Dumitru ICHIM: Psalmi

 

Psalmul pescuirii minunate

Cărării strâmte – umbrele și greșul;
Deasupra ei răcoarea și ispita,
Iar și mai sus, amar de pur!, cireșul
De parcă dincolo de lumi grăit-a:

,,Izvorul alb cu negru-n șahul unde’-i,
Întoarce timpul, să-și cunoască drumul!
Nu-i veșnicia geamăna secundei,
Iar ce e floarea-n sine, nu-i parfumul?

Cămara nunți’-i tot mereu chemare…
Mai este mult până la-nchis de poartă?
Vocale lungi cresc tânăra cicoare,
Precum un corn tristețea vrând s-o-mpartă.”

– Din tot ce-am prins e-o lacrimă-n privire…
– Ia-ți lotca-n larg spre-adâncul din iubire!

 

 Psalm la Zidul Plângerii

Luai plecând de-acasă doar scârțâitul porții

Bălăngănind țâțâna-n damf de tabac și vodkă;

Sub geamul spart din sălcii rămase-aceeași lotcă

Prin ceață…Precum toamna când marea-și mută morții.

 

‘Nainte de-a fi iarbă, voiam Ierusalimul

Să-l văd piatră pe piatră… Sunați din corn de taur!

Te bucură Sioane, Iubire-n strai de aur,

Spre slava Ta sub daltă oprit e heruvimul!

 

A Dragostei mireasă! Aplece-se smochinul,

Psaltirion ce plânse prin mine tot a jale!

Cântați dintru cimpoaie, din trâmbiți, din chimvale

 

Și faceți loc să treacă prin inimă asinul!

…Pun degetul pe hartă și-ntreb cu ochii ghidul:

,,Pe-aici mi-a fost Iubirea? Ce-a mai rămas e Zidul?!”

 

 

Psalmul ce m-a vrut Petrin

 

Slăvită fie-Ți apa-n descântec fără seară,

Neprihănirea pietrei de daltă să nu știe,

C-așa altarul cere pe umăr de fecioară

Să se aducă focul. Cum? Om vrei temelie?

 

De ce nu-ngădui lutul, vecin având nimicul,

Să fie pentru cuiburi, ca sâni spre sacrul nunții?

Sau poate-n loc de roată, scoțându-Ți heruvicul,

Să-l fi oprit pe unde întreb, spre Tine, munții?

 

Ești sigur? Mă chemi Piatră, și nu stihiei rană?

Trimite-mi cioplitorul să-mi ia la sfadă-amnarul.

Nu-mi da-‘ muierii coasă, ci dălți mușcându-mi stana;

 

De piatră – casa nunții, apună-n stea hotarul!

Moleșitoarea-mi ceară, nici lut, nici stei, ci somnul…

”Sculați-vă, să mergem…” Cine mă strigă, Domnul?

Dumitru Ichim

Kitchener, Ontario

Val RĂZEȘU: NOTĂ DE LECTURĂ despre sonetul ,,PSALMUL ALBASTRULUI DE VORONEȚ” de Dumitru Ichim

Motto: ,,Dumnezeu a zugrăvit Voronețul cu albastrul care i-a prisosit la zugrăvirea cerului.” Val Răzeşu

Să creadă domnia voastră, părinte Dumitru Ichim, că are în mine un cititor care are mereu orgoliul şi umilința de a încerca să despice omenescul în şapte, încercând să-i afle misterele capitale. Nu doar pentru a-mi arma carabina sufletului cu un tainic gând frumos. Deşi, Ion Caraion afirma că ,,Dincolo de poezie nu există nimic”.

Eu afirm că după orice există un ,,dincolo”. Până şi cei mai înfocați savanți materialişti sunt nevoiți să accepte, că intuind mai mult decât ştiind (fără a o putea dovedi incontestabil prin experimente în laborator), lumea cuantică, în fața celei subcuantice sunt mai mult decât neputincioşi. Pentru că este doar o ipoteză teoretic atinsă. Dar în Infinit trebuie în mod necesar să existe la nesfârşit un  ,,mai departe”, un ,,Dincolo”, dovedit fiind că orice nouă descoperire ne îndepărtează şi mai mult de țintă, prin aceea că prin ea creşte direct proporțional şi câmpul cunoaşterii.

Întreaga dvs. operă nu face altceva decât să deschidă şi mai mult porțile şi să adâncească şi mai mult tainele, cu lumina de netăgăduit încifrată cu migală în fiecare cuvânt. Dacă vreți, este ca o gară surprinzător de aproape de tot mai departe. Dincolo de har şi meşteşugul poetic, de teologie şi dogmele sale, dar ce aparent pare că persuasiv le înglobează, omul este îndumnezeit în substanța sa intimă ,,bob logodit luminii”, prin accentuarea patetică a apartenenței nemijlocite la LUMINĂ. Lumină care, prin întruparea în Cuvânt şi înălțarea pe cruce picură ,,lacrima” paradoxală care ne ,,cântă” pe noi ,,poeme de argilă”. Din care, pentru a reînchide cercul, trebuie să ne zidim contemplatori activi, ,,din ochi de înger”, privirea care să pătrundă până acolo unde lumina uită de sine şi devine ,,iubind, Iubire”. Pentru că albastrul cerului nu este o culoare, este liniştea dinaintea facerii lumii, adică Iubire în stare pură.

Acest sonet, dincolo de exprimarea magistrală a antitezei dintre Bine şi Rău, şi aş putea vorbi aici fără reținere despre ,,stilul ichimian” inconfundabil şi inimitabil, este una dintre cele mai frumoase parabole despre ,,Precum în cer, aşa și pe pământ”, sau, dacă doriți, despre cum tâşneşte din clipă spre veşnicie pământul spre cer. Sau, despre cum cerul îmbrățişează pământul din Voronețul fiecăruia din noi.

Mulțumiri şi plecăciune, părinte Dumitru Ichim!

21 septembrie 2017

VAL RĂZEŞU

 

PSALMUL ALBASTRULUI DE VORONEȚ

de Dumitru Ichim

 

La cobră cânți din fluier, dar nu îi schimbi năravul

De-a fierbe iadu-n gușă, foc clocotind veninul,

Că mă întreabă veacul, la Voroneț zugravul,

Din care ochi de înger, Eden, fură seninul?

 

Tu n-ai să știi că-n slovă, boieluri din otravă

Le-am mestecat, aleaso, ca să rămâi Iubirii

Bob logodit luminii, nepângărit de pleavă,

Cum dragostea și moartea port chipul răstignirii.

