Al. Florin ȚENE: Subtilitățile drepturilor omului în poezia lui Radu Gyr

În literatura română a secolului al XX-lea există puțini poeți care au transformat experiența limită a detenției politice într-o reflecție atât de profundă asupra condiției umane precum Radu Gyr (1905–1975). Dincolo de controversele biografice și de opțiunile sale politice din tinerețe, opera sa carcerală reprezintă una dintre cele mai impresionante mărturii lirice despre libertate, demnitate și rezistența spiritului în fața opresiunii. Analiza poeziei sale prin perspectiva drepturilor omului nu urmărește o judecată morală asupra autorului, ci identificarea valorilor universale exprimate artistic: dreptul la viață, libertatea conștiinței, libertatea credinței, demnitatea persoanei și rezistența împotriva dezumanizării.

Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) afirmă că orice ființă umană are dreptul la libertate, securitate și demnitate. Poezia lui Radu Gyr surprinde tocmai absența acestor drepturi într-un univers concentraționar.

În poemele scrise în detenție nu întâlnim discursuri juridice sau revendicări politice explicite, ci experiența existențială a omului redus la limita supraviețuirii. Drepturile omului apar indirect, prin ceea ce lipsește: libertatea de mișcare, libertatea cuvântului, dreptul la credință și chiar dreptul la identitate.

Subtilitatea poetică constă în faptul că poetul nu transformă versul într-un manifest ideologic, ci într-o meditație asupra ființei umane supuse suferinței.

Una dintre cele mai importante idei ale poeziei lui Radu Gyr este aceea că demnitatea nu poate fi confiscată.

În universul carceral omul pierde aproape totul: libertatea; familia; sănătatea; identitatea socială. Rămâne însă libertatea interioară.

Această idee apropie lirica lui Gyr de reflecțiile lui Viktor Frankl, pentru care ultima libertate a omului este aceea de a-și alege atitudinea în fața suferinței.

Demnitatea apare în poezie nu prin revoltă violentă, ci prin refuzul degradării morale.

În numeroase poeme, închisoarea devine simbolul tuturor regimurilor totalitare. Zidurile nu limitează spiritul. Libertatea autentică este prezentată ca o categorie spirituală.

Această concepție apropie lirica lui Gyr de filosofia existențialistă și de spiritualitatea creștină.

Omul poate fi închis fizic fără a fi înfrânt moral. Această diferență reprezintă una dintre cele mai subtile forme de afirmare a drepturilor omului.

În poemul devenit emblematic Azi-noapte Iisus mi-a intrat în celulă, experiența religioasă nu este doar una confesională.

Ea exprimă libertatea conștiinței.

Într-un regim care urmărea controlul total asupra individului, credința devine ultimul spațiu al libertății.

Iisus nu apare ca simbol triumfalist, ci ca prezență solidară cu omul suferind. Astfel, dreptul la credință este exprimat poetic, nu doctrinar.

O altă dimensiune subtilă este solidaritatea dintre deținuți.

În poeme precum A mai murit încă unul, moartea unui camarad nu reprezintă doar dispariția unei persoane, ci diminuarea întregii comunități umane. Poetul surprinde degradarea provocată de universul concentraționar și transformă compasiunea într-o formă de rezistență morală.

Această solidaritate constituie fundamentul drepturilor omului. Fără recunoașterea celuilalt nu poate exista nici libertate.

Radu Gyr înțelege că totalitarismul urmărește nu doar distrugerea oamenilor, ci și ștergerea memoriei lor. Poezia devine astfel act de recuperare. Versurile conservă nume, suferințe și destine.Memoria devine o formă de drept fundamental. Prin poezie, victimele continuă să existe în conștiința colectivă.

Spre deosebire de literatura absurdului, unde omul rămâne captiv disperării, poezia lui Gyr păstrează întotdeauna o perspectivă transcendentă.

Speranța nu este optimism facil. Ea reprezintă victoria spiritului asupra violenței.

Această dimensiune explică de ce multe dintre poemele sale au circulat oral în închisori, fiind memorate de deținuți și transmise din generație în generație.

Analiza critică impune și recunoașterea unei tensiuni esențiale.

Biografia lui Radu Gyr include implicarea sa în Mișcarea Legionară, fapt care a generat controverse persistente. Din perspectivă academică, această realitate istorică nu trebuie ignorată, dar nici confundată automat cu întreaga sa creație poetică. O lectură critică presupune distingerea între contextul biografic și analiza estetică a operei, fără a eluda complexitatea morală a autorului.

Astăzi poezia lui Radu Gyr poate fi citită în contextul universal al literaturii concentraționare, alături de autori care au transformat experiența detenției într-o reflecție asupra libertății și demnității.

Mesajul său depășește contextul istoric românesc.  El vorbește despre: fragilitatea libertății; rezistența conștiinței; puterea credinței; responsabilitatea memoriei.

Aceste teme aparțin patrimoniului universal al culturii.

Subtilitățile drepturilor omului în poezia lui Radu Gyr nu sunt formulate prin limbaj juridic, ci prin simbol, metaforă și experiență existențială. Poetul demonstrează că drepturile fundamentale nu încep în constituții, ci în conștiința umană. Libertatea, demnitatea, credința, memoria și solidaritatea devin valori estetice și morale care transcend timpul istoric. Tocmai această transformare a suferinței într-o meditație asupra condiției umane explică permanența operei sale în cultura română, chiar și în contextul controverselor legate de biografia autorului.

                                                          Al.Florin Țene

Bibliografie selectivă

Arendt, Hannah. Originile totalitarismului. București: Humanitas.

Frankl, Viktor E. Omul în căutarea sensului vieții. București: Meteor Press.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, Organizația Națiunilor Unite, 1948.

Gyr, Radu. Poezii. Ediții critice și antologii.

Gyr, Radu. Sângele temniței.

Marino, Adrian. Hermeneutica ideii de literatură. București.

Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. București: Paralela 45.

Negrici, Eugen. Literatura română sub comunism. București.

Steinhardt, Nicolae. Jurnalul fericirii. București: Humanitas.

Wiesel, Elie. Noaptea. București.

AL.florin Țene. Întoarcerea din cruciadă-viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste.,Roman ,Editura Casa Cărți de Știință, 2020.

Moștenirea pe care o lăsăm generațiilor viitoare: Lansarea cărții „Valea Cuțignei. Locuri și oameni”

25 iulie 2026 a adus la Centrul Cultural „Alexandra Nechita” din Vaslui un eveniment de înaltă ținută spirituală, dedicat cărții, artei și memoriei locului. Într-o atmosferă caldă, specifică unei zile de vară, iubitorii culturii s-au reunit pentru a urmări un program bogat și divers.

Manifestarea a fost deschisă de Corina Matei Gherman, membră a Uniunii Scriitorilor din România, care a prezentat obiectivele întâlnirii și a subliniat rolul Ligii Scriitorilor Români – Filiala „Movila lui Burcel” Vaslui în susținerea vieții culturale locale. A amintit de membrii fondatori ai filialei și a adresat un îndemn la implicare și la participarea unui număr cât mai mare de creatori și iubitori ai culturii.

