De-alungul existenței poporului nostru în spațiu Carpato-Danubiano-Pontic, acesta a avut ca mijloc de inspirație propia-i existență care și-a exprimat-o în cântece și versuri populare. Datorită condițiilor de trai, a mijloacelor de producție primitive și a fenomenelor naturale pe care nu știau să le explice, omul, datorită acestora, le-a exteriorizat prin sunete, cântece și viersuri, contribuind astfel la nașterea folclorului național, dar mai ales pentru alinarea sufletului său care trecea prin diferite stări psihice, ca rezonanță a mediului înconjurător. Aceste stări, în care predomina suferința, a format unul din aspectele fundamentale ale conținutului exprimat în plăsmuirile neamului românesc. Foarte interesantă este remarca lui Dinicu Golescu: ..O, să cutremură mintea  omului când își va aduce aminte că făptura lui Dumnezeu, omenirea, frații noștri, au fost câte zece așternuți  cu ochii în soare, și o bârnă mare și grea pusă pe pântecele lor, ca, mușcându-i muștele și țânțarii, nici să poată a se feri (… ) Alți creștini , tot pentru dare de bani, au fost spânzurați cu capul în jos, și alții iarăși în coșare de vite, unde le-au dat fum, și alte multe asemenea pedepse.!“ Pe lângă vicistitudinele naturii și a traiului sărăcăcios, și aceste pedepse au contribuit la apariția poeziei populare, ca un of al durerilor, dar și a unor bucurii zilnice. Dionisie Eclesiarhul 2 în textile sale amintește de aceste situații de la sfârșitul secolului XVIII-lea.

            Mai ales situația socială este reflectată în poezia populară, aceasta a dus la revolte și revoluții care s-au reflectat în poezia populară. Această poezie nu este anistorică. Ea este profund condiționată din punct de vedere social  și istoric și, exprimând jalea și nemulțumirea celor ce trăiau în condiții mizere și datorită asupririi sociale. Tipică este în privința aceasta ,,Balada iobagului “, în care se rezumă soarta jalnică a omului fără pământ: ,,Of, fârtate, rău mă doare,

                                                            Mă doare   la inimioară

                                                            Și mă taie peste șale,

1-Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824,1825, 1826.ESPLA, Biblioteca pentru toți, 1952.p.84-85.

2-Dionisie Eclesiarhul, Cronograful Țerei Românești, Râmnicul Vâlcea, 1934, p.93.

                                                            N-am nici casă, n-am nici pâine,

                                                            huiduit sunt ca un câine!“

            Poetul popular a refelctat cu asprime toate categoriile de suferinți ale poporului nostru. Aceste suferințe proveneau și din exploatarea iobagului, a omului sărac, de către oamenii bogați. Această stare o caracterizează plastic și sugestiv Nicolae Filimon în prefața la Ciocoii vechi și noi: ,,Ciocoiul e totdeauna în orice țară  un om venal “.

            În ciuda vicistitudinilor prin care treceau oamenii, aceștia așteptau un ajutor din partea lui Dumnezeu. Această așteptare se concretiza în rugăciuni și cântece către Dumnezeu și Fiul Acestuia. Se știe acum că orice fenomen folcloric primordial este un fenomen religios care ne transmite o modalitate concretă și reală de a experimenta tradiția spirituală a umanității. Ca să cunoaștem mai bine natura și sensul creștin al realităților folclorice ale României, de a oferi inteligibil omului contemporan semnificația lor spirituală, demersul nostru teologic trebiue sa înceapă cu restituirea încrederii în floclorul roman care a fost aproape înabușit de folcloristica secolelor XIX si XX. Alfel spus, trebuie înlăturate sau ignorate mai intâi barierele folcloristice găsind contactul direct cu lumea spirituală a folclorului român.

            Efectiv exista multe interpretari si conceptii folclorice mai mult sau mai putin derutante si contradictorii. Pentru moment amintim un caz recent. Henry H. Stahl, un reprezentant al sociologiei romane actuale, in lucrarea sa: ,,Eseuri critice despre cultura populara romaneasca” a respins temerar analizele filosofice ale lui Lucian Blaga (asupra spatiului „mioritic”) si analizele teologice ale lui Mircea Eliade (asupra Crestinismului „Cosmic”), privitoare la cultura romana de natura folclorica. Este un caz tipic al folcloristicii romane moderne, de a monopoliza, unilateral, folclorul roman.

            Fara a agrea concluziile sociologului H. H. Stahl, putem mentiona ca printre competitorii folclorului roman trebuie enumerati de asemenea filologi, istorici, folcloristi, etnologi, etnografi, muzicologi etc. Natural, fiecare este interesat in cel mai inalt grad sa afirme propriile sale orientari ideologice, teoriile sale, metodele sale si bineinteles propriile sale analize. Aceasta multitudine de opinii si de atitudini mai mult sau mai putin stiintifice denota cel mult, ca daca exista un lucru dificil de inteles si definit, acesta este folclorul roman in totalitatea sa. In esenta, geneza folclorului crestin roman este istoriceste identificat cu geneza Crestinismului popular si cu aceea a natiunii romane. Se pare, in mod paradoxal ca exista o tripla geneza: a folclorului roman, a Crestinismului popular si a natiunii romane. Intr-adevar este vorba de o singura geneza comunitara, aceea a natiunii romane, avand acelasi strat etnic daco-roman, folcloric si crestin. In acest caz noi vom remarca cititorilor nostri ca elementele folclorice ale Crestinismului roman ne indica, in mod suficient, o afinitate de structura si mai ales o participare vie a aceleasi esente etnice si spirituale. Dar aceasta nu este totul. A spune ca totalitatea organica a folclorului roman este o realitate distincta cu privire la natiunea romana si a Crestinismului popular, aceasta nu este adevarul exact. Totusi, a accepta ideea unui amestec sau al unui „melting pot” american, al acestor realitati etnice, folclorice si crestine, aceasta ar fi – deasemenea – o aproximatie. Fara indoiala nu este vorba numai de o simpla relatie, ci de o adevarata consubstantialitate folclorica, etnica si crestina foarte veche, relevand (se releva) pana in zilele noastre identitatea spirituala, ontologica a unei substante unice, natiunea romana, care s-a nascut crestina, dupa imaginea si asemanarea cu Dumnezeu. Certificata nu numai prin evidenta apostolica, si patristica, dar, de asemenea, prin evidenta misionara si folclorica, etnogeneza crestina, a Romanilor va demonstra in acelasi timp nasterea crestina a folclorului national.