 

Nici astăzi nu-i zvântată cerneala viperină!

La fel de pură-i slova, cu tine-n clorofilă.

Poate așa Iubirea din plinul de lumină

Și-a frământat cu lacrimi poemul de argilă.

 

Psalm lung al suferinței, turcoază-n spus, zidire,

Numai când țipi cu iadul, poți fi, iubind, Iubire!

 

Dumitru ICHIM: Yaho și Cerbul de Flăcări (poeme)

IMNUL SOARELUI CĂTRE WAKA – TAGA

 

Oamenii  Muntelui,

ai ultimului munte

pe tobele lunii,

ca fiii de tunet, cu palmele bat:

”Iyahe nakoda, ehage nakoda,

e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge,

ehage nakoda….”,

 

dar Omul Alb nu înțelege

nici un grai de-al pădurii,

decât limba-i de sârmă ghimpată

rupând căprioarelor carnea.

El nu a citit ”Cartea Zimbrului”,

pe care Marea Câmpie ne-a scris-o,

nici ”Cartea Vulturilor”,

cum să rămâi de-a pururi tânăr,

iubind.

 

Tot el ne-a spus

că oasele noastre-ar fi albe.

De la Munții-cu-Șira-Spinării-de- Stâncă

și până la Marea Câmpie,

oasele noastre, albele…

Bine-ai grăit, Omule Alb,

fratele geamăn al morții!

 

Nu pielea,

ci tobele noastre sunt roșii,

ca inima

Atotputernicului Waka-Taga,

ca flăcările

iubirii din arderi de tot,

ca buzele

ce-au sorbit din săruturi rubinul

și cântă

ca duhurile roșii prin arțari:

”I-ya-he  na-ko-da, e-ha-ge  na-ko-da,

e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge,

i- ya-he,e-ha-ge  na-ko-da…”

 

 

DOLIUL ALB

 

Omul Alb ne-a vânat

până când dintre noi

au rămas

doar munții și apele

cu numele nostru.

 

În loc de negru

Muntele Yoho poartă pe vârf

doliul alb pentru noi,

iar despre numele

Niagarei

de ce întrebați ce înseamnă?

 

”Mireasa nebună…”

a-mbrâncit bolțile cerului

și râde.

E toată îmbrăcată în alb,

culoarea de doliu,

așa cum se poartă la noi

de munte, de apă, de lună.

 

 

TEEPEE

 

…și trăgând din împrumutul de pipă

l-am rugat

să ne vorbească de teepee,

iar el,

zâmbind peste umărul meu,

cuvântă sie însuși amar:

 

”Niciodată să nu te încrezi

în cuvintele Omului Alb…

Mereu sălășluirea i-a  fost

în afara numelui său.

 

Teepee

sunt hărțile noastre în formă de con,

din piele de urs, sau de zimbru.

 

Fiecare lucru are un teepee

pentru duh bântuind lăuntricul lui.

În piatră

e duhul de munte,

în apă

e duh ce-a zburat peste ape,

de-aceea îl vezi după ploaie

cum își rotește coada,

păunul ce-și bea curcubeul.

 

Iar noi?

Toți – manito de teepee,

ca melcii-n cochilia lor.

Harta e numai o haină

de primenit pentru școală

izvorul apei de foc,

la fel și

ghețarii, muntele, marea…

Noi locuim în nume,

precum în inima îndrăgostiților

duhul roșu al vinului.

 

Niciodată să nu te încrezi

în cel nenăscut în teepee.

În afara cuvântului

el își are sălașul,

și-atât de departe de numele lui,

că lacul și codrul și marea

sunt scrise de el pe hârtie,

hârtie uscată,vopsită  și tare

ca inima Omului Alb.

 

 

PĂDURILE ALGONQUINILOR

 

Numai ei vorbeau limba lor ,

”Pădurile-de-Dincolo-de-Moarte-care-Râd”.

 

Într-o toamnă

au plecat spre ”Cascada-Calului-Alb”.

Frunze de-arțar

toată noaptea au plâns după ei,

roșii

ca sângele lor din coroana de pene,

ca vocalele Pielor Roșii

plecați într-o toamnă

spre ”Cascada-Calului-Alb”.

 

Din când în când Wapiti,

regele cerbilor duși după ei,

cel nevăzut de urmă omenească,

se-ntoarce noaptea spre ”Lacul Pomenirii” –

părintele tuturor apelor

cu nume de-al Pieilor Roșii:

”Rubinele-Suspinului-de-Soare”.

 

Numai ale lui

sunt cărările  spre ”Lacul-Pomenirii”

și ale lunii.

 

Pe frunte,

împărăteștile-i coarne

poartă rădăcinile

”Pădurilor-de-Dincolo-de-Moarte-care-Râd”.

 

Plecându-se cu-ngenuncherea mare,

Wapiti bea din ele

”Singurătatea-Rotundului-de-Lună”,

apoi

din cântecul lor,

roșu

ca flacăra din frunza de arțar.

 

Dimineața

fiecare copac răsfrângând un Wapiti –

varsă din numele Pieilor Roșii

frunze

care-au sorbit din vinul pomeniților,

plecați, cu drum cu tot,

spre ”Cascada-Calului-Alb”.

 

 

MUSKOKA

 

Apele lui s-au oprit

pentru ca pădurile de dincolo,

prin oglinzile lui,

să vină tot mai aproape

de spaimele noastre.

 

De ce ți-e frică de dorul din noi

ce-adâncul ni-l cheamă

mereu spre dincolo?

 

Prin liniștea lui

doar cu mocasini de condor

se șoptește

pentru că malul celălalt

e mult mai înalt ca nașterea noastră.

 

Vino în brațele mele

că numai așa vei putea auzi

cum înfloresc cireșii lui Muskoka,

singura cină-a privighetorilor

din pădurile de dincolo de somn.

 

Nu-ți fie frică de dorul din noi

cât încă sub brazi

ni-i lotca răsturnată,

cât timp lopețile ei

fâlfâie-n foc rămasului bun

vâlvătaie.

 

Oare focul acesta

nu-i inima lui Chippewa,

”omul-cu-piele-de-cireș”?

 

Pe urmele lui va trebui să plecăm

spre malul celălalt.

Tu nu știi că

mestecenii cei mai frumoși

sunt dincolo,

îngăduiți spre veac

doar răsfrângerilor noastre?

Sub coaja lor

sunt bătăile inimii mele,

poemele încă nescrise….