Un moment de sensibilitate artistică a fost oferit de interpretul de muzică folk Romică Brunchi, care, amintindu-și de copilăria petrecută pe malurile Cuțignei, a interpretat cântecul „Căluțul de spumă”. Versurile, încărcate de nostalgie și dor de satul natal, au creat cadrul emoțional potrivit pentru lansarea volumului „Valea Cuțignei. Locuri și oameni”, semnat de Florin Buraga și dedicat oamenilor și locurilor de pe Valea Cuțignei.

Despre valoarea monografiei a vorbit prof., jurnalistă și scriitoare Silvia Hodaș, care a rememorat colaborarea de lungă durată cu autorul. Florin Buraga a publicat articole în revistele „Nord-Est Cultural” și „Orizont Cultural Ieșean” și este membru fondator al Ligii Scriitorilor Români – Filiala „Movila lui Burcel” Vaslui. În prezentarea sa, Silvia Hodaș a arătat că monografia „Valea Cuțignei. Locuri și oameni” reprezintă o lucrare complexă, dedicată istoriei, geografiei și patrimoniului cultural al Văii Cuțignei și comunităților dezvoltate de-a lungul acesteia. Cartea este structurată în trei părți:

  • Bazinul râului Cuțigna, în care sunt analizate particularitățile hidrografice, relieful, clima, vegetația și influența râului asupra dezvoltării așezărilor;
  • Memoria locului, care reunește documente, mărturii, tradiții, toponime și informații despre evoluția satelor și viața comunității locale;
  • Evocări, secțiune ce cuprinde amintiri despre Poiana Schitului, portrete și pagini memorialistice dedicate unor personalități, precum academicianul Radu Miron, învățătorul Ștefan Ciudin, scriitorul Alexandru Vizitiu din Dumasca, precum și prezentarea unei familii reprezentative de pe Valea Cuțignei.

  Lucrarea este ilustrată cu hărți, fotografii și documente de arhivă care completează și susțin informațiile prezentate.

Intervențiile profesorilor Ioan Hodaș și Vasile Cozma, colegi ai autorului, au adus în atenția publicului dimensiunea impresionantă a muncii de documentare. Ioan Hodaș a evidențiat faptul că Florin Buraga a slujit învățământul mai bine de patru decenii. Pasiunea pentru istoria locurilor i-a fost insuflată din copilărie. Cercetările sale au început pe Valea Cuțignei și în comuna Tăcuta, printr-un amplu studiu meteorologic realizat împreună cu elevii școlii, concretizat în lucrarea „Meteorologie elementară”, urmat de participarea la elaborarea „Monografiei comunei Tăcuta”.

La rândul său, profesorul Vasile Cozma a subliniat importanța monografiilor locale în păstrarea identității comunităților, afirmând că fiecare comunitate ar trebui să beneficieze de o astfel de lucrare, deoarece multe sate pier, iar monografia rămâne mărturie peste timp. L-a citat pe Nicolae Iorga: „Să se adune de pretutindeni monografiile locale, fiindcă istoria unei țări nu este altceva decât suma istoriilor micilor ei patrii.” În opinia sa, istoria națională nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea aprofundată a fiecărui sat și a fiecărei comunități, și a mărturisit că lucrează, la rândul său, la o monografie, cunoscând astfel efortul pe care-l presupune o astfel de lucrare. De asemenea, apreciază importanța prefeței realizată de prof. Aurel Popa.

În cuvântul său, autorul Florin Buraga a mulțumit celor prezenți și a împărtășit din experiențele trăite în anii de cercetare. A povestit despre drumurile parcurse pe Valea Cuțignei pentru realizarea măsurătorilor și a hărților, activitate ce stârnea adesea curiozitatea sau chiar suspiciunea oamenilor. Multe informații cuprinse în volum au fost culese direct de la localnici, devenind astfel mărturii autentice ale istoriei comunității. Deși s-a născut pe meleagurile Dăneștiului, aproape două treimi din viață le-a petrecut pe Valea Cuțignei, loc de care-l leagă amintiri frumoase. În încheierea intervenției, a citit un fragment emoționant din istoria acestor ținuturi.

Artistul și scriitorul Calistrat Robu a realizat o asociere inspirată între monografie și apa râului Cuțigna. În viziunea sa, râul nu este doar un izvor dătător de viață pentru comunitate, ci și un izvor spiritual, din care izvorăsc memoria, identitatea și continuitatea locului.

Programul a continuat cu rubrica „Noutăți editoriale”, în cadrul căreia Silvia Hodaș a prezentat volumele: Contesa”, „Spre calea dreptății” și „Adevăruri de tot râsul”, semnate de Maria Panciuc-Bucătaru. A amintit că autoarea are peste o sută de volume publicate, acoperind o arie literară impresionantă: poezie, proză scurtă, romane, jurnale, însemnări, cugetări, studii psihologice și literatură umoristică. Despre romanul „Contesa” a citat din scrisoarea care a însoțit cărțile primite în primăvara acestui an: „Un roman în care am pus de toate: suferință, iubire, așteptări, dezamăgiri, dar mai mult putere în oameni să nu decadă!” Cel de-al doilea volum conține „povești savuroase pentru sufletele noastre”, iar „Adevăruri de tot râsul” reunește catrene și poezii umoristice. Pe coperta a IV-a, autoarea notează: „Românul a găsit mereu ceva de râs, indiferent cât de necăjit a fost. A râs de alții, a râs de el. A râs de multe ori ca să nu plângă, să poată rezista prin viața-i potrivnică câteodată.” Pentru ilustrare, a fost citit și un catren umoristic.

Atmosfera artistică a fost întregită de recitalurile poetice susținute de: Corina Matei Gherman, Aneta Georgescu, Petru Grădinaru, Elena Hăisan, Angelica Manole, Viorica Marcu, Petronela Mocanu, Rodica Murgu și Aurica Toma, care au încântat publicul prin versuri sensibile și emoționante.

Momentele de umor au stârnit numeroase zâmbete și aplauze. Poetul Doru Melnic a recitat o declarație de cancan și trei declarații vesele de iubire. Cunoscutul caricaturist Nicolae Viziteu a citit din ale sale „viziteisme”, iar umoristul Ioan Hodaș a oferit publicului epigrame și poezii umoristice. O surpriză apreciată a venit din partea artistei plastice Viorica Ghenghea, care a dedicat unei persoane aniversate din sală o poezie satirică inspirată, în care cultura pământului s-a împletit în mod armonios cu cea a spiritului și i-a dăruit portretul – o grafică umoristică în care aceasta a fost imortalizată.

Muzica a însoțit întreaga manifestare prin recitalurile Grupului „Zorile” (Mariana Lupu, Rodica Murgu, Miorița Romila), ale tinerei Ștefania Maria Bostan și ale cantautorului Romică Brunchi, care a încheiat programul interpretând melodia „Contraste”, inspirată din realitățile  zilelor noastre.

Participanții au admirat o expoziție de pictură, icoane pe sticlă, grafică și tablouri realizate din oase de pește, care au evidențiat talentul și creativitatea expozanților: Ramona Diana Costin, Octavian Gălățeanu, Beatrice Ștefania Gogoașă, Valentin Bogdan Neagu, Natașa Engelse, Viorica Ghenghea și Viorica Marcu. Din Iași au participat artiștii plastici Paul Răzvan Robu, Calistrat Robu și Rita Maxim.

Au moderat cu profesionalism și răbdare scriitorii Corina Matei Gherman, Ioan Hodaș și Calistrat Robu. La final, invitații au primit Diplome de Excelență.