Se stie ca preistoria spirituala a Crestinismului romanesc se afla in istoria religioasa a Daco-Romanilor si ca, intr-o mare masura, caile etnice ale trecerii la Crestinism pentru stramosii nostri, sunt caile folclorice, adica populare. Este de la sine inteles ca de fiecare data cand vorbim de Crestinismul popular si de folclorul romanesc, gandim ca, Crestinismul romanesc are un substrat folcloric a carui structura a fost evident increstinata in timpul unui indelungat proces de etnogeneza crestina a natiunii romane, care a putut incepe din a doua jumatate a primului secol crestin. Crestinismul popular romanesc, adica folcloric, reprezinta astazi nu numai arhivele sacre ale romanizarii si increstinarii simultane a stramosilor nostri, dar de asemenea si memoria vie a traditiei crestine populare a Bisericii Ortodoxe Romane. De aceea geneza crestina a folclorului romanesc este tot asa de interesanta ca si etnogeneza Romanilor.             Creștinismul are o bogată tradiție de exprimare poetică, care datează încă din exemplu, reprezintă o colecție de poeme religioase care sunt încă citite și admirate pe scară largă și astăzi. În Noul Testament, se spune că Isus însuși ar fi vorbit în limbaj poetic în mai multe ocazii. Și de-a lungul istoriei, creștinii au continuat să apeleze la poezie ca modalitate de a-și exprima credința. Exemple:

Folclorul religios românesc a avut în mod egal de la început aceeaşi origine kerigmatică a Sfintei Tradiţii apostolice şi patristice, contribuind efectiv, prin căile sale proprii, la răspândirea populară a predicii Apostolilor şi a ucenicilor lor, vehiculând cu o pietate naţională, câteodată localizând, istoria sfântă a vieţii miraculoase şi dramatice a Domnului nostru Iisus Hristos şi a Mamei Sale, şi de asemenea viaţa sfinţilor, martirilor şi a Românilor, în general. Este o relaţie ( legătură ) directă care identifică folclorul religios românesc cu Creştinismul popular, ca parte constitutivă a tradiţiei locale a Bisericii Ortodoxe Române,

într-un ansamblu comunitar caracterizat de o circulaţie imensă a credinţelor mitice privind viaţa, moartea, crearea omului şi a universului vizibil şi invizibil, obiceiuri şi practici religioase; rituri şi simboluri cosmice: legende creştine şi experienţe spirituale trăite. Toate aceste forme vii de manifestări folclorice creştine şi tradiţionale sunt puternic legate de sărbătorile calendarului creştin şi agrar, de cultul sfinţilor, al martirilor şi al strămoşilor, de viaţa liturgică şi sacramentală şi, mai ales, al dogmelor hristologice, soteriologice şi eshatologice. Actualizând evenimentele biblice în viaţa lui cotidiană, creştinismul folcloric a imprimat Românilor, prin tradiţia creştină primordială, un comportament etnic religios foarte distinctiv în contextul spiritual al <<legii ancestrale a strămoşilor>>, care se numeşte <<română>>, adică creştină. Etnogeneza creştină daco-romană a creat de aproape două mii de ani un mod de existenţă românesc care a fost dotat cu experienţă religioasă şi istorică, cu un sens extraordinar de echilibru şi orientare în credinţa ortodoxă naţională la nivelul Creştinismului folcloric sau <<cosmic>>, păstrând o demarcaţie precisă şi mereu flexibilă, între falsele şi adevăratele tradiţii umane şi divine sau între sacralizare şi desacralizare temporală a lumii. În folclorul religios românesc, ierarhia tradiţiilor este observată voluntar, în acord cu stricta lor obligaţie rituală. Cuvântul românesc << datină >> (care vine de la cuvântul latin <<datum>>) însemnează (semnifică) un act sau un ritual iniţial; o ceremonie originală, ceea ce a fost de la început dat de către strămoşi pentru toţi Românii şi pentru totdeauna. În sfârşit << datinile strămoşeşti>>, tradiţiile ancestrale ale Românilor, sunt mărturii folclorice ale etnogenezei creştine daco-romane şi în consecinţă ale Sfintei Tradiţii Apostolice şi Patristice. Semnificaţia teologică şi istorică este inestimabilă, pentru că naşterea creştină şi formarea naţiunii române coincide şi se interpenetrează simbiotic cu naşterea şi dezvoltarea Sfintei Tradiţii Apostolice şi Patristice. Relaţia folclor român-spiritualitate românească nu este o dualitate culturală autonomă, ci o identitate creatoare a spiritului românesc. Pentru a înţelege mai bine natura şi sensul acestei realităţi spirituale, trebuie abordată ceea ce numim teologie istorică a culturii şi civilizaţiei româneşti. Acolo se găsesc adevăratele sinteze folclorice, la nivel popular sau savant, al spiritualităţii ortodoxe române. Nu este vorba de o simplă <<mentalitate>> retrogradă, ci de o spiritualitate ortodoxă reală, a cărei natură românească, transfigurată de harul divin, a fost descoperită prin folclorul naţional într-o perspectivă teandrică. Folclorul român se explică foarte bine prin el însuşi şi toate raţiunile de a fi, toate motivaţiile populare sunt creştine sau de orientare creştină. Folclorul românesc a devenit o forţă vitală şi permanentă a spiritualităţii ortodoxe populare a literaturii şi a culturii naţionale. Rolul folclorului pentru cultura şi spiritualitatea românească este creator şi decisiv. Ca principiu de identitate naţională a Creştinismului Bisericii Ortodoxe Române, folclorul românesc este o realitate ontologică a etnogenezei creştine a naţiunii române. Folclorul naţional şi Creştinismul popular, prin revalorificarea lor modernă, teologică, literară şi artistică, a creat o spiritualitate ortodoxă românească unică în lumea creştină, având propria sa identitate românească.

Bazele naţionale ale unei veritabile culturi ortodoxe româneşti trebuie să fie fundamentate pe raporturile structurale şi pe legăturile ontologice care există între teologia populară a Creştinismului românesc şi teologia oficială a Bisericii Ortodoxe Române. Folclorul românesc trebuie să fie considerat de teologia oficială fără nici o prejudecată sau idee preconcepută, pentru ca el să poată revela mai bine motivaţiile sale spirituale şi propria sa sacralitate creştină originală. Situând dintr-odată folclorul românesc în semnificaţia sa etnică daco-romană şi în distincţia sa creştină ortodoxă, conferită de tradiţia apostolică şi patristică, teologia românească ar putea în mod cert să regenereze din interior, prin comuniunea sa directă cu gândirea teologică populară a Creştinismului folcloric românesc, pentru gloria ecumenică a Bisericii Ortodoxe Române de pretutindeni.