 

Ce dacă-i timpul  lotca s-o adaug

firescului val

și somnului?

 

Lotca e numai o punte

de la o stea la altă părere,

ca-n manuscrise de mesteacăn

pe care mă grăbesc să le-mbrac

pe malul pădurilor de somn

ale aceluiași Muskoka.

 

Nu uita,

lasă lumina aprinsă

până când soarele,

la fereastră,

va bate de trei ori

semnul știut doar de noi.

 

 

OCHIUL LUI KITCHI MANITO

 

Genele spicului

seamănă atât de mult

cu genele mielului.

Numai ele cunosc

ochiul lui Kitchi Manito,

duhul

din fiecare lucru.

Grinda seminței

întotdeauna a fost

temelia de piatră-a iubirii.

 

Pretutindeni – privirea

vistiernicului Kitchi Manito!

Toate lucrurile

sunt darurile ochiului

ca jertfă adusă iubirii.

 

…și iarăși

întrebat a fost Yoho.

”Spune-ne nouă Începător-de-Lumină:

De unde-i izvodul iubirii?”

Și Yoho tăcea.

Răspunsu-le-a lor Kitchi Manito:

”Din mâinile voastre,

când una alteia-i dor.

N-o căutați prin cuvinte,

c-atât de aproape

e pleava de bobul de grâu.

Lăsați

privirilor voastre vorbirea

până veți fi ochiului cântec.

 

Fericiți

cei cu inima-n limpede grai

c-adâncul lor pot ca  să-l vadă

cu-același ochi

vârf nelumesc al Muntelui Yoho

ce poartă pe umeri de-altar

așteptările Mielului Alb.”

 

 

UMĂRUL PĂRINTESC AL LUI YOHO

”Și s-a suit în munte. Si era singur.”

 

Din soare,

numai atât ați putut să-nțelegeți?

Doar umbra?

 

În fiecare seară

pe umăr lui Yoho-i adoarme

durerea  ca soare,

unica stea alungată

din părinteasca ogradă a nopții.

 

Primul născut

singurătăților lui…

Toată averea de-acasă,

umbra – ca ultimă haină

i-a dăruit-o omului,

veșmânt spre ființă,

ca jertfa să-i fie deplină.

 

”Tu,

Kitchi Manito, prin firea culorii,

au învățat-ai pre oameni

să-i cânte lumina?”

 

Luminătorul zilei

suspină prin somn.

Desigur visează că-i om.

Fiii Soarelui

îl biciuiesc a doua oară

până la umărul părintesc

al Răstignirii pe munte.

 

Și era singur,

fără de umbră în noapte.

 

 

PRAGUL DE SUS AL LUI YOHO

 

Sunt păsări de baltă

și păsări de cer,

dar nu de aripă grăiesc către voi

ci de zborul înalt al pragului de sus,

rotit de trei ori în piatra albă de ou,

înainte să se nască aripa.

 

Trageți perdelele

afumatelor lămpi

și ridicați-vă-n cântările voastre

pe unde norii vă strigă pe nume,

ca să-nțelegeți că pragului de sus

chiar soarele capul și-l pleacă.

Numai pragul de sus e chemare

la Cina de Taină a Fiului Meu.

 

E prag de păduri, dar nu e doar lemn,

e prag ca de ape,

dar nu e ascuns pe sub lotus,

ci-n inima Taborului din rouă.

Eu sunt ușa !,

a zis Fiul Meu către voi,

nu  poartă,

tot ce-ngrădirea și-ar dori mai mult.

 

Nici țarcul, nici ceairul

nu au pragul de sus,

de-aceea-n

poruncă nouă  vi-l las să vă fie

pân’ la-nălțimea nourilor voștri,

unde chiar soarele apusul și-l pleacă

să intre-n cămara de nuntă.

 

Eu și lumina suntem una,

a zis Muntele,

pentru că lumina nu poate fi roasă

de molie, sau de rugina coclirii

și nici jecmănită pe ulița voastră

că pungă nu are și nici hambar să o-ncapă.

Lumina începe măsura de Om

de la cuiul bătut în pragul de sus,

așa cum oul se citește

de-a înaltu-n rotundul de cuib

al Coroanei de Spini.

 

 

PRE LIMBA LUI WAPTA

 

Izvorul Alb

a ajuns la noi pe pământ

din cântecul înalt către Yoho.

 

Continue reading „Dumitru ICHIM: Yaho și Cerbul de Flăcări (poeme)”

Dumitru ICHIM: Psalm Euharistic

PSALM EUHARISTIC

 

Nu în zadar sunt scrisului bordeiul,
Același lut – nămol și caolină;
Încă mai poți să îmi acuzi condeiul
Că scrie pe hârtie cu lumină?

Poate-i un plan ce orbului îi scapă,
De-aceea frică n-are-n ochi de moarte,
Crin pur m-ai tors din mucegai de ceapă,
Dar mă revolt că huma ne desparte,

Și între noi stihii, nici semn de muguri
Și-ai pus ditamai cerul să Te fure!
Cum Te-ai lăsat să Te zdrobească-n struguri?
Melc, fără cruce, – ‘mpuns chiar și-n prescure!

– Iubirea nu întreabă, ci doar cheamă:
De vrei să guști din Dumnezeu, hai, bea-mă!

———————-

Dumitru ICHIM
Kitchener, Canada

(Courtesy of Mircea Lacatus)

