Al. Florin ȚENE: CĂRȚILE CARE NU TAC

Nuvelă dramatică despre I.D. Sîrbu și Dumitru Velea

Reconstituire literară inspirată de prietenia dintre cei doi scriitori. Dialogurile și scenele interioare sunt construite artistic, fără pretenția de a reproduce cuvânt cu cuvânt întâmplări istorice.

Scriitorul Dumitru Velea se află la biroul său de lucru și scrie. În odaie domnește liniștea. O liniște de bibliotecă veche, în care până și foșnetul hârtiei pare să aibă o semnificație aparte. Pe masa de lucru se află câteva manuscrise, un teanc de reviste literare, un pahar cu apă și stiloul pe care îl folosește de ani buni. În fața sa, o pagină aproape plină așteaptă continuarea. Dumitru Velea scrie, se oprește, recitește, apoi taie un cuvânt. Nu este mulțumit. Își sprijină spatele de scaun și își trece mâna peste frunte. A obosit. Dar nu oboseala trupului îl face să se oprească, ci o neliniște care, de câteva zile, îl urmărește fără să-i dezvăluie limpede pricina. Ridică privirea.

Rafturile bibliotecii se întind de-a lungul peretelui, încărcate cu volume. Unele sunt așezate în rânduri drepte, altele, mai vechi, stau ușor înclinate, ca niște oameni care au obosit să mai păstreze o ținută solemnă. Privirea îi alunecă peste cărțile lui I.D. Sîrbu. Se oprește. Lângă ele se află volumele pe care Dumitru Velea însuși le-a scris despre prietenul său. Atunci mâna i se desprinde de pe manuscris. Rămâne nemișcat.

Anii se retrag din jurul său, unul câte unul. Camera, masa, fereastra și lumina dimineții par să se îndepărteze. În locul lor se ridică, din adâncul memoriei, o altă lume. Craiova. Tinerețea. Facultatea de Filologie. Și un om care ieșise din închisoare, dar care nu fusese lăsat să se întoarcă pe deplin la viață.

— I.D. Sîrbu…

Dumitru Velea rostește numele încet. Îl rostise de atâtea ori. În conversații, în pagini de carte, în evocări, în amintiri. Dar acum numele nu mai este doar al unui scriitor despre care trebuie să scrie. Este numele unui prieten. Un prieten pe care l-a cunoscut într-o perioadă în care el însuși își căuta drumul în literatură, iar celălalt încerca să-și regăsească locul într-o lume care îl privise cu suspiciune chiar și după ce porțile închisorii se deschiseseră. Velea se ridică și se apropie de bibliotecă. Scoate un volum. Îl ține în mâini fără să-l deschidă.

— Câte ai avut de îndurat, I.D.!

Cuvintele rămân suspendate în aer. Apoi, ca și cum cineva ar fi rostit un răspuns dintr-o încăpere alăturată, îi revine în minte o imagine. Un om slab, cu chipul obosit, dar cu privirea vie. Un om care își purta suferința fără să o transforme într-un spectacol. Un om care putea să râdă, să facă ironii, să vorbească despre literatură și teatru, dar în privirea căruia se ascundea uneori o tristețe pe care nimeni nu o putea risipi. Velea închide ochii. Și începe povestea.

Craiova anilor de după război avea două chipuri. Unul era cel al orașului care își continua viața. Pe străzi circulau tramvaie, în piețe se vindeau legume și fructe, cafenelele își primeau clienții, iar studenții se grăbeau spre cursuri cu cărți sub braț și cu visuri încă neatinse de dezamăgire. Celălalt chip era ascuns.

Se afla în privirile oamenilor care vorbeau cu grijă, în conversațiile întrerupte când intra cineva necunoscut, în ușile care se închideau repede și în tăcerile care apăreau brusc între prieteni.

Era vremea în care un om putea fi judecat nu numai pentru ceea ce făcuse, ci și pentru ceea ce gândise, pentru ceea ce scrisese sau pentru ceea ce ar fi putut spune. Dumitru Velea era student la Filologie.

Pentru el, literatura însemna încă descoperire. Cărțile îi deschideau drumuri, iar scriitorii pe care îi citea deveneau, în imaginația sa, niște călători care trecuseră prin experiențe inaccesibile unui tânăr aflat la începutul vieții.

Îl atrăgeau poezia, teatrul, marile întrebări ale omului. Avea curiozitatea celui care nu se mulțumește să afle ce spune o carte, ci vrea să înțeleagă de ce a fost scrisă și ce se ascunde în spatele cuvintelor.

Într-o zi, în lumea lui literară a intrat I.D. Sîrbu. Scriitorul ieșise din închisoare.

Libertatea pe care o recăpătase nu semăna însă cu libertatea pe care o înțelegea un om care nu fusese niciodată închis.

Pentru ceilalți, libertatea însemna să poți merge pe stradă, să intri într-o librărie, să te întâlnești cu prietenii, să lucrezi, să citești.

Pentru el, toate acestea căpătaseră o greutate nouă. O ușă deschisă putea ascunde o primejdie. O întrebare aparent nevinovată putea avea un înțeles secund.

Un om care zâmbea putea fi sincer sau putea doar să-și îndeplinească o obligație. Nu mai era ușor să creadă. Și totuși, în ciuda tuturor acestor răni, I.D. Sîrbu nu renunțase la literatură.

Aceasta era puterea lui. Nu se întorsese din închisoare pentru a deveni un om care vorbește numai despre închisoare. Voia să trăiască, să citească, să scrie, să discute despre teatru, despre idei, despre condiția omului. Voia să-și recapete dreptul de a fi scriitor. Cu mare greutate fusese angajat secretar literar la Teatrul Național din Craiova.

Teatrul devenise locul în care încerca să-și reia viața intelectuală. Acolo, printre texte dramatice, actori, regizori și discuții despre spectacole, se putea apropia din nou de lumea pentru care se pregătise. Dar nici teatrul nu era o insulă desprinsă de realitate. Și acolo existau limite. Și acolo cuvintele trebuiau cântărite. Și acolo libertatea creației se lovea de zidurile nevăzute ale epocii.

În această lume l-a întâlnit Dumitru Velea. Pentru tânărul student, I.D. Sîrbu nu era numai autorul unor cărți. Era un om în carne și oase, un scriitor care purta asupra lui semnele unei istorii pe care tânărul abia începea să o înțeleagă. Între ei s-a legat o prietenie. Prietenia aceasta avea să reziste timpului, schimbărilor istorice și morții.

Teatrul Național din Craiova era, pentru I.D. Sîrbu, mai mult decât un loc de muncă. Era un spațiu al întoarcerii.

După anii în care fusese lipsit de libertate, după experiența detenției și după dificultatea de a-și găsi un loc în societate, activitatea de secretar literar îi oferea posibilitatea de a se apropia din nou de ceea ce iubise dintotdeauna. Literatura dramatică. Personajele. Conflictul. Destinul. Omul pus în fața unei alegeri.

Pentru un scriitor format în spiritul marilor întrebări filosofice, teatrul era locul în care ideile puteau deveni carne, glas și suferință. O idee rostită de un personaj putea să tulbure o sală întreagă. O replică putea să pună sub semnul întrebării o întreagă ordine socială. O tăcere putea spune mai mult decât un discurs.

I.D. Sîrbu știa toate acestea. În fiecare text dramatic vedea nu numai posibilitatea unui spectacol, ci și confruntarea dintre om și lumea care încearcă să-l supună.

Dumitru Velea, studentul care se apropia de el, descoperea treptat această dimensiune. În preajma lui Sîrbu, literatura nu mai era numai obiectul unor cursuri universitare. Devenea o experiență morală. Un mod de a înțelege istoria. O formă de apărare a conștiinței. Închipuiți-vă o după-amiază la teatru. Coridoarele s-au mai golit. Dintr-o sală se aud voci și zgomote de decoruri. Cineva discută despre o repetiție. Un actor trece grăbit, cu un text în mână.

Într-un birou, I.D. Sîrbu citește un manuscris. Pe masă se află mai multe pagini, iar lângă ele, un creion. Dumitru Velea intră. Sîrbu ridică ochii.

— Ai venit, Dumitre?

— Am venit.

— Ce mai face facultatea?

— Ne ține ocupați.

— Asta e bine. Un om ocupat cu lucruri serioase are mai puțin timp să se ocupe de prostii.

Velea zâmbește.

— Și teatrul?

Sîrbu privește manuscrisul.

— Teatrul este o lume în care oamenii se prefac că sunt alții pentru a spune, uneori, adevărul despre ei înșiși.

— Iar scriitorul?

— Scriitorul trebuie să aibă grijă să nu se prefacă prea mult.

— De ce?

Sîrbu lasă creionul jos.

— Fiindcă, dacă se obișnuiește să joace un rol, într-o zi nu va mai ști cine este.

Velea tace. În răspunsul acesta există ceva care depășește lumea teatrului.

I.D. Sîrbu vorbește despre om. Despre condiția celui care trăiește într-o societate în care i se cere să spună una și să gândească alta. Despre pericolul de a te obișnui cu minciuna.

— Dumneavoastră ați putea scrie despre orice, spune Velea.

Sîrbu îl privește.

— Nu, Dumitre. Nu despre orice poți scrie oricum.

— Dar dacă ai talent?

— Talentul nu te scutește de răspundere.

Apoi își reia lectura. Conversația s-a încheiat. Dar pentru tânărul student, câteva cuvinte au rămas deschise ca o carte.

Prietenia nu se naște întotdeauna printr-o întâmplare spectaculoasă. Uneori se construiește în timp, din întâlniri repetate, din discuții, din încredere și dintr-o anumită recunoaștere a celuilalt.

Dumitru Velea îl descoperea pe I.D. Sîrbu dincolo de reputația scriitorului și dincolo de drama omului trecut prin închisoare. Îl descoperea ca pe un spirit neliniștit. Un om care putea trece de la o observație ironică la o reflecție gravă, de la o glumă la o întrebare filosofică. Într-o clipă putea vorbi despre o piesă de teatru, iar în următoarea putea ajunge la problema libertății. Nu suporta superficialitatea. Nu-i plăceau răspunsurile convenționale. Și, mai ales, nu putea accepta ideea că literatura ar trebui să devină un simplu instrument al puterii. Pentru el, scriitorul nu era un funcționar al cuvântului. Era un martor. Un om care trebuia să păstreze în sine dreptul de a judeca. Dar această atitudine avea un preț. Experiența detenției nu putea fi ștearsă. Încrederea în oameni nu se reface printr-o simplă hotărâre. Unele răni nu se văd. Ele apar în ezitarea dinaintea unui răspuns, în schimbarea subiectului, în privirea care cercetează chipul interlocutorului.