Publicul a fost minunat, receptiv și generos, apreciind atât prezentarea monografiei, cât și momentele de poezie, umor, muzică și expoziția de artă.

Prin valoarea invitaților, diversitatea programului și calitatea actului artistic, întâlnirea culturală a demonstrat că o comunitate își păstrează identitatea prin oameni dedicați, prin cultură și prin cărți. Monografia „Valea Cuțignei. Locuri și oameni” nu este doar o lucrare de referință pentru istoria unei zone, ci și un act de responsabilitate față de patrimoniul spiritual al locului. Ea devine, asemenea râului care i-a inspirat titlul, un izvor de memorie, din care generațiile viitoare vor putea afla cine au fost oamenii acestor meleaguri și ce valori au ales să lase moștenire.

Video / Foto / Afiș: Vârlan Ioan, Calistrat Robu, Silvia Hodaș

Silvia Hodaș,

UZPR, Filiala Iași & AJRP, Montreal, Canada

Istoria Literaturii Române, semnată de Al.Florin Țene, ne oferă o panoramă complexă și nuanțată a diversității expresive, a angajamentului etic și a vocației intelectuale

Volumul I, II și III, (urmând să apară și volumul 4), al seriei Pagini de conștiință: Ziariști și scriitori reprezintă o încercare onestă și aprofundată de a pătrunde în universurile interioare și creațiile exterioare ale unor figuri remarcabile ale literaturii, jurnalismului și culturii române contemporane. Prin selecția atentă a personalităților incluse, Al. Florin Țene ne oferă o panoramă complexă și nuanțată a diversității expresive, a angajamentului etic și a vocației intelectuale care caracterizează creatorii de astăzi.

Fiecare contribuție prezentată în volum este un exercițiu de introspecție critică și de apreciere a valorii autentice, demonstrând cum arta cuvântului poate fi simultan meditație personală și oglindă a societății. Astfel, Ion Istrate este promotor al culturii naționale, Lucia Bibarț, scriitoare implicată în promovarea cărților, Răzvan Bucuroiu,  promotor al jurnalismului religios, George Roca, un scriitor al exilului, Ionuț Țene, istoric și poet,  Ana-Maria Chircea ne poartă între lirismul introspectiv și vocația universalității expresive, în timp ce Liviu Țâțan reconciliază iubirea de natură cu reverberațiile poeziei sale. Poetul Dan D. Gîrjoabă devine martorul luminii interioare și al rugăciunii fără cuvinte,  Marin I. Arcuș se impune ca un intelectual autentic, preocupat de sensul profund al existenței culturale, Baki Ymeri și poezia sa elegiacă, D.R. Popescu, Aurel Rău, Gheorghe Tomozei, Dora Alina Romanescu, Doru Moțoc, Gelu Dragoș, Ioan Seni, Gavril Moisa, Bela Marko, Mihai Duțescu, Doina Drăguț  și mulți alții sunt prezentați într-un registru de reflecție culturală și etică cum nu s-a făcut până acum în literatura noastră.

Negoiță Irimie explorează lirica transilvană cu un echilibru fin între profunzime și armonie, iar Voichița Elena Toma transformă cuvântul în lumină, vis și copilărie spirituală. Tamara Tomiris Gorincioi, prin publicistică și poezie, devine o conștiință militantă a românismului basarabean, în timp ce Angela Stoica reprezintă o punte între cercetarea medicală și reflecția interdisciplinară asupra culturii și eticii.

Volumul mai include vocea elegiacă a lui Baki Ymeri, sinteza culturală contemporană a lui Gheorghe A. Stroia și lirica impersonală a lui Ion Rahoveanu, dar și vocația educațională și sapiențială a Lucianei Cosmina Vlad. Mirela Necula rezonează între muzica inimii și eternitatea cuvântului, iar prof. dr. Dorel Cosma explorează poezia în contextul ecosistemului românesc. Elena Armenescu aduce un unghi dublu – medic și scriitor – asupra condiției umane, în timp ce Mihai Duțescu (1941–2018) evocă melancolia blândă și dramatismul interior al existenței.

Într-un registru de reflecție culturală și etică, Livia Ciupercă aduce în lumină valorile tradiționale prin spirit critic, Silvia Hodaș îmbină vocația educațională cu afirmarea literar-artistică, iar Mircea Daroși rămâne dedicat tradiției locale, etnografiei și istoriei. Ioan E. Hodaș construiește un echilibru între satire și educația culturală, iar Gheorghe Giurgiu oferă profilul spiritual al unui dascăl și publicist transilvănean. Silvia Bodea Sălăjan strălucește ca poetă, prozatoare, eseistă și dramaturg, iar Cezar Ivănescu rămâne poetul-sacerdot al cuvântului, a cărui vocație transcende timpul și formele literare.

Volumele, inclusiv și volumul patru devin astfel un adevărat testament al culturii române contemporane, un spațiu al dialogului între generații și între formele expresive ale cuvântului, de la poezie la publicistică, de la critică la reflecție etică. Prin această carte, Al. Florin Țene confirmă și consolidează ideea că jurnalismul, literatura și cercetarea culturală nu sunt doar acte de creație individuală, ci și acte de responsabilitate socială și spirituală.

Această selecție de conștiințe și expresii literare ne invită să reflectăm asupra valorii cuvântului, asupra vocației culturale și asupra legăturii intime dintre viață, creație și conștiință.

                                                                                                AL.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: Eseul – mijloc de a lărgi aria de expunere a ideilor

Interpretarea unui subiect cu ajutorul eseului (studiu de proporții restrânse despre idei filozofice, literare sau științifice, fără pretenția de a epuiza problema) se impune atunci când înțelegerea acestuia întâmpină dificultăți, când sensul temei rămâne inaccesibil sau enigmatic și când, din aceste motive, se produce o rupere de contact între subiect și cititor.

Eseul are menirea de a face cunoscută o temă, pe care o dezbate din diferite unghiuri; el nu trebuie să se închidă în sine, ci să se străduiască să corespundă înțelegerii cititorului. Eseul, care dezbate o multitudine de idei, se explică pe sine însuși. Numai caracterul său științifico-literar și sinceritatea îl fac, de regulă, să găsească audiență și înțelegere.

Cititorul urmărește, de fiecare dată, să fie încântat de eseul pe care îl parcurge, dar, în final, se trezește în fața unui complex de reminiscențe din diferite lecturi, complex a cărui cheie nu o poate descifra de unul singur. Caracterul literar al eseului este cel care conferă activității de interpretare relevanța și semnificația sa. Fiecare eseu conține interpretări argumentate ale unor idei și probleme.

Oare nu face același lucru și judecătorul, care interpretează un text de lege? Chiar dacă ne limităm la interpretarea artistică sau de idei, nu putem trece cu vederea sensul ambiguu al cuvântului „interpretare”. Este un cuvânt care pare să fi intrat în uzanță în două accepții total diferite: se vorbește despre interpretarea unei piese muzicale în același sens ca despre reprezentația unei piese de teatru. Uneori, și un violonist este numit interpret. Nu putem nega că și acest mod de a interpreta presupune o formă de tălmăcire.