Dumitru ICHIM: Bay of Fundy, Nova Scotia

Cine te mângâie pe tine, oceanule, tu care ești cel mai credincios câine al lui Dumnezeu? Numai tu știi să-i aperi necuprinsul și adâncurile, infinitul și eternul, scrise pe turcoază în caligrafie de inimă îndrăgostită. Tu, chip și asemănare al cerurilor Lui, spune-mi, robule și frate al singurătăților mele, tu care porți rănile Lui, iar din coasta ta curge sânge și apă dătătoare de viață, grăiește-mi întru numele Celui prea înalt unde este limanul cel lin de la capătul lumilor? O fi mai departe unde apele sfârșesc în începutul de timp de-a netimp? Sau o fi în n-o fi, la mărginirea de taină a cerului unde se coboară-n chenotic? Numai tu poți să știi: Oare cum nemărginitul s-a făcut mărginit? Se rotise acolo unde timpul și veșnicia erau atât de transparente și de subțiri că au putut fi prinse numai cu un fir din steaua de deasupra. Și dacă, de ce nu?, cerul a putut să treacă pe sub timp și să se facă-n carne și os de om muritor înseamnă că acolo e fântâna pe care oamenii o caută a tinereții fără de bătrânețe și a vieții fără de moarte și astfel, pe sub apa aceea se poate ajunge la fântănă și trece pe sub timp nemâncător de timp, nu-i așa? Poate fi alcineva care să cunoască mai bine Scripturile Apei, decât tu cel care ai reușit să strângi toate apele lumii? Tot ce a curs și a fost trecător prin tine a devenit albastrul cel veșnic, prin tine, rob al lui Dumnezeu, frate geamăn al cerului, și amândoi – cei mai iubiți copii ai aceluiași Părinte.
Te-am căutat din copilăria mea nu ca pe o imensitate de ape, ci ca pe unul care avem același fel de inimă. Îți amintești că înainte de a fi pe pământ și tu și eu eram vecini în planul Lui de tocmire al văzutelor și nevăzutelor pe același liman de la capătul lumilor? Din nevremea aceea când nu erau nici soare, nici lună, nici stelele adâncilor izvoare locuiam în aceeași lumină a planului Lui. De atunci, și tu și eu, am cărat amintiri dragi pe care, veniți pe pământ, tu visai din când în când că ai să strângi toate apele lumii și, cu trena tuturor fluviilor curgătoare, să poți să te înalți într-un zbor cosmic până la porțile Lui și să-i spui: ”Tată, ne-am întors acasă cu toți fiii și fiicele mele și ale cerului! Asta visai tu, iar eu când eram copil visam că zbor peste apele tale.
Continue reading „Dumitru ICHIM: Bay of Fundy, Nova Scotia”

Emilia STROE-ȚENA: Lumina și iubirea în psalmii preotului – poet Dumitru Ichim și în cei arghezieni

Personalitate de prim rang în cultura românească actuală, pe care o promovează în spaţiul canadian, unde locuieşte din 1974 cu familia, preotul Dumitru Ichim, având un doctorat în Teologie dogmatică, a publicat atât în ţară, cât şi peste hotare, versuri şi proză, devenind un nume de referinţă. Preot paroh la biserica „Sfântul Ioan Botezatorul” din Kitchener, Ontario din 1978, Dumitru Ichim a debutat editorial cu volumul de poezii ,,De unde începe omul”, editura „Litera” Bucureşti 1970 şi a continuat cu poezie de tip haiku si tanka, gen de poezie scurtă japoneză, care i-a adus un succes imens. În ţară a publicat la revistele: „Luceafărul”, „Tribuna”, „ Gazeta literară”, „Curierul românesc”, iar in străinătate la revistele: „ Cuvântul românesc”, „Luceafărul românesc”, „Lumină lină”.

A publicat volumele de proză: Planeta Ichtys-1974, Vinerea Mare-1975, Sub umbra Sfinxului,  în colaborare cu Petru Răzuş-1978, Urmele (poeme haiku)-1977, Constantin Brâncoveanu (poem istoric)-1981, Melcul-1981, Agape-1982, împreună cu Nicolae Novac şi soţia sa, Florica Batu Ichim. Critici consacraţi i-au apreciat talentul creator, maturitatea scrisului, cultura şi sensibilitatea sa. Părintele mitropolit Bartolomeu Anania, care a fost si scriitor, spune că „arta lui se maturiza de timpuriu şi mai rămăsese perspectiva consacrării prin litera tipărită”. Fiica părintelui Dumitru Stăniloae, doamna Lidia Stăniloae-Ionescu îşi aminteşte de anii de studenţie ai preotului-poet Dumitru Ichim: „ studentul Ichim frecventa cenaclurile literare ale Bucureştiului, împreună cu viitoarea sa soţie, Florica Batu şi toata lumea era de acord în a spune că ambii se distingeau printr-un dar deosebit al cuvântului scris”.

Există în poezia sa mai recentă unele poeme intitulate „Psalmi”, care au aparut la editura „eCreator” Baia Mare 2018. Ca formă, ele sunt sonete de tip shakespearian, amintindu-ne cumva de Vasile Voiculescu, cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară. Fondul, conţinutul lor, plecând de la Psalmii davidieni, binecunoscuţi părintelui poet din textele biblice, ne poartă cu gândul la celălalt mare poet al nostru, Tudor Arghezi şi Psalmii săi.

La o primă abordare, psalmii părintelui Dumitru Ichim par o poezie închisă, ermetică, cifrată. Rămâne în minte o muzicalitate specifică, nemaiîntâlnită până la dânsul, iar aceasta te face să mai citești o dată şi încă o dată poemul, până când din urzeala-i deasă, încep să transpară motive poetice şi teme biblice, cuvinte şi înţelesuri noi.

Suntem in faţa plurivalenţei si ambivalenţei textului poetic. Poezia este prin excelentă textul literar în care cuvintele generează imagini noi, multiple, pornind de la un centru, de la un motiv sau temă dată ce rasfrânge in jur lumina lor, asemenea unor raze de soare. Tema iubirii şi a luminii este o constantă a psalmilor părintelui Dumitru Ichim. Iubirea îmbracă atât forma poeziei clasice, în care cei doi îndrăgostiţi străbat timpurile si lumea, înfrângând opreliştile, cât şi forma unei poezii mai subtile, în care personaje biblice ne invită la meditaţie şi transfigurare. Sonetul, ca poezie cu formă fixă, are o eleganţă aparte şi solicită un plus de concentrare, de unde frumuseţea sa, locul său de regină a poeziei. Unele dintre sonetele părintelui Ichim, au titluri hazlii, sunt uşor umoristice, dar numai aparent: Psalm in doi şi-o soacră-n plus; Psalm cu cârlionţi de aur; Psalm cules din spini de cactus. Alţi psalmi se referă la teme biblice: Psalm cu pilda carcasei; Psalm la uşa foişorului, Psalmul Apokastazei; Psalm dintr-un ciob de psalm.

