Cronica unei vieți dedicate sacrificiului: „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” de AL FLORIN ŢENE

,,Viața filosofului Mircea Vulcănescu între realitate și poveste’’

După succesul de mare răsunet produs de apariția primelor 5 cărți despre ,,Sfinții închisorilor’’ Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Traian Dorz și Petre Țuțea, distinsul  scriitor, critic literar și filozof  Al Florin Țene ne încântă cu un nou roman, al șaselea din aceeași serie,  de această dată  fiind vorba despre viața  filozofului Mircea Vulcănescu.

Așa cum declară însuși autorul Al Florin Țene în finalul cărții sale „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor”, autorul  pledează pentru canonizarea celor șase martiri ca sfinți ai neamului românesc: ’’Am făcut această digresiune în speranța a înțelege unde se situează nedreptatea făcută de statul și justiția comunistă față de români, de aceste victime ale închisorilor comuniste, ale exproprierilor nedrepte și a crimelor săvârșite în numele unei ideologii criminale impuse de tancurile rusești. Pledăm, prin aceste romane, pentru promovarea acestor intelectuali ai neamului românesc, ca să fie primiți în sânul Biserici Ortodoxe Române ca Sfinți și în cultura româna să fie promovați pentru meritul operelor lor. Aceștia fac parte din patrimoniul cultural al nostru, al Ortodoxiei Românești, și al culturii universale. Cuvântul scris nu a ucis niciodată, numai faptele criminale și ideologia marxist-leninistă a ucis  și ucide. Acest ciclu de șase romane se constituie într-o adevărată saga a unui eroism într-un timp cenușiu și sângeros din istoria recentă a României, impus de tancurile rusești cu sprijinul colaboraționiștilor și a comuniștilor români’’( AL FLORIN ŢENE)

Cartea „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” începe cu un motto al lui Mircea Eliade, un veritabil admirator al filozofului Mircea Vulcănescu: „Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri și nici altul care să-l întreacă în modestie ca Mircea Vulcănescu.”  (MIRCEA ELIADE)

Nu este pentru prima dată când afirm că scriitorul Al Florin Țene este  un mare român, un patriot adevărat, demn și vertical, care dorește îndreptarea istoriei  și corectarea  minciunilor care  au făcut atâta rău poporului român. In acest context iată că  în prefața romanului, istoricul, criticul și scriitorul  Ionuț Țene consideră  că scrierea acestei cărți este: ’’ o datorie morală și o recunoaștere firească a jertfei intelectualității române, care s-a opus instaurării comunismului. Sacrificiul lui Mircea Vulcănescu face parte din șirul de sacrificii a intelectualilor români, care s-au opus regimului comunist. Totalitarismul roșu a dorit să rupă pe om de cer, pe român de Dumnezeu. Jertfa făcută conștient de Mircea Vulcănescu în închisoarea comunistă a refăcut legătura dintre poporul român și transcendent’’ ‚ ’’Scrierea unui roman biografic despre viața lui Mircea Vulcănescu completează literar epectaza unui intelectual care a refuzat compromisul față de imanentul nivelator al lumii comuniste’’ – (IONUŢ ŢENE)

Prefața aduce în prim-plan ideea că Mircea Vulcănescu nu a fost doar un martir, ci a devenit un fel de „sfânt popular”, canonizat de popor, dar ignorat de oficialii bisericii. Această discrepanță subliniază impactul profund pe care l-a avut asupra societății și contrastul dintre recunoașterea sa în ochii oamenilor obișnuiți și neglijarea din partea autorităților.

În romanul  „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” autorul Al Florin Țene  dezvăluie pagini cutremurătoare din existența filosofului, ilustrând în mod vivid sacrificiul intelectualității române care s-a opus brutalității regimului comunist. Mircea Vulcănescu devine astfel un simbol al curajului și opoziției față de totalitarism, iar cartea se dovedește a fi o incursiune într-un episod întunecat al istoriei românești.

Mircea Vulcănescu, filosof și academician român, s-a născut  în anul 1904 și a trăit o viață marcată de o gândire profundă având contribuții semnificative în domeniul filosofiei, sociologiei și eticii. Vulcănescu a excelat în studiile sale, absolvind Facultatea de Litere și Filosofie din București, continuându-și cercetările la Paris și Berlin.

 În anii 1930, s-a implicat activ în mediile academice și culturale din România, contribuind la dezvoltarea gândirii filosofice și sociale. A fost doctor în științe economice, fiind considerat un mare specialist în sferele financiare din București, ocupând funcții importante ca: director general în Direcția Vămilor, director general în Secția Datoriilor Publice, ministru subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, fiind chiar medaliat de regele Carol al II-lea și de regele Mihai.

Filosofia lui Vulcănescu a fost plină de complexitate și profunzime, reflectând preocupări pentru etică, spiritualitate și relațiile interumane subliniind importanța autenticității în fața lumii și a propriei conștiințe. În lucrarea sa ’’Dimensiunea românească a existenței’’ (1943), Mircea Vulcănescu a abordat problema specificului național, problemă care a fost discutată încă de junimiști, și după ei, de Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Ovid Densusianu, Rădulescu-Motru, E. Lovinescu, Pârvan, Blaga, Ralea, G. Călinescu.

Viața sa a luat o turnură tragică în 1946, când a fost arestat sub acuzația falsă  de a fi vinovat de dezastrul țării în semnarea unor acorduri economice. A fost condamnat la 8 ani de închisoare grea și 3 ani de  detenție riguroasă, dar detenția politică i-a adus moartea în 1952 înainte să își termine pedeapsa la numai 48  de ani, lăsând în urma sa o moștenire intelectuală impresionantă.

De-a lungul lecturii, dezvăluirile cutremurătoare despre detențiunea sa la Aiud și chinurile  la care a fost supus aprind lumina asupra condițiilor inumane din închisorile comuniste. Refuzul autorităților de a-i oferi asistență medicală adecvată în ultimele zile ale vieții sale, precum și tratamentul sălbatic aplicat deținuților, dezvăluie o realitate brutală și neiertătoare.

Mircea Vulcănescu devine un exemplu de jertfă și altruism atunci când se așază pe betonul rece al închisorii pentru a oferi căldură unui tânăr bolnav. Această scenă ilustrează nu doar umanitatea filosofului, dar și cruzimea de neimaginat a regimului comunist.

În pofida suferințelor sale, Mircea Vulcănescu a rămas consecvent principiilor sale și a continuat să reprezinte un simbol al rezistenței intelectuale și morale împotriva regimului totalitar. Cuvintele sale din ultimele clipe ale vieții, cerând iertare și rostind celebrele cuvinte „Să nu ne răzbunați!”, marchează un testament emoționant și un apel la iubire și înțelegere.

Povestea vieții lui Mircea Vulcănescu reprezintă, astfel, un echilibru delicat între aspirațiile intelectuale ale unui gânditor profund și realitățile dure ale istoriei politice tumultoase din România secolului al XX-lea. Moștenirea sa intelectuală rămâne vie în operele sale, iar contribuțiile sale la filosofie continuă să inspire și să provoace gândirea în zilele noastre.

Romanul „Nu se schimbă ispitele, se schimbă numai sensul lor” nu este doar o cronică a unei vieți cutremurătoare, ci și o pledoarie pentru amintirea și recunoașterea sacrificiului adus de Mircea Vulcănescu în lupta împotriva totalitarismului comunist. Este o carte captivantă și dureroasă, care împinge cititorul să reflecteze asupra prețului curajului și asupra luminii care poate străluci în mijlocul întunericului cel mai adânc.

Johnny Ciatloș Deak

Membru al Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România

Senior Editor Globart Universum Publishing House Canada

Silvia HODAȘ: ÎNTÂLNIRE EMOȚIONANTĂ ÎN PRAG DE SĂRBĂTORI LA O CEAȘCĂ DE… PRIETENIE

20 decembrie 2023. Zi de sărbătoare. O întâlnire deosebită cu scriitorul, jurnalistul și publicistul Val Andreescu, cel care a acceptat să ne prezinte crâmpeie din viața și din bogata sa activitate literară, într-un interviu.

Ne-a primit cu inima și sufletul deschise. Ba chiar a rugat pe cineva să ne aștepte la sosire, într-un Cămin pentru vârstnici, așezat într-o oază de liniște, retras pentru o perioadă de îngrijire a sănătății, după o intervenție chirurgicală complexă.

Un interlocutor care a întreținut o atmosferă plăcută, parcă intuia întrebările și răspunsurile curgeau precum apa limpede a unui izvor. Amintiri, împliniri, uitate dezamăgiri. Un optimist incurabil. Un OM înzestrat cu har.

Silvia Hodaș (S.H.): Stimate Domn Val Andreescu, am rugămintea să vă prezentați, să vă cunoaștem mai bine!

Val Andreescu (V.A.): Nu-mi este  atât de ușor a vorbi despre mine, vă spun cu toată modestia, că îmi face plăcere ca despre mine, despre ceea ce scriu eu, ar trebui să vorbească scrierile mele, oameni de calitate, literați, creatori, scriitori, colegi și oameni cu suflet frumos, așa cum de-a lungul timpului au făcut-o mulți și le mulțumesc! Dar, pentru ca să spun totuși câteva cuvinte, deși îmi este foarte greu, eu sunt un tip modest, așa sunt recunoscut, atât de modest încât am sintetizat această modestie într-o epigramă de a mea, care circulă și se numește chiar așa, MODESTIE. Dați-mi voie să o recit, ca o semi-glumă, dacă doriți sau ca o glumă adevărată: „În viața mea am progresat,/ Am mai căzut, dar am urcat./ N-am fost nicicând în primii trei/ Mereu am fost… mai sus ca ei!”

S.H.: Modestia este calitatea oamenilor cu suflet nobil. Ce ne puteți spune despre debutul dumneavoastră, ca scriitor?

V.A.: Totuși, Val Andreescu este un scriitor modest de felul lui, cel care de-a lungul timpului a avut bucuria să constate că bunul Dumnezeu i-a dăruit, i-a hărăzit și i-a pus mâna în cap, cu oarece talent, apreciat de mulți și mă bucur că unele sunt mari somități naționale și chiar internaționale. Am cochetat mai întâi cu scrisul, dar am trăit și într-un mediu plin de poezie, cântec, cultură, frumusețe sufletească, de gând frumos.

Începutul a fost prin clasa a V-a, fiind elev la Bogdana – Vaslui, normal, la gazeta de perete, cu poezii patriotice, așa cum se obișnuia pe timpul acela, una din ele se numea „Patria”, apoi au urmat poezii puerile. Pe la 15-16-17 ani, am publicat în ziarul „Steagul roșu”, cu o pagină culturală pe timpul acela, o poezie, dacă îmi amintesc bine, era vorba de culorile naturii, culorile sufletului, culorile vieții. Am debutat, relativ, târziu pentru că am îmbrățișat o profesiune admirabilă, care mi-a produs un anumit confort material și spiritual. Debutul a fost cu un volum de poezii, panseuri și umor, un complex care s-a numit Calul cu potcoave roz, un volum cu destule imperfecțiuni, aș zice la această oră, prefațat de domnul profesor Teodor Pracsiu și cu lansare la Casa de Cultură din Vaslui. Apoi au urmat altele și altele: un volum de poezii – Fiorii zborului tandru; Florete melancolice, Tolba cu săgeți duioase, Șaua cailor de șah, Mărăcini cu spini suavi, Șfichiuiri edulcorate – volume de epigrame, ciclul  de romane etc.

S.H.: Știu că ați scris și fabule!

