu este capabil să negocieze cu Tirana restituirea Casei Iorga României, conform voinței regelui Abaniei Zogu și a marelui istoric Nicolae Iorga. Teritoriul României cu ieșire la Marea Ionică (Mediterană) trebuie să se întoarcă la țară.

Ionuț Țene

Recentul scandal despre ,,azilele groazei”, care pune încă o dată o pată neagră asupra României pe plan european și internațional, arată nivelul cancerigen malign al politicii, administrației și societății românești în general din zona Bucureștiului și din județul Ilfov. Imaginile de coșmar cu bătrâni înfometați, bătuți și deposedați de pensii, venituri și apartamente de către o suveică coruptă, împânzită la toate nivelurile instituțiilor administrative și ale statului român sunt cutremurătoare. E strigător la cer că de ani de zile au fost făcute sesizări la direcțiile locale și regionale, la primării, poliție și ministere și absolut nimeni nu a încercat să oprească caracatița corupției din azilele de bătrâni din Ilfov, care au fost transformate în adevărate ,,lagăre” de concentrare. Apar tot mai multe dovezi, după cele 25 de arestări, că numeroși funcționari ai statului, politicieni și polițiști știau de situație și nu au făcut nimic ca să oprească crimele împotriva umanității. Demisiile de miniștrii și cenușa în cap pusă de politicienii cu funcții în guvern nu ajută acum la nimic. Apar documente care atestă că însăși la guvern s-au primit sesizări și nu s-au luat măsuri, iar primarii acelor primării sesizate din Ilfov se făceau că nu văd reclamațiile primite, deși trebuiau să răspundă în 30 de zile sau să anunțe parchetul. ,,Azilele groazei” din Ilfov sunt hârtia de turnesol a uriașei corupții din instituțiile de conducere ale statului român. Aici este vorbă de o ,,cultură” a corupției pe seama celor mai vulnerabili oameni: bătrânii pensionari – seniorii României, Cât de jos a putut ajunge clica politică? E evident că pe seama acestor ”crime împotriva umanității și împotriva moralei”, unii politicieni și demnitari au făcut averi și și-au finanțat luxul și puterea electorală. Demnitatea, libertatea și siguranța cetățenilor sunt grav lezate în România condusă de politicienii corupți. Toată acestă corupție din București și județul Ilfov, dar și din afacerile imobiliare din primăria Capitalei a lui Nicușor Dan, m-a dus la gândul la două cărți publicate de mine la începutul anilor 2000, care-și păstrează actualitatea: ,,Capitala în Ardeal”, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2002” și ,,Transilvania, model României”, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003”. Voi spicui din aceste două cărți apărute acum 20 de ani, iar ideile mele de atunci își păstrează în bună măsură concomitența, în urma recentelor evenimente:

,,lubesc prea mult bucureştenii pentru a le spune că oraşul, Capitala Ţării, nu mai poate reprezenta proiectul de viitor al României. A sosit timpul ca o altă regiune istorică românească să preia ştafeta pentru a conduce România în rândul ţărilor civilizate ale Europei. Cred că Alba-lulia, care este oraşul simbol al unităţii naţionale, poate deveni Capitala României. Atât prin poziţia sa geo-strategică, în centrul României, cât şi prin tradiţia mitologică românească de motor al unirii românilor, Alba-lulia poate fi faţa luminoasă şi luminată a Ţării spre Occident. Alba-lulia este ferită şi de zguduiri seismice, faţă de Bucureşti, care oricând, Doamne fereşte!, poate fi transformat într-un morman de ruine, cu grave consecinţe psihologice în mentalitatea românilor. Poate, dacă noua Capitală a României ar fi Braşovul sau Clujul, moldovenii şi oltenii ar putea acuza pe ardeleni de regionalism sau de un complex de superioritate, dar prin Alba-lulia, ca şi centru conducător, românii îşi redefinesc identitatea din seva tradiţiei seculare a unităţii. În mentalitatea colectivă, mutarea Capitalei la Alba-lulia, ar însemna că românii ar fi mai aproape de Europa, mai aproape de spiritul lor, mai siguri de civilizaţia lor milenară, de factură europeană şi mai departe de ispita slavă, asiatică. (Capitala în Ardeal, 2002).