            Revenim la poezia populară laică în care se blesteamă omul hain și exploatator. În varietatea cântecelor populare toate acestea fărdelegi făcute de exploatatori prind glas , exprimând jale și revoltă nelimitată: ,,Trage Radule,-n cimpoi

            Doina noastră din nevoi,

             Și mi-o trage legănat,

            Știi, cu plans amestecat,

            Să răsune din Balcani

            Jalea ei până-n Banat.“(Filip Drugescu, Câtecile haiducești, la Noua Revistă Română,I, 1900, supliment I, 13 iunie 1900, p.180.).

            Toate nelegiuirile pe care le găsim în poezia și cântecul popular se comiteau de multă vreme, dare le s-au intensificat mai ales sub domnia turcilor. Multe cântece au fost inspirate de sfârșitul tragic ale fetelor frumoase, menite să populeze haremurile turcești: ,,Decât roaba turcilor

            și sluga cadânelor,

            d-o masă morunilor,

            cină bună peștilor

            și mâncare racilor.“

            Fetele mai bine se aruncau în râuri să se înece decât să devină roabe turcilor.

            Creatorul popular recurge la alegorie, se transpune în sânul ei sub formă de pasăre, dar și aici este necontenit gonit, ducând viață fără căpătâi: “ Câte păsări sunt pe lume,

            Toate cină și s-alină,

            Numai eu n-am ce cina

            și n-am unde m-alinta,

            Că mi-e cuibul lângă drum

            și sub tufă de alun.“( Poezie populară culeasă de Mihai Eminescu).

            În încheiere, concluzionez: remarc că în varietatea cântecelor noastre populare  se cuprind o mulțime de germeni fecunzi, care ascund acele aspirații din care în general s-au dezvoltat marile concepții constructive ale omenirii.Creatorul popular  ne-a dat creații care dovedesc că din stadiul necesității unor vremuri tulburi și întunecoase acesta s-a ridicat în stadiul necesității luminate al unei chemări active și cretoare, stadiu în care înfruntă vitregiile sorții și, mânat spre jertfe nemăsurate, procedează la schimbarea civilizatoare a lumii, și ca izvor de inspirație pentru poezia cultă.

                                                                                                Al.Florin Țene

În lumea cititorilor puțini sunt cei care pot sesiza în cadrul unei lucrări literare, fie poezie, proză sau eseu, diferența dintre talentul autorului sau știința acestuia de a scrie frumos, inteligent, învățată la școală și universitate, dar fără talentul înnăscut.

            De regulă, cititorii îi consideră pe scriitorii cu știința scriiturii doar nişte autori de literatură fără fiorul liric și acuratețea textului, dar  îi tratează ca atare, ocolind posibilitatea de a-i plasa în constelaţii literare mai avantajoase, estetic vorbind. La rândul lor, scriitorii cu știința scriiturii învățată în universități, fiind chiar universitari, nu insistă în această direcţie, preferând de obicei să etaleze argumente de felul celor prezentate mai sus, dominate de asumarea cunoscutului paradox al autonomiei. Ei susţin ideea că ceea ce publică face parte din literatură şi în acelaşi timp este independent faţă de aceasta, dar tratează întrucâtva superficial aspectele strict literare, acordându-le maximă atenţie, în schimb, celor  tematologice. Drept urmare, latura literară a a operelor nu este aprofundată. Se întâmplă aşa şi fiindcă lecturile cititorilor sunt în general restrânse la o arie de texte anume, preferinţa pentru analizarea din interior a domeniului preferat fiind evidentă. De altfel, este în mod obiectiv dificil să fii în acelaşi timp un bun cunoscător al scrisului în universitate şi să ai o întinsă cultură literară, dar fără talentul dat de Dumnezeu și din naștere. Socotiţi de către cititorii avizați o categorie modestă sub raportul talentului (nu şi a celei intelectuale), scriitorii cu talentul înăscut fac în mod vădit parte din tabăra antielitiştilor, a celor convişi că literatura poate fi nu numai rodul unei „naşteri”, dar şi cel al unei ingeniozităţi suficient de ascuţite. Ei consideră, apoi, că literatura este o chestiune fără legătură cu credinţa cvasireligioasă în frumos. Se observă numaidecât că acest mod de a vedea lucrurile este împărtăşit de cititori cu numeroşi alţi oameni de azi.  Un argument în plus pentru convingerea că mentalitatea lor este suficient de interesantă spre a face subiectul unei cărţi.  Iată câteva dintre cele mai importante elemente ale esteticii manieriste, scrise de universitarii scriitori, aşa cum au fost sistematizate de Gustav René Hocke. Punctul de plecare este conceptul, nu natura. Sunt căutate legităţi ale artificialului. Este ţintită armonia contrariilor, orice devenind compatibil cu orice. Activitatea artistică este intelectualizată. Se renunţă la principiul verosimilităţii. Manierismul este o ars combinatoria, dar şi o artă a derivărilor. În general, sentimentalismul este refuzat, mizându-se pe efecte detectabile cerebral. În mod evident, aceste caracteristici apar şi în poezia scrisă de profesori și universitari fără talentul înăscut, unde sunt imaginate lumi coerente, dar neverosimile, relaţii de neconceput în literatura realist… În operele acestora, se mizează pe tensiuni conceptuale. Procedeul combinărilor este favorizat de logica ezistențialistă. Arta derivărilor se exprimă adesea prin extrapolare, procedeu predilect al universitarilor și al profesorilor.. Personajele din operele lor acuză un schematism specific, fiind structural  inapte pentru relaţii amoroase interesante ca literatură. Poezia lor este rece, fără sentimente, cu metafore absconse, ne înțelese.