V.A.: Primul meu volum de fabule, chiar așa se întitulează Fabule. M-am aplecat asupra fabulei, deși atunci, ca și acum, fabula pare oarecum desuetă, nu mai este de actualitate, nu se mai cere pe piață, dacă se poate spune așa. Totuși, eu am găsit mult loc și o largă arie de exprimare pentru un domeniu în care puteam să spun orice despre oricine, evident că, de regulă, ceva moralizator, acuzator și cu siguranță că bietele animăluțe n-aveau nicio vină, dar eu le-am înfierat în pagină, cu ideea să îndrept moravurile, vorba latinului. Ca să vorbesc despre fabulă puțin, mă și mândresc de altfel, deși mândria nu-mi aparține mie ca trăsătură de caracter: sunt vasluianul, în conformitate cu cele afirmate de domnul profesor, Dan Ravaru, Dumnezeu să-l ierte. Domnia sa, care cunoștea la vremea aceea toată literatura vasluiană, mi-a confirmat că nu mai există un alt autor cu două volume de fabulă, pentru că între timp, am editat încă un volum de fabulă, intitulat Trăsura cu inorogi, care mă definește și în care sunt și fabule  moderne, dar am cultivat cu precădere fabula clasică, bine, aduse la nivelul zilei de astăzi.

O parte care îmi place este cea de proză. Am scris în timp o trilogie, intitulată Milenii, Anotimpuri și Iubiri, o trilogie cu destule inserții autobiografice, o trilogie care marchează viața socio-politică din România și nu numai, pe întinderea unui secol.

S.H.: Observ că acțiunea din trilogie se desfășoară pe o întindere mare ca timp și pe mai multe planuri, ce puteți spune despre personaje?

V.A.: Da, așa este, s-au afirmat foarte multe despre proza mea, de bine. Am reușit să duc personaje de la nivel de licean și până la cel de ministru al Forțelor Armate. Cu siguranță că romanele mele sunt ancorate în natura românească: acolo foșnesc codrii seculari și este plin  de drame sociale, de la depresie până la moarte, de la accidente până la trăiri sublime, iar iubirea este redată, așa cum afirma cineva, din literatura română actuală: sub formele cele mai intime, dar fără nimic frivol, fără nimic trivial, fără invective, doar cu trăirile specifice metaforizate pe alocuri, cu plimbări din cer pe pământ, de pe pământ până în cer  și chiar rămânerea acolo pentru un timp, dar și cu mari căderi tocmai de acolo de sus, care știm noi, sunt prin excelență dramatice.

Crezând că am încheiat trilogia, un om drag sufletului meu, doctorul Valeriu Lupu, la o întâlnire literară, mi-a zis că parcă nu e drept să se termine așa ciclul, cu romanul Pedeapsa iubirii și că ar trebui și o… răsplată a iubirii. Peste un timp, am început un nou roman, ca să fac o glumă, al patrulea din trilogie, pe care l-am terminat de curând și sunt foarte mulțumit, intitulat Recompensa iubirii, un roman care vreau eu să spun, că este precum D’ Artagnan, al patrulea în cadrul trioului acela vestit, un roman care se citește destul de repede, un roman care este plin de neprevăzut, de dramatism, plin de sublim. Se pare că vorbesc foarte frumos despre operele mele și nu-mi place, nici nu știu dacă sunt opere.

De altfel, dacă e vorba de proza mea, vreau să redau un cuvânt, doar un cuvânt din cineva drag sufletului meu, prof. dr. Teodor Codreanu, căruia eu îi spuneam eminența cenușie a culturii vasluiene, cel mai mare eminescolog în viață, un critic literar de mare acuratețe și profunzime, care vorbind despre penultimul meu roman, Pedeapsa iubirii, a apus: „Am început să citesc acest volum, al lui Val Andreescu, în stil oenologic, în sensul că, academicianul Valeriu Cotea spunea: «Ca să vezi ce fel de vin este în butoi, nu trebuie să bei tot butoiul, ci un pahar acolo». Am vrut să citesc o filă, două, trei și am constatat că nu l-am mai lăsat din mână până nu l-am terminat.” Mie, care nu mă mulțumesc cu puțin, consider că-mi ajunge o așa apreciere din partea unei asemenea personalități internaționale, aș zice. Așa că, nu pot să mai vorbesc despre mine.

S.H.: V-aș ruga să enumerați din creațiile dumneavoastră!

           V.A.: Voi enumera volumele publicate în continuare, romanele au fost: Milenii, Anotimpuri și Iubiri – primul roman, Învierea pământeană – al doilea roman, Pedeapsa iubirii – al treilea roman, în toate trei și în al patrulea, personajele trec prin etape sociale complexe.

S.H.: Personajele sunt aceleași?

V.A.: Da, sunt aceleași personaje, ca într-o veritabilă saga, de asta i-am și spus trilogie, că altfel… Toponimiile și personajele rămân în general aceleași și mereu apar altele noi.

S.H.: Interesant și provocator titlu: Mărăcini cu spini suavi!

V.A.: Să știți că toate titlurile de la volumele mele de umor sunt sugestive, sunt oximoronice și sunt alese de așa manieră, încât să ducă oarecum în eroare, cum face umorul, cum face epigrama, știți! Tir cu gloanțe altruiste este volumul la care lucrez, de fapt l-am terminat, îi mai trebuie o prefață. Deși despre prefețele acestea, eu am o părere, nu neapărat personală, că la primele două, trei volume e bine să ai o prefață, dar la următoarele nu mai are sens, pentru că ești cunoscut, deja.

Despre mine, nu mai zic, nu mai vorbesc! Și așa am spus foarte multe, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat, dar au vorbit oameni minunați, precum: Daniel Corbu, Petruș Andrei, Mihai Batog Bujeniță, Emilian Marcu, Liviu Apetroaie, Teodor Codreanu, Teodor Pracsiu, Dan Ravaru, Ioan Baban, Mihai Haivas. Lista este foarte lungă și mi-aș dori să nu omit pe cineva, poeții Dumitru Brăneanu și Ioan Prăjișteanu, amândoi de la Bacău, Corneliu Galben și mulți, mulți alții, cărora le mulțumesc și cu această ocazie pentru că m-au gratulat cu calități și talent deosebit, ceea ce sunt conștient că nu întotdeauna este adevărat. Vorba ceea, când mergi la nuntă nu poți spune că mireasa e urâtă.

S.H.: Am mers de multe ori împreună la ședințele Asociației Literare „PĂSTOREL” Iași. Din motive de sănătate, în ultimul timp nu ați mai frecventat, dar am înțeles că scrieți și încă mult.

V.A.: Nu pot merge, dar abia aștept să pot! Până atunci adresez salutul și cuvenitele urări de bine membrilor ALPI! Vă spun, scrisul este ca mersul pe bicicletă și ca iubirea, nu se uită. Nu poți să nu scrii, atunci când bunul Dumnezeu s-a gândit la tine și te-a dăruit cu o anumită aplecare asupra lumii și a vieții, un anume talent, cu o anumită misiune pământeană, ca să zic așa. Nimic nu se compară cu creația mundană, așa îmi place mie să spun, nimic nu se compară cu trăirile, cu arderile, cu destăinuirile, cu plânsul. Atunci când scrii, nu se poate compara cu nimic, nu se aseamănă cu nimic, poate cu creația divină, într-un plan mult mai mărunt.

S.H.: Scrisul este și ca o terapie pentru dumneavoastră, Domnule Val Andreescu?

V.A.: Să știți că fără scris, cred că nu aș fi rezistat. Nu-mi place deloc să mă plâng, sunt optimist prin excelență, de asta am și scris umor, de asta am și făcut umor și nu am cum să nu constat și eu că scrisul este o terapie, terapie care vindecă, una care alină, care echilibrează,  care redescoperă și ne readuce sau conduce dincolo de linia de plutire, uneori pe culmi înalte și mult prea înalte.

S.H.: Aveți o relație specială cu Dumnezeu, simțiți prezența, nu v-ați supărat niciodată pe dânsul?

V.A.: Un lucru bine știut, străbunicii noștri latini au spus: „Nihil sine deo”, „Nimic fără Dumnezeu”, prin urmare, eu, creștin ortodox, nu am cum să nu am o relație specială cu bunul Dumnezeu, fără ea nu aș exista, aș fi o entitate materială și atât, o ciupercuță, o plăntuță, ceva. Este minunat să îl ai pe Dumnezeu în suflet, iar eu am bucuria să mă aflu la această oră, într-un așezământ aflat sub oblăduirea Episcopiei de Huși, unde Dumnezeu este, dacă mi se permite să spun așa, la El acasă.

S.H.: Emoționant și frumos spus: „Dumnezeu este la El acasă!”

V.A.: Am fost vizitat și sunt bucuros să fiu binecuvântat de Preasfințitul Ignatie, Episcopul Hușilor. Am o relație excelentă cu părintele Ioan, din acest sat, preot și un om admirabil, care m-a împărtășit de atâtea ori. Am o relație și vă rog să-mi permiteți să-i aduc mulțumiri calde și recunoaștere deplină părintelui Vladimir Beregoi, șeful acestor așezăminte sociale, care mi-a dăruit, din prea plin de suflet, elemente nu numai materiale ci și cu un înalt grad spiritual.

S.H.: Care sunt sursele dumneavoastră de inspirație? Aveți o creație foarte bogată, m-aș referi mai mult la romane

V.A.: Să știți că sunt motive de inspirații multe și diverse, dar eu cred că bunul Dumnezeu mi le dăruiește la momentul potrivit. A contat foarte mult trăirile mele, trăirile de moment, trăirea clipei. A contat foarte mult modul cum am perceput natura, firea umană în general, dar și aspecte particulare ale ei, a contat foarte mult iubirea de Dumnezeu, pentru că în toate romanele mele sunt o serie întreagă de inserții cu caracter religios, fără de care nu aș putea, evident. Fără a face paradă de acestea. Alte surse de inspirație au fost oamenii dragi din viața mea, au fost oamenii cu suflet frumos, marile personalități, istoria poporului nostru, literatura însăși.

S.H.: Dacă ați primit pentru întreaga creație recunoștință, diplome, premii, distincții…

V.A.: Am primit, fără să umblu special după ele, de altfel vă mărturisesc că nu-mi plac concursurile, pentru că știu o vorbă de la Academia „Liberă Păstorel”, spusă de cineva, că toate jurizările au partea lor de subiectivitate, uneori excesivă. Atunci am zis, de ce să-mi fac rău cu mâna mea! Am primit, la începuturile mele, premiul Revistei „Epigrama”, în forma ei dinainte, premiul întâi pe țară cu o epigramă pe temă dată, tema era Grade, iar eu m-am gândit dincolo de gradele la alcool sau militare și m-am referit la gradele unghiurilor geometrice:

Unghi la 180°

Mergem spre o viață bună

Ca și Statele Unite,

Pe-o direcție comună,

Dar în sensuri diferite. 

A fost apreciată. Apoi, alta publicată, tot în această revistă, dedicată redactorului șef. Se știe că cei care au plecat să facă umor în Cer și sunt publicați, numele lor e încadrat într-un chenar negru. Am spus așa:

Către redactorul șef al Revistei „Epigrama”

Cum vă știu creștin integru,

Vă rog ca pe cel de sus,

Păstrați gol chenarul negru,

Prea mulți umoriști s-au dus.