În cele ce urmează, mă voi preocupa de problema limitării la o singură semnificație, anume aceea de interpretare = exegeză, în opoziție cu toate încercările de a extinde nejustificat domeniul ei de aplicare. Nu este corect ca interpretarea să fie echivalată, pur și simplu, cu înțelegerea, astfel încât și în conversații obișnuite, simplul act al înțelegerii să fie considerat o interpretare.

După cele expuse până aici, socotesc că nu este necesar să extindem aria problemelor legate de interpretarea literară. Este important, în primul rând, să menținem unitatea actului de interpretare a ideilor în cadrul eseului. De pildă, sarcina de a interpreta în detaliu o operă literară din trecut ar trebui separată de orice critică literară de actualitate.

Este de la sine înțeles că înțelegerea evenimentelor din trecut necesită o interpretare istorică și o abordare a ideilor epocii respective. Faptul că Dante a fost exilat din Florența, că a fost implicat în conflictele dintre Guelfi și Ghibelini, că și-a însușit concepția despre lume creată de Toma din Aquino – toate acestea sunt premise absolut necesare pentru o interpretare a Divinei Comedii. La fel, în cazul piesei O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, trebuie avut în vedere contextul istoric, mentalitatea și procedeele electorale ale epocii.

Cele două opere, grandioase de altfel, nu și-au pierdut nici astăzi actualitatea. Dacă eseul cuprinde interpretarea uneia sau a mai multor opere, cu sprijinul comparațiilor de idei și al trimiterilor la alte lucrări, critica literară se ocupă, de regulă, cu analiza unei singure opere, iar istoria literaturii cuprinde totalitatea literaturii unei epoci, unei națiuni sau chiar a mai multor epoci.

Eseul renunță la construcția riguroasă a tratatului, acordând o mare libertate asociațiilor de idei. Inducția capătă aici o mare libertate de acțiune. La baza eseului stă refuzul oricărei idei de sistem. Raționamentele nu se dezvoltă din esențialitatea obiectului analizat, ci se pornește de la periferie pentru a se ajunge la centrul ideatic. Această înaintare se poate desfășura în etape sau simultan, pornind din puncte diferite.

Eseul, în accepția unei compoziții literare, își are originea în sensul propriu al cuvântului: eseu înseamnă „probă”, „încercare”. Într-adevăr, eseul nu își propune să demonstreze un adevăr definitiv, ci doar să ofere o interpretare provizorie, fără a epuiza subiectul. Eseul nu vrea să prezinte o succesiune strâns închegată de idei, și nici să trateze materialul într-un mod exhaustiv.

Fără îndoială, denumirea provine de la lucrarea lui Montaigne, Essais, în care, cu un avânt mereu reînnoit, sunt abordate marile teme umaniste, uneori cu scepticism, alteori cu credință, dar întotdeauna dintr-o perspectivă subiectivă. De la Montaigne derivă și termenul englez essay. În Anglia, această accepție a fost consacrată încă din secolul al XVI-lea: în 1597 a apărut lucrarea lui Bacon, Essays: Moral, Economical and Political.

În spațiul francofon, la Geneva, în 1657, a fost publicat Essai des merveilles de Dieu…, în traducere Eseu despre minunile lui Dumnezeu, scris de teologul reformat Jean d’Espagne. Termenul se potrivea perfect unei atitudini modeste față de un material copleșitor. În 1671, jansenistul Pierre Nicole a publicat primul volum al lucrării sale Essais de morale, influențat vizibil de Montaigne, de această dată într-o manieră polemică.

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, eseul devine un cadru de dezbatere asupra teoriei cunoașterii. În sensul unui „essay”, italianul saggio apare abia în mijlocul secolului al XVIII-lea, deși etimologia sa derivă din latinescul exagium, indicând o origine mai veche.

Spiritul eseului domină și forma modernă a recenziei, care evaluează noile apariții literare. Farmecul principal al recenziei constă în sesizarea actualității neinterpretate încă, căreia trebuie să i se găsească locul în peisajul spiritual.

Apariția eseului a contribuit semnificativ la lărgirea ariei de expunere a ideilor, contribuind, totodată, la aprofundarea operelor din literatura română.

Al. Florin Țene

O altfel de sărbătoare dedicată Zilei Limbii Române!

Anul acesta, providența a făcut ca Ziua Limbii Române să o petrec în frumosul municipiu Drăgășani, centru viticol renumit și oraș crescut la umbra luminoasă a lui Tudor Vladimirescu în lupta sa pentru libertate și a mavroforilor greci uciși de turci în 1821. Cu ocazia Zilei Limbii Române, am avut privilegiul și bucuria să fiu invitat de primarul liberal Costinel Stoica, în sala festivă a fostei Școli cu Ceas, simbol al învățământului vâlcean, o sală construită în anii ’30 după modelul internațional al Colegiului Universitar de la Cluj. Din păcate, clădirea școlii s-a dărâmat la cutremurul din 1977.

Într-o sală arhiplină de scriitori și tineri veniți din oraș și localitățile vecine: Slatina, Pitești, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Prundeni sau Zăvideni, tatălui meu, scriitorului Al. Florin Țene, i s-a înmânat titlul de cetățean de onoare al municipiului Drăgășani, în semn de recunoaștere pentru activitatea scriitoricească și publicistică de peste 67 de ani de la debutul în revista „Tribuna”, în același an cu Nichita Stănescu. Această omagiere a scriitorului Al. Florin Țene a fost și pentru contribuția sa la instituirea oficială a Zilei Limbii Române, în data de 31 august, la fel ca în Basarabia. Astă-iarnă, la propunerea primarului Costinel Stoica, absolut toți consilierii locali din întregul eșichier politic local, de la PSD, PNL, AUR sau USR, au votat proiectul de hotărâre ca tatălui meu să-i se ofere această distincție. Iar Costinel Stoica a ales simbolic sărbătoarea Zilei Limbii Române, ca un semn de recunoștință pentru contribuția la instituirea acestei zile, odată cu cea din Republica Moldova. Sub impulsul Marii Adunări Naționale de la 27 august 1989, Sovietul Suprem al RSSM a votat, la 31 august 1989, legea prin care limba română a devenit limbă oficială pe teritoriul Republicii, precum și legea care prevedea revenirea la alfabetul latin.

Începând din 1990, ziua de 31 august a fost declarată sărbătoare națională în Republica Moldova. Inițial, sărbătoarea s-a numit „Limba noastră cea română”, iar în 1994, denumirea sărbătorii a fost schimbată în „Limba noastră”, după poemul marelui poet basarabean Alexei Mateevici. În anii 2009/2010, un grup de inimoși scriitori români au început demersurile de instituire oficială prin lege a Zilei Limbii Române pe 31 august, odată cu sărbătoarea din Republica Moldova, ca semn al unității naționale și lingvistice. Această propunere legislativă a fost legiferată la inițiativa regretatului scriitor Corneliu Leu, alăturându-se Al. Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români și Ligya Diaconescu, director al revistei internaționale STARPRESS, membră în conducerea LSR. S-a depus un memoriu la parlament, semnat de cei trei, ca în 31 august să se sărbătorească Ziua Limbii Române.

