„Mai bine o moarte demnă și eroică, decât un triumf necinstit și mârșav.”
Giordano Bruno
Giordano Bruno (1548–1600) a fost filozoful, cosmologul și matematicianul italian din epoca Renașterii care a susținut heliocentrismul lui Copernic, dar a mers mai departe, afirmând că universul este infinit și populat cu multe „lumi” asemănătoare sistemului solar. Deși a fost călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. A sfârșit condamnat de Inchiziție și ars pe rug din cauza încăpățânării cu care și‑a susținut ideile neortodoxe, într‑o vreme în care atât Biserica Romano‑Catolică, cât și Bisericile Reformate afirmau cu și mai multă forță principiile rigide aristotelice și scolastice, în bătălia pe care o duceau pentru evanghelizarea Europei. Concepția sa panteistă și convingerea asupra infinității universului, au făcut ca numele lui să devină sinonim cu cel de victimă a obscurantismului. Astăzi, Giordano Bruno este considerat un simbol al libertății de gândire.
Bruno a fost fiul unui mercenar. A primit numele Filippo la botez, iar mai târziu a fost supranumit Il Nolano (în italiană, cel din Nola), după oraşul său natal. În 1562 a plecat la Napoli, pentru a studia ştiinţele umaniste, logica şi dialectica (argumentaţia). În 1565 a intrat în ordinul călugărilor dominicani, la mănăstirea San Domenico Maggiore din Napoli, luându‑şi numele Giordano. În mănăstire a studiat filozofia lui Platon și Aristotel, precum și operele teologice ale lui Toma din Aquino. În 1672 a fost uns preot al Ordinului Dominican, la Napole, unde studiase. Fiind încă din tinerețe un gânditor liber și un non-conformist, este nevoit în 1575 să fugă din mănăstire, pentru a scăpa de acuzațiile de erezie ce îi erau aduse.
Amenințat cu un proces de erezie din cauza vederilor sale, în 1576 fuge la Roma unde duce cea mai agitată viață, și ajunge la Geneva, unde îmbrățișează Calvinismul. Scenariul se repetă: este arestat, excomunicat, reabilitat, și lăsat să plece în Franța. La Paris (1581) găsește un mediu propice și un post de profesor de filozofie, sub protecția regelui Henric al III-lea. Fire nestăvilită, pleacă la Londra, apoi la Oxford, unde se lansează în polemici aprinse cu savanții englezi. În această perioadă începe să scrie „Dialogurile“ – în care își va expune sistematic filozofia – șase la număr, trei cosmologice și trei morale. În 1586 se întoarce la Paris, intră în conflict cu autoritățile bisericești și fuge încă o dată, acum în Germania, unde rătăcește dintr-un oraș în altul și, în 1590, se oprește la Frankfurt. În august 1591, invitat de patricianul veneţian Giovanni Mocenigo, se întoarce în Italia. Bruno încerca, de fapt, să ajungă într‑o academie unde să‑şi expună teoriile, şi aflase că era vacantă catedra de matematică de la Universitatea din Padova. S-a dus imediat la Padova şi la sfârşitul verii lui 1591 a început să ţină prelegeri private pentru studenţii germani, scriind „Prelegeri de geometrie” (Praelectiones geometricae) şi „Arta deformării” (Ars deformationum).
Când s‑a convins că n‑avea să primească această catedră (care i‑a fost oferită lui Galilei în 1592), s‑a întors la Veneţia şi s‑a implicat în discuţiile dintre aristocraţii veneţieni progresişti care, ca şi el, erau înclinaţi spre analize filozofice fără să ţină cont de implicaţiile teologice ale acestora.
Dar libertatea lui Bruno a fost curmată când Mocenigo – dezamăgit de lecţiile particulare de arta memoriei pe care i le dăduse savantul, şi enervat de intenţia acestuia de a se întoarce la Frankfurt pentru a publica încă o carte – l‑a denunţat în mai 1592 Inchiziţiei veneţiene, pentru teoriile sale eretice. Bruno a fost arestat şi judecat. S‑a apărat recunoscând că a făcut greşeli teologice minore, dar punând în evidenţă caracterul mai degrabă filozofic decât teologic al doctrinei sale. Procesul părea că intrase pe un făgaş favorabil lui Bruno, dar Inchiziţia de la Roma a cerut extrădarea sa. Pe 27 ianuarie 1593 savantul a fost întemniţat la palatul roman al Sant’Uffizio (Sfântul Oficiu al Inchiziţiei).