Am premiul III la Carte de umor, premiul III cu volum colectiv, în care apare și domnul Ioan Hodaș, volum apărut sub egida Cenaclului „Valentin Silvestru”. Am fost multă vreme membru al cenaclului alături de oameni minunați, minunați și cam în fiecare an se scotea câte un volum cu un colectiv – autori, membri ai cenaclului, de regulă. Am premii pentru proză, nu foarte multe, pentru că nu am trimis, am recunoaștere. Nu mă dau în vânt după premii, nu e vorba de „vulpea care nu ajunge la struguri…”. Recunoașterea este dacă scrii și scrii bine, este tot ceea ce rămâne. Dacă o faci dând așa din coate, mie mi se pare că este artificială și nu reprezintă valoarea intrinsecă. Mai bine prefer să fiu citit, apreciat atât cât se poate și atât. Așa se explică de ce nu m-am înscris cu dosar pentru ca să ajung membru USR. Am fost întrebat, mi s-a spus, mi s-a recomandat. Am recomandări de acum 15 ani de la personalități marcante ale culturii. Nu am făcut-o și din cauza faptului că am fost și foarte ocupat și dintr-o anumită… lehamite. Păi, vedeți dumneavoastră, valorile se uniformizează și se schimbă scara valorilor, element care-l diger cam greu.

S.H.: Sunteți născut în Bacău, ce v-a determinat să rămâneți pe aceste meleaguri?

V.A.: Sunt băcăuan, născut în actuala comună Săucești, Bacău, pe malul Siretului meu drag, pe care am bucuria să-l descriu cu liniștea lui, dar și cu învolburarea lui adâncă, cu oameni minunați, dar la fel de îndrăgostit sunt și de Vaslui, de Poiana Alexei, de Pădurea Mavrocordat pe care am descris-o în fiecare roman, de oameni care știu să gândească frumos în simplitatea lor, oameni cărora le cântă sufletul de bucurie, care știu să trăiască frumos, să se bucure și să aprecieze, în general, tot ce este frumos în natură și societate. Mă consider vasluian, pentru că, dacă mă gândesc bine, aici m-am împlinit literar deși am început în Bacău. Cunosc toată sau aproape toată literatura și cultura vasluiană, care nu-i de ici de acolo, în sensul că are locul ei bine stabilit în complexitatea națională. Am avut bucuria ca, de-a lungul timpului, să mă întâlnesc, să discut, să petrec, să intervievez, să filmez mai  toate valorile de pe aceste meleaguri și nu numai.

S.H.: Ați avut o șansă unică.

V.A.: Da, am cunoscut aproape toate marile personalități ale Vasluiului și nu numai. Cred că aici este locul și timpul să aduc mulțumiri domnului profesor Dumitru V. Marin,  personalitate completă și discutată, mă rog, pentru faptul că mi-a conferit posibilitatea de a lua legătura și de a prezenta marea frumusețe, profunzime, diversitate a culturii vasluiene. Așa se face că în cele câteva sute de emisiuni Radio, intitulate la timpul acela: „La o ceașcă de cultură”, „Memoria zilei”, „La ordinea zilei” și în cadrul unor emisiuni televizate la Televiziunea Vaslui, unde am avut bucuria să lucrez atâta vreme ca și la Radio Unison, să mă întâlnesc cu personalități marcante, unele nu mai sunt, Dumnezeu să-i ierte, oameni care au marcat timpul și spațiul acestui județ năpăstuit de multe ori, dar cu oameni superiori, frumoși, minunați.

 S.H.: Ce frumoase amintiri, să faci atâtea emisiuni la Radio și Televiziune! Ați avut o activitate intensă, când v-a mai rămas timp pentru sufletul dumneavoastră, să așterneți pe hârtie ceea ce ați scris?

 V.A.: Stimată Doamna Hodaș, vreau să vă spun, că nimic mai minunat decât etapele prin care am trecut, cu bune și cu rele, cu realizări marcante și imperfecțiuni și că în calitate de reporter, redactor și redactor șef de ziar și de revistă (vreme de două decenii!), constat că nimic nu este perfect, nimic nu este realizat la modul cel mai înalt, la sublim. Totul este perfectibil. Așa e și la mine, îmi face plăcere să-mi  amintesc și astăzi că  m-am autointitulat partea pozitivă a presei, cam pretențios, dar mi-am propus și am reușit, într-o vreme în care la modă erau și mai sunt scandalurile, prostituția, bătăile, averile și altele, să mă ocup de elemente pozitive, cele care să facă bucurie și să schimbe în bine starea psihică a cititorului. Să arăt că, de fapt, dincolo de toate acestea, se întâmplă și lucruri frumoase, de care ne ocupam cu Televiziunea, Radioul și ziarul de Vaslui – Iași – Bacău: că se dau în funcțiune școli, că se fac șosele,  drumuri, grădinițe, cămine culturale mai puțin, că se desfășoară activități culturale, științifice, sărbători ale satului, comunei, orașului, județului. Toate le-am făcut cu dăruire și cu mansuetudine, așa cum s-ar exprima un pretențios. Alții, malițioși, au considerat că nu mă implic. Nu m-am implicat, nu mi-a plăcut și nici nu avea cine să mă apere dacă m-aș fi orientat către elemente de scandal, nici nu cadra cu tiparul meu moral. Mi-a făcut plăcere să prezint oamenii cu suflet frumos, cei care au făcut ceva important în viață, care au marcat timpul și spațiul acolo unde au fost ei: directori, primari, președinți de Consiliul Județean, episcopi, miniștri, prim miniștri, președinți sau foști președinți de Stat.  Am avut această bucurie să mă întâlnesc cu oameni deosebiți, în perioade deosebite.

S.H.: Constatăm că ați fost un om foarte norocos, norocul a venit spre dumneavoastră doar prin munca pe care ați desfășurat-o, v-ați disipat spre mai multe genuri de activități. 

V.A.: Eu cred că m-au lăudat foarte mult, norocos, da! Un aport special l-au avut și oamenii minunați din jurul meu, de deasupra mea, dar în primul rând bunul Dumnezeu care a vegheat, m-a inspirat, mi-a dat putere și desigur la această oră am făcut multe, dar știu bine, că multe nu le-am făcut, că ar mai trebui făcute.

S.H.: Cred că sunteți modest, nici n-ați spus tot ce ați realizat. Cunoaștem și noi o parte din realizări. Vă place să spuneți că au fost oameni care au marcat timpul și spațiul, să sperăm că și noi, acum, marcăm timpul și spațiul. Povestiți atât de frumos, încât am sta aici cu dumneavoastră, nu am mai pleca, să ne încântați cu bogăția de idei și sentimente.

 V.A.: Să știți dumneavoastră că, atunci când am fost reporter, redactor șef și altele, niciodată nu mi-a plăcut să fac un program dinainte, să studiez, să prefațez. Mi-a plăcut să vorbesc liber, spontan și că în toate emisiunile mele, vă declar cu mâna pe suflet, n-a fost nimic scris sau pregătit, totul a fost spontan și la vedere, cum se spune. Știți, poate asta a dat o notă de veridicitate celor pe care le-am făcut. Mi-aș dori ca bunul Dumnezeu să mă ajute să „cânt” în continuare, cu modestele mele mijloace literare, sufletul românesc care e minunat, valorile perene ale culturii noastre, natura de o frumusețe greu de descris în cuvinte, deși am încercat, oamenii care sunt minunați, sunt atâtea întâmplări frumoase, sunt atâtea locuri minunate. Natura e frumoasă în continuare ca și societatea. Noi, oamenii, denaturăm aceste lucruri: iarba e la fel de verde ca și altădată, parfumul florilor este la fel ca altădată, se pare că nu mai avem timp, nu mai avem răbdare, nu avem dispoziția necesară, că ne-am decalibrat și ne-am depersonalizat, și aproape că ne dezumanizăm. Norocul este că mai sunt printre noi semeni extraordinari, care știu să aprecieze aceste valori, care rup din timpul lor pentru a se bucura, cu sufletul măcar, de tot ce este frumos, de tot ce este drept, de tot ce este peren. Este minunat că mai sunt asemenea oameni. Vă mărturisesc că sunt optimist, atâta timp cât vor mai există asemenea oameni, asemenea români, România nu are cum să nu meargă mai departe cu capul sus.

 S.H.: Mi-am pregătit o mulțime din întrebări, dar cu dumneavoastră ele au venit firești. Dacă sunt întrebări pe care nu am reușit să vi le adresez.

 V.A.: Stimată Doamnă, eu sunt un om cu sufletul deschis. Așa am fost de-a lungul timpului. Aveam, vorba poetului, sufletul în palmă, n-am ascuns nimic, am răspuns totdeauna întrebărilor pertinente. Am fost deschis cu cei din jurul meu, asta mi-a conferit o independență personală. Dar, de ce să nu recunosc, am avut și multe repercutări, elemente rebarbative, nu tocmai pozitive, s-au supărat unii, adevărul supără, dar eliberează în același timp. Ce-ar fi trebuit să mă mai întrebați, nu știu și așa mă gândesc că am spus prea mult despre mine. De-a lungul timpului nu mi-a plăcut publicitatea, în mod special. Știu o vorbă de pe stradă: Sunt modest, dar să se știe! Nu vreau să rămân în modul ăsta al cuvântului, ci să vorbească despre mine și despre ceea ce am scris, cei care mă cunosc și de ce nu, cei care mă cunosc în profunzime ca și creație literară și nu numai și chiar despre o creație vorbită, pentru că există și aceasta. Comunicarea e necesară. Ce-am fi noi fără comunicarea între suflete, fără prietenie ce-am fi, fără idei frumoase, fără discuții de calitate, ce-am fi noi fără natură, fără societate? Dar, mai ales, ce am fi fără Bunul Dumnezeu, ce am fi? Nu am mai fi nimic, biete particule pierdute în… neant!

S.H.: Ce proiecte aveți, la ce lucrați acum?

          V.A. Am, mi-amintesc, atunci când scriam primele poezioare, juvenile, vedeam pe cineva la televizor sau auzeam la radio, reporterul întreba: Maestre, ce mai scrieți, ce mai creați? La care maestrul  respectiv zicea: „Păi, am două lucrări la tipar, am două volume în sertar, la două lucrez acum, mai am ca proiect vreo trei patru”, iar eu mă gândeam cum se poate atâta bogăție de idei, de unde le are, pentru că eu mă forțam, mă rugam să am o idee pentru o poezioară la timpul acela. Iată că vremea a vremuit și am ajuns, în situația ca pe lângă cele 16 volume publicate, să am la această oră două volume bune de tipar, doar trebuie  trimise la tipografie.

         Am opt-nouă volume de epigramă, ceea ce pare foarte mult și cineva s-ar grăbi să spună că nu se știe dacă toate sunt bune. Recunosc, nu toate sunt, creația este inegală, în general.

S.H.: Dar, se știe că într-un volum de epigrame, nu toate pot avea același nivel calitativ.

V.A.: Volumul se intitulează, de data aceasta, în stilul meu personal, Racheta cu oplene,  (oplenele un arhaism, fiecare din cele două lemne transversale care leagă și susțin tălpile saniei), nu se mai folosește termenul, mie mi-a plăcut pentru că am mers la extreme, racheta care este  modernă și oplenele care sunt destul de vechi. Mărturisesc că epigrama, în sine, cere să fii original, este specia sau subspecia, cum zic alți literați, chintesență de poezie, cea care cere atâta precizie și are atâtea norme. Fără prozodie, fără  respectarea ritmului, a rimei perfecte, cel mult de gradul doi, a evitării cacofoniilor, aliterațiilor și a înlăturării invectivelor și a vorbiri urâte, a atacului la persoane. Dar cu toate acestea trebuie să aibă poanta, regret că nu am pregătit câteva definiții despre epigramă în epigramele mele.

S.H.: Abordați mai multe genuri literare: proză, fabulă, epigrame. Care dintre acestea vă merg mai mult la suflet, măcar o idee mai mult.

V.A.: Poezia este suflet și expansiune sintetizată, este acuratețe și simplitate, trăire și ardere simultan, este clipa care vrem să o păstrăm. Pe când fabula, v-am spus eu că este moralizatoare și îți permite ca atunci când te superi pe cineva decât să-i spui urât, îi spui frumos și pui năravul, defectul său pe spatele unor animăluțe care nu au nicio vină.