            Reluând discuţia, urmărim de această dată mai puţin specificul estetic al operelor scrise de universitari şi mai mult felul de-a vedea lucrurile al acestora, în ceea ce priveşte scrierea şi lectura textelor lor preferate. De această dată, ne interesează în special autorul manierist şi, prin extensie, omul manierist, în calitatea lui de strămoş literar al scriierilor din care lipsește talentul înăscut. Riscurile unei asemenea apropieri sunt evidente, cel puţin din punctul de vedere al literaţilor. Dacă este admisibil să discutăm cu oarecare reverenţă despre Dimitrie Cantemir, vede actul de-a face literatură într-un fel oarecum înrudit cu acela al universitarilor de astăzi, mai mult chiar, încarnează un tip uman ilustrat în zilele noastre inclusiv de către universitari. Cititorii avizați ar putea, eventual, să admită că operele universitarilor reprezintă nişte forme culturale degradate, caricaturale, lipsite de vreun interes major.  

            Observăm că universitarul, în calitate de autor şi de cititor specializat, ar putea fi eventual declarat înrudit cu ultima dintre aceste categorii sociale, cu menţiunea că asemănările se limitează la sfera atitudinii faţă de cultura dominantă. Spre deosebire de boemul tradiţional, universitarul român este, după cum am mai arătat, o persoană aranjată din punct de vedere material, de regulă în urma unor profesii legate de catedră. ,Manieristul’ va convinge prin arta sa când este vorba despre o personalitate saturniană, tragică… ajunsă la eşec. Universitarul va eşua în arta sa, atunci când tensiunea lui faţă cu eşecul nu e decât artificială. Va eşua, de asemenea, când nu se va mulţumi doar să copieze ,manierisme’, ci va tinde să imite forma exterioară a imaginii esenţiale demonice, proprie unor manierişti cu adevărat creatori.

            Niciodată o operă literară scrisă de un talent înnăscut și educat nu va fi depășită de o opera scrisă de un autor cu știința scriiturii. Însă există riscul ca autorul cu ,,știința scriiturii” să se impună prin relațiile sale profesionale și sociale.Vezi Doamne! ,,Sunt profesor universitar!“

                                                                                                Al.Florin Țene

Despre scriitorul poetul, criticul literar, istoricul, filozoful  și jurnalistul  AL FLORIN ŢENE s-a scris mult și se va mai scrie,  fiind un TITAN al  literaturii  române, unul dintre cei mai însemnați scriitori români cu care am avut șansa și norocul să fim contemporani. Lăsând la o parte modestia care îl caracterizează, de fapt domnia sa îi depășește prin realizări, consecvența și consistența scriiturii pe toți ceilalți.

În cei peste 65 de ani de activitate literară domnia sa a publicat nu mai puțin de 100 de cărți care îi poartă semnătura. Între acestea  amintim 25 de cărți de poezii, 19 romane, 28 de cărți de critică literară,5 volume de proză scurtă, 4 cărți cu piese de teatru,3 volume de interviuri și alte volume de însemnări, exegeze, articole, eseuri și fragmente biografice.

Un scriitor de mare calibru, extrem de prolific care iată pe parcursul întregii sale cariere  și-a confirmat pe deplin  calitățile literare și umane indubitabile precum și talentul cu care a fost hărăzit de Dumnezeu. Asemeni unui falnic stejar care  nu se lasă doborât nici în cele mai crunte tornade, maestrul AL FLORIN TENE nu s-a lăsat îngenunchiat nici de regimul comunist, nici de securitatea care îl urmărea și îi urmărea familia  și nici de cei care mai apoi l-au dat afară din Uniunea Scriitorilor, alegând să o ia de la zero, înființând  o nouă formațiune literară LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI al cărui președinte este din anul 2006.

Titanul Literaturii  române a știut să își folosească atuurile fiind dotat cu o inteligență nativă  și având o inimă plină de bunătate, de fapt posedând cea mai grozavă combinație, așa cum spunea Nelson Mandela:   ‘’Un cap bun și o inimă bună sunt întotdeauna o formidabilă combinație’’. – (Nelson Mandela) Astfel  a democratizat mișcarea scriitoricească românească dând șansa unor scriitori cu mult talent  să se exprime liber, susținându-i și încurajându-i inclusiv prin cele 15 reviste pe care le-a fondat.

Fie că scrie poezie, proză sau critică literară, în scriitura domniei sale  găsim  o caracteristică specifică ce-i înmiresmează operele, un parfum puternic impregnat ce lasă o apostilă unică și originală în toate genurile literare pe care le abordează: acel simț al dreptății și al adevărului istoric născut din însăși personalitatea sa.

O altă caracteristică foarte importantă  întâlnită în  scrierile titanului  AL FLORIN TENE este  dragostea imensă pentru  neam și țară, pentru strămoși, istorie, limba română și glie, într-un cuvânt pentru tot ce este românesc. Nu întâmplător domnia sa este unul dintre cei trei părinți  ai ZILEI LIMBII  ROMANE care se serbează la data de 31 august a fiecărui an, fiind  la ora actuală unicul rămas în viață dintre cei trei. Și aici la Montreal,  revista noastră ’’Poezii pentru sufletul meu’’ a ales ca dată aniversară a Galei Artelor pe care o organizează în fiecare an, Ziua limbii române, părintele său, maestrul  Al Florin Țene fiind un colaborator de vază al revistei.

În cartea POEZIA, O CEREMONIE A TEXTULUI, apărută la  editura Napoca Star din România  în anul 2024, ne vom întâlni cu o altă calitate de netăgăduit a  scriitorului și  omului de cultură Al Florin Țene, aceea de eseist.

Jose Marti spunea că: ’’Un pic de poezie ajunge să înmiresmeze un întreg secol. (Jose Marti) iar dacă stăm să analizăm câtă mireasmă a dat  Mihai Eminescu prin poeziile sale îi vom da dreptate.