Velea, tânăr fiind, poate că nu înțelegea toate aceste semne. Dar le simțea. Într-o după-amiază, în timp ce discutau despre o carte, conversația alunecă spre rostul scriitorului.

— Credeți că literatura poate schimba oamenii? întrebă Velea.

Sîrbu își împreună mâinile.

— Literatura poate să-i facă să se vadă.

— Și asta este suficient?

— Nu întotdeauna. Dar este un început.

— Iar dacă nu vor să se vadă?

— Atunci închid cartea.

Sîrbu zâmbi ușor.

— Numai că, uneori, o carte rămâne în om chiar și după ce a închis-o.

Velea îl asculta.

— Și dacă omul nu se schimbă?

— Atunci se schimbă poate cel care vine după el.

— Dumneavoastră mai credeți în viitor?

Sîrbu nu răspunse imediat.

Privi spre fereastră.

— Dacă n-aș crede, n-aș mai scrie.

Acel răspuns nu avea nimic triumfal. Nu era o declarație solemnă. Era mărturisirea unui om care își păstrase speranța fără să-și ascundă dezamăgirile. Dumitru Velea avea să înțeleagă mai târziu câtă forță se ascundea în această atitudine. Să scrii după ce ai cunoscut detenția. Să continui să gândești după ce ai fost pedepsit pentru convingerile tale. Să mai crezi în oameni după ce unii dintre ei te-au trădat. Aceasta era, poate, una dintre cele mai grele forme ale curajului.

Există închisori ale căror ziduri se văd. Și există închisori care continuă să existe după ce ușile lor s-au deschis. I.D. Sîrbu o cunoscuse pe cea dintâi. Dar cea de-a doua avea să-l însoțească multă vreme.

În societatea în care se întorsese, el trebuia să-și reconstruiască existența. Să muncească. Să scrie. Să se întâlnească cu oamenii. Să-și regăsească un loc. Dar trecutul nu rămânea în urmă. Îl urma. Îi condiționa prezentul. Îi îngusta posibilitățile. Îi amintea că libertatea recâștigată nu însemna neapărat și recunoaștere. Un om putea fi liber și totuși marginalizat. Putea fi angajat și totuși privit cu neîncredere. Putea scrie și totuși să nu aibă certitudinea că scrisul său va ajunge la cititori. Pentru I.D. Sîrbu, această contradicție era una dintre marile drame ale existenței sale. Între ceea ce putea gândi și ceea ce putea spune se deschidea o prăpastie. Între ceea ce scria și ceea ce putea publica se ridicau alte obstacole.

Iar între omul care fusese și omul pe care societatea era dispusă să-l accepte se afla o distanță greu de străbătut. Dumitru Velea îl cunoscuse în această perioadă. De aceea, memoria lui despre Sîrbu nu putea fi numai memoria unui autor. Era memoria unui om care încerca să trăiască după ce istoria îi luase ani din viață.

Într-o seară, după o discuție despre literatură, Velea îl întrebă:

— Credeți că oamenii pot uita ceea ce li s-a făcut?

Sîrbu își ridică privirea.

— Pot încerca.

— Dar dumneavoastră?

— Eu nu vreau să uit.

— De ce?

— Fiindcă uitarea poate deveni o formă de complicitate.

Velea rămase tăcut.

Sîrbu continuă:

— Dar nici nu vreau să trăiesc numai din amintirea răului. Dacă aș face asta, cei care mi-au luat libertatea ar continua să-mi conducă viața.

Aceasta era una dintre contradicțiile sale cele mai adânci.

Nu voia să uite.

Dar nici nu voia să fie definit numai de ceea ce suferise. Voia să fie scriitor. Voia să creeze lumi. Voia să dea glas personajelor sale. Voia să transforme experiența în literatură, nu să rămână prizonierul ei. Iar această luptă, nevăzută de cei din jur, avea să devină una dintre marile sale drame interioare.

Într-o zi, Dumitru Velea îl găsi pe I.D. Sîrbu preocupat de un text. Părea obosit. Pe masă se aflau mai multe foi, iar unele erau acoperite cu însemnări. Velea îl întrebă:

— Lucrați la ceva nou?

— Încerc.

— Nu sunteți mulțumit?

— Sunt mulțumit de ceea ce scriu. Nu sunt mulțumit de lumea în care trebuie să trăiască ceea ce scriu.

Velea zâmbi.

— Lumea nu a fost niciodată perfectă.

— Nici nu i-am cerut să fie perfectă.

Sîrbu se ridică și începu să se plimbe prin încăpere.

— I-am cerut doar să nu-l oblige pe om să se mintă.

Se opri.

— Știi ce este cel mai primejdios?

— Ce?

— Să ajungi să nu mai simți că minți.

Velea nu răspunse.

— La început, omul știe când spune ceva împotriva conștiinței sale. Suferă. Se rușinează. Își caută scuze. Dar, dacă repetă destul de mult gestul, într-o zi începe să creadă că nu are de ales.

— Și atunci?

— Atunci a pierdut ceva esențial.

Sîrbu reveni la masă.

— De aceea scriu.

În glasul lui nu era patetism.

Era hotărâre.

Nu hotărârea celui care se crede invulnerabil, ci a celui care știe cât de vulnerabil este și care, tocmai de aceea, încearcă să-și păstreze libertatea interioară. Velea îl privea cu admirație. În fața lui se afla un om care cunoscuse răul, dar nu voia să-l transforme în singura măsură a lumii. Un om care refuza să accepte că suferința trebuie să aibă ultimul cuvânt.

Timpul a trecut. Studentul Dumitru Velea a crescut, a scris, și-a construit propriul drum literar. Prietenia cu I.D. Sîrbu a rămas una dintre acele experiențe care nu se închid odată cu trecerea anilor. Unele întâlniri se estompează. Altele se transformă în repere. Iar unele devin, fără ca omul să-și dea seama, o parte din propria conștiință.

Pentru Velea, I.D. Sîrbu a rămas omul pe care îl cunoscuse la Craiova, după ieșirea din închisoare, omul care încerca să-și refacă viața și care, cu mare greutate, își găsise un loc la Teatrul Național. Dar timpul aduce și despărțiri. Oamenii îmbătrânesc. Drumurile se schimbă. Prietenii dispar.

Iar într-o zi, fără să fii pregătit, afli că omul cu care ai vorbit despre literatură, despre teatru și despre viață nu mai este. Moartea lui I.D. Sîrbu a închis o existență, dar nu a închis și povestea ei. Pentru Dumitru Velea, prietenul dispărut a continuat să existe în memorie. În cărți. În paginile scrise despre el. În nevoia de a înțelege și de a transmite mai departe ceea ce văzuse. Pentru că memoria unui prieten nu este alcătuită numai din întâmplări. Este alcătuită și din întrebările pe care nu ai apucat să i le pui. Din răspunsurile pe care le-ai înțeles prea târziu. Din gesturile cărora, în tinerețe, nu le-ai acordat suficientă atenție. Din acele clipe obișnuite care, după dispariția unui om, devin neprețuite.

Uneori, Velea își amintea de o conversație și se întreba dacă nu cumva ar fi trebuit să insiste. Alteori, își amintea de o tăcere și încerca să-i descopere înțelesul. Ce simțise Sîrbu atunci? Ce gândise? Ce nu spusese? Nimeni nu mai putea răspunde. Rămăseseră cărțile. Și memoria.

Dumitru Velea deschide ochii. Este din nou la biroul său. Volumul lui I.D. Sîrbu se află în mâinile sale. Pe masă, manuscrisul a rămas neterminat. Afară, lumina dimineții s-a schimbat. Soarele a urcat, iar razele lui pătrund mai adânc în încăpere. Velea privește cărțile din bibliotecă. Acum nu mai vede numai titluri și cotoare. Vede o viață. Vede un om care a ieșit din închisoare și a trebuit să lupte pentru a-și recâștiga dreptul la muncă și la creație. Vede un scriitor care a ajuns secretar literar la Teatrul Național din Craiova, dar pentru care această întoarcere în lumea culturii nu a putut șterge nedreptățile trecutului. Vede un prieten. Și, odată cu el, își vede propria tinerețe. Dumitru Velea așază cartea pe masă. Ia stiloul.

Începe să scrie. Nu mai caută o formulare frumoasă. Nu mai caută o frază care să impresioneze. Simte că trebuie să scrie simplu, cu gravitatea celui care mărturisește. Scrie despre Craiova. Despre studenția sa la Filologie. Despre întâlnirea cu I.D. Sîrbu. Despre omul care ieșise din închisoare și care, în ciuda tuturor dificultăților, încerca să-și reia locul în lumea literaturii. Scrie despre Teatrul Național. Despre prietenie. Despre anii care au trecut. Și despre cărțile care au rămas. La un moment dat, se oprește. Privește pagina. Apoi scrie: „L-am cunoscut pe I.D. Sîrbu într-o vreme în care viața lui fusese deja frântă de istorie, dar în care spiritul său refuza să se lase învins. Eu eram student la Filologie, la Craiova. El ieșise din închisoare și își găsise cu mare greutate un loc ca secretar literar la Teatrul Național. Între noi s-a legat o prietenie pe care timpul nu a putut-o șterge.

Abia mai târziu am înțeles pe deplin ce însemna libertatea pentru el. Nu era un cuvânt rostit la sărbători și nici o formulă dintr-un discurs. Era dreptul de a gândi fără teamă, de a scrie fără să-ți trădezi conștiința și de a rămâne om într-o lume care încerca să te transforme într-un supus.

Astăzi, când privesc cărțile lui și cărțile pe care le-am scris despre el, nu văd numai opera unui scriitor. Văd chipul prietenului meu. Văd Craiova tinereții noastre. Și văd drama unui om care a fost lipsit de libertate, dar care nu a renunțat niciodată la libertatea dinlăuntrul său.” Velea se oprește. Își lasă stiloul pe masă. Citește încă o dată. În ochii săi se adună o tristețe calmă. Nu este tristețea celui care nu se poate desprinde de trecut.m Este tristețea celui care știe că trecutul nu poate fi schimbat, dar că adevărul despre el trebuie păstrat. Se ridică și se apropie de fereastră. Orașul își continuă viața. Oamenii merg la serviciu. Mașinile trec pe stradă. Undeva, cineva deschide o carte. Velea se întoarce spre bibliotecă.