Cât privește proza, proza îți conferă totul, descriere, epic și lirism, continuitate, proza se desfășoară pe perioade mari, este atotcuprinzătoare. Aici, poți să dai frâu liber oricăror sentimente, oricăror deprinderi, oricăror elemente de  înălțare sufletească. Este permis totul și multe nu sunt permise.

Cât privește epigrama, aici ești tu cu mijloacele tale, cu gândul zglobiu, cu aplecarea către îndreptarea unor elemente care se degradează vizibil ori s-au degradat, fie ele de natură materială, umană, politică, de ce nu. Toate sunt importante, doamnă Hodaș! Toate creațiile sunt minunate, creația în sine este minunată cred și am spus-o, nici nu știu dacă este ideea mea sau nu, că dincolo de creația, îmi place să spun, mundană, pământeană, nu este ceva mai frumos decât doar creația divină, dumnezeiască. Să știți că imperfecțiunea există, există în orice creație, eu cred că, dacă mi se permite o glumă, că și în creația dumnezeiască este atâta imperfecțiune, de asta nu semănăm unii cu alții, de asta apar elemente din acestea care ne diferențiază unii de alții, care supără, deranjează. Apar oameni care știu să treacă dincolo de umbra lor, să se ridice la nivelul creației sublime.

S.H.: Vă mulțumesc pentru tot, a fost o adevărată încântare! Eu am avut emoții. Întrebările au curs pur și simplu, au mers din una în alta, fără a urma o anumită ordine, am avut noroc de dumneavoastră, cu subtilitate m-ați orientat, fiind un experimentat redactor de ziar și revistă, reporter radio și TV.

V.A.: Sunt bucuros că am stat de vorbă așa… liber. Primiți mulțumirile și întreaga mea prețuire!

Silvia Hodaș (membru UZPR)

Al. Florin ȚENE: Deosebirile esențiale între talentul literar și știința scriiturii

În lumea cititorilor puțini sunt cei care pot sesiza în cadrul unei lucrări literare, fie poezie, proză sau eseu, diferența dintre talentul autorului sau știința acestuia de a scrie frumos, inteligent, învățată la școală și universitate, dar fără talentul înnăscut.

            De regulă, cititorii îi consideră pe scriitorii cu știința scriiturii doar nişte autori de literatură fără fiorul liric și acuratețea textului, dar  îi tratează ca atare, ocolind posibilitatea de a-i plasa în constelaţii literare mai avantajoase, estetic vorbind. La rândul lor, scriitorii cu știința scriiturii învățată în universități, fiind chiar universitari, nu insistă în această direcţie, preferând de obicei să etaleze argumente de felul celor prezentate mai sus, dominate de asumarea cunoscutului paradox al autonomiei. Ei susţin ideea că ceea ce publică face parte din literatură şi în acelaşi timp este independent faţă de aceasta, dar tratează întrucâtva superficial aspectele strict literare, acordându-le maximă atenţie, în schimb, celor  tematologice. Drept urmare, latura literară a a operelor nu este aprofundată. Se întâmplă aşa şi fiindcă lecturile cititorilor sunt în general restrânse la o arie de texte anume, preferinţa pentru analizarea din interior a domeniului preferat fiind evidentă. De altfel, este în mod obiectiv dificil să fii în acelaşi timp un bun cunoscător al scrisului în universitate şi să ai o întinsă cultură literară, dar fără talentul dat de Dumnezeu și din naștere. Socotiţi de către cititorii avizați o categorie modestă sub raportul talentului (nu şi a celei intelectuale), scriitorii cu talentul înăscut fac în mod vădit parte din tabăra antielitiştilor, a celor convişi că literatura poate fi nu numai rodul unei „naşteri”, dar şi cel al unei ingeniozităţi suficient de ascuţite. Ei consideră, apoi, că literatura este o chestiune fără legătură cu credinţa cvasireligioasă în frumos. Se observă numaidecât că acest mod de a vedea lucrurile este împărtăşit de cititori cu numeroşi alţi oameni de azi.  Un argument în plus pentru convingerea că mentalitatea lor este suficient de interesantă spre a face subiectul unei cărţi.  Iată câteva dintre cele mai importante elemente ale esteticii manieriste, scrise de universitarii scriitori, aşa cum au fost sistematizate de Gustav René Hocke. Punctul de plecare este conceptul, nu natura. Sunt căutate legităţi ale artificialului. Este ţintită armonia contrariilor, orice devenind compatibil cu orice. Activitatea artistică este intelectualizată. Se renunţă la principiul verosimilităţii. Manierismul este o ars combinatoria, dar şi o artă a derivărilor. În general, sentimentalismul este refuzat, mizându-se pe efecte detectabile cerebral. În mod evident, aceste caracteristici apar şi în poezia scrisă de profesori și universitari fără talentul înăscut, unde sunt imaginate lumi coerente, dar neverosimile, relaţii de neconceput în literatura realist… În operele acestora, se mizează pe tensiuni conceptuale. Procedeul combinărilor este favorizat de logica ezistențialistă. Arta derivărilor se exprimă adesea prin extrapolare, procedeu predilect al universitarilor și al profesorilor.. Personajele din operele lor acuză un schematism specific, fiind structural  inapte pentru relaţii amoroase interesante ca literatură. Poezia lor este rece, fără sentimente, cu metafore absconse, ne înțelese.

            Reluând discuţia, urmărim de această dată mai puţin specificul estetic al operelor scrise de universitari şi mai mult felul de-a vedea lucrurile al acestora, în ceea ce priveşte scrierea şi lectura textelor lor preferate. De această dată, ne interesează în special autorul manierist şi, prin extensie, omul manierist, în calitatea lui de strămoş literar al scriierilor din care lipsește talentul înăscut. Riscurile unei asemenea apropieri sunt evidente, cel puţin din punctul de vedere al literaţilor. Dacă este admisibil să discutăm cu oarecare reverenţă despre Dimitrie Cantemir, vede actul de-a face literatură într-un fel oarecum înrudit cu acela al universitarilor de astăzi, mai mult chiar, încarnează un tip uman ilustrat în zilele noastre inclusiv de către universitari. Cititorii avizați ar putea, eventual, să admită că operele universitarilor reprezintă nişte forme culturale degradate, caricaturale, lipsite de vreun interes major.  

            Observăm că universitarul, în calitate de autor şi de cititor specializat, ar putea fi eventual declarat înrudit cu ultima dintre aceste categorii sociale, cu menţiunea că asemănările se limitează la sfera atitudinii faţă de cultura dominantă. Spre deosebire de boemul tradiţional, universitarul român este, după cum am mai arătat, o persoană aranjată din punct de vedere material, de regulă în urma unor profesii legate de catedră. ,Manieristul’ va convinge prin arta sa când este vorba despre o personalitate saturniană, tragică… ajunsă la eşec. Universitarul va eşua în arta sa, atunci când tensiunea lui faţă cu eşecul nu e decât artificială. Va eşua, de asemenea, când nu se va mulţumi doar să copieze ,manierisme’, ci va tinde să imite forma exterioară a imaginii esenţiale demonice, proprie unor manierişti cu adevărat creatori.

            Niciodată o operă literară scrisă de un talent înnăscut și educat nu va fi depășită de o opera scrisă de un autor cu știința scriiturii. Însă există riscul ca autorul cu ,,știința scriiturii” să se impună prin relațiile sale profesionale și sociale.Vezi Doamne! ,,Sunt profesor universitar!“

                                                                                                Al.Florin Țene

Al.Florin ŢENE: Citind gândurile lui Eminescu

Urcare în metafizic citind pe Eminescu

.

Era vremea viermilor de mătase şi frunze

dispăreau în implozii pe crengile zilei,

o luasem pe sub scoarţa pământului după muze

 trăind din ce pusese natura în cutia milei.

.

Din când în când îmi toceam coatele urcând

în rădăcini şi mai departe în crengi,

eram un miriapod viermuind în gând

şi-n frunzele unei păduri întregi.

.

Uneori mă strecuram în păsări şi-n zbor,

eram fluture vânat de cîntec şi culoare,

 câte odată mă cuprindea vâscoza unui dor

şi mă urcam prin rădăcini spre soare.

.

Oceanul de aer şi lumină m-a cuprins

precum apa unde peştii presimt furtuna,

când eu de scoarţa Terrei învins

mă simt fluture sau om , îmi e tot una…

.

Vibraţia iubirii de neam

                        Lui Eminescu

.

Şi tu cultivi iubiri de neam şi ţară,

au făcut-o moşii din mi de motive;

în marea sete a lor de primăvară

tânjind după Cuvinte definitive.

.

N-am avut șansa odată să te-ascult

Când sunetul vibra în poezia ta,

Istoria se-ntrupa în lumina din cult,

Iar fiecare cuvânt devenea o stea.

.

Aduci de dincolo de ceaţă străbunii,

Şi versul ne urcă-n clipe însorite

De parcă ies părinţii sub razele lunii

Să te asculte de sub crucile-nverzite.

.

Din poezia ta parcă ies izvoare

Ce susură cuvinte de înţeles,

Eu te citesc şi parcă o cărare

Se deschide spre cuvântul ales.

.

Dar câte voi avea pe-un rest de soare,

La poezia ta m-aş prinde rob total

Şi nicio bucurie n-aş avea mai mare

Când te citesc în linişte pe mal.

.

Văd la tine cum vibrează iubirea-

Virtute întrupată din lut şi soare.

De-ar fi s-aleg din noi dumnezeirea

Aş alege Poezia ta citită cu ardoare.

.

La un veac după Eminescu

.

După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui

Cuvântul în tine a căpătat mişcare

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui

Spre a înţelege noua-ntruchipare.

.

In această zi ai împărţit bucăţi din tine,

Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire,

Ajutorul pătrunderii în măduva timpului ce vine,

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

.

O mie de ani într-o singură zi

Proclamă un ceas fără eroare,

In duminica de suflet te-aştept să vii

Poemul să-l citeşti întruchipat din mare.

.

Prilej universal de a ne cunoaşte,

De a întoarce cuvântul înapoi,

În mielul  de la Ipotești ce tăcerea o paşte,

Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.

.

Lângă statuia lui Eminescu – jurnalistul

.

Tu vii din locul de mai sus

Eu sunt născut sub deal cu vii

Ne-am întâlnit sub crucea lui Isus;

Răgaz de-o viaţă, răgaz de poezii.

.

Mereu uniţi pe frontul vieţii-

Lupte mari pentru victorii mici…

Tânjesc la dezbaterile pieţii

Cu idei-cărări de licurici.

.

Războiul acesta de un veac

Se vede c-a ţinut o viaţă;

Doresc la statuia ta să tac

Într-o luptă de idei în piaţă.

Al.Florin ŢENE

Johnny Ciatloş DEAK: POEZIA, O CEREMONIE A TEXTULUI – AL FLORIN ŢENE

Despre scriitorul poetul, criticul literar, istoricul, filozoful  și jurnalistul  AL FLORIN ŢENE s-a scris mult și se va mai scrie,  fiind un TITAN al  literaturii  române, unul dintre cei mai însemnați scriitori români cu care am avut șansa și norocul să fim contemporani. Lăsând la o parte modestia care îl caracterizează, de fapt domnia sa îi depășește prin realizări, consecvența și consistența scriiturii pe toți ceilalți.

În cei peste 65 de ani de activitate literară domnia sa a publicat nu mai puțin de 100 de cărți care îi poartă semnătura. Între acestea  amintim 25 de cărți de poezii, 19 romane, 28 de cărți de critică literară,5 volume de proză scurtă, 4 cărți cu piese de teatru,3 volume de interviuri și alte volume de însemnări, exegeze, articole, eseuri și fragmente biografice.