În eseul său AL FLORIN TENE ne explică fenomenul ce afectează în ultimii  douăzeci de ani literatura lumii : pe măsură ce poezia își continuă parcursul normal, de formă experimentală, destabilizatoare și antisistem, proza neagă orice am crezut că ar fi câștigat în secolul al XX-lea. Proza, în special romanul, pare a fi reținut din  întreaga sa experiență doar funcția povestirii, o anume sondare psihologică şi câteva variabile formale. Piața universală de carte e inundată de produse care afirmă cu mândrie prin propria structură că „nu vor altceva decât să spună povești“. Lăsând însă la o parte acest orgoliu sub care detectez o anumită vinovăție, cred că proza a trecut printr-un proces de dezvrăjire, că s-a subsumat total comercialului şi că nu face altceva decât să răspundă cererii, cedându-le rolul de sabotor prozei scurte și poeziei. Nu de puține ori poeții, în cătarea originalității, au abordat poezia ca pe o comedie a sufletului. ‘’

Dacă Grigore  Alexandrescu spunea că :’’Poezia este cea mai antică artă a spiritului omenesc.’’ (Grigore Alexandrescu) ,iar Platon susținea că ‘’Poezia este aproape la fel de importantă ca și istoria’’. (Platon), cele două idei se întrepătrund cu concluziile  scriitorului Al Florin Țene  conform cărora : ‘’După evenimentele din decembrie 1989, poezia s-a întors, pe jumătate, la clasicism în câteva articole de analiză, pe care le-am publicat în diferite reviste literare, scriam că, atât critica literară cât și dezbaterile literare de azi trăiesc din amintirile comunismului. În contextul vieții literare de astăzi, cu consecințe incalculabile în educarea tineretului nostru este fenomenul de reciclare a „mastodonților” artificiali „umflați”, „vinovați” că au făcut jocul puterii comuniste. Acești „mastodonți” aduși până la „genialitate” s-au folosit de relațiile lor pentru a-și publica aberațiile postmoderniste, de a beneficia de multe facilități materiale,  în timp ce masa mare de muritori suferea cele mai cumplite lipsuri. Aceștia „jucau” și mai joacă și azi destinele literaturii române, impunând „valorile” și ierarhiile artificiale, conform mentalității implementate de comunism, de care nu se pot debarasa.’’

Dacă optzeciștii promovau  idei încătușate și  artificialul din texte, după decembrie 1989  când cenzura politică și autocenzura au dispărut, un nou curent proaspăt își făcea tot mai simțită prezența, iar Al Florin Țene  denumea noul curent literar:  ‘’proglobmodernul’’  semnalat și de  Eugen Simion care îl  denumea ‘’post-post modernul’’

Noul curent se caracterizează și prin păstrarea  și promovarea specificului național și ‘’ promovează opere ale căror univers corespunde unei viziuni asupra lumii, în sensul de realitate istorică determinată, ca echilibru dislocat în virtutea unor existențe ale grupurilor sociale și politice.’’

Numeroase prestigioase publicații promovează literatura ce se încadrează în curentul proglobmodern în timp ce ‘’publicații cunoscute și finanțate de Ministerul Culturii, Uniunile de creație au rămas în „vechi tipare”, promovând „mâzga postmodernistă a generației optzeciste a căror limbă „exprima” golul unei „glaciațiuni” al sufletului uman, într-un text incoerent și inexprimabil.’’

Al Florin Țene subliniază faptul că ‘’Recursul la textele fundamentale ale umanității ne poate sprijini să deslușim modele trecătoare și moduri problematizate ale condiției umane, ce străbat dincolo de conjuncturi și traversează epoci. Proglobmodernul promovează dreapta măsură între imobilismul esențialist și noutatea, care nu neagă continuitatea, ba o promovează, este în esență textul discursului științific al oricărui timp. Acest nou curent se dezvoltă sub implicativul „nihil novum sub sole” cu unele critici obiective, acceptând că „adevărul e întregul” (Hegel), dar privit din unghiul contemporaneității democratice, când post-modernismul românesc apare ca o poziție exprimată avânt la letre la destinul actual al literaturii române, care, deja, a intrat în noul curent literar proglobmodernul.’’

In concluzie Proglobmodernul  nu are nevoie de o recunoaștere fiindcă  acest curent deja există  iar poezia ‘’ Fără a fi ceremonioasă, poezia ca text este un fenomen obligatoriu în literatura română mereu în mișcare, căci ea reprezintă momentul trăirilor și al negațiilor, este antiteza, oglinda și trăirile ce stimulează înaintarea, fără a cărei energie demonologică universală ar fi un vehicul la unison’’

Prin activitatea pe care o desfășoară în cadrul LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI și în cadrul cenaclurilor literare pe care le conduce, omul de cultură, scriitorul, istoricul, filozoful, criticul literar și poetul Al Florin Țene  susține și promovează literatura adevărată, de calitate, care nu face jocurile politice nici unui regim politic, nici unui partid. Domnia sa recunoaște un singur stăpân: talentul literar.

Se cuvine să-i dăm Cezarului  ce-i al  Cezarului, căci acest falnic STEJAR  al literaturii române, descoperitor și îndrumător de talente,  domnul Al Florin Țene se află și acum  în plină activitate  la venerabila  vârstă  de 82 de ani    ghidând și promovând noi talente literare. Domnia sa este nu doar un făuritor: ctitor  de reviste, de cenacluri, fondator al Ligii, părinte al Zilei Limbii Române dar și un continuator și un pilon  important pe care se sprijină literatura română contemporană.

Dacă  Stanislas de Boufflers  spunea că : ‘’Societatea are nevoie de poeți așa cum noaptea are nevoie de stele’’. (Stanislas de Boufflers), eu aș adăuga că : Societatea are nevoie de falnici STEJARI, ctitori  și continuatori, străjeri ai literaturii române precum este domnul AL FLORIN ŢENE!

Johnny Ciatloş Deak

Membru al  Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România

Senior Editor Globart Universum Publishing House, Montreal

Oamenii primitivi nu l-au cunoscut pe Dumnezeu. Însă se temeau de vicisitudinile naturii, pe care nu le puteau explica şi înţelege. Mult mai târziu au apărut religiile, diferite ca percepere  a dumnezeirii, în funcţie de geografie, teritorii, climă, limbă şi dezvoltare socială.

Ca sursă de informaţii despre apariţia religiilor este, în primul rând, limba vorbită de populaţiile respective. Deşi limbajul oamenilor se schimbă mereu, totuşi şi acesta păstrează multe urme din trecutul îndepărtat. Chiar şi limba română păstrează până astăzi expresii care cândva au avut un înţeles cu totul diferit faţă de cel de acum.

Un alt izvor al cunoştinţelor noastre asupra credinţei oamenilor din vremuri ancestrale îl constituie mitologia, adică legendele din generaţie în generaţie despre multitudinea de zei, zeiţie, eroi etc. Studiind aceste legende putem să ne dăm seama cum îşi reprezentau oamenii primitivi lumea şi care erau credinţele lor religioase. În acest context, în realitatea concretă, lucrurile nu se întâmplă totdeauna aşa. Progresul material sau cel biologic nu atrage după sine cu necesitate şi progresul vieţii spirituale. Mai mult, nici chiar progresul psihologic nu este coordonat necesar progresului spiritual. Psihologicul face parte din ,,natură “ şi scopurile lui nu se confundă prin esenţă cu ţintele urmărite de viaţa spirituală.