,,Consider că românul trebuie să vadă optimist viitorul şi să încerce să şi asume răspunderea unor acţiuni care să le schimbe destinul. Nu se poate da vina numai pe acel weltanschauung moral ml㺬tinos de extracţie levantină al Capitalei României. Criza este una sufletească, datorită vicisitudinilor istoriei. E adevărat în Bucureşti s a concentrat întregul spirit uşuratic şi de şmechereală egocenntrică (caragialiană) a românilor în dauna unei atitudini morale corecte cu propensiune spre binele public, care s a păstrat, mai bine, în restul ţării. Trebuie să ne concentrăm pe valorile pozitive din cadrul naţiunii, să le evidenţiem ca, prin muncă, seriozitate şi spirit creativ, să ne aliniem între ţările civilizate ale Uniunii Europene. Bogăţiile naţiunii s-au acumulat disproporţionat în Bucureşti în dauna provinciei. Astfel, s-a creat un dezechilibru economic, cu un centru economic supradimensionat şi o pronvincie marginalizată şi periferizată. La fel s-a întâmplat şi în cultură, unde s a supradimensionat instituţiile culturale centrale şi s au neglijat cele provinciale. Viaţa culturală a fost monopolizată de Bucureşti în dauna provincialilor care au fost privaţi de şansa de a avea acces la cultură şi la afirmare spirituală locală superioară. Tocmai, pentru a armoniza dezvoltarea economică şi culturală a naţiunii, se impune mutarea Capitalei în Ardeal, la Alba Iulia. Mulţi se vor întreba; „De ce Alba Iulia?”. Un răspuns poate veni de la situaţia geografică a oraşului, aproximativ în centrul Ţării şi mai aproape de Occident, de valorile lui civilizatorii, dar şi de anumite tradiţii specifice româneşti conservate în Ardeal. Mutarea Capitalei în Ardeal impune schimbarea centrului de greutate a establishment ului românesc spre spiritul liberal furnizor de democraţie şi prosperitate al vestului european. Această mutare ar da un nou impuls spiritului creativ românesc în construirea unei societăţi democratice sensibilă la respectarea legilor şi apărarea drepturilor cetăţenilor, a interesului public. Transilvania deţine experienţa aplicării modelului cultural occidental în profunzime. Astfel această provincie istorică ar fi avangarda racordării societăţii româneşti la valorile democratice ale Occidentului, bineînţeles cu păstrarea tradiţiilor arhetipale româneşti bine structurate şi reprezentate în imaginarul colectiv ardelean. În acest sens, tradiţia trebuie văzută ca un organism viu care însumează trecutul, prezentul şi prefigurează viitorul. Specificul românului ardelean reprezentat prin seriozitate, chibzuială, respectul cuvântului dat şi a lucrului bine făcut şi gândit de două ori, îşi va pune amprenta pe noua Capitală a României, generând progres şi prosperitate. România va avea un nou centru, o nouă reprezentare şi imagine pe plan internaţional, de ţară cu o capitală mai aproape de Occident, dar şi de valorile sale seculare. Ideea mutării Capitalei României îşi are originea încă din perioada interbelică, când Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu, conştienţi de preeminenţa naţională şi morală a Transilvaniei, – după secole de jertfe ce au cristalizat un spirit naţional autentic deschis provocărilor civilizatorii ale modelului central european de factură germanică – au propus ca aceasta să fie la Braşov, în inima ţării. Chiar scriitorul Camil Petrescu, într un mod prozaic, a susţinut, în romanul „Patul lui Procust”, capitala României să fie undeva în Ţara Făgăraşului, departe de corupţia şi ineficienţa balcanică reprezentate de Bucureşti. Există numeroase exemple de ţări care şi au mutat capitala pentru a da un nou impuls pozitiv naţiunilor. În anii ’60 ai secolului XX, Brazilia a construit din temelii o nouă capitală, iar reformatorul Kemal Atatürk, pentru a rupe Turcia de fundamentalismul islamic, a hotărât pe la 1920 ca noua capitală a ţării să fie în podişul anatolian, la Ankara. Sunt momente de referinţă care au marcat istoria acestor naţiuni, dând un imbold dezvoltării economice şi culturale. Odată cu procesul de integrare în Uniunea Europeană, România are nevoie de o înnoire. Aceasta s-ar putea înfăptui prin mutarea capitalei la Alba Iulia, în Ardeal. Pentru români, Alba Iulia reprezintă un oraş simbol. Aici a fost aşezarea dacică, Apoulon şi municipiul roman Apulum, constituind o continuitate sinergică şi simbolică a originii daco-romane a poporului român (Transilvania, model României, 2003).