— I.D., spune el, povestea ta nu s-a terminat.

Nimeni nu răspunde. Dar în liniștea camerei, scriitorul are sentimentul că prietenul său nu este departe. Nu pentru că s-ar fi întors din moarte.Ci pentru că memoria unui om continuă să trăiască în cel care îl poartă în suflet. Dumitru Velea se așază din nou la birou. Mai are de scris. Mai are de spus. Mai are de mărturisit. Și, în timp ce stiloul înaintează pe hârtie, cărțile din bibliotecă par să-și fi schimbat înțelesul. Ele nu mai sunt numai mărturii ale unei opere. Sunt mărturii ale unei prietenii. Ale unei epoci. Ale unei suferințe. Ale unei conștiințe care nu a putut fi redusă la tăcere.

Spre seară, Dumitru Velea recitește paginile scrise. Încearcă să-și imagineze cum ar fi privit I.D. Sîrbu această povestire. Poate ar fi găsit unele lucruri prea solemne. Poate ar fi făcut o observație ironică. Poate ar fi spus că literatura nu trebuie să transforme omul într-un monument. Velea zâmbește. Da, I.D. Sîrbu nu trebuie transformat într-un monument rece. El trebuie păstrat viu. Cu inteligența sa. Cu ironia sa. Cu îndoielile sale. Cu slăbiciunile sale omenești. Cu dragostea pentru teatru și literatură. Cu suferințele pe care nu le putea împărtăși oricui. Cu demnitatea pe care a încercat să o apere până la capăt. Adevărata prietenie nu înseamnă să ascunzi umbrele celuilalt. Înseamnă să le privești fără să uiți lumina.

Dumitru Velea închide manuscrisul. Pe copertă nu a scris încă titlul. Se gândește.Apoi, încet, așterne cuvintele: CĂRȚILE CARE NU TAC.

Da. Acesta este titlul. Fiindcă I.D. Sîrbu nu mai poate vorbi. Dar cărțile lui vorbesc. Fiindcă prietenii dispar. Dar amintirile lor rămân. Fiindcă istoria poate încerca să ascundă adevărul. Dar literatura îl poate scoate din nou la lumină. Dumitru Velea privește încă o dată raftul. Într-un colț al bibliotecii se află cărțile lui I.D. Sîrbu. Lângă ele, propriile sale volume despre prietenul dispărut. Două destine literare. Două drumuri. O prietenie. Și o mărturie care continuă.

În acea seară, înainte de a stinge lumina, Velea mai deschide o dată cartea lui I.D. Sîrbu. Citește câteva rânduri. Apoi o închide cu grijă. Nu ca pe o carte terminată. Ci ca pe o conversație care va fi reluată. Pentru că sunt prietenii pe care moartea nu le poate încheia. Sunt cuvinte care nu se pierd. Și sunt cărți care, după ce autorul lor a plecat, continuă să spună ceea ce oamenii au încercat cândva să nu audă.

În liniștea bibliotecii, Dumitru Velea înțelege, poate mai limpede ca oricând, că destinul lui I.D. Sîrbu nu este numai povestea unui scriitor persecutat. Este povestea unui om care a încercat să-și păstreze libertatea într-o lume care îi cerea supunere. Este povestea unui intelectual care a cunoscut închisoarea și care, după eliberare, a trebuit să lupte din nou pentru dreptul de a munci și de a crea. Este povestea unui prieten. Iar prietenia, atunci când este adevărată, nu se sfârșește odată cu viața. Ea trece în memorie. Din memorie, în cuvânt. Din cuvânt, în carte. Și din carte, în conștiința celor care vor veni. În cele din urmă, nu cărțile îl păstrează numai pe scriitor. Cărțile păstrează și oamenii care l-au iubit, l-au înțeles și au refuzat să-l lase pradă uitării.

Iar în biblioteca lui Dumitru Velea, cărțile lui I.D. Sîrbu continuă să vorbească. Nu tare. Nu triumfal. Ci cu acea voce limpede și gravă a adevărului care, oricât ar fi fost amânat, își găsește până la urmă cititorul.

   Al.Florin ȚENE

Doina DRĂGUŢ: O carte despre un scriitor, dar și despre o epocă

Volumul „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului” se înscrie într-o categorie aparte a cărților dedicate personalităților literare: aceea în care biografia individuală devine, treptat, document al unei epoci culturale.

Cartea pornește de la destinul unui scriitor și ajunge la configurarea unui adevărat profil de om al cetății culturale. Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, jurnalist, istoric literar și promotor cultural, Al. Florin Țene este urmărit în multiplele sale ipostaze, care nu sunt prezentate ca activități disparate, ci ca manifestări ale aceleiași vocații: slujirea cuvântului și apărarea memoriei culturale.

Titlul volumului este, din această perspectivă, mai mult decât o formulă encomiastică. El funcționează ca o teză de lectură. „Slujirea cuvântului” desemnează atât actul creator, cât și activitatea de recuperare, promovare, organizare și transmitere a culturii.

Cartea nu urmărește, așadar, exclusiv ceea ce Al. Florin Țene a scris, ci și ceea ce a făcut pentru ca literatura să circule, pentru ca scriitorii să se întâlnească și pentru ca memoria culturală să nu se destrame.

Una dintre calitățile fundamentale ale volumului este aceea că nu separă artificial biografia de creație. Drumul început la Drăgășani, continuat prin București, Baia Mare, Târgu Mureș, Bruxelles și Cluj-Napoca este urmărit ca proces de formare a unei personalități intelectuale.

Drăgășaniul dobândește, în această construcție biografică, statutul unei adevărate matrice spirituale. Aici se naște viitorul scriitor, aici își începe activitatea culturală și aici, la numai șaptesprezece ani, întemeiază Cenaclul „Gib I. Mihăescu”.

Este un detaliu biografic cu valoare simbolică. Încă din adolescență se conturează ceea ce va deveni una dintre trăsăturile definitorii ale destinului său: vocația de întemeietor.

Al. Florin Țene nu se mulțumește să fie autorul care scrie individual, în spațiul intim al bibliotecii. El creează contexte pentru ceilalți, organizează, stimulează, promovează. Din acest punct de vedere, biografia sa poate fi citită pe două axe complementare: biografia creatorului și biografia constructorului de instituții culturale.

Această dublă perspectivă constituie una dintre ideile cele mai fertile ale cărții.

Un alt merit al volumului este încercarea de a ordona o operă de mare întindere și diversitate. Poezia reprezintă nucleul originar. Debutul poetic este consemnat în revista „Tribuna”, iar debutul editorial se produce prin volumul „Ochi deschis”, în 1974, urmat de „Fuga statuilor”, în 1979. Ulterior, creația poetică se dezvoltă prin numeroase volume, în care apar recurent teme precum timpul, memoria, călătoria, natura, Dumnezeu, existența și condiția creatorului.

Semnificativ este faptul că titlurile volumelor poetice indică o preocupare constantă pentru raportul dintre cuvântși gândire: „Sămânța din interiorul Cuvântului”, „Germinația cuvântului de sub zăpadă”, „Eseul, metaforă a gândirii logice”, „Poezia ca ceremonie a textului”. În această perspectivă, poezia lui Al. Florin Țene nu este prezentată doar ca exercițiu de sensibilitate, ci și ca formă de reflecție asupra existenței.

Ulterior, scriitorul se afirmă ca romancier, dramaturg, eseist, critic literar și istoric literar. Cartea insistă asupra acestei pluralități nu pentru a produce un inventar bibliografic, ci pentru a demonstra caracterul organic al unei opere care refuză limitarea la un singur gen.

În proză, una dintre direcțiile importante o reprezintă recuperarea unor destine individuale și transformarea lor în imagini ale unei epoci.

Seria romanelor biografice este deosebit de relevantă. Personalități precum Gib I. Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Traian Dorz, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu devin personaje ale unei literaturi aflate la granița dintre document și ficțiune.

Formula „între realitate și poveste”, prezentă în titlurile mai multor asemenea cărți, exprimă tocmai această poziție intermediară. Documentul furnizează materia primă, în timp ce literatura îi conferă acesteia formă narativă și perspectivă interpretativă.

Este una dintre zonele în care autorul volumului biografic identifică în mod justificat o constantă a creației lui Al. Florin Țene: interesul pentru destinul individual ca vehicul al memoriei colective. Romanul nu mai este, astfel, doar povestea unui personaj. El devine o formă de reconstituire a unei lumi.

Poate cea mai importantă categorie interpretativă a volumului este aceea a memoriei.

Memoria apare sub multiple forme: memorie individuală, familială, locală, literară, jurnalistică, generațională și națională. Cartea observă că, atunci când Al. Florin Țene scrie despre scriitori persecutați sau despre destine afectate de regimul comunist, el încearcă să recupereze nu doar biografii, ci și epoci.

În acest context, titlul „Rechizitoriu împotriva uitării” poate fi considerat o adevărată formulă-sinteză pentru o parte importantă a operei sale: uitarea devine adversarul simbolic al scrisului; scrisul păstrează; cartea conservă; biografia recuperează; istoria literară fixează; jurnalismul consemnează. Prin urmare, literatura devine, în concepția pe care volumul o desprinde din opera lui Al. Florin Țene, o formă de rezistență împotriva dispariției memoriei. Această interpretare conferă întregii cărți o coerență filozofică.

Un aspect care merită subliniat este relația dintre literatură și jurnalism. Experiența jurnalistică începe devreme și continuă de-a lungul deceniilor. Ea contribuie la formarea unei priviri atente asupra realității și explică, în parte, preocuparea ulterioară pentru consemnarea timpului.

În volume precum „Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei”, „Îndrumător pentru tinerii ziariști” și seria „Pagini de conștiință – Ziariști și scriitori”, jurnalismul este reconsiderat ca formă de memorie culturală. Această perspectivă este importantă deoarece refuză reducerea jurnalistului la statutul de simplu producător de informație. Jurnalistul devine martor al timpului. El fixează clipa. Iar ceea ce este fixat în cuvânt poate deveni document pentru generațiile viitoare.

Dimensiunea critică și eseistică a personalității lui Al. Florin Țene este bine reprezentată prin enumerarea și contextualizarea volumelor de profil: „Arca lecturii”, „Prizonierul oglinzilor paralele”, „Ochiul magic al metaforei”, „Aventură prin dicțiunea ideilor”, „Critica între artă și știință”, „Aventurile ideilor printre metafore”, „Poezia ca ceremonie a textului” ș.a.