Revenind la sursele de informare, mai adaug, obiceiurile din popor, superstiţiile născute din cauza necunoaşterii şi ignoranţei, datinile, care se păstrează adesea  de-a lungul secolelor, oamenii nemaiştiind după o anumită vreme îndelungată, care este semnificaţia lor adevărată. După riturile şi datinile religiilor de azi, putem să urmărim şi să explicăm datinile şi reprezentările religioase ale omului primitiv.

Formele reprezentărilor religioase ale oamenilor primitivi au fost cât se poate de diferite, în funcţie de condiţiile concrete de viaţă ale fiecărui grup social. Personificând forţele naturii, omul primitiv avea în acelaşi timp cele mai confuze reprezentări despre propria lui natură. El nu putea să deosebească visul de realitate, aşa cum deosebim noi.

Când omenirea a conştientizat existenţa lui Dumnezeu? Dar de ce acesta este recunoscut de alte popoare sub o altă denumire? Scriitoarea Voichiţa Tulcan Macovei în cartea sa ,,Cine sunt eu şi cine este Dumnezeu – Dialoguri interreligioase“ (Vol I. 2016 ), spune: ,,Dacă Dumnezeu este Unul singur, înseamnă că şi Adevărul Său revelat va fi Unul. Căci, în mod logic, nu pot exista mai multe adevăruri despre un anumit lucru!“ (Prefaţă de Voichiţa Tulcan Macovei).

Dar, totuşi când omenirea a conştientizat existenţa lui Dumnezeu?

Cu mult înainte de apariţia credinţei în zeii atotputernici, începe divizarea diferitelor forţe ale naturii. Aşa a apărut ideea unui Dumnezeu care dirijează soarele. Au mai apărut zeul care dirijează tunetele, care se numea Thor, la vechii germani, Perun la vechii slavi, Zeus la vechii greci şi Jupiter la romani, închipuit cu un ciocan în mână cu care loveşte, sau mai este zugrăvit cu un mănunchi de fulgere pe care le lansează din cer.

În aceste condiţii, oamenii, treptat, au conştientizat că, practic, este un singur Dumnezeu, care la daci era denumit Domnul Zeu. Cuvinte, care prin contopire, a rezultat Dumnezeu.

Vauvenargues spunea că: ,,Religia este datoria omului faţă de Dumneyeu“, iar L.N.Tolstoi declara: ,,Adevărata religie  este raportul omului faţă de viaţa infinită din jurul lui, raport care este în concordanţă cu raţiunea şi cunoştinţele  omului, care leagă viaţa lui de această infinitate şi îi îndrumează faptele.“

Şi, când omenirea a conştientizat că Dumnezeu este Esenţa Primă şi ultimă a vieţii?

Scriitoarea Voichiţa Tulcan Macovei, în cartea sa, amintită mai sus, scrie: ,,Vechiul Testament şi Tora de la primele versete consemnează imaginea (chipul) lui Dumnezeu sub formă de Duh“. Exemplificând: ,,Pământul era pustiu şi gol: peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor, Dumnezeu a zis:” să fie lumină“ – şi a fost lumină – “(Geneza, I, 2-3 .).

D.D.Roşca scrie în ,,Existenţa tragică“, că: ,,nu atitudinea spirituală proprie ştiinţei poate înlocui, fără pierdere pentru viaţa noastră spirituală, atitudinea estetică, morală ori filosofică.“. În concluzie, ştiinţa pozitivă nu implică în nici o măsură deprecierea valorilor credinţei în Dumnezeu, morală, estetică, sau metafizică.

Până la apariţia creştinismului, zeiţele mame din religiile precreştine cu pruncii acestora, din iconografia cunoscută apar în diferite desene din epocă –, acestea fiind prototipul Maicii Domnului creştină şi ale pruncului Hristos, astfel au rămas până la noi desene cu Hathor, zeiţa mamă din egiptul antic, hrănindu-şi fiul – zeul Horus, au ajuns până la noi desene cu zeiţe mame şi pruncii lor în diferite religii precreştine; zeiţa mamă Iştar cu pruncul în Sumer, Babilor, Astria; zeiţa greacă Demeter cu pruncul, sunt imagini vechi ce ne amintesc de Maica Domnului cu Pruncul din perioada creştină etc.

După apariţia Evangheliilor, zeii şi zeiţele au trecut în planul doi. Nu au murit, s-au strecurat în mitologie. Astfel, evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan ne aduc până astăzi genealogia lui Iisus şi viaţa acestuia. În Evanghelia lui Matei se povesteşte naşterea lui Iisus, Maria având, înaite de căsătoria cu Iosif, în pântec Duhul Sfânt. ,,Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus; căci el va mântui poporul său de păcate.“ (Matei, I, 18-21 ).

Nu cred că ştiinţa pozitivă este competentă în analiza creştinismului, sau în alte creaţii omeneşti. Ştiinţific este simţul de relativitate al valorilor şi atitudinilor, şi nu dogmatismul, orice haină ar îmbrăca el. Ştiinţific este să nu ai nici un fel de superstiţie, nici chiar pe acea a ştiinţei. Creştinismul nu este o superstiţie, nu este nici o dogma, este un adevăr  despre Acela  care a creat Universul, lumea întreagă, cum spune în Argument Voichiţa Tulcan Macovei, din volumul ,,Cine sunt eu şi cine este Dumnezeu.“

Evanghelia lui Marcu, fiind scrisă după o sută de ani de la naşterea lui Iisus, nu spune nimic despre naşterea Fiului Omului, cum spune Matei în Evanghelia sa. După cum povesteşte Marcu, abia atunci când Iisus a ieşit din apă Ioan ,,a văzut cerurile deschise şi duhul ca un porumbel pogorând asupra lui. Şi glas porni din ceruri: –Tu ești fiul meu cel iubit, întru tine bine am voit – “( Marcu I, 11).

În Evanghelia lui Luca, pentru a înlătura orce îndoială, îngerul trimite pe Maria la bătrâna Elisabeta, care rămăsese grea .Când Maria a sosit la Elisabeta şi I s-a închinat, povesteşte Luca: ,,pruncul a săltat în sânul ei “şi de bucurie bătrâna Elisabeta, cu glas puternic a strigat şi a zis: ,,Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecului tău“(Luca, I, 42). Evanghelia după Luca a fost scrisă la 120 de ani după evenimentele pe care le descrie.