O altă temă este aceea a condiţiei poetului, a destinului său: Psalmul crescătorului de stele; Psalmul la modul gramatical al iubindului. Peste toate domină însă iubirea, cuvânt magic ce guvernează universul, transcris de poet cu majusculă.  Iubirea este de esenţă divină, iubirea dintre bărbat şi femeie este cheia vieţii şi sursă de lumină. Aproape toate sonetele fac referire mai mult sau mai puţin voalat la acest sentiment nobil, rafinat, uneori pătimaş, care este dragostea. Câteva sonete se detaşează chiar prin titlu: Psalmul iubirii nebune; Psalm din păgâna humă; Psalm cu Rumi în gradină; Psalm de închipuire a trandafirului. Pornind de la versetele biblice din Facerea (I,3): „Şi a zis Dumnezeu să fie lumină ! si a fost lumină” şi Ioan(XIII,34) „ Vă dau poruncă nouă, ca unul pe altul să vă iubiţi. După cum eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi”, poetul Dumitru Ichim, reluând tema iubirii şi a luminii in Psalm in doi şi-o soacră-n plus, adresează Iubirii intrebări, fără a aştepta raspunsuri. Ea este asemenea unei năluci care se inalţă până la cer, trecând peste barierele silogismelor şi ale matematicii, peste ecuaţiile ce se pretind deţinătoarele secretelor universului. Sonetul este construit antitetic, pe opoziţia gândire logică/iubire, sentiment. Antiteza nu este o simplă figură de stil, ci un mod de concepţie şi construcţie, de unde rafinamentul poemului şi frumuseţea sa.

Poetul pune in opoziţie „vocala”, adica poezia, „duhul” ei „de aur”, calitatea sa, puritatea sa, „zvonul din lumina” cu „ecuaţii”, „kilul si calupul”, mintea:

                        „Dar sceptrul îl vrea mintea, că-algebrei e despină,

Că totul se măsoară cu kilul si calupul,

C-ar prinde-n ecuaţii chiar zvonul din lumină,

Maşinarii de glande isprăvnicindu-mi trupul.”

 

Poetul Dumitru Ichim este un inovator in materie de limbă si vocabular, el creează cuvinte noi: „ despină”, „ ispravnicind”, „luminandă”. Acest „zvon din lumină” se uneşte cu „alchimii de cântec”, intrucât lumina de esenţă divină devine cântec, caleidoscop de melodii, mozaic pentru icoana cea nefăcută de mâna omenească.

Dragostea este „un numar”, iar nu „stupar de constelaţii”. Poetul achiesează la ideea numărului de aur din Renaştere, esenţa perfecţiunii. Poetul se adresează iubirii:

  „Eu una ştiu, iubire, când păru-l laşi pe umăr,

Chiar Dumnezeu fereastra deschide si priveşte.”

Un proverb popular românesc spune: „Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place.”

 

Într-un psalm arghezian intitulat Sunt vinovat că am râvnit, Arghezi conturează un portret feminin, amintindu-ne parcă de picturile lui Paul Gauguin, cu femeile din Tahiti:

               „ Iar când plecam, călare cu trofee,

Furasem si cîte-o femeie

Cu părul de tutun,

(…) cu ochii de lăstun.”

 

Într-un alt poem, Mâhniri, Arghezi pare a-i răspunde:

„Si Dumnezeu ce vede toate,

In zori la cinci si jumătate,

Pândind să iasă prin perdea,

O a văzut din cer pe ea.”

 

Iubirea este pictura unei nunţi tradiţionale, cu lacra de zestre adusă de mireasă ca ofrandă. Poetul închină iubirii un adevărat imn, în cele două versuri finale, care sunt şi concluzia sonetului. Iubirea învinge totul, inclusiv rațiunea, mintea, care se opune şi este ca o „soacră, poamă acră” , cum se spune in folclor:

            „ L-atâta bucurie, ce n-o poţi strânge-n lacră,

De-i nuntă, ce contează că mintea-ţi va fi soacră?”

 

În Psalm cu Rumi în grădină, serenada cu cuvinte ambigue este cântată de însuşi poetul iubirii nemuritoare, Omar Khayyam, lângă un ulcior cu vin, spre eterna amintire a faptului că şi noi oamenii, tot din pământ suntem făcuţi, ca şi ulciorul. Poetul continuă pledoaria sa pentru iubire şi pentru îndrăgostiţi, pentru trăirea clipei ca sumă a trecutului, prezentului şi viitorului, pentru iubirea care topeşte inclusiv iadul, mustrând încă o dată ratiunea, „cugetul rău şi acru” :

            „Iubeşti ? Ce mai contează trecutul, viitorul !

Nu-n toate e prezentul_ce-ai fost, vei fi Iubirii ?

Precum e veşnicia chip al dumnezeirii,

Subţire duh ce-ntrupă, unul din altul, dorul.

 

Când până-n cer sunt cântec, taci, cuget rău şi acru:

Iubesc, chiar însuşi iadul îl văd frumos şi sacru !”

 

 

Poetul ne oferă o primă şi ingenuă icoană a dumnezeirii în versul :

„Precum e veşnicia chip al dumnezeirii”.

 

Sintagma „subţire duh” ne trimite cu gândul la cealaltă persoană a Sfântei Treimi.

Arghezi în Psalm – Ruga mea e fără cuvinte, vorbeşte şi el de veşnicia dumnezeirii, la care se raportează:

„ Ruga mea e fără cuvinte,

Si cântul, Doamne, mi-e fără glas,

Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte,

Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.”

 

Cât despre păcatul care are drept plată iadul, Arghezi este ironic la adresa jalnicei sale făpturi, incapabile de a-i mulţumi Creatorului pentru ce i-a dat:

            „Vreau să pier in beznă şi in putregai,

Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit.

Şi să nu se ştie că mă dezmierdai

Şi că-n mine însumi tu vei fi trăit.”

 

Continuând cu Psalm de închipuire a trandafirului, poetul Dumitru Ichim trece de la un aparent elogiu adresat Iubirii, prin binecunoscutul simbol al trandafirului, la o poezie cu temă religioasă, în care trandafirul este subiectul unei profeţii despre o iubire jerfelnică, „zdrobită ca un strugur.”.

Este iubirea Celui ce s-a întrupat, a murit purtând pe cap o coroană cu ţepi, dar a înviat pentru noi toţi, pentru a ne Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Lumina și iubirea în psalmii preotului – poet Dumitru Ichim și în cei arghezieni”

Săptămâna Internațională de cultură “Câmpul Românesc”, Hamilton-Canada, 2019

Luni 1 iulie, oră 19:00
1. Preot Dr. Dumitru Ichim, Kitchener, Ontario și ing. Dumitru Răchitan, Toronto, Ontario: Primirea oaspeților
2. Preot Dr. Dumitru Ichim, Kitchener, Ontario: Rugăciunea de deschidere
3. Claudia Voiculescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, București : “Ateneul Român – Simbol al Culturii și Spiritualității Românești, istorie și actualitate”
4. Dr. Elena Armenescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, București: “Mircea Eliade și muzele lui”
5. Julian Ichim, activist și jurrnalist, Kitchener, Ontario: “Globalism și cultura McDonald”
6. Expoziție de sculptură Sylvio Suga și workshop toată săptămâna cum se sculptează.
Moderator: Prof. Sebastian Doreanu.