Un scriitor de mare calibru, extrem de prolific care iată pe parcursul întregii sale cariere  și-a confirmat pe deplin  calitățile literare și umane indubitabile precum și talentul cu care a fost hărăzit de Dumnezeu. Asemeni unui falnic stejar care  nu se lasă doborât nici în cele mai crunte tornade, maestrul AL FLORIN TENE nu s-a lăsat îngenunchiat nici de regimul comunist, nici de securitatea care îl urmărea și îi urmărea familia  și nici de cei care mai apoi l-au dat afară din Uniunea Scriitorilor, alegând să o ia de la zero, înființând  o nouă formațiune literară LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI al cărui președinte este din anul 2006.

Titanul Literaturii  române a știut să își folosească atuurile fiind dotat cu o inteligență nativă  și având o inimă plină de bunătate, de fapt posedând cea mai grozavă combinație, așa cum spunea Nelson Mandela:   ‘’Un cap bun și o inimă bună sunt întotdeauna o formidabilă combinație’’. – (Nelson Mandela) Astfel  a democratizat mișcarea scriitoricească românească dând șansa unor scriitori cu mult talent  să se exprime liber, susținându-i și încurajându-i inclusiv prin cele 15 reviste pe care le-a fondat.

Fie că scrie poezie, proză sau critică literară, în scriitura domniei sale  găsim  o caracteristică specifică ce-i înmiresmează operele, un parfum puternic impregnat ce lasă o apostilă unică și originală în toate genurile literare pe care le abordează: acel simț al dreptății și al adevărului istoric născut din însăși personalitatea sa.

O altă caracteristică foarte importantă  întâlnită în  scrierile titanului  AL FLORIN TENE este  dragostea imensă pentru  neam și țară, pentru strămoși, istorie, limba română și glie, într-un cuvânt pentru tot ce este românesc. Nu întâmplător domnia sa este unul dintre cei trei părinți  ai ZILEI LIMBII  ROMANE care se serbează la data de 31 august a fiecărui an, fiind  la ora actuală unicul rămas în viață dintre cei trei. Și aici la Montreal,  revista noastră ’’Poezii pentru sufletul meu’’ a ales ca dată aniversară a Galei Artelor pe care o organizează în fiecare an, Ziua limbii române, părintele său, maestrul  Al Florin Țene fiind un colaborator de vază al revistei.

În cartea POEZIA, O CEREMONIE A TEXTULUI, apărută la  editura Napoca Star din România  în anul 2024, ne vom întâlni cu o altă calitate de netăgăduit a  scriitorului și  omului de cultură Al Florin Țene, aceea de eseist.

Jose Marti spunea că: ’’Un pic de poezie ajunge să înmiresmeze un întreg secol. (Jose Marti) iar dacă stăm să analizăm câtă mireasmă a dat  Mihai Eminescu prin poeziile sale îi vom da dreptate.

În eseul său AL FLORIN TENE ne explică fenomenul ce afectează în ultimii  douăzeci de ani literatura lumii : pe măsură ce poezia își continuă parcursul normal, de formă experimentală, destabilizatoare și antisistem, proza neagă orice am crezut că ar fi câștigat în secolul al XX-lea. Proza, în special romanul, pare a fi reținut din  întreaga sa experiență doar funcția povestirii, o anume sondare psihologică şi câteva variabile formale. Piața universală de carte e inundată de produse care afirmă cu mândrie prin propria structură că „nu vor altceva decât să spună povești“. Lăsând însă la o parte acest orgoliu sub care detectez o anumită vinovăție, cred că proza a trecut printr-un proces de dezvrăjire, că s-a subsumat total comercialului şi că nu face altceva decât să răspundă cererii, cedându-le rolul de sabotor prozei scurte și poeziei. Nu de puține ori poeții, în cătarea originalității, au abordat poezia ca pe o comedie a sufletului. ‘’

Dacă Grigore  Alexandrescu spunea că :’’Poezia este cea mai antică artă a spiritului omenesc.’’ (Grigore Alexandrescu) ,iar Platon susținea că ‘’Poezia este aproape la fel de importantă ca și istoria’’. (Platon), cele două idei se întrepătrund cu concluziile  scriitorului Al Florin Țene  conform cărora : ‘’După evenimentele din decembrie 1989, poezia s-a întors, pe jumătate, la clasicism în câteva articole de analiză, pe care le-am publicat în diferite reviste literare, scriam că, atât critica literară cât și dezbaterile literare de azi trăiesc din amintirile comunismului. În contextul vieții literare de astăzi, cu consecințe incalculabile în educarea tineretului nostru este fenomenul de reciclare a „mastodonților” artificiali „umflați”, „vinovați” că au făcut jocul puterii comuniste. Acești „mastodonți” aduși până la „genialitate” s-au folosit de relațiile lor pentru a-și publica aberațiile postmoderniste, de a beneficia de multe facilități materiale,  în timp ce masa mare de muritori suferea cele mai cumplite lipsuri. Aceștia „jucau” și mai joacă și azi destinele literaturii române, impunând „valorile” și ierarhiile artificiale, conform mentalității implementate de comunism, de care nu se pot debarasa.’’

Dacă optzeciștii promovau  idei încătușate și  artificialul din texte, după decembrie 1989  când cenzura politică și autocenzura au dispărut, un nou curent proaspăt își făcea tot mai simțită prezența, iar Al Florin Țene  denumea noul curent literar:  ‘’proglobmodernul’’  semnalat și de  Eugen Simion care îl  denumea ‘’post-post modernul’’

Noul curent se caracterizează și prin păstrarea  și promovarea specificului național și ‘’ promovează opere ale căror univers corespunde unei viziuni asupra lumii, în sensul de realitate istorică determinată, ca echilibru dislocat în virtutea unor existențe ale grupurilor sociale și politice.’’

Numeroase prestigioase publicații promovează literatura ce se încadrează în curentul proglobmodern în timp ce ‘’publicații cunoscute și finanțate de Ministerul Culturii, Uniunile de creație au rămas în „vechi tipare”, promovând „mâzga postmodernistă a generației optzeciste a căror limbă „exprima” golul unei „glaciațiuni” al sufletului uman, într-un text incoerent și inexprimabil.’’

Al Florin Țene subliniază faptul că ‘’Recursul la textele fundamentale ale umanității ne poate sprijini să deslușim modele trecătoare și moduri problematizate ale condiției umane, ce străbat dincolo de conjuncturi și traversează epoci. Proglobmodernul promovează dreapta măsură între imobilismul esențialist și noutatea, care nu neagă continuitatea, ba o promovează, este în esență textul discursului științific al oricărui timp. Acest nou curent se dezvoltă sub implicativul „nihil novum sub sole” cu unele critici obiective, acceptând că „adevărul e întregul” (Hegel), dar privit din unghiul contemporaneității democratice, când post-modernismul românesc apare ca o poziție exprimată avânt la letre la destinul actual al literaturii române, care, deja, a intrat în noul curent literar proglobmodernul.’’

In concluzie Proglobmodernul  nu are nevoie de o recunoaștere fiindcă  acest curent deja există  iar poezia ‘’ Fără a fi ceremonioasă, poezia ca text este un fenomen obligatoriu în literatura română mereu în mișcare, căci ea reprezintă momentul trăirilor și al negațiilor, este antiteza, oglinda și trăirile ce stimulează înaintarea, fără a cărei energie demonologică universală ar fi un vehicul la unison’’

Prin activitatea pe care o desfășoară în cadrul LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI și în cadrul cenaclurilor literare pe care le conduce, omul de cultură, scriitorul, istoricul, filozoful, criticul literar și poetul Al Florin Țene  susține și promovează literatura adevărată, de calitate, care nu face jocurile politice nici unui regim politic, nici unui partid. Domnia sa recunoaște un singur stăpân: talentul literar.

Se cuvine să-i dăm Cezarului  ce-i al  Cezarului, căci acest falnic STEJAR  al literaturii române, descoperitor și îndrumător de talente,  domnul Al Florin Țene se află și acum  în plină activitate  la venerabila  vârstă  de 82 de ani    ghidând și promovând noi talente literare. Domnia sa este nu doar un făuritor: ctitor  de reviste, de cenacluri, fondator al Ligii, părinte al Zilei Limbii Române dar și un continuator și un pilon  important pe care se sprijină literatura română contemporană.

Dacă  Stanislas de Boufflers  spunea că : ‘’Societatea are nevoie de poeți așa cum noaptea are nevoie de stele’’. (Stanislas de Boufflers), eu aș adăuga că : Societatea are nevoie de falnici STEJARI, ctitori  și continuatori, străjeri ai literaturii române precum este domnul AL FLORIN ŢENE!

Johnny Ciatloş Deak

Membru al  Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România

Senior Editor Globart Universum Publishing House, Montreal

,,Regina sufletului”, de Baki YMERI: Iubirea este sâmburele împăcării/ care te aduce mai aproape de Dumnezeu

Baki Ymeri este poetul veșnic îndrăgostit de frumosul feminin. Poetul își dezvăluie sufletul tânăr plin de iubire și de amintiri în acest volum de poezii (,,Regina sufletului”). Versurile sale transmit o sensibilitate candidă,  forța iubirii  pe care o poți trăi la orice vârstă, descriind minunat acele sentimente pure ale tinereții, cu tente seducătoare ale erosului. Domnia sa, cu o naturalețe debordantă și o sensibilitate remarcantă, se îngrijește asupra fiecărui vers pentru a evidenția orice formă a iubirii.

Femeia visurilor sale ,, cu chip îngeresc“ și-o plăsmuiește/creionează prin cuvinte:  ,,Ce faci acolo, m-a întrebat/Neștiind că eu scriam deja despre ea “, prin ,,puterea iubirii “  ,,pielea “ luminează ,,stelele“, ,,glasul“ soarbe  ,,izvoarele“, ,,buzele“ încălzesc  ,,iernile“, ,,ochii“ orbesc  ,,zorile“, ,,sânii“ străpung ,,nopțile“, iar ,,pântecul“ rotește ,,soarele“. În poezia ,,De dragoste“, poetul  personifică iubirea  ,, Iubirea are mâini și picioare./Cu mâinile –ntinse / Aleargă spre mine“.

,,Anii, casa și averile toate “ sunt obstacole în calea iubirii, ,,bogăția“ este ,,aspră“  și ,, ne umple de frică“ atunci când îți vinzi dragostea în piață –,, La 18 ani/ Mergi la piață: / Nu vinzi acolo nimic/ Dar te întorci bogată acasă. Femeile care trăiesc pentru podoabe și mătăsuri, o realitate care doare, printre aceste lucruri trecătoare, poetul își vede doar ,, absența“. ,, Spun : Te iubesc!/ și aud numai prafuri/Cum se așează pe sunete/ Văd numai mătăsuri și aer “.  

 În poezia  ,,Stare de taină“ scriitorul ne dezvăluie că din ,,iubire“  și  ,,lacrimă“ a fost ,, zămislit“, ,, Tata din vreme în vreme,/ Certându-se cu toate necazurile / Istoriei și ale durerii,/ Îi dăruia mamei mele o lacrimă/ Astfel, din iubire și lacrimă/ Părinții m-au zămislit/ În acestă uimire/ Din care și eu gust/ Toată iubirea/Acestor cuvinte/ Crâncene de dulci “. Iubirea este pansamentul invizibil, cel mai dulce, ce alină orice chin lăuntric, răni de nesuportat, crâncenă încercare care îți dă forța să continui, speranța unui nou început. 