În 2011, Ziua Limbii Române s-a sărbătorit pentru prima oară în Munții Bucegi, lângă Babele, unde au participat Corneliu Leu și Ligya Diaconescu. Și de atunci, revista STARPRESS, sub egida Ligii Scriitorilor, organizație profesională condusă de scriitorul Al. Florin Țene, a organizat Ziua Limbii Române în diferite orașe ale țării, începând cu stațiunea Jupiter și sfârșind cu Olănești, unde au răsunat poezii ale scriitorilor români din țară și diasporă, cântece și jocuri populare, dar și comunicări tematice susținute de exegeți și scriitori români. Tata, împreună cu scriitorii menționați, a avut și o audiență la președintele Senatului României de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, pentru ca parlamentul să legifereze această zi, care deja neoficial se organiza în țară de către asociațiile culturale în frunte cu Liga Scriitorilor Români. Liderul Senatului a dat memoriul deputatului liberal Barbu, care cu abnegație și perseverență a inițiat legea. Propunerea senatorului PNL Viorel Badea a fost semnată de 166 de parlamentari aparținând tuturor partidelor parlamentare din România. În expunerea de motive, inițiatorul propunerii legislative explică faptul că „importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare, deoarece limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite”. Această propunere a fost adoptată ca zi festivă a României prin Legea nr. 53/2013, adoptată de Parlamentul României cu 312 voturi pentru, două voturi împotrivă și cinci abțineri și a fost promulgată de președintele de atunci.

Așa că emoția evenimentului cultural de sărbătorire a Zilei Limbii Române, prin acordarea titlului de cetățean de onoare singurului scriitor care mai trăiește, Al. Florin Țene, dintre cei trei inițiatori (Ligia Diaconescu a murit de Covid în 2021, iar reputatul prozator Corneliu Leu de bătrânețe), pe lângă emoția momentului festiv, s-au adăugat și multiplele emoții filiale firești. A fost și un eveniment important pentru familia mea, dar și pentru comunitatea locală din Drăgășani, unde tata a văzut lumina zilei în 1942. Este tonifiant faptul că Primăria și consiliul local, împreună cu comunitatea academică din Drăgășani, au organizat un eveniment de recunoaștere și recunoștință față de un scriitor cu contribuție la oficierea Zilei Limbii Române, dar și a aprecierii unui fiu al orașului care a publicat peste o sută de cărți. Mulțumesc primarului Costinel Stoica pentru decernarea titlului și organizarea manifestării culturale festive, dar și doamnelor Zenovia Zamfir și Luci Truța pentru excepționalul Laudatio prezentat. Pentru mine, Ziua Limbii Române din 31 august 2025 va rămâne în memoria inimii mele legată de acest eveniment de recunoștință locală față de un fiu al municipiului Drăgășani, care a dus numele orașului pe meleaguri naționale și internaționale.

În cadrul acestui eveniment, i s-a acordat muzicologului Constantin Ceaușu titlul de cetățean de onoare, precum și titlul post-mortem lui ing. Gheorghe Condei, care a creat soiul de struguri Victoria, cel mai renumit la ora actuală din lume la capitolul struguri de masă. Anii vor trece, dar această zi de solidaritate culturală locală nu o voi uita niciodată. Am văzut în ochii tatălui meu de 83 de ani bucuria recunoștinței unei munci literare și civice de-o viață, că activitatea sa a fost apreciată și omagiată de orașul natal. Este vârful unei satisfacții morale de-o viață dedicate scrisului. Voi mai veni în Drăgășani, acolo unde vinul e făcut cu suflet și dragoste de tradiție, iar limba română are aromele soiului internațional de struguri Victoria, unul dintre cele mai apreciate și cultivate pe glob. Drăgășaniul cultural renaște. Felicitări, tată!

Ionuț Țene

Al. Florin ȚENE: CUVÂNT ÎNAINTE la o istorie a presei românești

Scrisul gazetăresc a fost dintotdeauna mai mult decât o simplă consemnare a evenimentelor cotidiene. În mâinile unor spirite vizionare, el a devenit un act de cultură, un mijloc prin care adevărul, ideile și frământările epocii au fost transmise generațiilor viitoare. Cartea de față, „Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei”, se dorește a fi un omagiu adus acelor personalități ale presei românești care au reușit să depășească efemerul, transfigurând actualitatea printr-un limbaj al spiritului.

Am ales să evoc nume esențiale ale culturii și gazetăriei noastre – Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Constantin Rădulescu-Motru, Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Mircea Eliade, Petre Țuțea, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Ion Rațiu, Constantin Virgil Gheorghiu, Felix Aderca și mulți alții – nu doar pentru valoarea lor istorică, ci și pentru faptul că fiecare dintre ei a imprimat jurnalismului românesc o dimensiune morală și culturală, devenind un reper în momente de răscruce.

Majoritatea acestor gazetari au cunoscut presiunea cenzurii, amenințarea dictaturilor sau exilul, dar au rămas fideli adevărului și libertății de expresie. Mihai Eminescu a denunțat abuzurile politice ale vremii sale, plătind cu marginalizarea. Pamfil Șeicaru și Stelian Popescu au transformat ziarele pe care le-au condus în forțe de opinie publică. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au luptat, prin microfonul Europei Libere, împotriva totalitarismului. Paul Goma și Ion Rațiu au plătit prețul exilului pentru a apăra libertatea românilor. Chiar și cei consacrați ca mari filosofi, scriitori ori istorici ai religiilor – precum Cioran, Țuțea sau Mircea Eliade – au debutat ori s-au format în redacții, învățând acolo să decupeze esența din tumultul cotidian.

Acești oameni nu au privit gazetăria ca pe un simplu meseriaș al cuvântului, ci ca pe o vocație. Ei au știut să împletească luciditatea observației cu forța expresiei artistice, transformând articolele lor în adevărate documente de cultură. Într-o epocă precum a noastră, în care viteza informației riscă să estompeze profunzimea gândului, cred că este necesar să ne întoarcem la aceste modele, pentru a înțelege rostul presei și misiunea jurnalistului.

Am simțit nevoia să scriu această carte nu doar din respect pentru memoria lor, ci și din dorința de a arăta tinerelor generații că gazetăria adevărată nu este o profesie a compromisului, ci una a responsabilității și a curajului. În cei peste cincizeci de ani de activitate publicistică, am avut privilegiul de a cunoaște redacții, de a trăi emoția tiparului și de a înțelege ce înseamnă puterea cuvântului scris. Această experiență personală m-a făcut să privesc cu și mai multă admirație destinul celor care, în vremuri mult mai tulburi decât ale noastre, au avut puterea de a-și apăra idealurile.

Prin evocarea acestor mari personalități, am dorit să fixez în conștiința publică ideea că presa, atunci când este făcută cu vocație și cu dragoste de adevăr, nu rămâne doar un ecou al clipei, ci devine parte integrantă a patrimoniului spiritual al națiunii.