În acest eseu nu pun la îndoială cele scrise de evanghelişti, dar adevărul istoric trebuie spus. Nici o Evanghelie n-a văzut lumina zilei înainte de cel de-al doilea pătrar al secolului al II-lea. Cea mai veche este Evanghelia lui Marcu, după care urmează Evangheliile lui Matei şi apoi a lui Luca. Cea mai nouă este considerată Evanghelia lui Ioan.

Convingerea noastră e că însăşi ştiinţa, făcută cu spirit critic şi nu ridicată pe dogme, nu deschide perspectiva măritoare de orizonturi de unde putem întrezării că pasiunea morală, atitudinea estetică şi speculaţia metafizică sunt atitudini creatoare de valori cel puţin tot atât de mari şi cu drept de existenţă la fel de neprescriptibili ca şi valorile  creştine.

Valorile creştine nu sunt aspecte iluzorii ale existenţei, ci elemente constitutive ale ei tot atât de reale ca şi opusele lor. Cu ajutorul valorilor, am reuşit câteodată să transformăm radical existenţa umană.

Al.Florin Ţene

De-a lungul istoriei oamenii au fost creatori de mituri datorită necunoașterii mediului înconjurător și a unor fenomene naturale. Oamenii de neanderthal când au devenit conștienți că sunt muritori au creat contranarațiuni care să-i ajute să se împace cu acest adevăr. Pentru a trece peste această realitate, pe care o considerau nefastă, au inventat povești pentru a-și așeza viețile într-o perspectivă mai extinsă, care le-au revelat o proformă ascunsă și le-au creeat sentimentul  că, în pofida dovezilor contrare, deprimante și dezordonate, viața are noimă și valoare.

            În general, mitologia nu poate fi separată de ritualuri. Multe mituri nu pot fi despărțite de o dramă liturgică și nu pot fi  înțelese într-un cadru profan. Cele mai spectaculoase mituri sunt despre limita vieții umane. Mitul creionează necunoscutul: povestește despre acele fenomene și lucruri pentru care la început nu avem cuvinte. În concluzie, mitul țintește în inima unei mari necunoscute și a unei necuprinse tăceri. Mitul nu este, nicidecum, o poveste relatată de dragul de a fi spusă. El ne arată cum trebuie să ne purtăm.

            Mitologia vorbește despre un alt plan care există paralel cu propria noastră lume, pe care, spre suprinderea noastră, o sprijină. Credința în această realitate nevăzută, dar foarte puternică,  uneori numită lumea divină, reprezintă tema de bază a mitologiei.

            Conform filosofiei perene, tot ce se întâmplă în lumea aceasta are un corespondent pe tărâmul divin, care este mai îmbogățit, mai puternic și mai de durată de cât al omului. Fiecare realitate de pe pământ nu e decât o iluzie a arhetipului ei, tiparul originar fiind doar copia sa imperfectă. Miturile au creionat o formă și o înfățișare explicită unei realități pe care oamenii au intuit-o.

            În cultura științifică a omenirii, de cele mai multe ori, avem noțiuni simpliste ale divinului.în antichitate, zeii erau rareori ființe supranaturale, care trăiau o existență metafizică. mitologia nu povestea despre teologie, în sensul nostru de astăzi, ci despre experiența umană.

            Mitologia a fost creată pentru a ajuta oamenii să facă față condiției de viață nesigură. I-a ajutat pe indivizi, aceste materii vii gânditoare, să-și găsească locul în lume și direcția reală. De-a lungul vremurilor, începând din ancestral, oamenii au dorit să știe de unde au venit. Și astăzi se pune întrebarea, dar pentru că începuturile omenirii se pierd în cețurile preistoriei, au creat mituri despre strămoșii noștri. Acestea  nu sunt bazate pe evenimentele din trecut, dar ajutând oamenii în schimb să explice evenimentele venite din istorie, îndrumându-i în schimb să-și explice atitudinile din prezent cu privire la mediul, vecinii și obiceiurile societății. De asemenea, omenirea dorește să știe încotro se îndreaptă, așa că a imaginat povești care vorbesc despre o experiență postumă, deși, așa cum vedem, nu există multe mituri care au în vedere imortalitatea ființelor umane. Divinitatea ne-a ajutat să explicăm experiența transcedenței. Filosofia perenă exprimă simțământul omului că ființele umane și lumea materială sunt mai mult decât se vede.

            Experiența transcendenței a contribuit întotdeauna să îmbogățească experiența umană. Omul este înclinat să caute clipele de extaz, înălțat pentru o clipă mai presus de noi înșine. În asemenea perioade, omul are impresia că trăiește mai intens decât de obicei, socotind că întreaga lume este a lui. Religia a fost de-a lungul istoriei una dintre cele mai tradiționale modalități de a ajunge la capacitatea extazului, iar, dacă omenirea nu mai găsește modalități de a atinge extazul în lăcașurile de cult, caută în altă parte: artă, poezie, rok, dans, droguri, sex sau sport. Asemenea poeziei sau muzicii, și mitologia ar trebui să deschidă omenirii extazul, chiar și în fața morții și a disperării pe care o poate simți omul în perspectiva dispariției.

            Oamenii sunt unici în păstrarea deschiderii pentru joc, scrie Johan Huizinga în „Homo ludes „(în traducerea lui H.R.Radian, Editura Humanitas, București, 2012 ). Dacă trăiesc în condiții artificiale ale captivității, animalele își pierd simțul ludic atunci când se confruntă cu realitățile dure ale vieții în sălbăticie. Dar, oamenilor adulți le place jocul cu diferite posibilități și asemenea copiilor, continuăm să ne creăm lumi imaginare. În artă, eliberați de constrângerile rațiunii și logicii, concepem  și combinăm forme noi care ne îmbogățesc viețile și care – credem noi – ne spun ceva important și profund ,,adevărat“. Același lucru se întâmplă și în mitologie, omul are o ipoteză, o aduce la viață prin mijlocirea unui ritual, acționează asupra ei, îi urmărește efectele asupra vieții noastre și tot omul descoperă să a reușit să înțeleagă ceva mai mult din enigma tulburătoare a lumii noastre.