O altă dimensiune a iubirii este aceea a iertării și a împăcării, esența longevității relațiilor interumane:,,Iubirea este sâmburele împăcării/ care te aduce mai aproape de Dumnezeu”. După noi rămâne doar iubire. Esența vieții este iubirea, este singurul izvor nesecat al omului prin care totul este posibil, chiar viața însăși. Dumnezeu ne-a creat din iubire, iar fiul său, Iisus Hristos, și-a sacrificat viața pentru noi toți, tot din iubire. Atât de simplu ne îndeamnă Sf. Augustin  ,,Iubește și fă ce vrei “, găsind în lăuntrul tău o infimă licărire de iubire, ea va crește, îți va lumina viața, iar dacă iubești, nicio firimitură de întuneric  nu  poți presăra peste cei pe care îi iubești.                                                                                   

L-am întâlnit de câteva ori pe domnul Baki Ymeri. Acesta este o personalitate marcantă a culturii europene, recunoscut de marii contemporani, erudit, dar plin de modestie, un adevărat poet cu un suflet de copil, trecând peste atâtea încercări ale vremurilor. Dragostea este nemuritoare, autorul va fi veșnic îndrăgostit, această iubire de frumos și de dreptate îi dă atât tinerețea sufletului, dar și a versului: Iubirea devine o artă/ Care mă urcă la cer/ Visele cer o viață/ Ca să fie împlinite“, iar ,,Fericirea începe/ Când se deschide Poarta Raiului“.

Recenzie de Cătălina DINCĂ

Silvia HODAȘ: CEFERIȘTII – OAMENII DRUMURILOR DE FIER

Vineri, 16 februarie 2024, Liga Scriitorilor Români – Filiala Iași-Nord Est, împreună cu partenerii săi, a organizat manifestarea cultural-artistică dedicată „Zilei Ceferiștilor”, considerați cândva ca cea de-a doua armată a țării. În această zi a fost omagiată memoria celor căzuţi în sângeroasele evenimente din 15-16 februarie 1933, când ceferiştii, de la Atelierele Griviţa din Bucureşti, s-au ridicat la luptă împotriva asupririi la care erau supuşi muncitorii, evenimente cu valoare istorică ce nu trebuie uitate. De asemenea, au fost elogiați ceferiștii de ieri și de azi care și-au pus munca și devotamentul în slujba călătorului.

În deschidere, jurnalistul şi scriitorul Ilie Serediuc, președintele filialei ieşene a LSR, a salutat publicul, a prezentat programul manifestării și invitații: reprezentanți ai CFR, preotul Olăeru Ioan, poeți, prozatori, artiști muzicali și plastici, grupuri vocale, oameni iubitori de cultură și apoi, a vorbit despre semnificația zilei. S-a păstrat un moment de reculegere în cinstea ceferiștilor care și-au pierdut viața în lupta pentru dreptate.

A fost primit în LSR, un nou membru cu o activitate scriitoricească bogată, vasluianca Angelica Manole. În mod festiv i s-a înmânat legitimația de membru.

Președintele LSR Subfiliala JUNIOR, Silvia Hodaș, a prezentat tinerii artiști, frații Moise și Karina Zamfirescu. Pentru început au evoluat cunoscuții frați Moise, voci calde, cu două melodii populare frumoase: „Cântec pentru bunica”, melodie ce a ajuns la sufletul tuturor când au mărturisit: „Și-unde-aș fi prin țară port în inimioară / Pe bunica blândă ce m-așteaptă-n tindă”, iar prin interpretarea celui de-al doilea cântec ne-a invitat la sârba strămoșească, cine știe s-o pornească, „Sârba de la Iași” (repertoriu propriu).

Artista în devenire, Karina Zamfirescu, cu vocea sa duioasă, ne-a încântat cu melodiile „Frumos mai cântă mierla”, aducându-ne speranța că primăvara nu e departe și vor începe muncile câmpului și așa cum stă bine românului după lucrul în câmp trebuie să iasă și la joc. Melodia „Astăzi am ieșit la joc”, cu tot satul la un loc, este relevantă. Auditoriul s-a bucurat și cu emoție a aplaudat evoluția artistică deosebită a tinerilor artiști.

Un moment important a fost prezentarea Conferinței „Ziua Ceferiștilor” de către prof. Solo Rotenstain. A început cu un citat sugestiv, de Nicolae Iorga: „Un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-l repete”. A vorbit, argumentând, despre semnificația și valoarea istorică a acestei zile. Momente emoționante au fost când scriitorul Anton Constantin, a adus un „Elogiu ceferiștilor” și în același timp un omagiu tatălui său, ceferistul Anton C. Vasile; la fel și scriitorul Ilie Serediuc, în scurta sa intervenție, a adus un pios omagiu tatălui.

A urmat un moment de înaltă cultură cu scriitoarea Marta Eșanu, care cu blândețea ce o caracterizează, a prezentat într-un discurs plin de emoție „Ziua ceferistului”, referindu-se la Atelierele CFR Iași Nicolina ca importanță și obiectul de activitate al acestora, numite la început Atelierele CFR Frumoasa și care au luat naștere în anul 1892. De Nicolina se leagă primele mișcări comuniste din 1920. La 16 februarie 1987, se declanșează la Uzinele Nicolina o grevă spontană – muncitorii își cer drepturile, iar doi ani mai târziu au loc primele mișcări anti-comuniste, din 14 decembrie 1989. 

Ing. Petru Naslău, directorul Clubului CFR,  a completat cu informații despre însemnătatea acestei zile și despre istoricul activităților culturale desfășurate de-a lungul timpului de către această instituție, a cercurilor de chitară, pian, teatru etc.

La Noutăți editoriale, a fost prezentat volumul de poezii bilingv „Poezii alese”, al cunoscutei autoare Titina Nica Țene (de la Cluj), de către scriitoarea Silvia Hodaș, fragment: „Poeta se scufundă în sine și aduce în prezent trăirile intense din copilărie, poezie născută din cele mai sinceri trăiri, din căutări, neliniști și frământări. Mesajul se descifrează cu ușurință, cititorul se va întoarce în trecut, pe vremea copilăriei o dată cu autoarea, dar nu va sta prea mult și va veni în prezent, un prezent plin de întrebări și meditații, cu bucuria împlinirii menirii pe acest pământ. Versurile susură delicat, iar poeta absoarbe din univers frumusețea unei copilării, trăită în mijlocul naturii, cuvintele freamătă de frumusețe și sensibilitate, pătrunse de nostalgie.”

Un recital muzical de excepție, cu melodii adecvate, a susținut cunoscutul și îndrăgitul artist Valentin Alexiu, supranumit Pavarotti de Iași, datorită capacității sale de a imita foarte bine pe celebrul tenor. Vocea puternică, calitățile vocale extraordinare au uluit jurații de la Românii au Talent, în anul 2020 și mai mult, l-au numit Freddie Mercury din Iași, pentru că l-a readus pe scenă pe muzician și a primit patru de „DA”. Melodiile într-o interpretare inegalabilă, voce și chitară: „Bunica” – melodie cu versuri de 150 de ani, când copilul asculta ce spune bunica, dar adăuga: „Astea-s basme din cărți de povești / Dar îmi place cum le povestești”, „Romanță între două trenuri” – nostalgii trăite într-o gară când „Etern pasager, mai vine un tren / Adio, mai trece un tren” au atins inima. Și cum bunicul cantautorului a fost ceferist a interpretat „Lacrimi pentru tatăl învins”, impresionantele versuri ale lui Adrian Păunescu au adus lacrimi în ochii celor din public: „Unde vă duceți, puteri părintești / Și vă tot stingeți mereu”. La invitația artistului, „Hai, vino în gara noastră mică”, zâmbetul a luminat chipurile și cu toții au început să cânte. Și nu putea încheia Pavarotti de Iași, fără interpretarea excepțională  a ariei „La Dona e mobile ( Rigoletto, de Giuseppe Verdi).

Momentele poetice au întregit atmosfera și au convins încă o dată, că trenurile vin și pleacă din gări mai mici sau mai mari, aducând iubiri, bucurii, dureri, tristeți și speranțe, iar alteori le duce

mai departe. Au recitat din creații proprii și nu numai, poeții: Elena Bostan Delavicov, Mimi Rotariu, Ecaterina Lungu, Angelica Manole, Mihaela Berari, Anatolie Coșuleanu și Rodica Murgu.

Grupul „Zorile” a încântat prin repertoriul ales cu melodiile: „Acasă-i România” și „Când e omul fain și tânăr”, pătrunse de profundă simțire.

Grupul „Lirica”, dirijat de inimoasa doamnă Nușa Apostol, cum era și firesc, într-o zi de sărbătoare, a interpretat „Trenule, mașină mică” și „Pupați-aș coama, Bălan”, cântece vechi care au readus în prezent frumusețea și valoarea folclorică a acestora. Recitatoarea Stela Lozanu, cu pasiune și talent, prin poezia „Blestem de țigancă” a transmis: când inima e rănită îți reverși focul într-un… frumos blestem, iar actorul Valeriul Rudolf ne-a convins cu poezia „Sâmburele” că atunci când se pleacă la pețit, e posibil chiar și un sâmbure din dulceață să-ți strice planurile.

Nu a lipsit umorul și ineditul ce a adus zâmbete și voie bună. Umoristul Doru Melnic a dedicat o poezie Feroviarilor, ,,Declarația unui mecanic de locomotivă” și a continuat cu două poezii din nelipsitele declarații vesele de iubire. Viceprim-președintele Ligii, Ioan Hodaș, scriitorul și umoristul, cu ale sale poezii de gen în care-și mai satirizează și consoarta, a stârnit uimire și hohote de râs.

La final, a fost rostită o Rugăciune de către preotul Olăeru Ioan, Parohia „Sf. Gheorghe” – Cimitir „Eternitatea” Iași, în memoria celor căzuți în evenimentele din 15-16 februarie 1933. Părintele ne-a vorbit despre ceferiștii care s-au ridicat la luptă împotriva asupririi la care erau supuși muncitorii. Apoi a spus o Rugăciune  pentru toți ceferiștii, slujitorii de ieri și de azi ai CFR, prezenți la datorie indiferent de vreme și vremuri, binecuvântare pentru toți.

 „La mulți ani de Ziua Feroviarului!”

Publicul a fost receptiv, minunat și o manifestare culturală de neuitat.

Au moderat cu multă căldură scriitorii: Mimi Rotariu, Ilie Serediuc și Ioan Hodaș.

Sonorizarea a fost asigurată de prof. Culiță Păduraru.

Afiș: Silviu Teodorescu

Foto: Silvia Hodaș și Alexandra C.

Scriitori și jurnaliști: Silvia Hodaș și Ilie Serediuc, vicepreședinte UZPR, Iași

Al.Florin ŢENE: Zeiţele nu mor niciodată, rămân în subconştientul popoarelor

Oamenii primitivi nu l-au cunoscut pe Dumnezeu. Însă se temeau de vicisitudinile naturii, pe care nu le puteau explica şi înţelege. Mult mai târziu au apărut religiile, diferite ca percepere  a dumnezeirii, în funcţie de geografie, teritorii, climă, limbă şi dezvoltare socială.

Ca sursă de informaţii despre apariţia religiilor este, în primul rând, limba vorbită de populaţiile respective. Deşi limbajul oamenilor se schimbă mereu, totuşi şi acesta păstrează multe urme din trecutul îndepărtat. Chiar şi limba română păstrează până astăzi expresii care cândva au avut un înţeles cu totul diferit faţă de cel de acum.