Se conturează astfel profilul unui scriitor care nu trăiește literatura numai prin creația proprie, ci și prin lectura celorlalți. Această dimensiune este esențială. Criticul și cronicarul devin mediatori între carte și public, între autor și cititor, între generații. În fond, întreaga activitate critică a lui Al. Florin Țene pare să se înscrie într-un proiect mai larg de circulație a valorilor literare.

Al. Florin Țene este, deopotrivă, scriitor și întemeietor. De la Cenaclul „Gib I. Mihăescu”, întemeiat la Drăgășani în adolescență, la Cenaclul „Nord”, apoi la alte cenacluri și reviste, activitatea sa demonstrează o concepție comunitară asupra culturii. În 2006, această vocație se concretizează prin înființarea Ligii Scriitorilor din România. Documentul consemnează existența unor filiale în țară și în străinătate și a unor reviste editate sub egida organizației. Este un moment important nu numai biografic, ci și simbolic. Adolescentul care aduna tineri în jurul unui cenaclu ajunge, după decenii, să creeze o organizație literară.

Scara se schimbă, dar vocația rămâne aceeași. De aceea, activitatea lui Al. Florin Țene nu poate fi măsurată exclusiv prin numărul cărților. Ea trebuie raportată și la reviste, cenacluri, oameni promovați, antologii și proiecte culturale.

Una dintre cele mai sugestive idei ale volumului este aceea potrivit căreia întreaga activitate a scriitorului poate fi interpretată ca o construcție de punți: punte între generații; punte între scriitori; punte între România și diaspora, punte între literatură și jurnalism; punte între creație și critică; punte între trecut și prezent.

În această interpretare, cuvântul însuși devine instrument de legătură. Cartea, revista, cenaclul și Liga Scriitorilor sunt forme instituționalizate ale aceleiași vocații de a apropia oamenii prin cultură. Este o interpretare convingătoare deoarece oferă unitate unei activități aparent greu de cuprins prin diversitatea sa.

Un capitol cu valoare aparte este cel consacrat mărturiilor scriitorilor despre Al. Florin Țene. Aici discursul biografic este completat de perspectiva celor care l-au cunoscut, l-au citit sau au colaborat cu el. Mărturiile converg asupra unor trăsături precum munca, dăruirea, promovarea culturii, memoria, curajul și preocuparea pentru literatură. Virginia Paraschiv consideră că personalitatea sa reprezintă un fenomen care merită cercetat, în timp ce alte mărturii subliniază prolificitatea și activitatea de promotor cultural.

Pentru o carte cu caracter biografic, aceste mărturii sunt importante deoarece oferă un al doilea plan al portretului: portretul construit de comunitatea literară. Ele nu trebuie însă confundate cu evaluarea critică propriu-zisă a operei. Valoarea lor este în primul rând documentară și testimonială. Tocmai această distincție poate fi utilă într-o eventuală ediție revăzută a volumului.

Din altă perspectivă, volumul prezintă un avantaj major: concentrează o cantitate considerabilă de informație biografică, bibliografică și culturală. Cronologia, lista operelor, referințele la reviste, premiile, distincțiile, activitatea organizațională și mărturiile contemporanilor construiesc un corpus util pentru viitoarele cercetări dedicate lui Al. Florin Țene.

O cercetare definitivă asupra operei ar presupune, dincolo de inventarierea bibliografică, analiza directă a textelor literare, confruntarea bibliografiei cu edițiile existente, verificarea documentelor și separarea foarte clară a faptelor documentate de interpretările sau mărturiile personale. Această observație, însă, nu diminuează valoarea cărții. Dimpotrivă, îi precizează statutul: volumul poate fi considerat o importantă bază biografică și documentară pentru o viitoare monografie critică propriu-zisă.

Este cu atât mai relevant cu cât documentul consemnează o operă care, până în 2026, ajunge la o impresionantă diversitate de genuri: poezie, roman, teatru, eseu, critică, publicistică, interviu, monografie și istorie culturală.

Un element remarcabil este continuitatea creației. Bibliografia prezentată în volum ajunge până în anul 2026, când apar noi volume de istorie, poeme filosofice, teatru, oratoriu, poem și roman. Această productivitate târzie nu trebuie privită doar cantitativ. Ea indică o persistență a vocației creatoare. La 84 de ani, scriitorul continuă să publice și să se întoarcă spre teme fundamentale: Dumnezeu, omul, istoria, memoria, cultura, condiția creatorului.

În acest sens, biografia nu se închide. Ea rămâne deschisă.

Finalul cărții introduce un simbol deosebit de puternic: întoarcerea la Drăgășani. Locul nașterii, al copilăriei și al primelor experiențe culturale devine, după decenii, spațiul în care numele scriitorului este fixat printr-un bust și prin noi omagii culturale. În 2026 este consemnată apariția unor lucrări dedicate lui Al. Florin Țene și legătura acestora cu dezvelirea bustului său la Palatul Culturii din Drăgășani.

Simbolic, cercul se închide. Copilul pleacă din orașul natal. Scriitorul străbate decenii de cultură română. Iar numele său se întoarce la locul de unde a pornit. Nu numai prin amintire, ci și prin monument.

„Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului” este, în primul rând, o carte a recuperării. Ea recuperează un destin literar. Recuperează o bibliografie. Recuperează oameni. Recuperează reviste și cenacluri. Recuperează fragmente de istorie culturală. Și, mai presus de toate, recuperează ideea că literatura nu este numai o activitate individuală, ci poate deveni formă de comunitate și de memorie.

Al. Florin Țene apare din paginile volumului ca o personalitate polivalentă, greu de încadrat într-o singură formulă. Poetul coexistă cu prozatorul; romancierul cu istoricul literar; jurnalistul cu eseistul; criticul cu animatorul cultural. Aceste ipostaze nu se exclud, ci se completează. Poate că aceasta este, în ultimă instanță, semnificația profundă a titlului: „o viață în slujba cuvântului”. Nu doar o viață de autor, ci o viață de mediator, întemeietor, recuperator și păstrător al memoriei culturale.

Un scriitor poate lăsa în urmă cărți. Un constructor cultural poate lăsa în urmă și instituții, reviste, comunități și oameni. Iar documentul pe care îl avem în față insistă tocmai asupra acestei a doua dimensiuni.

Într-o epocă în care memoria culturală este amenințată de fragmentare și uitare, o asemenea carte își dobândește o justificare suplimentară: aceea de a fixa în scris traseul unei existențe consacrate culturii.

„Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului” nu este încă monografia critică definitivă a scriitorului. Este însă un dosar biografic și cultural amplu, o sinteză documentară și un punct de plecare necesar pentru viitoarea cercetare a unei opere vaste și a unei personalități care a înțeles literatura nu doar ca act de creație, ci și ca act de responsabilitate față de memorie, comunitate și limba română.

Într-o formulă care ar putea rezuma întreaga carte, destinul lui Al. Florin Țene pare construit sub semnul unei convingeri simple: cuvântul trebuie scris, transmis și salvat de la uitare.

Doina DRĂGUŢ

Nicu TĂTARU: O BIOGRAFIE A VOCAȚIEI CULTURALE

Cronică la volumul Marianei Bendou „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului”

Al. Florin Țene între biografie, operă, jurnalism și vocația întemeierii

Volumul „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului”, semnat de Mariana Bendou și apărut la Editura Napoca Star în anul 2026, se înscrie în categoria lucrărilor de biografie culturală, având o structură complexă, situată la interferența dintre monografie, eseu documentar, critică literară, istorie culturală și memorialistică. Chiar subtitlul – „biografie, operă, jurnalism, cultură și mărturii” – indică ambiția unei perspective integratoare asupra unei personalități literare plurivalente, pentru care creația și acțiunea culturală constituie expresii ale aceleiași vocații.

Cartea Marianei Bendou nu urmărește doar inventarierea unei opere sau succesiunea unor date biografice. Ea construiește imaginea unui destin în care omul, scriitorul și întemeietorul cultural se află într-o relație de permanentă continuitate. Prologul, sugestiv intitulat „Un om, o viață, o bibliotecă”, propune de la început cheia de lectură a întregului demers: existența lui Al. Florin Țene trebuie înțeleasă nu numai prin ceea ce a scris, ci și prin ceea ce a creat în jurul cărții, al limbii române și al comunității scriitoricești.

Mariana Bendou optează pentru o biografie intelectuală, în care geografia existenței devine, în același timp, geografie spirituală. Drăgășaniul, Bucureștiul, Baia Mare, Târgu Mureș, Bruxelles-ul și Cluj-Napoca nu sunt simple repere ale unei cronologii personale, ci spații ale formării și afirmării. Autoarea urmărește, astfel, un traseu circular, în care locul natal revine constant ca matrice afectivă și simbolică. Însuși orașul Drăgășani apare în volum ca loc al începuturilor, al copilăriei, al primelor întâlniri cu literatura și al primei vocații de întemeietor. La numai șaptesprezece ani, viitorul scriitor înființează Cenaclul literar „Gib I. Mihăescu”, fapt interpretat de Mariana Bendou ca primul semn al unei vocații care se va manifesta de-a lungul întregii vieți.

Unul dintre meritele importante ale cărții constă în felul în care surprinde pluralitatea vocațiilor lui Al. Florin Țene. Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, jurnalist, istoric literar și promotor cultural, autorul apare nu ca o simplă sumă de identități profesionale, ci ca o personalitate organică. Mariana Bendou insistă asupra unității profunde a acestor manifestări: în toate se află aceeași credință în puterea cuvântului de a conserva memoria, de a transmite experiența și de a crea comunitate.

În acest sens, poezia ocupă un loc fundamental. Debutul poetic, volumele de versuri, diversitatea tematică și continuitatea creației sunt urmărite în perspectiva unei opere pentru care cuvântul reprezintă, simultan, instrument de cunoaștere, expresie a memoriei și formă de reflecție asupra existenței. Mariana Bendou observă sugestiv apropierea dintre „cuvânt” și „gând” în imaginarul și în titlurile lui Al. Florin Țene, subliniind dimensiunea reflexivă a poeziei sale.

În ceea ce privește proza, cartea pune în lumină preocuparea scriitorului pentru relația dintre destinul individual și istoria colectivă. Romanul devine un spațiu al recuperării memoriei, al reconstituirii unei epoci și al interpretării unor existențe marcate de marile rupturi istorice. Un loc aparte îl ocupă romanele biografice, în care documentul și imaginația se întâlnesc. Formulele „între realitate și poveste”, prezente chiar în titlurile unor volume, definesc o modalitate specifică de a transforma biografia documentară în construcție literară.