Marti 2 iulie, ora 19:00
1. Horia Ion Groza, scriitor și poet, San Diego, California, USA: “Sfântul Paisie de la Neamțu și Paisianismul”
2. Claudia Voiculescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, București : “Oameni care fac cinste neamului: Emil Panaitescu”
3. Cristina Liberis, ziarist și producător Trinitas TV, București: “Preoti români – Jertfă și rugăciune pentru Unire”
Moderator Prof. Sebastian Doreanu

Miercuri, 3 iulie, ora 10:00
Excursie la Cascada Niagara.
Miercuri, 3 iulie, ora 19:00
1. Dr. Elena Armenescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala București: “Secretele fericirii și ale longevității”.
2. Mircea Ștefan Bartan, scriitor și poet, Cleveland, USA: “Vasile Militaru și destinul tragic al poporului român”.
3. Prof. Sebastian Doreanu, scriitor și jurnalist , Denver, Colorado, USA : “Condiția scriitorului român în Exil”
4. Cristina Liberis, ziarist și producător Trinitas TV, București: “Zidul de timp”.
Moderator Prof. Sebastian Doreanu

Joi, 4 iulie, ora 10:00
Excursie la comunitatea menonită din St. Jakob, Ontario.
Joi, 4 iulie, ora 16:30
Masă rotundă: Pr.Didel Furtună – ”Crimele” lui Dumnezeu în Vechiul Terstement.Moderator Prof. Sebastian Doreanu
Expozitie de carte veche.
Joi, 4 iulie, ora 19:00
1. Claudia Voiculescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, București: “Pagini de istorie literară – Cenaclul Literar, George Bacovia”
2. Horia Ion Groza, scriitor și poet, California, USA: “Suferință și demnitate – Peregrinările unei familii în Siberia”
3. Prof. Dr. Rodica Gârleanu Costa, scriitor, Oakville, Ontario: “Actualitatea filoofiei lui Mircea Vulcănescu”.
4. Moment poetic – în lectura autorilor.
Moderator Prof. Univ. Dr. Nicholas Andronesco

Vineri, 5 iulie, ora 16:30
Masă rotundă – Cristina Liberis: Ce este Trinitas TV? Lansare de cărți. Moderator Milena Litoiu
Vineri, 5 iulie, ora 19:00
1. Prof. Univ. Dr. Tudor Spătaru, Columbia Univ, New York. USA: Eseu despre “Resurrection from Hell” (“Învierea din Iad”) de Nicolae Dabija în traducerea lui Nicholas Andronesco.
2. Prof. Univ. Dr. Nicholas Andronesco, University of Bridgeport, Connecticut: “Elemente de economie in opera lui Mihai Eminescu”.
3. Proclamațiie: “Reunirea Barasabiei si Bucovinei cu România”, Câmpul Românesc, Canada, 2019.
Moderator, Milena Munteanu

Sâmbătă, 6 iulie, ora 14:00
Programul cultural-artistic al Cenaclului Literar Nică Petre, de pe lângă revista Observatorul din Toronto. Moderator Dumitru (Puiu) Popescu.
Banchetul de Rămas Bun!

Dumitru ICHIM: Binecuvântări (Psalmi)

PSALMUL MIGDALULUI

 

Amarul e-o culoare, ne spun toți spaniolii,

Ce-i poți gusta tipicul chiar și-n otrava-a noua.

Cred că iubesc, că fagii-și fur straiul din magnolii;

Pe-un colț de pat stă noaptea, să nu-și trezească roua!

 

S-a-nnărăvit chitara de plajă andaluză,

Prin somn adelirându-și cer și delir: te amo,

Din țara unde jarul e cântec pân’ la spuză,

Iar de-o întreb de tine, hoțește-mi zice: Cheam-o!

 

Departe-n fundul luncii – tristețea unui graur!

Ca florile de smirnă va mirosi pelinul.

De unde ia apusul tighel mărunt de aur,

Și-al cărui sânge urlă-n lumina lui rubinul?

 

De-a fost cândva o mie, va fi și-a doua noapte,

Că nins va fi migdalul cu ne-ndrăznite șoapte.

 

 

PSALM DE-NTOARCERE-N SONET

 

Am să-ndrăznesc povață să dau ierbii,

Ușor obrazul peste mine pună,

Ca pe-o vioară adăpându-și  cerbii

Cu limpezirea nopților din strună.

 

A carillon chema-va carioca,

Nestins de zări e-n cântec, deci întornu-l;

Din Algonquin și până la Muskoka,

Rar, albi mesteceni, o s-adie cornul.

 

Mi-e cerul mării-n roșu, ce însamnă?

Urechea pun s-ascult ce-ndrumă drumul,

Cum celălalt meridian condamnă,

Cu fratele arțar pierzând ghiordumul.

 

Ca melc mă voi retrage, plin de seară,

Sonetului cu viță ca la țară.

 

 

PSALMUL CE-A NĂSCUT LUMINA

 

Cum poate fi iubire de n-o urzică frica,

Și nezdrobit de valuri mărgeanul de ostrov?

Taborului colibă-Ți făcui ca rândunica,

Măsuță-n trei vocale precum a lui Rubliov.

 

Departe-i Galileea… Dau râpilor zănoagă!

O boare spre părelnic ecouă-n crepe-de-Chine;

Hulubul sfânt e condor, sigiliul ce se roagă,

Au dragostea nu-i zborul heraldic, victorin?

 

La ce-mi ajută voia, când ciuruit mi-e scutul?

Chiar pân’ și buruienii nu-I scapi de înflorit!

Din pielea bietei capre, drăcesc făcură cnutul!

Cum primul rod al gurii – Cuvântul, răstignit?!

 

Că buzele, nu vântul, în lume-au iscat vina,

Și totuși, nu-i sărutul  ce ne-a născut lumina?

 

 

PSALMUL CULES DIN CUMPĂNIRE

 

Gând ros, mâncat de mană… Îi stă s-adoarmă seara!

Hambar de-ai fost, din treier, comorile-ți sunt pleava.

N-a fost pe-aici o școală? Cum de stăpână-i moara,

Nălucă înspre verde, subțire ca otrava?