Un alt izvor al cunoştinţelor noastre asupra credinţei oamenilor din vremuri ancestrale îl constituie mitologia, adică legendele din generaţie în generaţie despre multitudinea de zei, zeiţie, eroi etc. Studiind aceste legende putem să ne dăm seama cum îşi reprezentau oamenii primitivi lumea şi care erau credinţele lor religioase. În acest context, în realitatea concretă, lucrurile nu se întâmplă totdeauna aşa. Progresul material sau cel biologic nu atrage după sine cu necesitate şi progresul vieţii spirituale. Mai mult, nici chiar progresul psihologic nu este coordonat necesar progresului spiritual. Psihologicul face parte din ,,natură “ şi scopurile lui nu se confundă prin esenţă cu ţintele urmărite de viaţa spirituală.

Revenind la sursele de informare, mai adaug, obiceiurile din popor, superstiţiile născute din cauza necunoaşterii şi ignoranţei, datinile, care se păstrează adesea  de-a lungul secolelor, oamenii nemaiştiind după o anumită vreme îndelungată, care este semnificaţia lor adevărată. După riturile şi datinile religiilor de azi, putem să urmărim şi să explicăm datinile şi reprezentările religioase ale omului primitiv.

Formele reprezentărilor religioase ale oamenilor primitivi au fost cât se poate de diferite, în funcţie de condiţiile concrete de viaţă ale fiecărui grup social. Personificând forţele naturii, omul primitiv avea în acelaşi timp cele mai confuze reprezentări despre propria lui natură. El nu putea să deosebească visul de realitate, aşa cum deosebim noi.

Când omenirea a conştientizat existenţa lui Dumnezeu? Dar de ce acesta este recunoscut de alte popoare sub o altă denumire? Scriitoarea Voichiţa Tulcan Macovei în cartea sa ,,Cine sunt eu şi cine este Dumnezeu – Dialoguri interreligioase“ (Vol I. 2016 ), spune: ,,Dacă Dumnezeu este Unul singur, înseamnă că şi Adevărul Său revelat va fi Unul. Căci, în mod logic, nu pot exista mai multe adevăruri despre un anumit lucru!“ (Prefaţă de Voichiţa Tulcan Macovei).

Dar, totuşi când omenirea a conştientizat existenţa lui Dumnezeu?

Cu mult înainte de apariţia credinţei în zeii atotputernici, începe divizarea diferitelor forţe ale naturii. Aşa a apărut ideea unui Dumnezeu care dirijează soarele. Au mai apărut zeul care dirijează tunetele, care se numea Thor, la vechii germani, Perun la vechii slavi, Zeus la vechii greci şi Jupiter la romani, închipuit cu un ciocan în mână cu care loveşte, sau mai este zugrăvit cu un mănunchi de fulgere pe care le lansează din cer.

În aceste condiţii, oamenii, treptat, au conştientizat că, practic, este un singur Dumnezeu, care la daci era denumit Domnul Zeu. Cuvinte, care prin contopire, a rezultat Dumnezeu.

Vauvenargues spunea că: ,,Religia este datoria omului faţă de Dumneyeu“, iar L.N.Tolstoi declara: ,,Adevărata religie  este raportul omului faţă de viaţa infinită din jurul lui, raport care este în concordanţă cu raţiunea şi cunoştinţele  omului, care leagă viaţa lui de această infinitate şi îi îndrumează faptele.

Şi, când omenirea a conştientizat că Dumnezeu este Esenţa Primă şi ultimă a vieţii?

Scriitoarea Voichiţa Tulcan Macovei, în cartea sa, amintită mai sus, scrie: ,,Vechiul Testament şi Tora de la primele versete consemnează imaginea (chipul) lui Dumnezeu sub formă de Duh“. Exemplificând: ,,Pământul era pustiu şi gol: peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor, Dumnezeu a zis:” să fie lumină“ – şi a fost lumină – “(Geneza, I, 2-3 .).

D.D.Roşca scrie în ,,Existenţa tragică“, că: ,,nu atitudinea spirituală proprie ştiinţei poate înlocui, fără pierdere pentru viaţa noastră spirituală, atitudinea estetică, morală ori filosofică.“. În concluzie, ştiinţa pozitivă nu implică în nici o măsură deprecierea valorilor credinţei în Dumnezeu, morală, estetică, sau metafizică.

Până la apariţia creştinismului, zeiţele mame din religiile precreştine cu pruncii acestora, din iconografia cunoscută apar în diferite desene din epocă –, acestea fiind prototipul Maicii Domnului creştină şi ale pruncului Hristos, astfel au rămas până la noi desene cu Hathor, zeiţa mamă din egiptul antic, hrănindu-şi fiul – zeul Horus, au ajuns până la noi desene cu zeiţe mame şi pruncii lor în diferite religii precreştine; zeiţa mamă Iştar cu pruncul în Sumer, Babilor, Astria; zeiţa greacă Demeter cu pruncul, sunt imagini vechi ce ne amintesc de Maica Domnului cu Pruncul din perioada creştină etc.

După apariţia Evangheliilor, zeii şi zeiţele au trecut în planul doi. Nu au murit, s-au strecurat în mitologie. Astfel, evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan ne aduc până astăzi genealogia lui Iisus şi viaţa acestuia. În Evanghelia lui Matei se povesteşte naşterea lui Iisus, Maria având, înaite de căsătoria cu Iosif, în pântec Duhul Sfânt. ,,Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus; căci el va mântui poporul său de păcate.“ (Matei, I, 18-21 ).

Nu cred că ştiinţa pozitivă este competentă în analiza creştinismului, sau în alte creaţii omeneşti. Ştiinţific este simţul de relativitate al valorilor şi atitudinilor, şi nu dogmatismul, orice haină ar îmbrăca el. Ştiinţific este să nu ai nici un fel de superstiţie, nici chiar pe acea a ştiinţei. Creştinismul nu este o superstiţie, nu este nici o dogma, este un adevăr  despre Acela  care a creat Universul, lumea întreagă, cum spune în Argument Voichiţa Tulcan Macovei, din volumul ,,Cine sunt eu şi cine este Dumnezeu.“

Evanghelia lui Marcu, fiind scrisă după o sută de ani de la naşterea lui Iisus, nu spune nimic despre naşterea Fiului Omului, cum spune Matei în Evanghelia sa. După cum povesteşte Marcu, abia atunci când Iisus a ieşit din apă Ioan ,,a văzut cerurile deschise şi duhul ca un porumbel pogorând asupra lui. Şi glas porni din ceruri: –Tu ești fiul meu cel iubit, întru tine bine am voit – “( Marcu I, 11).

În Evanghelia lui Luca, pentru a înlătura orce îndoială, îngerul trimite pe Maria la bătrâna Elisabeta, care rămăsese grea .Când Maria a sosit la Elisabeta şi I s-a închinat, povesteşte Luca: ,,pruncul a săltat în sânul ei “şi de bucurie bătrâna Elisabeta, cu glas puternic a strigat şi a zis: ,,Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecului tău“(Luca, I, 42). Evanghelia după Luca a fost scrisă la 120 de ani după evenimentele pe care le descrie.

În acest eseu nu pun la îndoială cele scrise de evanghelişti, dar adevărul istoric trebuie spus. Nici o Evanghelie n-a văzut lumina zilei înainte de cel de-al doilea pătrar al secolului al II-lea. Cea mai veche este Evanghelia lui Marcu, după care urmează Evangheliile lui Matei şi apoi a lui Luca. Cea mai nouă este considerată Evanghelia lui Ioan.

Convingerea noastră e că însăşi ştiinţa, făcută cu spirit critic şi nu ridicată pe dogme, nu deschide perspectiva măritoare de orizonturi de unde putem întrezării că pasiunea morală, atitudinea estetică şi speculaţia metafizică sunt atitudini creatoare de valori cel puţin tot atât de mari şi cu drept de existenţă la fel de neprescriptibili ca şi valorile  creştine.

Valorile creştine nu sunt aspecte iluzorii ale existenţei, ci elemente constitutive ale ei tot atât de reale ca şi opusele lor. Cu ajutorul valorilor, am reuşit câteodată să transformăm radical existenţa umană.

Al.Florin Ţene

Ionuț ȚENE: Iuliu Maniu și-a asumat o moarte de martir anticomunist!

Iuliu Maniu a fost unul dintre cei mai importanți politicieni români ai secolului XX. Conștient de rolul său în implicarea activă la realizarea Marii Uniri de 1918, precum și în procesul democratic interbelic și în lupta împotriva instaurării comunismului, Iuliu Maniu a ales deliberat să rămână în țară în 1947 pentru a fi jertfă pe altarul luptei privind suveranitatea și democrația în România ocupată de sovietici și controlată de regimul comunist. Atât în ,,Jurnalul interzis” al lui Corneliu Coposu, cât și în alte cărți biografice scrise de istoricii Apostol Stan sau Pop Marin, reiese evident că Iuliu Maniu a refuzat să plece cu colegii de partid în străinătate, pentru a rămâne în țară, ca un simbol al rezistenței anticomuniste, știind foarte clar că va fi arestat de bolșevici și va muri în închisoare. Iuliu Maniu a ales deliberat să reprezinte, prin lupta sa jertfelnică pe altarul României democrate și suverane împotriva comunismului, un model de jertfelnicie, de urmat de către contemporani și, mai ales, de viitorime. După instaurarea guvernului comunist, pe 6 martie 1945, şi desfiinţarea partidelor istorice, în 1947, marele patriot şi om politic făuritor al României Mari, Iuliu Maniu a fost închis la închisoarea din Sighet, pe malul Tisei, care era graniţa cu URSS, în ideea că, dacă se încearcă să fie eliberat de un comando englez, miliţienii să-l poată duce repede peste graniţă în Soviete. După o grea suferinţă, Iuliu Maniu moare singur în celula sa din temuta puşcărie comunistă, pe un ger năprasnic, în data de 5 februarie 1953. Despre moartea de martir a lui Iuliu Maniu desprinsă din pateric avem o mărturie a unui prieten care ne-a lăsat testamentul de credință creștină și națională a marelui patriot. Din cauza condiţiilor grele din detenţie, la 5 februarie 1953, marele om politic a murit, scrie un vechi prieten politic, Nicolae Carandino, arestat ca urmare a înscenării de la Tămădău, care l-a îngrijit pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viaţă și a fost martor la agonia şi moartea sa și a scris în memoriile sale: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă“. Conform certificatului de moarte nr. 370578, act aflat în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, marele om politic Iuliu Maniu a murit la 5 februarie 1953. Conform documentului, „moartea a fost trecută în registrul Stării Civile din oraşul Sighet la nr. 128“. În schimb, actul de moarte nr 128 eliberat de Sfatul Popular Sighet la 20 iulie 1957 consemnează faptul că data morţii lui Iuliu Maniu, „fără ocupaţie“, este ora 9.00 a zilei de 5 februarie 1953. Printre cauzele morţii se numără insuficienţă circulatorie, miocardită cronică şi la altă rubrică se specifică faptul că decedatul a beneficiat de tratament medical.