Al. Florin Țene

Al.Florin ȚENE: Scurtă însemnare despre demersul obținerii aprobării sărbătoririi Zilei Limbii Române

În 2010, am publicat un volum de poeme „Sonată pentru creșterea ierbii”, la Editura Carte și Arte, București, editură condusă de  scriitorul Corneliu Leu. Eram amici, în spiritul unificării limbii române de pe cele două maluri ale Prutului. Discutând împreună, am ajuns la concluzia că e necesar să oficializăm și la noi în țară Ziua Limbii Române, așa cum Moldova de peste Prut o făcuse cu câțiva ani buni mai înainte. Au fost persoane care ne-au sugerat să o sărbătorim pe 15 ianuarie, însă noi am dorit să o sărbătorim în aceeași zi cu moldovenii noștri, pe 31 august, în spiritul unității limbii și al poporului de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, am făcut un memoriu către Parlamentul României, semnat de Corneliu Leu, Al.Florin Țene și la invitația mea scriitoarea Ligya Diaconescu. Țin minte că înainte de a ajunge la Parlament am trecut prin Pacul Izvor. Eram cu soția, poeta Titina Nica Țene, unde ne-a prins o ploaie de ne-a udat până la piele. Eu, la audiență cu domnul Tăriceanu, am subliniat că vin cu această propunere și din partea celor câteva sute de membri ai Ligii Scriitorilor. Audiențele au continuat ca o presiune din partea noastră – Corneliu Leu, Al. Florin Țene și Ligya Diaconescu – asupra birocrației care era la forul din Palatul Parlamentului. Corneliu Leu și cu mine am fost de câteva ori în audiențe, și nu de puține ori eram expediați cu false promisiuni. Până la urmă am reușit. Propunerea legislativă privind instituirea Zilei Limbii Române, la 31 august, și în România, a fost inițiată în 2011, de 166 de parlamentari din toate grupurile politice. Legea a fost votată de Senat, în ședința din 6 decembrie 2011, și de Camera Deputaților, în ședința din 19 februarie 2013. Legea a fost promulgată de președintele Traian Băsescu, la 13 martie 2013, și publicată în Monitorul Oficial la 19 martie 2013.

Legea 53/2013 prevede că Ziua Limbii Române poate fi sărbătorită de către autoritățile publice din România și de către reprezentanțele diplomatice din străinătate, inclusiv de Institutele Culturale ale României sau de alte instituții românești din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific. 

Ca urmare, Liga Scriitorilor a organizat în fiecare an, începând cu 2011, „Ziua Limbii Române” la Sinaia, Jupiter, Eforie Nord, Olănești, Cluj etc. La aceste manifestări au participat scriitori români din țară, Canada, Anglia, Franța, Italia și, bineînțeles, din Moldova de peste Prut.

La împlinirea a 10 ani de la aprobare de către Parlamentul României, am publicat cartea ,,Gloria Limbii Române”, la editura Napoca Star din Cluj Napoca, cu o Prefață de dr.Ionuț Țene, în care relatează pe larg istoria Limbii Române, importanța acesteia, concluzionând: ,,Dintre inițiatorii acestei legi naționale și fundamentale pentru poporul roman, Corneliu leu, autorul celebrei proze ”Romanul unei zile mari ” a trecut la cele veșnice în 2015, Ligya Diaconescu, care a organizat la Mănăstirea Horezu serate dedicate Limbii Române, a murit neașteptat în 2020, răpusă de Covid, iar singurul dintre scriitorii inițiatori care mai trăiește azi, în curând a împlinit frumoasăa vârstă de 80 de ani, este Al.Florin Țene, președintele  Ligii Scriitorilor din România. Lui îi pot spune emoționat, în această zi de sărbătoare, când sunt implicat în organizarea Zilei Limbii Române la Cluj-Napoca: Mulțumesc, tata. (Apărut în Napoca News din 31 august 2022 și în Luceafărul net din 1 septembrie 2022).

                                                                             Al.Florin Țene

AL.FLORIN ȚENE: ALIANŢA DISCRETĂ ŞI FECUNDĂ DINTRE POEZIE ŞI FILOZOFIE

 Relaţiile între Poezie şi Filosofie îi preocupă foarte mult pe filosofi, poeţi şi pe esteticieni, încercând să descopere aderenţele ori inaderenţele organice pe care le trezesc cele două, poezia ca artă şi filosofia ca ştiinţă, răsunetul lăuntric oricat de îndepărtat ale acestora. 130 Tudor Vianu în „Filosofie şi poezie”, prima ediţie din 1937, scria: „…Evident, ca întotdeauna în astfel de cercetări, partea de ipoteze şi de experienţe personale este destul de întinsă. Dar dacă, pe baza lor, cercetarea de faţă a putut câştiga noţiuni mai precise în judecata mai multor curente de artă şi gândire, ca şi în problema poeziei filosofice ca artă şi a interpretării filosofice a poeziei, poate că strădania noastră nu va fi fost cu totul zadarnică”. Cum se intamplă mai în toate lucrările lui Vianu, problema enunţată în titlu e făcută să apară ca parte a unui întreg şi ca etapă dintr-un proces. Eu precizez, spre deosebire de ilustru critic, că schimbările reciproce între filosofie şi poezie sunt aşezate în cercul mai extins al interferenţelor între artă, filosofie şi religie, inclusiv poezia. Criteriul confluenţelor îl constituie că aceste patru forme ale spiritului se deschid, precum corola unei flori, asupra totalităţii lumii şi presupun transcendenţa unui absolut.

Epoca noastră este epoca autonomizării valorilor, a fragmentării spiritului pe planuri separate de cunoaştere, a activităţii limitate şi intensive inlăuntrul unei singure specialităţi. Prin acest eseu încerc să refac postkantian unitatea spirituală înfăptuită de poeţii şi filosofii romantici. De fapt, înr-o amplă lucrare a mea, publicată în anul 1998, scriam că după postmodernism a apărut un nou curent, pe care l-am denumit globmodernul. Scriam atunci că se observă o întoarcere a artei şi mai ales a poeziei pe jumătate la clasicism. În acest context, cum spunea Croce „formele spiritului sunt distincte, nu separate”. Fapt ce ne duce cu gândul că atât filosofia, cât şi poezia, sunt distincte prin ele însele, dar există o legătură între ele ce nu ne permite a le separa. Astfel resping separaţia excesivă care sacrifică exigenţa totalităţii, dar şi contopirea ce anulează specificul. Au existat perioade când a degenerat ideea romantică a filosofiei ca poezie în estetism. Din păcate, raporturile poeziei cu filosofia au fost deteriorate de „poezia filosofică „practicată de autori mediocri. Înrudirea profundă între formele spiritului, face ca spiritul ştiinţific şi tehnic să nu disimuleze înrudirea acestora, operând acel scepticism de proastă calitate care anulează conştiinţa. Există o relaţie dintre cele două printr-o filiaţie. Însă, la rândul ei această filiaţie se încredinţează mai degrabă logicii decat istoriei. Reprezentarea specifică romantică despre poezie şi filosofie este ca despre două momente succesive ale spiritului şi apare dedusă din modul nu mai puţin romantic de a considera identică funcţia lor. Ideea identităţii o provoacă logic pe aceea a succesiunii, o invoc pentru a explica diferenţierea care totuşi există. Doresc să amintesc că Vico este cel care a vorbit de o vârstă iniţială a poeziei şi de una a filosofiei încă înainte de romantism, deci înainte de confundarea funcţiei lor spirituale.

Mă gândesc că ideea reintoarcerii poeziei la izvoarele mitului ar fi o reacţie şi ca o soluţie salvatoare la teza hegeliană a dispariţiei artei. Succesiunea istorică a fost necesară, dar ordonarea problemelor trebuie să se facă într-un plan în care stringenţa logică să provoace asemenea intervertiri. Succesiunea istorică, atunci când o urmărim în chip explicit, se arată a fi întotdeauna şi în întregime consecutivă. Astfel doctrina „artei pentru artă” cred că este un fel de oboseală, cum spunea Vianu, faţă de intenţiile metafizice, religioase şi sociale.