Procesul de la Roma a durat şapte ani. La început, Bruno s‑a apărat ca și la Veneția, negând orice interes pentru problemele teologice și reafirmând caracterul filozofic al speculațiilor sale. Apoi a făcut o încercare disperată de a demonstra că teoriile sale nu erau incompatibile cu concepția creștină despre Dumnezeu și creație. Inchizitorii însă i‑au respins toate argumentele. În cele din urmă, savantul a declarat că nu are nimic de retractat și că, nici măcar nu știa ce voiau ei să retracteze. Papa Clement a ordonat atunci să fie condamnat, ca nepocăit și eretic încăpățânat. Sentința i‑a fost citită oficial pe 8 februarie 1600, iar el le‑a spus judecătorilor: „Probabil că vouă vă e mai frică de condamnarea mea decât îmi este mie”. Peste nouă zile, a fost dus la Campo de’ Fiori cu un căluș în gură și ars de viu.
Ideile lui Bruno sunt cuprinse în cele şase dialoguri: Cena de le ceneri, De la causa, principio e Uno, De l’infinito universo e mondi, Spaccio de la Bestia trionfante, Cabala del cavallo Pegaseo și De gli eroici furori..
În „Cina din Miercurea Cenuşii”(Cena de la Ceneri, 1584), nu numai că a reafirmat realitatea teoriei heliocentrice, dar a şi sugerat că Universul este infinit, compus din nenumărate lumi asemănătoare cu cele din sistemul solar. Sistemul solar este numai unul din nenumăratele alte sisteme care se nasc neîncetat și dispar, guvernate de o singură lege, de o singură putere de suflet universal, de Dumnezeu. În acelaşi dialog, a anticipat teoriile compatriotului său italian, astronomul Galileo Galilei, susţinând că ar trebui să urmăm învăţăturile morale ale Bibliei, dar nu pe cele astronomice. De asemenea, a criticat puternic moravurile societăţii engleze şi pedanteria doctorilor de la Oxford.
Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (12) – Giordano Bruno”
Există o părere, destul de răspândită, după care creştinismul ar fi o manifestare a blândeţii, sentimentalismului lacrimogen şi stărilor emoţionale pasagere. Nimic mai fals.
„Șiretenia și perfidia sunt resursele oamenilor care nu au destulă minte pentru a fi cinstiți!.
Liniştea vieţii nu are nevoie de retragerea în pustietate. Trăind în lumea cărţilor, scriitorul Al. Florin ŢENE găseşte oxigenul, care arde îndoielile şi orice urmă de ezitare în procesul de creaţie. Viaţa este o nelinişte continuă, având în permanenţă o stare interogativă. Profund impresionat de viaţa şi opera lui Radu Gyr, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu, închis în temniţele comuniste, în mai multe perioade, Al. Florin ŢENE, ca un ales cărturar, studiază câţiva ani arhivele, ducând până la capăt o îndelungată muncă de cercetare ce culminează cu publicarea romanului INTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste, apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, în 2020. Romanul este precedat de pertinente consideraţii, cuprinse sub titlul Radu Gyr – Poetul secolului XX , ce poartă semnătura jurnalistului Ionuţ ŢENE.
Remarcabilul optimism al scriitorului Al. Florin Ţene faţă de viaţă izvorăşte din convingerea că omul este chemat s-o slujească şi să-i intensifice ritmul. Personajele sale se zbat în dimensiunile timpului, subliniind drama intelectualului român, care protestează în faţa maşinii de abrutizare şi de negare a personalităţii umane. Aserţiunea lui Rousseau mă urmăreşte: Orice om are dreptul să-şi rişte viaţa pentru a şi-o păstra. Iată de ce firul epic al romanului INTOARCEREA DIN CRUCIADĂ este riguros construit şi sincronizat în dinamica cronologică a evenimentelor. Aceste pagini de roman fac să răsune clopotul istoriei noastre, pecetluind în diamante imaginea poetului Radu Gyr, care, la rându-i, a descris în poeziile create în detenţie, moartea care stătea zilnic la pândă, frigul şi foamea cumplită.
De când lumea și pământul, oamenii au trăit și suferințe și bucurii. Dalai Lama considera că „cele mai multe necazuri ale noastre sunt cauzate de dorințele noastre pasionale și de atașamentele noastre față de lucrurile, pe care greșit le înțelegem ca fiind entități durabile”, iar părintele Paisie Aghioritul spunea că „bucuriile lumești sunt bucuriile materiale… bucuria adevărată, curată se poate găsi numai lângă Hristos”. În opinia lui Epictet „Nu evenimentele ne influenţează, ci modul în care le interpretăm“. Ne naştem cu un scop, avem un drum de parcurs, obligatoriu, însă opţional şi la îndemâna noastră este modalitatea de a-l parcurge, alegând suferinţa sau alegând bucuria în fiecare moment al vieţii noastre pentru că „Durerea este inevitabilă, însă suferinţa este opţională“, ne spune M. Katleen Casey.