România în perioada interbelică
După întregirea statală din 1918, viaţa politică din România s-a desfăşurat în noi coordonate teritorial-naţionale, sociale, economice şi culturale.
La sfârşitul primului război mondial, moment de răscruce în istoria Europei şi a României, Partidul Conservator a cunoscut o evoluţie aparte. Partidul Conservator, al cărui preşedinte era Al. Marghiloman, în decembrie 1918 şi-a luat numele de Partidul Conservator Progresist, avea ca organ de presă ,,Steagul” şi a adoptat un program nou ce cuprindea reforma agrară, votul universal, întărirea rolului senatului ş.a. Dar adaptarea Partidului Conservator-Progresist la noua situaţie politică nu a fost posibilă. La alegerile parlamentare din 1922, partidul nu a obţinut nici un loc, cele două reforme, agrară şi electorală, i-au distrus baza economică şi socială. Partidul a dăinuit formal până în mai 1925, la moartea lui Marghiloman, după care adepţii săi s-au înscris în Partidul Poporului.
Partidul Conservator Democrat, fondat în 1908, sub conducerea lui Take Ionescu, a fuzionat cu gruparea lui Nicolae Filipescu, sub numele de Partidul Conservator Naţionalist, care avea ca organ de presă ,,Românimea”. Acest partid şi-a schimbat numele în Partidul Democrat, în octombrie 1919, adoptând un nou program, ce prevedea vot universal, descentralizarea administrativă, reforma agrară. La alegerile din mai 1920, a obţinut 18 locuri în parlament, a participat la activitatea ultimului guvern conservator condus de Al. Averescu (1920-1921). În iunie 1922, la moartea lui Take Ionescu, Partidul Democrat a hotărât să fuzioneze cu Partidul Naţional, în noiembrie 1922 şi a dispărut din viaţa politică.
Partidul Naţional Liberal era marele partid politic al României interbelice, exponentul clasic al centrului politic, al burgheziei industriale şi financiare, care deţinea puterea economică după 1918. Partidul avea controlul Băncii Naţionale şi a altor instituţii financiare, şi deţinea poziţii în majoritatea marilor întreprinderi industriale. Organul de presă al partidului, după unire, a fost ,,Viitorul”. Partidul avea ca preşedinte pe marele om politic I. I. C. Brătianu (1864-1927), alţi lideri fiind Vintilă şi Dinu Brătianu, fraţii săi, I. G. Duca, Al. Constantinescu, Gh. Mârzescu, dr. C. Angelescu. Baza economică a P.N.L. era foarte puternică, avea cadre numeroase, foarte bine pregătite, cu influenţă covârşitoare în viaţa politică. P.N.L a dominat categoric scena politică româneasca în primii zece ani după marea unire (1918-1928). P.N.L a lansat Manifestul-program în decembrie 1918, în care anunţa marile reforme, electorală şi agrară, la alegerile parlamentare din noiembrie 1919, a obţinut 103 locuri, în mai 1920, 16 locuri, dar foarte rapid s-a adaptat şi, după 1920, a revenit în forţă în viaţa politică. Programul P.N.L., adoptat la Congresul general din 27 noiembrie 1921, prevedea o nouă Constituţie, unificarea administrativă, dezvoltarea învăţământului, stabilitate financiară, refacerea economiei. După intrarea la guvernare în ianuarie 1922, P.N.L s-a extins organizatoric la scara întregii ţări. În ianuarie 1923, P.N.L a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus de I. Inculeţ şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, condus de I. Nistor. Moartea neaşteptată în noiembrie 1927 a preşedintelui I. C. Brătianu a fost o grea lovitură pentru P.N.L. Partidul Naţionalist Democratic, înfiinţat în 1910 de profesorii N. Iorga şi A. C. Cuza, a cunoscut o evoluţie liniară, dar, în 1920 s-a produs o ruptură între cei doi, Cuza înfiinţându-şi propria organizaţie, în 1923. Partidul Poporului, înfiinţat în aprilie 1918 la Iaşi de generalul Al. Averescu, erou de război, avea o structură socială eterogenă, programul său, adoptat în decembrie 1918, cerea ca organizarea politică a României să prevadă reforma agrară şi electorală, viaţa constituţională democratică, apărarea proprietăţii. Organul de presă al partidului era ,,Îndreptarea”. În rândurile Partidului Poporului se aflau şi conservatorii, care au aderat la