În această direcție se înscriu evocările unor mari personalități ale culturii și spiritualității românești: Gib I. Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Traian Dorz, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu. Mariana Bendou evidențiază faptul că, pentru Al. Florin Țene, recuperarea unei vieți reprezintă totodată recuperarea unei epoci. Biografia devine astfel un instrument de reconstrucție a memoriei culturale.

O dimensiune distinctă a cărții este aceea dedicată literaturii memoriei și confruntării cu dictatura. Autoarea urmărește preocuparea constantă a lui Al. Florin Țene pentru destinele celor persecutați în timpul regimului comunist, pentru libertatea de conștiință și pentru datoria morală a scriitorului de a nu lăsa trecutul să cadă în uitare. În această perspectivă, scrisul capătă valoarea unui act de conservare spirituală.

Tema jurnalismului completează în mod firesc această concepție. Pentru Al. Florin Țene, jurnalistul este, în interpretarea Marianei Bendou, un martor al timpului, iar jurnalismul este o formă de fixare a clipei. Titlul „Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei” devine, în fond, o formulă definitorie pentru întreaga sa filosofie culturală: ceea ce este trecător poate deveni memorie prin intermediul cuvântului.

Cartea acordă o atenție considerabilă criticului, eseistului și istoricului literar. Mariana Bendou inventariază direcțiile majore ale acestei activități: cronica literară, eseul, reflecția asupra raportului dintre literatură și gândire, istoria jurnalismului și recuperarea personalităților culturale. În această diversitate se conturează figura unui autor pentru care creația proprie nu exclude preocuparea pentru opera celorlalți. Dimpotrivă, scriitorul este prezentat ca un constructor de punți între texte, generații și conștiințe.

Această metaforă a punții reprezintă una dintre cele mai fertile idei interpretative ale volumului. Mariana Bendou sugerează că întreaga activitate a lui Al. Florin Țene poate fi înțeleasă ca o lucrare de legătură: între generații, între România și diaspora, între literatură și jurnalism, între creație și critică, între trecut și prezent. Cartea, revista, cenaclul și organizația culturală devin, toate, forme ale acestei vocații de a uni.

În acest context, unul dintre capitolele centrale ale biografiei este activitatea de întemeietor cultural. De la Cenaclul „Gib I. Mihăescu” și Cenaclul „Nord” până la Liga Scriitorilor din România, traseul lui Al. Florin Țene este prezentat ca expresia unei credințe profunde: literatura nu trebuie să rămână izolată, ci trebuie să creeze comunitate. Autoarea formulează limpede această dublă dimensiune a personalității sale: există biografia creatorului, măsurată prin cărți, și biografia întemeietorului, măsurată prin oameni, cenacluri, reviste, filiale și proiecte culturale.

Din această perspectivă, înființarea Ligii Scriitorilor din România, în anul 2006, reprezintă nu un episod izolat, ci maturizarea unei vocații care începuse încă din adolescență. Cartea demonstrează că Al. Florin Țene nu s-a mulțumit să creeze pentru sine, ci a creat și cadre instituționale în care și alți scriitori să poată publica, comunica și participa la viața culturală.

Un capitol important este consacrat receptării critice a operei. Mariana Bendou nu se limitează la propria perspectivă, ci convoacă opinii ale unor critici și scriitori care au comentat diferite cărți ale lui Al. Florin Țene. Sunt reținute aprecieri referitoare la documentarea amplă, construcția romanescă, dimensiunea memorială și socială a prozei, precum și la caracterul biografic și istoric al unor volume. Receptarea critică este, astfel, prezentată ca parte integrantă a destinului unei opere.

Interesantă este și poziționarea cărții Marianei Bendou în seria lucrărilor dedicate scriitorului. Volumul se înscrie într-o tradiție critică și monografică în care apar nume precum Petrică Birău, Mariana Cristescu și Voichița Tulcan Macovei. Acest fapt demonstrează că opera lui Al. Florin Țene a depășit condiția creației individuale pentru a deveni ea însăși obiect de studiu și interpretare.

Din punct de vedere metodologic, „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului” se distinge prin caracterul său interdisciplinar. Mariana Bendou utilizează documente biografice, mărturii, interviuri, cronologii, referințe critice, note și trimiteri bibliografice. Fotografii provenite din arhiva personală și documente ale epocii contribuie la caracterul documentar al lucrării. În același timp, tonul autoarei nu devine niciodată strict inventarial. Ea introduce, în numeroase secvențe, o dimensiune eseistică și afectivă, care transformă biografia într-o evocare vie.

De altfel, autoarea își definește implicit propriul demers ca pe o sinteză între document și sensibilitate, între monografie și eseu. Cele două părți ale cărții se completează reciproc, iar fotografiile, mărturiile și trimiterile documentare conferă volumului valoare de monografie culturală, fără a-i anula caracterul eseistic.

Titlul însuși al cărții concentrează întreaga filosofie a demersului. „O viață în slujba cuvântului” nu este o formulă ornamentală, ci o definiție a unei existențe. Cuvântul apare ca vocație, profesie, formă de cunoaștere, memorie, responsabilitate și solidaritate culturală. Prin această interpretare, Mariana Bendou oferă o imagine unificatoare asupra unei personalități care ar putea părea, la prima vedere, dispersată într-o multitudine de domenii.

Ceea ce rămâne în finalul lecturii este imaginea unei existențe în care scrisul și acțiunea culturală sunt inseparabile. Al. Florin Țene apare ca poet și prozator, dar și ca jurnalist; ca eseist și critic, dar și ca istoric al literaturii și al jurnalismului; ca autor, dar și ca promotor al altor autori; ca om al cărții, dar și ca întemeietor de instituții culturale.

Mariana Bendou reușește să surprindă această pluralitate fără să piardă unitatea interioară a personajului său biografic. Ideea centrală este aceea a vocației. Într-o lume în care multe destine culturale se consumă în limitele specializării, Al. Florin Țene este prezentat ca un spirit al sintezei și al continuității. Scrie, publică, organizează, promovează, cercetează și păstrează memoria.

Prin urmare, cartea Marianei Bendou depășește statutul unei simple biografii omagiale. Ea constituie un document de istorie literară contemporană și o contribuție semnificativă la înțelegerea unui fenomen cultural. Viața lui Al. Florin Țene devine, în paginile sale, nu numai biografia unui scriitor, ci și povestea unei epoci, a unei comunități literare și a unei idei fundamentale: aceea că literatura nu poate exista fără memorie, iar memoria nu poate dăinui fără cuvânt.

În această lumină, expresia care sintetizează cel mai bine demersul Marianei Bendou ar putea fi: o biografie a omului, o cartografiere a operei și o monografie a vocației culturale. „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului” fixează în memoria contemporaneității imaginea unui scriitor pentru care ultima pagină nu este un sfârșit, ci începutul unei noi forme de dialog cu lumea.

Volumul Marianei Bendou se impune prin bogăția materialului documentar, prin perspectiva sa integratoare și prin capacitatea de a transforma biografia într-un demers de istorie culturală. Este o carte despre un scriitor, dar și despre condiția scriitorului contemporan; despre o operă, dar și despre instituțiile care fac posibilă circulația literaturii. În centrul acestei construcții rămâne figura lui Al. Florin Țene, creator și întemeietor, pentru care, așa cum demonstrează întreaga carte, a sluji cuvântul a însemnat a sluji cultura română.

               Prof. Nicu Tătaru

Bibliografie

  1. BENDOU, Mariana, Florin Țene – O viață în slujba cuvântului. Biografie, operă, jurnalism, cultură și mărturii, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2026.
  2. BIRĂU, Petrică, Florin Țene – Literatura ca mod de viață, Editura Eurograph, Colecția „Mnemosyne”, 2005.
  3. CRISTESCU, Mariana, Familia Țene – Destine contemporane, 2013.
  4. MACOVEI, Voichița Tulcan, Florin Țene – Atitudini literare la începutul secolului XXI, Editura Napoca Star, 2019.
  5. SASU, Aurel, Dicționarul Scriitorilor Români, Editura Paralela 45, 2006.
  6. SIMION, Eugen (coord.), Dicționarul General al Literaturii Române, vol. T–Z, Academia Română, 2009.
  7. ȚENE, Al. Florin, Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei.
  8. ȚENE, Al. Florin, Pagini de conștiință – Ziariști și scriitori, volumele I–III, 2025.
  9. ȚENE, Al. Florin, Oglinda Ligii Scriitorilor – o altfel de istorie a literaturii române, în colaborare cu Voichița Pălăcean Vereș și Gavril Moisa.
  10. ȚENE, Al. Florin, Orice călimară poate să devină un Vezuviu, 2019.
  11. ȚENE, Al. Florin, Eseul, metaforă a gândirii logice.
  12. ȚENE, Al. Florin, Poezia ca ceremonie a textului.

Al. Florin ȚENE: GLORIE LIMBII ROMÂNE

Mi-e dat să-mi potrivesc bătăile inimii

și să-mi pun visele la dospit

în dulcea și adânca Limbă Română.

În ea, fiecare vorbă e fântână

din care își beau umbra străbunii,

fiecare literă e un fagure de lumină

picurat în degetarul de foc al macilor,

iar sunetele poartă în ele

cercurile de anicior ale arborilor seculari,

unde fiecare fibră veghează o baladă

și fiecare nod ascunde o lacrimă de doină.

Patria acestei limbi nu are granițe de piatră,

ci de Istorie și de Dor.

E tărâmul pe unde Miorița încă își mai paște tăcerile,

unde cuvintele au fost dăltuite cu răbdare

la izvoarele nestinse ale neamului.

Cum ai putea muta fântâna departe de izvorul ei?

Cum ai putea smulge limba

din pământul care a hrănit-o?

Am spart adesea coaja de nucă a cuvântului,

căutând miezul și înțelesurile ascunse.

Am dat de dulceața mierii,

dar și de gustul de zgură al suferinței și al urii;

am simțit fiorul și vibrația eminesciană

purtând prin veacuri înțelepciunea lui Anton Pann,

ca o sămânță mereu gata să germineze în suflet.

Și din sămânță am deschis o altă cale,

o altă speranță, o nouă poartă spre infinit,

până când n-a mai rămas decât puritatea,

măduva vie și nepieritoare a Limbii Române.

În fiecare vorbă dăinuiște un oier,

un țăran simplu cu mâinile arse de soare,

care face holda să cânte sub adierea vântului,

scriind imnurile acestui pământ

cu fierul plugului pe pergamentul reavăn al brazdelor.