Un grup de temniceri, cu o căruţă de lemn având tot roţi de lemn, scot trupul lui Iuliu Maniu împreună cu alte cadavre pe poarta temniţei să fie dus la Cimitirul săracilor, care era undeva departe atunci, în afara oraşului spre malul Tisei. Acum intevine dilema. Nici până astăzi nu se ştie unde a fost înmormântat marele participant de la 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia, şi liderul PNŢ, un democrat favorabil puterilor liberale occidentale. Pe la începutul anilor ’70, Securitatea comunistă a încercat să-i inducă în eroare pe urmaşii lui Iuliu Maniu şi i-a informat despre faptul că s-au găsit osemintele lui din Cimitirul săracilor şi urmează să fie reînhumate în satul natal, cum afirma în presă Matei Boilă, unul dintre strănepoţii Sfinxului de la Bădăcin. Măsura a venit după un demers la nivel înalt al Clarei Boilă, nepoata lui Maniu, care i-a trimis lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare în care îi cerea să i se indice locul în care a fost îngropat Iuliu Maniu „pentru a putea îngriji mormântul“, cerând permisiunea să-l îngroape la Bădăcin, alături de părinţii săi. Nimeni din familie nu a fost lăsat să participe la această exhumare, iar când delegatul le-a spus cum a fost identificat, urmaşii şi-au dat seama că totul este o farsă sinsitră. Minciuna a culminat cu întocmirea unui certificat medico-legal fals. Familiei i s-a spus că Iuliu Maniu a fost îngropat în sicriu, dar deţinuţii politic erau aruncaţi direct în groapă goi, fără sicriu, că în momentul în care au săpat avea mâinile încrucişate pe piept, ceea ce, ţinând seama că era vorba de oseminte cu totul descarnate, după trecerea a douăzeci de ani de la înmormântare, era de-a dreptul imposibil aşa ceva. O mare greşeală a celor ce au întocmit certificatul medico-legal a fost faptul că au trecut faptul că decedatul prezenta o fractură la cubitus, în condiţiile în care Iuliu Maniu avea fractura la tibie. Fostul secretar al lui Iuliu Maniu, Seniorul Corneliu Coposu nu a crezut minciuna Securităţii şi a spus familiei Boilă că nu crede în povestea regimului. Fostul director al închisorii din Sighet, care a fost ţăranul din Vişeul de Jos, Ciolpan Vasile, moare în 2004 ducând secretul înhumării lui Iuliu Maniu cu el în mormânt. După 1990, abia în 2007, Marius Oprea şi istoricul clujean Gheorghe Petrov de la IICCMR au început săpături în Cimitirul săracilor ca să dea de rămăşiţele lui Iuliu Maniu. Fără succes. Istoricul clujean Gheorghe Petrov, de la Muzeul de istorie din Cluj-Napoca, a revenit cu alte săpături extinse pe malul Izei, după ce un domn a susţinut că tatăl său, care a fost deţinut de drept comun la Sighet, ar fi fost implicat în luarea cadavrului lui Iuliu Maniu şi transportarea lui cu o căruţă şi reînhumarea sa pe malul râului. Cercetare însă fără succes.

Pe de altă parte, mai există o legendă recentă, pe care istoricii nu au luat-o în considerare, privind dispariţia cadavrului marelui Iuliu Maniu. Nu de mult am avut o discuţie cu un localnic din Sighet, care a copilărit şi şi-a petrecut adolescenţa şi tinereţea în oraşul de pe malul Tisei şi care azi locuieşte în altă parte a ţării. El este nepotul unui fost gardian de la Sighet din anii aceia. Acesta mi-a spus că, imediat după 1990, fostul temnicer de la închisoarea din Sighet i-a spus că autorităţile nu vor să spună unde este înhumat trupul lui Iuliu Maniu, pentru că acesta, de fapt nu mai există. Întâmplarea face ca temnicerul să fi fost însoţitorul căruţei cu roţi de lemn, care a cărat cadavrul lui Iuliu Maniu pus peste un morman de trupuri îngheţate, şi care a ieşit din închisoare în fatidica noapte din iarna lui 1953, a morţii Marelui Sfinx. Cimitirul săracilor în acea vreme era în afara oraşului, iar noaptea numeroase haite de lupi se încumetau aproape de oraş. La un moment dat pe o râpă din preajma Cimitirului săracilor, datorită roţilor de lemn care hurducăiau şi săltau puternic căruţa, trupul lui Iuliu Maniu gol a căzut din aceasta, fiind lăsat să fie mâncat de o haită de lupi din preajmă. Comuniştii nu dădeau preţ pe cadavrele unor „reacţionari burghezi”. Până în 1980 haite de lupi în iernile grele erau văzute în zonă. Dincolo de această mărturie încă neverificată din mai multe surse, un fapt este clar: Iuliu Maniu a acceptat să rămână în țară și să nu fugă în străinătate pentru a deveni un model și un simbol al rezistenței și luptei pentru libertate împotriva regimului de ocupație comunist. Iuliu Maniu a știut de la început că odată rămas în țară, situația va duce la închiderea și moartea sa în închisoare. Iuliu Maniu și-a asumat deliberat jertfa de martir în închisorile comuniste pentru libertatea, democrația și viitorul poporului român. Moartea lui Maniu a fost de mucenic, de sfânt ce se sacrifică pentru credință. Biserica Română Unită cu Roma ar trebui să cerceteze și să analizeze o eventuală canonizare a lui Iuliu Maniu pornid de la moartea sa mucenicească, de pateric, în numele credinței creștine și libertății poporului român.

Ionuț Țene

George DIMITRIU: Explorând Delta Dunării (I) – Copacul cu… cormorani

În cea de-a treia zi de Paşte a anului 2023 am pornit dis-de-dimineaţă, împreună cu fiul meu cel mare, Ştefan, spre Dunavăţu de Jos. Ajunşi pe la prânz la pensiune, am fost întâmpinaţi de arbori gătiţi cu superbe magnolii alb-movii, ornate-n interior cu sute de puncte. Pe-un perete trona o imensă planşă care prezenta peştii din apele României alături de una referitoare la păsările migratoare, de ample hărţi ale Deltei, şi de-un tablou-caricatură ce înfăţişa oameni politici. La loc de cinste se hodinea, înfipt într-un panou lemnos, un cap de peşte cu gura deschisă – se voia hidos, însă era cam ştirb! Din restaurant se putea admira un pitoresc canal, vecin cu pensiunea, canal pe care se odihneau câteva bărci

Începuserăm dejunul cu borş de peşte, servit ca la Letea: zeama şi cartofii în boluri, iar peştele, fiert, îmbrăcat în legume, ne ‘mbia de pe-un platou. Am continuat c-o saramură de crap cu mămăligă minunat aşezată într-o farfurie încăpătoare, farfurie-n care locuia şi un recipient cu supliment de zeamă. Nea Florin, barcagiul, şi-a făcut apariţia înainte să terminăm de mâncat. Faţa roşie, de lipovean, n-avea pilozităţi; avea în schimb buze subţiri, nas consistent, şi fusese plantată pe-un trup solid. L-am citit imediat:

    – Aduceţi un păhărel să vă torn nişte pălincă ardelenească de prune.

 Vine cu un pahar pentru vin, îl umplu pe jumate, însă băutura n-apucă să se hodinească.

    – Încă unul?

    – E bună! declară în timp ce-mi întinde paharul gol.

 Îi fac plinul, stabilim planul de bătaie, însă ochii, căprui, cercetători, i se lipiseră de sticla de un litru plină cu lichid galben ca Soarele.

   – Mai pun unu’?

   – Nu, tre’ să conduc barca!

Am coborât scările pietruite spre terasa cu piscină care avea ataşat un mic debarcader ş’am urcat într-o şalupă. Doar noi.

Călătoria a început pe Canalul Satului, sub privirile mirate ale unei berze semeţe care însă nu s-a sinchisit de noi. Străjuit de arbori, de debarcaderele pensiunilor şi de ambarcaţiuni, canalul găzduia şi două bănci aşezate pe-o platformă, la umbra unui copac. În scurt timp am ieşit în Lacul Barcaz care se lăuda cu o insulă de stuf şi cu câteva raţe. Cerul se lăsase dominat de nori mari, albi. Prin intermediul unui canal de legătură străbătut de-o apă muştar, mată, încadrată de arbori ce formau parcă o boltă, am ajuns în Lipoveni. O puternică senzaţie de junglă îţi transmitea acel canal, canal în care copaci pletoşi, vernil, furau din luciul apei ca muştarul. Lăstăriş aparent timid muşca hotărât din canal când dintr-o parte când din alta, de-ţi era imposibil să vezi calea de urmat. Pe-alocuri câte-o salcie plângătoare ne făcea reverenţe ori fire răzleţe de stuf se odihneau pe faţa adolescentă a apei. S-adunau mai multe câteodată, luând ţanţoş faţa arborilor. Unele crengi se înclinau dându-şi parcă mâna peste canal, ca într-un dans al dragostei. Altele, verzi-muştar sau de-un verde-crud, se reflectau alături de cerul alb-gri pătat uneori cu albastru lângă stuful maroniu ce străjuia apa ‘ngustă, creând un peisaj ireal. Soarele, atunci când îşi făcea apariţia, se folosea de arbori pentru a-ntuneca apa canalului, canal prin care barca se strecura unduindu-se.

Pătrunşi pe Canalul Opt am constatat uimiţi cum copacii, înclinaţi, îşi uneau crengile vernil pe deasupra apei, construind parcă un pod al mirilor. Atunci când ramurile s-au despărţit, cerul s-a luminat şi două lişiţe şi-au luat rapid zborul zbătând aripile-n tandem, cu viteză. Mai încolo o lebădă traversa agale canalul, însă la apariţia noastră a început să formeze cu aripile V-uri tot mai largi, călcând apa-n care-şi desenase dâra.

Ne-am varsat în Canalul Dunavăţ, penetrat şi el de lăstăriş şi de stuf însă tatonat pe-alocuri de stâlpi de electricitate. Cerul albastru, pătat cu nori, se oglindea leneş în canalul cu apă muştar. Am trecut pe lâng’ un hotel plutitor vecin c-o casă de vacanţă păzită de doi câini, unul alb şi unul negru – cum altfel?! Puţin mai în faţă, în dreptul superbului Complex Delta-Paradis, patru pui de gâscă ce deprindeau înotul şi-au dat examenul la trecerea noastră, scufundându-se instantaneu, cu rotiri peste cap. Complexul, străjuit de sălcii plângătoare şi de-un ponton ce părea fără sfârşit, găzduia căsuţe acoperite cu stuf şi o clădire impunătoare, cu acoperiş stufos  ornat cu ferestre-pleoape. Canalul părea un bulevard acvatic! Din păcate, la capătul pontonului decorat cu şalupe sălăşluiau un vapor şi un hotel plutitor părăsite, aflate într-o avansată stare de degradare.

Ceva mai încolo canalul era străjuit de stuf pe-o parte şi de arbori pe cealaltă – unii dintre ei îşi odihneau crengile pe luciul apei. Copacii au început să se rărească şi să devină mai scunzi, ba chiar îşi făcuse apariţia şi unul ce părea uscat, fără frunze. Ba nu, avea frunze însă erau negre! Stai aşa! Nu pot fi frunze, căci au cioc şi coadă! Sunt cormorani negri, perfect camuflaţi! În zare, alţi copaci purtători de cormorani. Mai mari, parcă! Ba nu, erau cuiburi! Cuiburi şi cormorani! Zeci! Copacii ce străjuiau canalul aveau „rod bogat”! Ne-am apropiat ş’am trecut pe sub cuiburile mari acompaniaţi de chirăitul păsărilor. Câte-un pescăruş stătea înfipt pe vreo creangă, aşteptând momentul prielnic pentru a fura ouă. Soarele lumina rotund, scăpându-şi uneori câte-o rază, ca un laser, printre crengile pline de cuiburi. Pe malul celălalt, asaltat de stuf, un arbore singuratic, cu crengile argintii, mai mult despuiate însă pline de cuiburi şi de cormorani negri, se reflecta creţ în apa canalului. Din când în când câte-un ciripit melodios se suprapunea, ca un voice over, peste chirăitul cormoranilor din acel loc mirobolant. Pe fundal, un cer alb-albăstriu completa o paletă de culori de care nu te puteai pur şi simplu desprinde. Pân’ la urma nea Florin a întors barca ş’am pornit domol spre altă destinaţie, însă sufletele noastre au rămas multă vreme acolo!

Fragment din volumul Prin mirifica Europă, aflat în pregătire.

George Dimitriu