acest partid după slăbirea propriei lor organizaţii. În martie 1920, Partidul Poporului a preluat guvernarea României până în decembrie 1921 şi a definitivat reforma agrară şi cea financiară.64 Partidul Ţărănesc, înfiinţat în decembrie 1918, la Bucureşti, era condus de Ion Mihalache, preşedinte, şi era alcătuit din învăţători, preoţi, ţărani. Programul politic al partidului cuprindea: reforma agrară, impozit pe venit, autonomie comunală, măsuri sociale în favoarea ţăranilor şi intelectualilor. Partidul Ţărănesc a devenit foarte repede popular, în alegerile din noiembrie 1919, a obţinut 61 de locuri în parlament. În iulie 1921, partidul a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia condus de Pantelimon Halippa şi s-a extins la scara întregii ţări. Organul de presă al Partidului Ţărănesc era ,,Ţara nouă”. Principalii lideri ai partidului erau I. Mihalache, C. Stere, V. Madgearu, N. Lupu, Gr. Iunian, P. Halippa. Acest partid a fuzionat în octombrie 1926, cu Partidul Naţional din Transilvania. Partidul Naţional avea ca preşedinte pe Iuliu Maniu, din decembrie 1918, iar organul de presă era ,,Patria” din Cluj.
În aprilie 1920, partidul a adoptat un nou program, care conţinea numeroase prevederi referitoare la libertăţile şi drepturile democratice, de care trebuiau să se bucure cetăţenii României Mari. La alegerile din noiembrie 1919, Partidul Naţional a obţinut un mare succes -160 locuri în parlament şi a format guvernul împreună cu Partidul Ţărănesc. După tratative şi ezitări, Partidul Naţional a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, în octombrie 1926, formându-se astfel al doilea mare partid politic al României interbelice, Partidul Naţional Ţărănesc. Programul politic al partidului a adoptat lozinca ,,porţile deschise” pentru capital străin. Erau menţionate numeroase obiective economice şi sociale pentru ţărani, intelectuali, muncitori. Organul de presă al P.N.Ţ. era ,,Dreptatea”. Liderii săi marcanţi erau I. Maniu, preşedinte, I. Mihalache, vicepreşedinte, V. Madgearu, secretar general, C. Stere ş.a. În 1927, din P.NŢ. s-a desprins o grupare condusă de dr. N. Lupu. Alte partide politice din perioada aceasta aveau o orientare de dreapta, precum „Liga Apărării Naţionale Creştine“, înfiinţată în 1923, de profesorul A. C. Cuza, apoi din L.A.N.C, în 24 iunie 1927, s-a desprins ,,Legiunea Arhanghelul Mihail”, înfiinţată la Iaşi, de avocatul C. Z. Codreanu. La stânga vieţii politice se aflau Partidul Socialist, constituit în 1919, din care apoi s-a desprins Partidul Comunist din România (1921-1922), Federaţia partidelor social-democrate din România – iunie 1921, care s-a transformat apoi în Partidul Social Democrat (1927). 65 La 29 noiembrie/12 decembrie 1918, regele Ferdinand a numit un guvern nou al României, condus de I. I. C. Bratianu. Aflat la guvern imediat după Marea Unire, PN.L. a căutat să aplice doctrina ,,prin noi înşine”. O primă măsură a guvernului a fost preluarea bunurilor supuşilor străini în administrarea statului român, apoi guvernul Brătianu a trecut la înfăptuirea reformei agrare, promise încă din vara anului 1917.
Astfel, la 15/28 decembrie 1918, regele Ferdinand a semnat decretul-lege pentru exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat. Se expropriau 2 milioane ha din proprietăţile particulare, însă se lăsa fiecărui proprietar un minim între 100-500 ha. Un nou decret din 16/29 decembrie, stabilea condiţiile concrete de expropriere. Pământul expropriat era arendat obştilor săteşti alcătuite din ţărani, care aveau sub 5 ha. La 4 ianuarie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Basarabia, elaborat şi adoptat de Sfatul Ţării şi care prevedea exproprierea moşiilor de peste 100 ha. La 12 septembrie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Transilvania, votat de Marele Sfat Naţional, care viza exproprierea proprietăţilor care depăşeau 50-100 pogoane. Încă din 7 septembrie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Bucovina, care prevedea exproprierea proprietăţilor ce treceau de 100-250 ha.