 

Continue reading „Dumitru ICHIM: Binecuvântări (Psalmi)”

Petre ISACHI: Psaltirea apocrifă a dreptului Iov

„Epidemia de ziduri continuă şi toată populaţia globului a intrat în panică răspândindu-se vestea că, de fapt mormântul era gol”

(Dumitru ICHIM)

 

Această carte de excepţie a ajuns pe masa mea de lucru, graţie directorului Revistei „Credinţa ortodoxă”, Revistă de cultură, atitudine şi spiritualitate a Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului, Ioan Enache, şi nu ascund că mi-a stârnit, prin simbolistica titlului, interesul creştinului ce ştie că nu poţi să stăpâneşti Răul raportându-l la vreo vină anume, dar şi curiozitatea criticului, de a vedea ce anume actualizează/ transfigurează preotul din Kitchener, Canada, din „Cartea lui Iov”. Ceea ce susţinea proorocul Iezechiel (cap. 14, versetele 14 şi 20) care lăudându-i spiritul de dreptate („Nae, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu” – V. 14) era convins că Iov nu s-ar salva decât pe el sau răbdarea în credinţă exemplificată în Epistola Sfântului Apostol Iacov: „Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător” (Cap. 5, V. 11). Desigur că poetul Dumitru Ichim figurează în „Psaltirea apocrifă…” un Iov, „pildă de suferinţă şi îndelungată răbdare”, dar şi un Iov spirit/ simbol al dreptăţii divine şi al nevinovăţiei, care a întâlnit „răul ca Cealaltă faţă a lumii”, Răul, lucrare a lui Satan, venit ca o fatalitate asupra robului „fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău” (Cartea lui Iov (cap. 1, V.8).

Pentru psalmistul Dumitru Ichim, asemenea marilor poeţi mistici de la David, la Juana de la Cruz, Eckhart, Iacob Böhme, Arghezi, Voiculescu, Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr etc., dincolo de contingenţa istorică, de limitele individualităţii şi de dimensiunea etico-religioasă, poezia este în primul rând revelaţie, încât enigma Iov este transfigurată între vinovăţie şi nevinovăţie, între căinţă şi revoltă, între dreptate şi nedreptate, sub efectul frazei intuitive: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” care l-a salvat pe acest „maestru prin excelenţă al Omenirii” (Aubier – Montaigne) de la cădere. Revelaţia este prilejuită mai degrabă de spaimă decât de suferinţă, în spiritul: „Din spusele unora şi altora auzisem de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (42, 5).

Preotul – poet ce slujeşte credincioşii din Kitchener are intuiţia poetică a divinului, pentru care Dumnezeu nu se poate revela în calitatea sa de a acţiona decât în Tot: „Oare acesta să-mi fie ceasul?/ Şi care mi-e paharul ce-o să-l beau?/ De azi noapte hiena/ îmi hă-hă-ie în faţă, în nas,/ şi nimic din mine n-a mai rămas/ să nu-mi batjocorească:/ „Iată-l pe Iov/ ce s-a-ncrezut în Dumnezeu!/ De ce nu vine/ acum să-l mântuiască?”/ Smeritu-m-am foarte/ îmbrăcat în sac şi cenuşă/ şi cu grumazul frânt;/ din rărunchi şi străfundul inimii strig:/ „Părinte, nu mai pot,/ mă soarbe pustiul,/ şi vârtutea din duh/ nici aceasta nu este cu mine;/ mi-e frică, mi-e foame, / mi-e sete, mi-e frig./ Înveleşte ciolanele mele/ cu pătura Ta de somn şi pământ./ Facă-se voia Ta/ chiar dincolo de moarte/ că iubitu-Te-am foarte.”// Pe când se ruga/ Iov/ a văzut la răscruce/ pe Fiul Omului/ căzând prima oară sub cruce./ Închise ochii şi, oftând, tot largul/ se prăbuşi alături, în genunchi,/ apoi amândoi se ridicară/ să-nalţe peste lume/ catargul.//” (Iov – fratele Domnului, 41-42).

Erudiţia teologului, stilul biblic, când solemn, când smerit, permanent interogativ şi meditativ şi talentul poetului cuprins de cele sacre păstrează inefabilul şi paradoxul revoltelor lui Iov, dar mai ales enigma faptului că în cele din urmă Dumnezeu proclamă că nici unul din interlocutorii săi din Cartea sfântă „nu a vorbit despre el, aşa de drept, cum a vorbit robul Său, Iov”. În psalmistul Dumitru Ichim locuiesc confortabil poetul şi misticul, cel de-al doilea ajutându-ne să-l cunoaştem pe primul. Dacă poetul este fascinat de nevoia de a-şi comunica trăirea, supunerea faţă de o tradiţie îndelungată a credinţei din perspectiva căreia Dumnezeu guvernează Lumea, spre a-i controla dreptatea (după cunoscutul mecanism al greşelii şi al răsplătirii), misticul refuză dorinţa de a se comunica pe sine în integralitate. Cele două voci au ca numitor comun în Eul psalmistului, posedarea realului, adică adeziunea activă cu Divinitatea, realitatea realităţilor, „ deoarece psalmul revelează omul atins de Dumnezeu şi pe Dumnezeu înlăuntrul omului” (v. Tâlhărind înfloritul luminii, pp. 20-23, La ce v-ajută moartea mea, răspunse Iov, pp. 27-29, Spovedania lui Iov pp. 30-33, Psalmul 151 al lui Iov, pp. 38-40, Zidul plângerii, pp. 43-45 etc.).

Credem că poetul religios este „ales” nu numai pentru a spune, ci şi pentru a fi. (v. Tâlhărind înfloritul luminii). Limbajul, cititorul va fi observat deja, se încarcă cu o subtextualitate sacră neobişnuită creaţiilor profane şi cu o reflexivitate de intensă coloratură gnomică, încât structurarea discursului capătă inflexiuni sacral-psalmodice, imprimând Psaltirei apocrife a dreptului Iov o acută tensiune lirică, ce solicită capacitatea credinciosului de a intra în contact direct cu revelaţia însăşi: „Şi se făcea/ că Fiul Omului/ s-a oprit în faţa/ păcătosului Iov/ şi mi-a grăit:/„De ce te-ai îmbrăcat/ cu cactusul greşit?/ Haina se poartă/ cu spinii-n afară,/ că nu-s inimii ţineri./ Numai Fiul Omului/ o va purta ca tine/ la ceasul cucutei de Vineri,/ cu ţepii inverşi, de prigoană.”// Simţeam/ necunoscutul înflorit/ de vişin alb în răsărituri line…/ Iar ultima vorbă mi-a spus/ privind spre coroană:/ „Aşa se poartă,/ dar să ştii –/ e numai pentru Mine”.// …şi-a dispărut Iisus.//” (Visul lui Iov, pp.59-60). Psalmistul, un alter ego al fiecăruia dintre noi, dându-şi seama de propria stare de fiinţă păcătoasă îşi proiectează devenirea în aspiraţia de a fi creştin înfricoşat că l-a pierdut pe Dumnezeu (v. Ispitirea lui Iov, pp. 56-58, Ia – mi, Doamne, umbra, zise Iov, p. 68). De observat că nu poate exista un sens al idealităţii în absenţa ideii de păcat, nici o conştiinţă a păcatului în absenţa unei dimensiuni în raport cu care să poată fi definit acesta şi nici o dimensiune în absenţa necesităţii de raportare la ea.