Rostiți doar un singur cuvânt în limba noastră!

Rostiți-l în șoaptă și veți simți

și gustul mângâietor al mierii,

și vijeliile reci ale veacurilor trecute,

și parfumul reavăn al câmpiilor înflorite.

Rostiți un cuvânt în Limba Română

și veți auzi din nou mângâierile calde ale mamei,

dar și vorbele tatei, grele și meșteșugite,

așezate la temelia casei ca o piatră de neclintit.

Ascultați un plugat vorbind cu propriul său ogor:

veți vedea cum cuvintele trec firesc

din vechile hrisoave uitate în versul eminescian,

așa cum ploaia binecuvântată pătrunde până la rădăcini.

Aceasta este eternitatea ei nelimitată,

aceasta este gloria ei neîntreruptă:

de a rămâne veșnic verde,

ca frunzele de pe o cetină seculară

ce infruntă timpul, furtunile și bucuria.

 Autor: Al.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: Spiritul european în presa românească din toate timpurile. Continuitate, cenzură și renaștere

Presa românească a reprezentat, încă de la începuturile sale, unul dintre principalele instrumente de racordare a culturii române la valorile europene. Începând cu publicațiile pașoptiste și până la presa contemporană, idealurile libertății, democrației, pluralismului și dialogului cultural au constituit repere fundamentale ale jurnalismului românesc. Există însă o ruptură istorică majoră în perioada regimului comunist (1948–1989), când presa a fost subordonată total ideologiei marxist-leniniste, fiind transformată într-un instrument de propagandă al statului-partid. Studiul urmărește evoluția spiritului european în presa românească, evidențiind atât momentele de afirmare, cât și perioadele de negare a acestuia.

Spiritul european reprezintă ansamblul valorilor care definesc civilizația europeană: libertatea individului, respectarea drepturilor omului, pluralismul opiniilor, democrația, dialogul intelectual și autonomia culturii. Presa, prin natura sa, este unul dintre principalii purtători ai acestor valori.

Istoria presei românești coincide, în mare măsură, cu procesul modernizării societății românești și cu integrarea sa în spațiul cultural european. De la primele ziare românești până la presa digitală contemporană, jurnalismul românesc a oscilat între libertate și constrângere, între vocația europeană și presiunile ideologice.

Primele publicații românești – Curierul Românesc al lui Ion Heliade Rădulescu și Albina Românească a lui Gheorghe Asachi – au apărut într-un context de afirmare a culturii europene în Principatele Române. Aceste publicații au tradus articole occidentale, au promovat literatura franceză, filosofia iluministă și ideile Revoluției Franceze.

Generația pașoptistă a considerat presa un mijloc esențial pentru europenizarea societății românești. Publicații precum Dacia Literară, România Literară (în forma sa istorică), Convorbiri Literare și numeroase reviste culturale au construit un dialog permanent cu marile curente intelectuale europene.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, presa românească a devenit spațiul principal al dezbaterilor privind identitatea națională și integrarea europeană.

Mihai Eminescu, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu și Bogdan Petriceicu Hasdeu au înțeles că România nu poate evolua fără dialogul cu marile culturi europene. Chiar și atunci când criticau imitațiile superficiale ale Occidentului, ei nu contestau valorile autentice ale civilizației europene, ci pledau pentru o modernizare organică.

Spiritul critic promovat de societatea „Junimea” reprezintă una dintre cele mai autentice expresii ale europenismului românesc.

Perioada interbelică reprezintă apogeul europenizării presei românești. Publicații precum Gândirea, Viața Românească, Adevărul, Universul, Revista Fundațiilor Regale, Cuvântul, Vremea sau Criterion au reflectat marile dezbateri intelectuale europene.

În paginile lor scriau Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Lucian Blaga și numeroși alți intelectuali care dialogau permanent cu filosofia, literatura și politica europeană.

Presa românească devenise parte integrantă a circuitului cultural occidental.

După instaurarea regimului comunist, presa românească a încetat să mai fie un spațiu al libertății.

Modelul sovietic a înlocuit modelul european.

Constituția, pluralismul politic și libertatea de exprimare au fost anulate. Cenzura a devenit instituție de stat, iar toate publicațiile au fost controlate de Partidul Comunist Român.

Ziare precum Scînteia, Scînteia Tineretului, România Liberă (în forma oficială a epocii), Era Socialistă, Lupta de clasă și numeroase publicații județene au devenit instrumente de propagandă ideologică.

Presa nu mai informa, ci educa politic populația în spiritul doctrinei marxist-leniniste.

Cultul personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar ulterior al lui Nicolae Ceaușescu, a ocupat spații impresionante în toate publicațiile.

Valorile europene au fost înlocuite cu: lupta de clasă; internaționalismul proletar; realismul socialist; monopolul partidului unic; ateismul militant; cultul conducătorului.

Trebuie făcută însă distincția între sistemul instituțional și numeroșii jurnaliști sau scriitori care au activat în presa vremii. Unii au contribuit activ la propaganda oficială, în timp ce alții au încercat, în limitele severe ale cenzurii, să păstreze standarde profesionale ori să promoveze discret valori culturale. Evaluarea responsabilităților individuale necesită o analiză istorică bazată pe documente și pe contextul fiecărui caz. Cenzura și controlul asupra presei au fost caracteristici definitorii ale regimului comunist.

Chiar și în timpul dictaturii au existat reviste culturale care au încercat să păstreze legătura cu patrimoniul european.

În limitele impuse de cenzură, publicații precum România Literară, Steaua, Secolul XX, Tribuna, Viața Românească, Luceafărul și alte reviste literare au publicat traduceri, cronici și studii dedicate marilor autori europeni.

Aceste demersuri nu au înlăturat controlul ideologic, dar au contribuit la menținerea unui dialog cultural care avea să fie reluat pe deplin după 1989.

Revoluția din decembrie 1989 a redeschis presa românească către Europa.

Au reapărut pluralismul opiniilor, libertatea editorială și concurența dintre publicații.

Integrarea României în Uniunea Europeană a consolidat principiile jurnalismului democratic: independența editorială, protecția surselor, libertatea de exprimare și responsabilitatea publică.

În același timp, presa contemporană se confruntă cu provocări noi: dezinformarea, polarizarea, presiunile economice și influența rețelelor sociale.

Istoria presei românești reflectă istoria modernizării României. În perioadele democratice, presa a fost unul dintre principalii promotori ai spiritului european, facilitând dialogul cu marile culturi ale continentului. În perioada regimului comunist, libertatea presei a fost grav restrânsă, iar presa a fost transformată într-un instrument de propagandă și control ideologic. După 1989, jurnalismul românesc și-a reluat orientarea europeană, reafirmând valorile pluralismului, ale libertății de exprimare și ale responsabilității civice. Spiritul european rămâne astfel nu doar o moștenire culturală, ci și un ideal permanent al unei prese libere și democratice.

                                                                                  Al.Florin Țene

Bibliografie selectivă

Adrian Marino, Pentru Europa, Editura Polirom, Iași, 1995.

Adrian Marino, Cultură și politică. Pentru o nouă cultură română, Editura Polirom, Iași, 1996.

Antoine Compagnon, Spiritul Europei, Editura Polirom, Iași.

Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București, 1993.

Marian Petcu, Istoria presei române. Antologie, Editura Tritonic, București, 2002.

Marin Badea, Scurtă istorie a presei românești, Editura Economică, București, 2004.

Pamfil Șeicaru, Istoria presei, Editura Sens, București, 2024.

Silviu-Constantin Nedelcu, Cenzurarea presei ortodoxe în comunism, Editura Eikon, București, 2019.

Sorin Alexandrescu, Identitate în ruptură, Editura Univers, București, 2000.

Cornel Ungureanu, MittelEuropa, Editura Polirom, Iași, 2003.

Academia Română, Istoria Românilor, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european (1601–1711/1716), Editura Enciclopedică, București, 2003.

Al.Florin Țene,Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei, Editura Napoca star, 2025

Al. Florin ȚENE: Subtilitățile drepturilor omului în poezia lui Radu Gyr

În literatura română a secolului al XX-lea există puțini poeți care au transformat experiența limită a detenției politice într-o reflecție atât de profundă asupra condiției umane precum Radu Gyr (1905–1975). Dincolo de controversele biografice și de opțiunile sale politice din tinerețe, opera sa carcerală reprezintă una dintre cele mai impresionante mărturii lirice despre libertate, demnitate și rezistența spiritului în fața opresiunii. Analiza poeziei sale prin perspectiva drepturilor omului nu urmărește o judecată morală asupra autorului, ci identificarea valorilor universale exprimate artistic: dreptul la viață, libertatea conștiinței, libertatea credinței, demnitatea persoanei și rezistența împotriva dezumanizării.

Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) afirmă că orice ființă umană are dreptul la libertate, securitate și demnitate. Poezia lui Radu Gyr surprinde tocmai absența acestor drepturi într-un univers concentraționar.

În poemele scrise în detenție nu întâlnim discursuri juridice sau revendicări politice explicite, ci experiența existențială a omului redus la limita supraviețuirii. Drepturile omului apar indirect, prin ceea ce lipsește: libertatea de mișcare, libertatea cuvântului, dreptul la credință și chiar dreptul la identitate.

Subtilitatea poetică constă în faptul că poetul nu transformă versul într-un manifest ideologic, ci într-o meditație asupra ființei umane supuse suferinței.

Una dintre cele mai importante idei ale poeziei lui Radu Gyr este aceea că demnitatea nu poate fi confiscată.

În universul carceral omul pierde aproape totul: libertatea; familia; sănătatea; identitatea socială. Rămâne însă libertatea interioară.

Această idee apropie lirica lui Gyr de reflecțiile lui Viktor Frankl, pentru care ultima libertate a omului este aceea de a-și alege atitudinea în fața suferinței.

Demnitatea apare în poezie nu prin revoltă violentă, ci prin refuzul degradării morale.

În numeroase poeme, închisoarea devine simbolul tuturor regimurilor totalitare. Zidurile nu limitează spiritul. Libertatea autentică este prezentată ca o categorie spirituală.

Această concepție apropie lirica lui Gyr de filosofia existențialistă și de spiritualitatea creștină.

Omul poate fi închis fizic fără a fi înfrânt moral. Această diferență reprezintă una dintre cele mai subtile forme de afirmare a drepturilor omului.