Desigur și astăzi, cu unele nuanțe și tușe schimbate, aș susține propunerea mutării Capitalei României în Transilvania, în urma unui referendum, cu care să fie de acord majoritatea românilor. Desigur, în ziua de azi față de anii 2002 sau 2003 aș milita, parcă mai mult pe mutarea Capitalei României în inima Transilvaniei, la Cluj-Napoca. Însă propunerea simbolică a transferării la Alba-Iulia a centrului politic și cultural al țării își păstrează tot mai mult preeminența, ca o primenire social-politică și în special morală, chiar dacă pare o opinie utopică.

Ionuț Țene

Puțină lume cunoaște că, în 1920, la sugestia consăteanului și colegului său, etnograful Ion Chelcea, viitorul filosof și gânditor Petre Țuțea s-a înscris în clasa a V-a a liceului „Gh. Bariț” din Cluj unde, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul și susține examenul de bacalaureat. În toamna lui 1923, tânărul Țuțea se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, unde obține licența și doctoratul în drept cu calificativul Magna cum laude, cu o lucrare privind contenciosul administrativ, în anul 1929. (vezi Radu Sorescu, Petre Țuțea – Viața și opera, Editura Scripta, București, 1999). Menționez că, o interesantă carte completează această informație: „Mixaje în timp”, care este de fapt o incitantă culegere de articole interbelice alcătuită de regretatul poet clujean, Bazil Gruia (decedat 1995), ce ne oferă o frescă biografică a tinereții filosofului și gânditorului Petre Țuțea. Volumul a fost tipărit în 1999, la prestigioasa editură clujeană Casa Cărţii de Ştiinţă. Prima parte a cărţii cuprinde o introducere a poetului clujean Bazil Gruia despre filosoful Petre Ţuţea, precum şi câteva articole inedite publicate de acesta la Cluj, în ziarele, „Patria” şi „Chemarea”, sub patronajul PNȚ. Cartea este fermecătoare şi dezvăluie lucruri puţin cunoscute despre marele filosof naţionalist român, Petre Ţuţea, care şi-a făcut studiile liceale şi universitare la Cluj, devenind un publicist acid în presa clujeană, care şi-a pus condeiul în slujba liderilor Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Filosoful s-a născut în 1902, la Boteni, în Muscel, într-o familie de ţărani săraci. A urmat gimnaziul la Câmpulung Muscel, ca mai apoi să nu mai aibă bani să-şi continue studiile. Consăteanul său Ion Chelcea, viitorul etnolog, l-a luat cu el la Cluj şi l-a ajutat să-şi găsească un post de meditator pentru copiii unui ofiţer român dintr-un regiment cazarmat în oraş. De aici şi legenda că Ţuţea a fost copil de trupă. De fapt, viitorul filosof a locuit în cazarmă cu soldaţii şi a mâncat din oala lor. Între anii 1920 – 1923, Petre Ţuţea a urmat liceul „Gh. Bariţiu” din Cluj. Nu a fost un elev eminent. Foia lui matricolă atestă note relativ modeste. La Limba Română a avut nota 9, la Latină 7, la Franceză 5,5, la Matematică 5, la Anatomie 9, la Igienă 7, Drept 8,5, iar la Geografie 7,5. Ar fi firesc ca municipalitatea să amplaseze pe liceu o placă comemorativă care să amintească trecerea filosofului prin Cluj-Napoca. În 1924, Petre Ţuţea urmează cursurile facultăţii de drept a Universităţii Daciei Superioare, fiind considerat un student eminent. Anii universitari îi termină cu calificativul „distincţie” din partea profesorilor. Este apreciat de profesorii în Drept Roman, celebrii clujeni Ion Cătuneanu şi Traian Pop, viitorul rector. Petre Țuțea s-a lăsat inspirat de efervescența vieții literare clujene, în special de spiritul revistei conservatoare ”Gândirea”, unde publicau Gib Mihăescu, Cezar Petrescu sau Lucian Blaga. Pe străzile burgului transilvan Petre Țuțea și-a intersectat pașii cu Lucian Blaga, entuziasmat de publicarea noului său articol ”Revolta fondului nostru nelatin” din ”Gândirea”, unde revista își avea sediul în Hotel New York, actualul ”Continental”.