            În concluzie, un mit este adevărat pentru că este util, nu pentru că ne dă informații reale. Dacă nu ne oferă o cunoaștere mai bună a înțelesurilor adânci ale vieții, înseamnă că nu și-a atins scopul. Natura umană nu se schimbă prea mult, și multe dintre miturile omenirii, create în societăți care nu puteau fi cu mult diferite de cea europeană, pun în discuție temerile și dorințele oamenilor cele mai importante. În condițiile când clerul nu ne poate instrui în folclorul mitic, poate că artiștii și scriitorii creativi pot să preia acest rol clerical și să aducă o perspectivă nouă în lumea noastră debusolată și atinsă de rău, de droguri și războaie.

                                                                                                            Al.Florin Țene

Scriem sau vorbim despre oamenii de-o aleasă cultură, îndeosebi în momente aniversare, le creionăm portrete în cuvinte şi le aducem omagiile de profundă admiraţie şi recunoştinţă pentru tot ceea ce au făcut într-un domeniu sau altul. Un astfel de om, truditor pe ogorul literelor şi al înnobilării limbii române este Alexandru Florin Ţene. Ajuns la ceas de praznic afectiv şi de popas bilanţier, distinsul om de cultură, scriitor, critic şi istoric literar, publicist, poet, eseist şi dramaturg îşi serbează în acest an opt decenii de viaţă tumultoasă care îi onorează existenţa. Sunt bucuros că am ocazia fericită de a scrie despre o asemenea personalitate culturală atât de complexă. Dar ca să scrii despre scriitorul Alexandru Florin Ţene, trebuie mai întâi să-i cunoşti opera în care se oglindesc toate virtuţile sale umane. Am avut ocazia să citesc o parte din romanele pe care mi le-a dăruit cu toată dragostea şi prietenia, le-am recenzat şi le-am publicat în diferite ziare şi reviste, dar de fiecare dată am avut un sentiment de reţinere, ca nu cumva, cuvintele mele să fie prea sărace pentru a exprima anvergura personalităţii sale literare. În primul rând, aş sublinia talentul şi stilul autentic de care se bucură creaţiile lui, apoi diversitatea tematică pe care o abordează şi uşurinţa cu care scrie.

Interesat de vieţile unor personalităţi importante din istoria literaturii române, Alexandru Florin Ţene urmează modelul biografiilor romanţate pe care l-au promovat mulţi scriitori români, precum George Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Dumitru Caracostea, Mihail Zamfir şi alţii. Astăzi a devenit o colecţie foarte cunoscută, care face parte dintr-un proiect editorial îndreptat spre toţi cei interesaţi de vieţile marilor personalităţi culturale. Alexandru Florin Ţene are un palmares bogat în acest sens, şapte scrieri de acest gen, care impresionează prin arta şi originalitatea în care sunt realizate. Este vorba de romanele despre Gib I.Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Ion Minulescu, Traian Dorz, Vasile Militaru şi cel mai recent ,,Nu plângeți că mă duc de lângă voi – Viața „Sfântului închisorilor”, Valeriu Gafencu. Povestea lor este spusă în mod inedit. Toate titlurile conţin sintagma ,,între realitate şi poveste’’, dimensiuni greu de delimitat în fiecare roman. Autorul are capacitatea de a surprinde amănunte mai puţin cunoscute, realizează dialoguri efervescente, creionează personaje vii, cu trăsături bine conturate. Aproape toţi cei cuprinşi în galeria acestor portrete au suferit din cauza regimului communist, au murit în uitare sau izolare, ori în alte locuri, ca să nu fie prinşi de malaxorul cenzurii strivitoare. Despre toate acestea găsim mărturii în fiecare dintre cele şapte volume apărute. Al. Fl.Ţene recuperează ceea ce trebuia recuperat, din nevoia de a-i repune în drepturi, de-a le consolida renumele, viaţa şi opera. Este o acţiune curajoasă şi provocatoare prin care autorul îi redescoperă pe cei care au fost daţi uitării. Toate cărţile de acest gen sunt încărcate de informaţii pe care biograful a considerat că este bine să le aducă la cunoştinţa cititorului. Se documentează temeinic şi interpretează datele culese din biblioteci, arhive sau alte instituţii de specialitate şi, mai ales, studiază foarte atent operele protagoniştilor săi, pe care le încălzeşte la temperatura sufletului său de om al literelor. Romanele sale biografice sunt bine structurate şi se disting prin claritate şi profunzime analitică, prin argumentări şi opinii proprii. Ele abundă în descrieri de epocă, în informaţii istorice şi culturale, pun în valoare personaje luate din lumea reală sau imaginară, cu psihologii dintre cele mai complexe, adevărate radiografii sufleteşti. Florin Ţene este un maestru al artei cuvântului, dispune de o remarcabilă relevare şi îmbinare a elementului biografic major, cu cel mărunt, dar semnificativ şi, nu în ultimul rând, printr-un discurs narativ atractiv.

Dar opera lui Al. Fl. Ţene nu se rezumă doar la atât. Ea cuprinde 22 de volume de poezii, unele bilingve, 16 romane, 5 volume de proză scurtă, 23 volume de critică literară şi eseuri, 4 volume de teatru, 3 volume de interviuri şi este cuprins în peste 70 de antologii, dicţionare literare şi enciclopedii. Publicistica sa, în general cu tentă filozofică şi socială, a apărut în ziare şi reviste pe un areal foarte extins în ţară şi străinătate. El este fondatorul multor publicaţii, director sau colaborator de valoare al acestora, recunoscut şi apreciat la cele mai înalte niveluri. Astăzi este Preşedintele Ligii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, membru al Academiei Americano-Română de Știință și Artă (A.R.A.). Este membru al Asociației Scriitorilor Români din Canada. L-am cunoscut în cadrul Cenaclului literar ,,Artur Silvestri’’ din Cluj-Napoca, al cărui preşedinte este, şi am văzut în Domnia Sa un om de încredere, echilibrat, înţelept, talentat, calm, modest, mare patriot şi mare sufletist. Pentru toată activitatea sa de om al culturii, a fost apreciat de către cele mai înalte foruri culturale, a primit cele mai favorabile referinţe din partea unor valoroşi critici literari din ţară şi de peste hotare şi i-au fost acordate numeroase titluri, distincţii şi onoruri.

La ceas aniversar, îmi permit, cu cea mai aleasă prietenie să-i urez Domnului Al. F. Ţene, un călduros ,,La mulţi ani !’’, multă sănătate, bucurie şi împliniri pe toate planurile.

Mircea Daroşi