În poemul devenit emblematic Azi-noapte Iisus mi-a intrat în celulă, experiența religioasă nu este doar una confesională.

Ea exprimă libertatea conștiinței.

Într-un regim care urmărea controlul total asupra individului, credința devine ultimul spațiu al libertății.

Iisus nu apare ca simbol triumfalist, ci ca prezență solidară cu omul suferind. Astfel, dreptul la credință este exprimat poetic, nu doctrinar.

O altă dimensiune subtilă este solidaritatea dintre deținuți.

În poeme precum A mai murit încă unul, moartea unui camarad nu reprezintă doar dispariția unei persoane, ci diminuarea întregii comunități umane. Poetul surprinde degradarea provocată de universul concentraționar și transformă compasiunea într-o formă de rezistență morală.

Această solidaritate constituie fundamentul drepturilor omului. Fără recunoașterea celuilalt nu poate exista nici libertate.

Radu Gyr înțelege că totalitarismul urmărește nu doar distrugerea oamenilor, ci și ștergerea memoriei lor. Poezia devine astfel act de recuperare. Versurile conservă nume, suferințe și destine.Memoria devine o formă de drept fundamental. Prin poezie, victimele continuă să existe în conștiința colectivă.

Spre deosebire de literatura absurdului, unde omul rămâne captiv disperării, poezia lui Gyr păstrează întotdeauna o perspectivă transcendentă.

Speranța nu este optimism facil. Ea reprezintă victoria spiritului asupra violenței.

Această dimensiune explică de ce multe dintre poemele sale au circulat oral în închisori, fiind memorate de deținuți și transmise din generație în generație.

Analiza critică impune și recunoașterea unei tensiuni esențiale.

Biografia lui Radu Gyr include implicarea sa în Mișcarea Legionară, fapt care a generat controverse persistente. Din perspectivă academică, această realitate istorică nu trebuie ignorată, dar nici confundată automat cu întreaga sa creație poetică. O lectură critică presupune distingerea între contextul biografic și analiza estetică a operei, fără a eluda complexitatea morală a autorului.

Astăzi poezia lui Radu Gyr poate fi citită în contextul universal al literaturii concentraționare, alături de autori care au transformat experiența detenției într-o reflecție asupra libertății și demnității.

Mesajul său depășește contextul istoric românesc.  El vorbește despre: fragilitatea libertății; rezistența conștiinței; puterea credinței; responsabilitatea memoriei.

Aceste teme aparțin patrimoniului universal al culturii.

Subtilitățile drepturilor omului în poezia lui Radu Gyr nu sunt formulate prin limbaj juridic, ci prin simbol, metaforă și experiență existențială. Poetul demonstrează că drepturile fundamentale nu încep în constituții, ci în conștiința umană. Libertatea, demnitatea, credința, memoria și solidaritatea devin valori estetice și morale care transcend timpul istoric. Tocmai această transformare a suferinței într-o meditație asupra condiției umane explică permanența operei sale în cultura română, chiar și în contextul controverselor legate de biografia autorului.

                                                          Al.Florin Țene

Bibliografie selectivă

Arendt, Hannah. Originile totalitarismului. București: Humanitas.

Frankl, Viktor E. Omul în căutarea sensului vieții. București: Meteor Press.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, Organizația Națiunilor Unite, 1948.

Gyr, Radu. Poezii. Ediții critice și antologii.

Gyr, Radu. Sângele temniței.

Marino, Adrian. Hermeneutica ideii de literatură. București.

Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. București: Paralela 45.

Negrici, Eugen. Literatura română sub comunism. București.

Steinhardt, Nicolae. Jurnalul fericirii. București: Humanitas.

Wiesel, Elie. Noaptea. București.

AL.florin Țene. Întoarcerea din cruciadă-viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste.,Roman ,Editura Casa Cărți de Știință, 2020.

Istoria Literaturii Române, semnată de Al.Florin Țene, ne oferă o panoramă complexă și nuanțată a diversității expresive, a angajamentului etic și a vocației intelectuale

Volumul I, II și III, (urmând să apară și volumul 4), al seriei Pagini de conștiință: Ziariști și scriitori reprezintă o încercare onestă și aprofundată de a pătrunde în universurile interioare și creațiile exterioare ale unor figuri remarcabile ale literaturii, jurnalismului și culturii române contemporane. Prin selecția atentă a personalităților incluse, Al. Florin Țene ne oferă o panoramă complexă și nuanțată a diversității expresive, a angajamentului etic și a vocației intelectuale care caracterizează creatorii de astăzi.

Fiecare contribuție prezentată în volum este un exercițiu de introspecție critică și de apreciere a valorii autentice, demonstrând cum arta cuvântului poate fi simultan meditație personală și oglindă a societății. Astfel, Ion Istrate este promotor al culturii naționale, Lucia Bibarț, scriitoare implicată în promovarea cărților, Răzvan Bucuroiu,  promotor al jurnalismului religios, George Roca, un scriitor al exilului, Ionuț Țene, istoric și poet,  Ana-Maria Chircea ne poartă între lirismul introspectiv și vocația universalității expresive, în timp ce Liviu Țâțan reconciliază iubirea de natură cu reverberațiile poeziei sale. Poetul Dan D. Gîrjoabă devine martorul luminii interioare și al rugăciunii fără cuvinte,  Marin I. Arcuș se impune ca un intelectual autentic, preocupat de sensul profund al existenței culturale, Baki Ymeri și poezia sa elegiacă, D.R. Popescu, Aurel Rău, Gheorghe Tomozei, Dora Alina Romanescu, Doru Moțoc, Gelu Dragoș, Ioan Seni, Gavril Moisa, Bela Marko, Mihai Duțescu, Doina Drăguț  și mulți alții sunt prezentați într-un registru de reflecție culturală și etică cum nu s-a făcut până acum în literatura noastră.

Negoiță Irimie explorează lirica transilvană cu un echilibru fin între profunzime și armonie, iar Voichița Elena Toma transformă cuvântul în lumină, vis și copilărie spirituală. Tamara Tomiris Gorincioi, prin publicistică și poezie, devine o conștiință militantă a românismului basarabean, în timp ce Angela Stoica reprezintă o punte între cercetarea medicală și reflecția interdisciplinară asupra culturii și eticii.

Volumul mai include vocea elegiacă a lui Baki Ymeri, sinteza culturală contemporană a lui Gheorghe A. Stroia și lirica impersonală a lui Ion Rahoveanu, dar și vocația educațională și sapiențială a Lucianei Cosmina Vlad. Mirela Necula rezonează între muzica inimii și eternitatea cuvântului, iar prof. dr. Dorel Cosma explorează poezia în contextul ecosistemului românesc. Elena Armenescu aduce un unghi dublu – medic și scriitor – asupra condiției umane, în timp ce Mihai Duțescu (1941–2018) evocă melancolia blândă și dramatismul interior al existenței.

Într-un registru de reflecție culturală și etică, Livia Ciupercă aduce în lumină valorile tradiționale prin spirit critic, Silvia Hodaș îmbină vocația educațională cu afirmarea literar-artistică, iar Mircea Daroși rămâne dedicat tradiției locale, etnografiei și istoriei. Ioan E. Hodaș construiește un echilibru între satire și educația culturală, iar Gheorghe Giurgiu oferă profilul spiritual al unui dascăl și publicist transilvănean. Silvia Bodea Sălăjan strălucește ca poetă, prozatoare, eseistă și dramaturg, iar Cezar Ivănescu rămâne poetul-sacerdot al cuvântului, a cărui vocație transcende timpul și formele literare.

Volumele, inclusiv și volumul patru devin astfel un adevărat testament al culturii române contemporane, un spațiu al dialogului între generații și între formele expresive ale cuvântului, de la poezie la publicistică, de la critică la reflecție etică. Prin această carte, Al. Florin Țene confirmă și consolidează ideea că jurnalismul, literatura și cercetarea culturală nu sunt doar acte de creație individuală, ci și acte de responsabilitate socială și spirituală.

Această selecție de conștiințe și expresii literare ne invită să reflectăm asupra valorii cuvântului, asupra vocației culturale și asupra legăturii intime dintre viață, creație și conștiință.

                                                                                                AL.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: Eseul – mijloc de a lărgi aria de expunere a ideilor

Interpretarea unui subiect cu ajutorul eseului (studiu de proporții restrânse despre idei filozofice, literare sau științifice, fără pretenția de a epuiza problema) se impune atunci când înțelegerea acestuia întâmpină dificultăți, când sensul temei rămâne inaccesibil sau enigmatic și când, din aceste motive, se produce o rupere de contact între subiect și cititor.

Eseul are menirea de a face cunoscută o temă, pe care o dezbate din diferite unghiuri; el nu trebuie să se închidă în sine, ci să se străduiască să corespundă înțelegerii cititorului. Eseul, care dezbate o multitudine de idei, se explică pe sine însuși. Numai caracterul său științifico-literar și sinceritatea îl fac, de regulă, să găsească audiență și înțelegere.

Cititorul urmărește, de fiecare dată, să fie încântat de eseul pe care îl parcurge, dar, în final, se trezește în fața unui complex de reminiscențe din diferite lecturi, complex a cărui cheie nu o poate descifra de unul singur. Caracterul literar al eseului este cel care conferă activității de interpretare relevanța și semnificația sa. Fiecare eseu conține interpretări argumentate ale unor idei și probleme.

Oare nu face același lucru și judecătorul, care interpretează un text de lege? Chiar dacă ne limităm la interpretarea artistică sau de idei, nu putem trece cu vederea sensul ambiguu al cuvântului „interpretare”. Este un cuvânt care pare să fi intrat în uzanță în două accepții total diferite: se vorbește despre interpretarea unei piese muzicale în același sens ca despre reprezentația unei piese de teatru. Uneori, și un violonist este numit interpret. Nu putem nega că și acest mod de a interpreta presupune o formă de tălmăcire.

În cele ce urmează, mă voi preocupa de problema limitării la o singură semnificație, anume aceea de interpretare = exegeză, în opoziție cu toate încercările de a extinde nejustificat domeniul ei de aplicare. Nu este corect ca interpretarea să fie echivalată, pur și simplu, cu înțelegerea, astfel încât și în conversații obișnuite, simplul act al înțelegerii să fie considerat o interpretare.

După cele expuse până aici, socotesc că nu este necesar să extindem aria problemelor legate de interpretarea literară. Este important, în primul rând, să menținem unitatea actului de interpretare a ideilor în cadrul eseului. De pildă, sarcina de a interpreta în detaliu o operă literară din trecut ar trebui separată de orice critică literară de actualitate.