La Facultatea de Drept se împrieteneşte cu poetul Bazil Gruia, care îl introduce în cercurile ţărăniste din oraş. Îi cunoaşte personal pe Maniu, Vaida Voevod, Tilea şi se angajează redactor la publicaţiile ţărăniste „Patria” şi „Chemarea Tinerimii Române”. Devine un editorialist acid, care sprijină proaspătul guvern PNŢ ajuns la putere în 10 noiembrie 1928, după înlăturarea liberalilor corupţi de la putere. Din perspectivă istorică par ciudate, interesante şi paradoxale obsesiile sale naţional-ţărăniste şi idolatrizarea lui Vaida, Maniu, Mihalache sau Tilea din 1928/1929, ştiind că peste câţiva ani filosoful devine un journalist de extremă stângă și apoi un ideolog al Mişcării Legionare, un intelectual înregimentat în spatele lui C.Z. Codreanu, discipolul lui Nae Ionescu. Poate exacerbarea modelului rural românesc şi al ţăranului român a făcut translaţia la Ţuţea, de la naţional-ţărănism la dreapta, trecând și printr-o experiență scurtă a extremei stângi. Petre Ţuţea lucrează în biroul redacţiei „Patria” până în 1932. Sediul oficiosului PNŢ era pe str. Regina Maria, actualul B-dul Eroilor nr. 36. În 1929, pe 5 aprilie, Petre Ţuţea îşi obţine la Universitatea din Cluj titlul de Doctor în Drept, obţinând calificativul „Magna Cum Laudae”. Cu prietenul său, poetul Bazil Gruia, petrecea ore întregi în Piaţa Unirii şi în cafeneaua New York (actualul Continental) discutând filosofie şi politică. Deşi era un tânăr sclipitor, Bazil Gruia încă nu intuia in nuce pe marele filosof de mai târziu care a pus bazele filosofiei „românului absolut”. Petre Ţuţea a iubit enorm de mult Ardealul şi din articolele sale răzbate dragostea pentru ardeleni şi rolul acestora în primenirea morală şi politică a naţiunii române. În anii 30, România se conducea de la Cluj, unde era sediul central al partidului de guvernământ al lui Iuliu Maniu, iar ziarul oficios al guvernului era publicaţia clujeană „Patria”, care dădea tonul politicii diriguitoare a naţiunii. Ţuţea aştepta de la PNŢ-ul din anii 30 resurecţia morală şi politică a naţiunii, dar criza economică a blocat iniţiativele clujene ale lui Iuliu Maniu. Plecând la Bucureşti, Ţuţea s-a înregimentat în cadrul unei mişcări politice naţionaliste de dreapta care să-i satisfacă viziunile de renaştere naţională. Citind după 90 de ani, aceste articole ale lui Petre Ţuţea, mă surprinde actualitatea lor.