Poezia filosofică reprezintă o încercare de a întări prin efort speculative demnitatea artei ameninţate să 132 piară în sistemul lui Hegel. Alături de reîntoarcerea la mituri, care e, de fapt, o eternă reîntoarcere. Aceste două orientări, după părerea mea, se constituie ca moduri de a rezolva dialectica intre filosofie şi poezie, moduri radical deosebite, dar unite prin refuzul punctului de vedere hegelian. Istoria ideilor îşi descoperă mai târziu coerenţa, istoricul tinde să se confunde cu logical. Ipoteza hegeliană trebuie căutată în poetica simbolistă şi postsimbolistă. Tot aici trebuie căutate raporturile între poezie şi filosofie. Ideea „purificării” şi cea a „reîntoarcerii” se integrează în conceptul de complex al poeziei moderne. Dar nu fără să servească unor rosturi metafizice. Resping în acest context speculaţia versificată ori a pledoariei sentimentale fiindcă funcţia cognitivă a artei rămane la fel şi rafinarea şi adecvarea ei la posibilităţile specifice. Un act metafizic îl descoperim în jocul subtil al corespondenţelor, în descoperirea şi resimţirea unităţii lumii, prin proiectarea analogică. Simbolul a devenit principiu însuşi al creaţiei, cultura delicată a nuanţei, în determinarea provocatoare şi stimulatoare, mijloacele muzicale ale sugestiei chiar sunt semnele unei alianţe discrete, dar fecunde între poezie şi filosofie. Psihologia receptării se întoarce dialectic asupra psihologiei creaţiei. Poetul adevărat gândeşte imediat cu cuvinte, limbajul însuşi gândeşte uneori în poemul lui. „Ceea ce creează în noi nu are nume” – spune Valery, nu în sensul că poezia ar fi „dictată” autorului, ci în sensul că polivalenţa ei semnificativă o îndepărtează de origine, o face să nu-i mai aparţină în exclusivitate. Limbajul devine purtătorul unei ambiguităţi revelatoare ce transformă poemul într-un act, iar receptarea lui într-o participare. Exegeza va descoperi filosofia poemului, nu pe cea a poetului. Nici un poet modern – nu îşi transpune concepţia despre lume într-un poem, ci ajunge la această concepţie prin el. Dacă pentru mine poezia filosofică este o poezie interioară, extinsă în subconştient şi în absconsul ideilor, pentru Tudor Vianu această poezie este exterioară, neterminată, eşuată, un concept negativ în definirea căruia sunt rechemate şi verificate distincţiile principale de la început între poezie şi filosofie. Trebuie subliniat în această fază a lucrării noastre că ideile reprezintă un mod de adâncire a viziunii poetice cu condiţia să apară, nu să pre-existe, să menţină dispoziţia contemplativă, nu s-o transforme în curiozitate gnoseologică. Expertiza poeziei deschide perspective către viaţa supremă a spiritului, neavând nevoie de atitudini doctrinare ori de simboluri dificile. Poezia adevărată poartă un mesaj de universală semnificaţie în care se ascunde filosofia ei. O filosofie latentă, dar eficace, difuză în substanţa poemului.

Astăzi, după mazga poetică postmodernistă care a fost la noi, noul curent globmodernul ne descoperă o savoare a poeziei gnomice în chiar supunerea neabătută a versurilor la o idee, în înlănţuirea lor necesară, în cadenţa lor previzibilă, în ecoul lor meritat. Poezia înseamnă forma cea mai înaltă de cunoaştere umană, singura în măsură să garanteze accesul la absolut. Nu numai că filosofia trebuie să primească sugestiile artei şi să pună la contribuţie facultăţi specifice poetice, dar actul însuşi de a filosofa începe să fie privit sub specia stilului, iar construcţia unui sistem drept o problemă de compoziţie de formă. Keyserling scria că „filosofia e artă pură” (Philosophie als Kunst, Darmstadt, 1920, p. 3), iar valoarea unei concepţii despre lume e o problemă de stil. 134 Identitatea unui gânditor o dă felul propriu de a pune problema, modul de formare a unui material neutru şi general cunoscut. Ca şi artistul, gânditorul e în căutarea unui „cum” la care nu poate ajunge fără vocaţie şi chiar fără inspiraţie spontană. Veritabila profunzime a filosofiei stă în puterea de construcţie şi în libertatea ei de poezie abstractă.

Poezia ţine să îndeplinească o funcţie filosofică, filosofia – una formală, poetică; sau menţinându-şi fiecare funcţia, îşi imprumută reciproc mijloacele. Nu contează dacă, de pildă, „poetul-filosof” renunţă la funcţia lirică a poeziei pentru a exprima idei sau speră ca abia prin conceptualizare să ajungă la adevărata poezie, confuzia mijloacelor şi pierderea funcţiei specifice subminează iniţiativa lui. Conceptual modern al poeziei se constituie, în genere, prin renunţarea la sintaxa raţională, la gândirea discursivă în genere, evoluţia de la simbolism la suprarealism se confundă cu o îndepărtare treptată de filosofie. Poezia modernă nu ni se pare a fi mai departe de filosofia modernă decat poezia romantică de filosofia romantică. Opoziţia dintre poezie şi filosofie nu trebuie stabilită între poezia modernă şi filosofia modernă, ci între poezia modernă, poezia tradiţională şi cea globmodernistă, între caracterul ei filosofic de atunci şi de acum. Îndepărtarea poeziei de filosofie nu implică pierderea apetitului ei metafizic, ci doar satisfacerea lui prin mijloace diferite. La fel, modelarea filosofiei de către poezie nu provoacă dispariţia efortului de riguroasă abstractizare, ci mlădierea şi extinderea lui asupra unor domenii până atunci evitate.

Există o relaţie de suprafaţă, manifestată în filosofie prin prezenţa metaforelor, iar în poezie, prin cultivarea expresă a ideilor şi o relaţie de adâncime, de permanenţe subiacente şi implicaţii tacite. Am putea spune că exact în momentele de desfăşurare culminantă, când filosofia sau poezia ajung să se exprime în parte în mod strălucit şi deplin, atunci limitele dispar şi aprofundarea funcţiilor se rezolvă printr-o încrucişare a efectelor. Adevărata relaţie de adâncime între filosofie şi poezie apare abia atunci. Efectul estetic al filosofiei decurge din coerenţa înaltă a ideilor, din tensiunea şi pasiunea demonstraţiei, din caracterul ei irefutabil. Aspecte ale unei profunde reciprocităţi, filosofia poeziei şi poezia filosofiei trimit imaginaţia spre un strat de latenţe inseparabile, spre un spaţiu lăuntric în care organul virtual al poeziei şi acela al filosofiei palpită alături. Unitatea originară determină o convergenţă a efectelor şi astfel pagina severă de filosofie ne aduce la vibraţie, iar poemul ne rezervă o iniţiere şi un acces preţios spre cunoaştere. Unite prin rădăcinile lor în spirit, filosofia şi poezia se întâlnesc – tot în spirit – ca purtătoare de absolut.