Este de la sine înțeles că înțelegerea evenimentelor din trecut necesită o interpretare istorică și o abordare a ideilor epocii respective. Faptul că Dante a fost exilat din Florența, că a fost implicat în conflictele dintre Guelfi și Ghibelini, că și-a însușit concepția despre lume creată de Toma din Aquino – toate acestea sunt premise absolut necesare pentru o interpretare a Divinei Comedii. La fel, în cazul piesei O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, trebuie avut în vedere contextul istoric, mentalitatea și procedeele electorale ale epocii.

Cele două opere, grandioase de altfel, nu și-au pierdut nici astăzi actualitatea. Dacă eseul cuprinde interpretarea uneia sau a mai multor opere, cu sprijinul comparațiilor de idei și al trimiterilor la alte lucrări, critica literară se ocupă, de regulă, cu analiza unei singure opere, iar istoria literaturii cuprinde totalitatea literaturii unei epoci, unei națiuni sau chiar a mai multor epoci.

Eseul renunță la construcția riguroasă a tratatului, acordând o mare libertate asociațiilor de idei. Inducția capătă aici o mare libertate de acțiune. La baza eseului stă refuzul oricărei idei de sistem. Raționamentele nu se dezvoltă din esențialitatea obiectului analizat, ci se pornește de la periferie pentru a se ajunge la centrul ideatic. Această înaintare se poate desfășura în etape sau simultan, pornind din puncte diferite.

Eseul, în accepția unei compoziții literare, își are originea în sensul propriu al cuvântului: eseu înseamnă „probă”, „încercare”. Într-adevăr, eseul nu își propune să demonstreze un adevăr definitiv, ci doar să ofere o interpretare provizorie, fără a epuiza subiectul. Eseul nu vrea să prezinte o succesiune strâns închegată de idei, și nici să trateze materialul într-un mod exhaustiv.

Fără îndoială, denumirea provine de la lucrarea lui Montaigne, Essais, în care, cu un avânt mereu reînnoit, sunt abordate marile teme umaniste, uneori cu scepticism, alteori cu credință, dar întotdeauna dintr-o perspectivă subiectivă. De la Montaigne derivă și termenul englez essay. În Anglia, această accepție a fost consacrată încă din secolul al XVI-lea: în 1597 a apărut lucrarea lui Bacon, Essays: Moral, Economical and Political.

În spațiul francofon, la Geneva, în 1657, a fost publicat Essai des merveilles de Dieu…, în traducere Eseu despre minunile lui Dumnezeu, scris de teologul reformat Jean d’Espagne. Termenul se potrivea perfect unei atitudini modeste față de un material copleșitor. În 1671, jansenistul Pierre Nicole a publicat primul volum al lucrării sale Essais de morale, influențat vizibil de Montaigne, de această dată într-o manieră polemică.

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, eseul devine un cadru de dezbatere asupra teoriei cunoașterii. În sensul unui „essay”, italianul saggio apare abia în mijlocul secolului al XVIII-lea, deși etimologia sa derivă din latinescul exagium, indicând o origine mai veche.

Spiritul eseului domină și forma modernă a recenziei, care evaluează noile apariții literare. Farmecul principal al recenziei constă în sesizarea actualității neinterpretate încă, căreia trebuie să i se găsească locul în peisajul spiritual.

Apariția eseului a contribuit semnificativ la lărgirea ariei de expunere a ideilor, contribuind, totodată, la aprofundarea operelor din literatura română.

Al. Florin Țene

Al. Florin ȚENE: CUVÂNT ÎNAINTE la o istorie a presei românești

Scrisul gazetăresc a fost dintotdeauna mai mult decât o simplă consemnare a evenimentelor cotidiene. În mâinile unor spirite vizionare, el a devenit un act de cultură, un mijloc prin care adevărul, ideile și frământările epocii au fost transmise generațiilor viitoare. Cartea de față, „Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei”, se dorește a fi un omagiu adus acelor personalități ale presei românești care au reușit să depășească efemerul, transfigurând actualitatea printr-un limbaj al spiritului.

Am ales să evoc nume esențiale ale culturii și gazetăriei noastre – Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Constantin Rădulescu-Motru, Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Mircea Eliade, Petre Țuțea, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Ion Rațiu, Constantin Virgil Gheorghiu, Felix Aderca și mulți alții – nu doar pentru valoarea lor istorică, ci și pentru faptul că fiecare dintre ei a imprimat jurnalismului românesc o dimensiune morală și culturală, devenind un reper în momente de răscruce.

Majoritatea acestor gazetari au cunoscut presiunea cenzurii, amenințarea dictaturilor sau exilul, dar au rămas fideli adevărului și libertății de expresie. Mihai Eminescu a denunțat abuzurile politice ale vremii sale, plătind cu marginalizarea. Pamfil Șeicaru și Stelian Popescu au transformat ziarele pe care le-au condus în forțe de opinie publică. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au luptat, prin microfonul Europei Libere, împotriva totalitarismului. Paul Goma și Ion Rațiu au plătit prețul exilului pentru a apăra libertatea românilor. Chiar și cei consacrați ca mari filosofi, scriitori ori istorici ai religiilor – precum Cioran, Țuțea sau Mircea Eliade – au debutat ori s-au format în redacții, învățând acolo să decupeze esența din tumultul cotidian.

Acești oameni nu au privit gazetăria ca pe un simplu meseriaș al cuvântului, ci ca pe o vocație. Ei au știut să împletească luciditatea observației cu forța expresiei artistice, transformând articolele lor în adevărate documente de cultură. Într-o epocă precum a noastră, în care viteza informației riscă să estompeze profunzimea gândului, cred că este necesar să ne întoarcem la aceste modele, pentru a înțelege rostul presei și misiunea jurnalistului.

Am simțit nevoia să scriu această carte nu doar din respect pentru memoria lor, ci și din dorința de a arăta tinerelor generații că gazetăria adevărată nu este o profesie a compromisului, ci una a responsabilității și a curajului. În cei peste cincizeci de ani de activitate publicistică, am avut privilegiul de a cunoaște redacții, de a trăi emoția tiparului și de a înțelege ce înseamnă puterea cuvântului scris. Această experiență personală m-a făcut să privesc cu și mai multă admirație destinul celor care, în vremuri mult mai tulburi decât ale noastre, au avut puterea de a-și apăra idealurile.

Prin evocarea acestor mari personalități, am dorit să fixez în conștiința publică ideea că presa, atunci când este făcută cu vocație și cu dragoste de adevăr, nu rămâne doar un ecou al clipei, ci devine parte integrantă a patrimoniului spiritual al națiunii.

Al. Florin Țene

Al.Florin ȚENE: Scurtă însemnare despre demersul obținerii aprobării sărbătoririi Zilei Limbii Române

În 2010, am publicat un volum de poeme „Sonată pentru creșterea ierbii”, la Editura Carte și Arte, București, editură condusă de  scriitorul Corneliu Leu. Eram amici, în spiritul unificării limbii române de pe cele două maluri ale Prutului. Discutând împreună, am ajuns la concluzia că e necesar să oficializăm și la noi în țară Ziua Limbii Române, așa cum Moldova de peste Prut o făcuse cu câțiva ani buni mai înainte. Au fost persoane care ne-au sugerat să o sărbătorim pe 15 ianuarie, însă noi am dorit să o sărbătorim în aceeași zi cu moldovenii noștri, pe 31 august, în spiritul unității limbii și al poporului de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, am făcut un memoriu către Parlamentul României, semnat de Corneliu Leu, Al.Florin Țene și la invitația mea scriitoarea Ligya Diaconescu. Țin minte că înainte de a ajunge la Parlament am trecut prin Pacul Izvor. Eram cu soția, poeta Titina Nica Țene, unde ne-a prins o ploaie de ne-a udat până la piele. Eu, la audiență cu domnul Tăriceanu, am subliniat că vin cu această propunere și din partea celor câteva sute de membri ai Ligii Scriitorilor. Audiențele au continuat ca o presiune din partea noastră – Corneliu Leu, Al. Florin Țene și Ligya Diaconescu – asupra birocrației care era la forul din Palatul Parlamentului. Corneliu Leu și cu mine am fost de câteva ori în audiențe, și nu de puține ori eram expediați cu false promisiuni. Până la urmă am reușit. Propunerea legislativă privind instituirea Zilei Limbii Române, la 31 august, și în România, a fost inițiată în 2011, de 166 de parlamentari din toate grupurile politice. Legea a fost votată de Senat, în ședința din 6 decembrie 2011, și de Camera Deputaților, în ședința din 19 februarie 2013. Legea a fost promulgată de președintele Traian Băsescu, la 13 martie 2013, și publicată în Monitorul Oficial la 19 martie 2013.

Legea 53/2013 prevede că Ziua Limbii Române poate fi sărbătorită de către autoritățile publice din România și de către reprezentanțele diplomatice din străinătate, inclusiv de Institutele Culturale ale României sau de alte instituții românești din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific. 

Ca urmare, Liga Scriitorilor a organizat în fiecare an, începând cu 2011, „Ziua Limbii Române” la Sinaia, Jupiter, Eforie Nord, Olănești, Cluj etc. La aceste manifestări au participat scriitori români din țară, Canada, Anglia, Franța, Italia și, bineînțeles, din Moldova de peste Prut.

La împlinirea a 10 ani de la aprobare de către Parlamentul României, am publicat cartea ,,Gloria Limbii Române”, la editura Napoca Star din Cluj Napoca, cu o Prefață de dr.Ionuț Țene, în care relatează pe larg istoria Limbii Române, importanța acesteia, concluzionând: ,,Dintre inițiatorii acestei legi naționale și fundamentale pentru poporul roman, Corneliu leu, autorul celebrei proze ”Romanul unei zile mari ” a trecut la cele veșnice în 2015, Ligya Diaconescu, care a organizat la Mănăstirea Horezu serate dedicate Limbii Române, a murit neașteptat în 2020, răpusă de Covid, iar singurul dintre scriitorii inițiatori care mai trăiește azi, în curând a împlinit frumoasăa vârstă de 80 de ani, este Al.Florin Țene, președintele  Ligii Scriitorilor din România. Lui îi pot spune emoționat, în această zi de sărbătoare, când sunt implicat în organizarea Zilei Limbii Române la Cluj-Napoca: Mulțumesc, tata. (Apărut în Napoca News din 31 august 2022 și în Luceafărul net din 1 septembrie 2022).

                                                                             Al.Florin Țene