ADVERTISING

Şi atunci, ca şi acum, criza morală, politică şi mai ales din sănătate şi educaţie făcea ravagii în societatea românească. Editorialele sunt scrise direct, tăios şi cu aplomb şi, bineînţeles, cu multă dragoste faţă de Cluj, Ardeal şi Ţară, de parcă aş citi azi din ele. Apropo, de lipsa de apetenţă a românului de a-şi apăra drepturile. Şi atunci, ca şi acum, românii nu prea erau solidari în acţiunile populare de apărare a intereselor proprii. Lipsa civismului e o boală românească, care atunci ne-a aruncat în comunism, iar acum în populism: „Problema manifestaţiilor de stradă este mai puţin gravă…Românul nu-i revoluţionar. Pleacă la revoluţie şi se opreşte la nuntă”, spunea într-un articol clujean, Petre Ţuţea. La vremea respectivă Petre Țuțea devenise un activist de stânga, cu idei generoase și naive despre un comunism idealist. Formația sa de stânga s-a plămădit, paradoxal, în conservatorul oraș Cluj din vremea studiilor. După plecarea la București, în 1932, editează cu intelectualul socialist Petre Pandrea revista ”Stânga”. Petre Pandrea spunea despre ea că a avut succes un succes efemer. Revista s-ar fi tipărit în 80.000 de exemplare. Apoi Petre Ţuţea s-a întâlnit cu profesorul și filosoful Nae Ionescu devenind astfel un filosof și gânditor de dreapta. Butada sa a devenit celebră și peren actuală: „cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stânga, acela este imbecil!”. Alt paradox al lui Țuțea a fost acela că a murit ca membru PNL, adeziunea aducându-i-se acasă de Dan Amadeo Lăzărescu. Țuțea a fost un geniu al oralității filosofice. Personaj socratic și peripatetic, Petre Țuțea rămâne în istorie culturală a neamului nostru ca o conștiință vie, formată temeinic la școala clujeană, când se plămădea universitatea românească în spiritul și entuziasmul fondator al anului 1919, care l-a marcat pe filosof întreaga viață. Citatele sale sunt încrustate în memoria colectivă ca adevărate îndemnuri paideice: ”Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este ca suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.” Înstrăinatul filosof Emil Cioran în corespondența sa postbelică cu Bucur Țincu scria despre Țuțea: ”îi păstrez lui Petrică aceeași admirație. Ce om extraordinar! Cu verva fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputație mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre”. Revenirea la ideile filosofice și de gândire ale lui Petre Țuțea în mersul culturii române sunt de o actualitate paradigamtică. Recuperarea biografiei lui Petre Țuțea este un act al excelenței culturale, care ne obligă la recunoașterea elitelor românești. Dacă l-am parafraza pe Noica, vorbind despre Eminescu, putem să-l adugăm și pe Petre Țuțea în rândurile „oamenilor deplini ai culturii române”, dar și să-l cităm însuși pe gânditorul socratic, înscriindu-l astfel în panteonul ”românilor absoluți”.