Al. Florin Țene

Viorel Birtu-PÂRĂIANU: Suflet pribeag (Poesis)

Singurătatea tăcerii

aici nu era nimic

decât un drum sterp prin nisip

și niște valuri șerpuind printre gânduri

marea plecase sau poate se ascunsese în adâncuri

ploua în jur, ploua în noi

pic-pic, pic-pic

apoi nimic

doar tăcere, singurătate

căutam un strop în deșertul de gânduri

dincolo de munți era marea

aici nu era nimic

decât stânci

stânci ascuțite și adânci

pescărușul plecase printre case de lut

eu am rămas pe țărmul de vânt ascultând veșnicia

.

Suflet pribeag

dansând în palma lumii printre mugurii de sânge

am așternut cenușa ultimului vis ucis pe o cruce

era târziu în toate

se scuturau pe caldarâm și șoaptele de ceară

eram nebunul ce căuta lumina

să înfloresc pământul cu parfum de trandafiri

era o dimineață rece

bătea hipnotic în geam durerea crudă

atunci am luat în palme viața

să îi arăt cărarea

treceam, un călător pe drumul sorții

la fiecare pas dezgolindu-mi sufletul pribeag

voi fi o aripă născută dintr-o lacrimă

strivind anotimpuri bezmetice și reci

voi arde-n galop spre ultimul amurg

cu cerul despletit în valuri a rămas bun

.

Undeva, cândva

lumini și umbre

spălau singurătatea sufletului

marea cobora

pe o cărare construită dintr-o amintire

ca un țipăt scurt

într-o absență atemporală

surâdeai tandru

în clipa de tainică iubire

o tușă într-un zbor

o adiere în sărutul vântului

într-un sens nemăsurat al posesiei

.

Gânduri

eram obosit, îngrozitor de obosit

dar nu eram nebun

desenam gropi pe asfalt

să-mi ascund visele

diminețile luam valurile pe umeri

să nu mă ajungă depărtările

seara am furat soarele

și l-am ascuns într-o noapte

aș fi vrut să mă strigi, să mă critici

dar ți-ai pierdut strigătul între lacrimi

nu l-am auzit sau l-am călcat în picioare

conversația noastră fusese prea tristă

și-am rezemat ploile de umărul meu

să nu îți uzi pașii

mă priveai

cu gândurile atârnate de tâmple

o umbră agățată de-o mână

Viorel Birtu-Pârăianu

La cenaclul ,,Al.Florin Țene”: Medalionul literar ,,Primăvara vârstei noastre ”

Joi, 3 aprilie, la ora 11:00, a avut loc ședința lunară a Cenaclului literar ”Al.Florin Țene ” din cadrul Centrului pentru Vârstnici nr.2 din Cluj-Napoca.

În prezența unui număr constant de membri și simpatizanți, Al.Florin Țene, ctitorul acestui cenaclu, înființat acum 27 de ani, a deschis ședința, anunțând ordinea de zi, și vorbind despre ”Tradiții și obiceiuri de Paști la români. ”

În continuare a arătat romanul, apărut anul trecut,  ”Nu se schimbă ispitele se schimbă unumai sensul lor-Viața filosofului Mircea Vulcănescu între realitate și poveste.”, pentru care a primit premiul ” Cartea Anului- Premiul special al juriului”,  la Concursul Internațional, Ediția a III-a, organizat de  Societatea Culturală Apollon.

În continuare a prezentat și comentat cărțile  publicate de istoricul și poetul dr.Ionuț Țene, intitulate ” Pe urmele valahilor uitați”, apărută la Editura Casa Cărții de Știință, și ”Muguri Transilvaniei” , volum de haiku, poezie fixă japoneză, cu o prefață de Victor Constantin Măruțoiu, membru USR, care va fi lansată joi, 10 aprilie la orela 15 de către Editura Ecou Transilvan, în cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus”.

În continuare a dat cuvândul scriitoarei profesor Antonia Bodea care a vorbit 60 de minute despre romanul lui Al.Florin Țene, intitulat”Gânditorul ”.printre altele a spus: ”Este un roman în roman, practic un roman filosofic.      Recent apărutul roman, „Gânditorul”, semnat de Alexandru-Florin Țene, Editura „Cervantes”, București, 2025, este o inspirată modalitate de a ne prezenta pe „doctorul, scriitorul, jurnalistul și filosoful Augustin Ostace” (p. 207), a cărui devenire are la bază o mare taină: „Acesta este secretul lui Ostace, cunoașterea” (p. 209).

Premiat cu „Meritul Cultural Clasa I”, de Editura „Cervantes”, în 2025, romanul reprezintă cea de-a 109 apariție editorială a scriitorului Alexandru-Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români, o performanță pe cât de invidiat, pe atât de greu de egalat și realizat.

Conceput ca o poveste simplă, despre frământările unuia dintre săteni: „înțeleptul Ion” (p. 8), autorul ne poartă în „ținutul Năsăudului… Nimigea de Sus” (p. 9), în familia Ostace, ca să asistăm la nașterea lui Augustin: „Era 18 septembrie 1952” (p. 11), botezat așa după „Sfântul Augustin”, de la care ne-a rămas lucrarea monumentală „De civitate Dei” (Despre cetatea lui Dumnezeu).

Urmărim, apoi, devenirea lui Augustin, clasele primare, gimnaziale și liceale, strădania și răsplata pentru metabolizarea culturii naționale profunde: George Coșbuc, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Mihai Eminescu și alții; dar și contactul cu cultura universală: Tolstoi, Gorki, Victor Hugo, Kant, Cicero etc. dar și considerații prind tradițiile românești și „noua” ideologie.

Iubitor de literatură și talentat, optează însă pentru Facultatea de Stomatologie din Cluj. Aici, alături de pregătirea în specialitate, studentul Augustin Ostace participă la cenaclurile literare studențești și își îmbogățește bagajul cultural prin vizite la muzeele de artă, istorie, farmacie, tradiției și satului românesc. Tot acum, cunoaște oameni de cultură contemporani. După absolvire, practică specializarea de stomatolog, în condițiile și cabinetele vremii.

Printre influenții vremii, îl cunoaște și pe Adrian Păunescu, care, la una dintre întâlniri, îi spune: „ – Anticomunismul tău este realmente riscant… Nu merge!…”; „ – Nu întâmplător ești peste tot urmărit…” (p. 100). În scurt timp, i se sigilează cabinetul medical, este chemat la anchete, de către Miliție, Procuratură și Securitate, acuzat de trădare și amenințat cu retragerea diplomei universitare. În aceste condiții: „Augustin a luat hotărârea să treacă frontiera de stat” (p. 103). Concluzionând că Al.Florin Țene este un prozator viguros, cu idei profunde care te îndeamnă să citești cărțile lui.

În continuare poetul Eugen Coța a vorbit despre munca laborioasă a lui Al.Florin Țene ca întemeietor de școală și îndrumător atent pentru formarea scriitorilor. ” Apoi a citit două poezii din volumul său”  Zile prin anotimpuri.” , bine primite a publicul care a aplaudat.Evantaiul de epigrame pe care le-a citit au fost furtunos aplaudate, făcând pe cei prezenți să râdă cu hohote.

Profesorul Vasile Sfârlea, în cadrul rubricii permanente ”Clio ”, a vorbit despre Veturia Goga și Alexei Mateevici, autorul frumosului poem”Limba noastră. ”

Viitoarea ședință va avea loc joi, 8 mai, la ora 11:00.

 Victor Roșianu