Iov, în viziunea lui Dumitru Ichim, păstrează misterul inocenţei lui Adam, singura situaţie/ stare când individul era el însuşi şi specia, susţinându-şi nevinovăţia. Se ştie, inocenţa se pierde numai prin intermediul vinovăţiei. Depărtarea inexplicabilă a lui Dumnezeu, lupta sa cu Satan, nu reprezintă pentru Iov prilejul de apărare a unui Dumnezeu bun, ameninţat a posteriori de Rău (v. Dumnezeu respinge arderea de tot a lui Iov, 61-63). Probabil, trebuie să luăm în considerare ipoteza unui Dumnezeu rău, inaccesibil raţiunii, tiranic, care abandonează lumea atrocităţii, Locului său (v. Cartea lui Iov, Cap. 16 – Iov dovedeşte nevinovăţia sa), pentru a observa/ remarca realitatea indisociabilă de prezenţa răului. Aşa s-ar explica de ce Satan, Adversarul divin, adversarul lui Iov/ Omului nu mai apare ca atare la sfârşit şi este resorbit în misterul lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Ichim se desparte, în Continue reading „Petre ISACHI: Psaltirea apocrifă a dreptului Iov”

Octavian MIHALCEA: Peceți luminoase

Poemele lui Dumitru Ichim fundamentează perpetua căutarea a Adevărului, apropierea de cele sacre, inexpugnabile. Astfel ne aflăm pe drumul ce are ca finalitate contopirea cu Fiinţa, cu Numele Focului mereu invocat. Asistăm la integrarea în fecunda atmosferă care învăluie esenţiala problematică proprie acestor maximale pătrunderi în lumea Esenţei. Decriptând mai întâi misterele contingenţei, putem accede în arealul subtil unde primează criteriul diferenţei de nivel ontologic. Aici, sacrul nu mai poartă aparenţa unui misterium tremendum ci se înfăţişează eclatant, conform regulilor Transcendenţei: „Şi mie îmi este dor de zborul pur/ fără de aer, fără aripă,/ fără de umbră din nou ca să fiu,/ numai luminii spunându-i numele,/ fără ieri, fără mâine, fără târziu/ totul atât de rotund,/ însă pe muche de clipă”.  În lumina acestor adevăruri putem înţelege mai uşor traseele existenţiale pământene.

Chiar şi negativitatea are rolul ei bine integrat în cadrul logicii supramundane, greu de pătruns în stadiul nostru de fiinţe aflate considerabil sub influenţa unei durate relative: „…şi deodată cele văzute şi nevăzute/ s-au transformat în ceasuri:/ ceasuri de foc, de aer, de apă/ ceasuri de jder, ceasuri de frasin/ Poveştile se strâmbau în ceasuri de faianţă/ şi toate păsările dădeau ocol unui imens cadran./ pretutindeni ceasuri, ceasuri, ceasuri…// Nu mă preschimbaţi în orologiu,/ rogu-mă vouă cu izvoare şi biserici de lemn!/ Braţele mele nu le pot îndrepta spre orele nopţii.//”.  Pentru elevare, se impune evadarea din universul opacităţii şi căutarea neîntreruptă, aflarea pe Cale, reamintirea.

Versurile propuse de Dumitru Ichim oglindesc înaltele precepte religioase, sublimarea artistică invitându-ne la ample introspectări soteriologice. E vizată refacerea metafizicelor legături primordiale şi treptata reamintire a bazelor fiinţării. Natura perisabilă ce caracterizează materia contribuie la complexitatea procesului de pătrundere a tainelor, suferinţa umană purtând o misterioasă pecete în tot acest demers iniţiatic: „Crezi tu?/ Cred, Doamne ajută necredinţei mele/ şi dacă poţi,/ să nu mă mai pândească/ nici iarba şi nici steaua,/ iar peste florile-mi de gheaţă,/ ce vor să Te cunoască,/ trage la noapte, când mă rog,/ ca pe-un amin – perdeaua//”.  Fiorul divin, consubstanţial omenescului, va trebui să primeze în raport cu atât de cronicizatele drame ce compun   imprevizibila condiţie umană. Cu toate că uneori seamănă cu o vale a scurtei plângeri, parafrazându-l pe Teodor Pâcă, semnele imaculatei spiritualităţi sunt peste tot.

Oamenii trebuie doar să aibă puterea de a le recunoaşte. Urmărim idealul redempţiunii, integrator. Nelogodirea invocată de Dumitru Ichim e starea de la care trebuie să plecăm pe calea dobândirii darului Christic: „Veniţi de luaţi lumină!/ toată lumea se închină./ Inimi – clopotele bat/ că Hristos a înviat./ Îngerii în ceruri cântă/ către Născătoarea  Sfântă/ bucuria ce-au aflat/ că Hristos a înviat./ Ziua Paştelui vă fie/ sănătate, bucurie/ şi cu noi cântaţi frumos/ Azi a înviat Hristos!//”. Toată această căutare a fundamentelor e învăluită de Dumitru Ichim cu adierea pregnantă a verbului poetic. Acesta poate ilustra şi dureroase frământări existenţiale aflate neabătut pe drumul aflării Adevărului: „Mi s-a rătăcit inima/ atât de departe/ că tare mi-e frică/ dar nu de prăpastie -/ că am căzut destul,/ şi nici de moarte -/ că i-am dormit destul în pătul -/ ci de Tine//”.  Prin re-întemeierea sacramentală, omul îşi află Rostul, bucuria comuniunii întru Logos.

––––––––– 

Octavian MIHALCEA

octombrie 2018

București