Ionuț Țene

Volumul recent de versuri al poetului clujean Marius Țion este o sărbătoare inconfundabilă a lirismului, o fiesta de metafore. Poetul propune o perspectivă proprie inextricabilă pentru profani. ,,Prin lanurile înserării” este titlul plachetei de versuri apărute la prestigioasa editură Casa Cărții de Știință (2023), cu o postfață exhaustivă și de o finețe livresc asumată, scrisă de redutabilul criticul literar Constantina Raveca Buleu, care-l așază pe poet într-o ,,configurație vălurită, potențial infinită, formulată matricial sub semnul lui Lucian Blaga”. Criticul literar îl încadrează, astfel, pe poetul Marius Țion într-o descendență lirică nobilă, de factură neo-modernă. Autorul construiește cu talent și hărnicie calofil-livrescă un univers liric pictorial în care își expune cu o melancolică reflexivitate ,,sufletul pe tavă” pentru un cititor – receptacol sensibil la spectacolul culorilor bătăilor inimii emoției. Titlul volumului de versuri – care cuprinde 32 de poezii prelucrate cu imaginație bogată ca a unui sculptor de jad – ,,Prin lanurile înserării” aduce aminte de titlul romanului lui J.D. Sallinger ,,De veghe în lanul de secară”, cu care are corespondențe paideice despre o evolutivă panoramă sufletească aruncată asupra preajmei ca stare de veghe. Poetul își construiește, cu sensibilitate ubicuă, o privire asupra lumii de o nostalgie reflexivă. Starea de veghe este transliterată într-o definire a eului în contact cu ,,câmpiile elizeului”. Într-un spațiu blagian definit de ,,orizont și stil”, poetul construiește vizionar tema lirică a unei ,,văi a fânațelor” simbolice, o geografie poetică, care deși este fixată într-un spațiu real post-citadin, reprezintă de fapt o dimensiune ,,illo tempore”, o definiție cosmică asupra lumii.

Din această ,,stare de veghe” diluviană a poetului izvorăște susurul descriptiv al poeziei, care nu este nu numai ”vindecătoare” cum ne spune Constantina Raveca Buleu în postfață, ci mai degrabă mântuitoare. ,,Crepusculul” surprins în metafore puternice ca o ,,vișină rostogolindu-se/peste gulerul fânațelor” peste perspectiva trans-fizică, reprezintă de fapt starea de dinaintea ,,înserării” finale, adică a sinergiei cu universului cosmic transcendental. ,,Fânațele” este un laitmotiv repetitiv, contabilicește folosit de poet de peste 10 ori, dar acestea nu reprezintă o expressis verbis, ci o transpunere a ,,fânațelor” stelare din ,,câmpiile elizeului” de dincolo de Styx, în spațiul tainic al luminii transcendente. Amurgul este anunțul celei de-a doua veniri. Poezia lui Marius Țion reprezintă o reconfigurare a arhetipului mitic din ,,spațiul mioritic”, o împroprietărire a lumii de dincolo. ,,Înserarea” anunță apropierea celei de-a doua veniri, fulminantă, dar și așteptată cu seninătate religioasă ancestrală în fața marii treceri. ,,Amurgul” poetului este focul purificator al poeziei. Această ,,stare de veghe” inefabilă aduce aminte, ca o promisiune a împlinirii ulterioare, de celebra melodie ,,The day before you came” a formației lui ABBA din 1983. Tensiunea așteptării acelui El este creativă și formativă. Metaforele se nasc din această așteptare tensionata a întâlnirii cu absolutul. Poezia lui Marius Țion este o soteriologie a inconștiutului. Poezia propusă de autor este ca un măr copt tocmai bun de cules din livada poeziei de către cititor, ca să se bucure de aromele tari ale metaforei. Poezia este o soteriologie. Țion este un poet integrat pe scara de sus a generației sale, ce se înalță spre cerul poeziei.

Poetul face parte stilistic și encomiastic din cadrul generației post-decembriste milenariste fără să epateze voit în aventuri gramaticale avangardiste și de versuri frânte și tranzitive. Marius Țion ,,filigranează” emoția în metafore puternice și versuri scurte despre un univers liric frugifer. Construcția volumului este un puzzle de poeme scurte și haiku-uri legate de un fir roșu și de un fior al singularității, sinergic. Poetul duce mai departe moștenirea monadelor lui Marcel Mureșanu, dar desăvârșește constructiv și „poemele translucide” ale confratelui Dumitru Cerna. E un poet care abordează starea de veghe în „solitudini” lirice încărcate de originar. Poetul atacă baudelarian menirea poetului din ,,Albatros”. Poetul șchopătând pe puntea corabiei în râsetele matrozilor este drama poetului inadaptat la răutățile unei lumi descărnate de spiritualitate: ,,matrozi ai cuvintelor/poeții dansează tangouri/cu moartea/printre catargele/nopții” (Poeții). La Marius Țion motivul lunii nu este eminescian, ci o presemțire a întâlnirii cu trecerea: ,,Ghirlande/rozalii/pe crestele/catifelate/ale fânațelor/luna/seceră albă/dansând/prin lanurile/înserării” (Prin lanurile înserării). Autorul recompune o geografie lirică ,,prin lanurile înserării”, ce reprezintă o restaurare a comuniunii heideggeriene dintre suflet și Ființă în starea de deschidere a Dasein-ului.

Picturile lui Florin Olari însoțesc cu discreție paginile volumului în ilustrate-oglindă, ce completează visarea metaforei în reverii din ,,faguri de miere milenară”, ce amintesc de arhetipurile încreștinate ale lui Ioan Alexandru. Acest puzzle de poeme scurte și frumos șlefuite surprind plăcut imaginația cititorului: ”prin vene/îmi curg/tăceri stelare/făgașele inimii/tot mai adânci” (Tăceri stelare). Volumul este și o ,,forma mentis” a propriei tristeți, izvor de efluvii intime. Poetul e martor deasupra „lanurilor înserării” cosmice ale lumii. Experiențele cognitive ale sinelui în contact cu sinea este motorul interior al izvorului limpezit de emoții al poeziei. Înserările poetului sunt combustia interioară și în semnul crepuscularului, o căutare-eliberare de febrillitate în asfințit, ca o întâlnire de gradul zero cu eschatonul. Poeziile se citesc așa cum se ascultă ”Nocturnele” lui Chopin, în solitudinea înserării sfâșiate de focurile asfințitului. Poeziile se dezvăluiesc ca un jurnal liric, cu irizări reflexive, într-o maturitate, ca similaritate a înțelepciunii, ce oferă reverii nostalgice. Deși volumul de versuri este un manifest liric covârșitor, totuși, pentru ca din ,,vale să se poată vedea muntele”, poetul a introdus două poezii cu substrat epic, o poveste de un lirism subtil-romantic ce amintește de idealismul magic al lui Novalis: ,,Aveam vreo douăzeci de ani/și eram atât de tânăr/încât credeam că lumea/e o trambulină imensă/care mă saltă spre fericire…” (La fel de tânăr).

Poet Marius Țion, deși este un personaj jovial, prietenos și comunicativ, versurile sale sunt de o solară solitudine și de o recurență a retragerii în sine. Poezia sa e un fruct copt al maturității care se desprinde de poet ca o pasăre de noapte deasupra ,,fânațelor cerului” ca să ducă cititorul în lumea zborului. Versurile sunt caligrafii îndrăznețe ale vârstei înțelepciunii și cunoștinței adevărului poetic, un enunț al generației poetice 2000 (milenariste). Poetul a înțeles taina poeziei, care nu este evolutivă și încorsetată în tipare sau ,,plutoane generaționale” și, bineînțeles, nici un jurnal epic, ci, mai degrabă, un reper ,,contra-mundum” liric comprehensiv-sinergic al imanentului și transcendentului. Cu volumul de versuri ,,Prin lanurile înserării”, poetul Marius Țion a urcat cele mai de sus trepte ale cunoașterii poetice, propunând o altfel de cosmogonie lirică. Abia acum debutează provocarea reîntoarcerii apelor fluviului forței lirice spre izvor.

Ionuț Țene