Aflat la Conferinţa păcii de la Paris şi supus şicanelor de către Aliaţi, din cauza Tratatului cu Austria, Brătianu a demisionat la 12 septembrie 1919. La 27 septembrie acelaşi an, s-a constituit un guvern condus de generalul Arthur Văitoianu, care a organizat primele alegeri parlamentare pe baza votului universal. Alegerile parlamentare, din 3-5 noiembrie 1919, au reprezentat un moment important în democratizarea vieţii politice, în urma reformei electorale din 1918. Nici un partid politic nu a obţinut majoritatea în parlament şi, la 25 noiembrie, s-a alcătuit Blocul parlamentar, format din reprezentanţi ai Partidului Naţional, Partidului Ţărănesc şi altor partide mai mici, pe baza căruia s-a alcătuit guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (decembrie 1919-martie 1920). Guvernul era confruntat cu probleme dificile ale României imediat după unire. Noul guvern a adoptat legile din 29 decembrie 1919, prin care parlamentul României întregite ratifica unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu România, care au stârnit un mare entuziasm.
La 10 martie 1920, guvernul Vaida a obţinut votarea legilor pentru reforma agrară în Basarabia. Apoi a acţionat pentru relaxarea vieţii politice sociale din România şi, la 14 ianuarie 1920, a ridicat starea de asediu şi cenzura, introduse în decembrie 1918, după manifestaţia tipografilor, iar armata a fost retrasă din întreprinderi. Iniţiativele radicale ale miniştrilor I. Mihalache şi dr. Lupu, de la agricultură şi interne, a provocat îngrijorare în rândul liberalilor şi conservatorilor şi în urma unui acord secret între Brătianu şi Averescu, guvernul Vaida a fost demis, în martie 1920, apoi, regele Ferdinand a numit un guvern condus de generalul Averescu (martie 1920/decembrie 1921). Noul guvern a organizat alegeri parlamentare, în mai 1920, în urma cărora Partidul Poporului a obţinut peste 50% din locuri. Guvernul Averescu, investit de rege cu un mandat precis, urma să restabilească ordinea în ţară şi a urmărit consolidarea stabilităţii politice. Prin decretul-lege din aprilie 1920, se desfiinţau Consiliul Dirigent din Transilvania şi instituţiile similare din Bucovina (Congresul general) şi din Basarabia (Sfatul Ţării). În politica economică s-a urmărit acelaşi obiectiv şi, în toamna anului 1920, s-a înfăptuit unificarea monetară, prin retragerea din circulaţie a vechilor monede, iar în iulie 1921, a fost adoptată reforma financiară, elaborată de ministrul N. Titulescu. Aceasta preconiza un sistem unitar de impozite pe întreg teritoriul României. Şi guvernul Averescu a fost preocupat de înfăptuirea reformei agrare, în septembrie 1920, a fost promulgată legea islazurilor comunale, apoi a trecut la împărţirea terenurilor expropriate în loturi individuale pentru ţărani, iar în 17 iulie 1921, a fost adoptată legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea. La 30 iulie, a fost votată legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi legea pentru reforma agrară din Bucovina. Legile acestea sintetizau legislaţia agrară din anii 1917-1920, aveau un caracter unitar, fiind aplicate la scara întregii ţări. Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (92)”
Am sunat la poarta vilei unde-mi comandasem sejurul de trei zile la Zakopane, după o călătorie interesantă prin Cracovia. Mi-a deschis proprietäreasa. De cum am văzut-o, blondă bine făcută, zâmbitoare, cu ochi de un albastru închis, mișcări lente languroase, am simțit că între noi se crează o tensiune specială, plăcuta… ce era în creștere la fiecare cuvânt schimbat, la fiecare privire încrucișată. Asta în primele cinci minute. Ea știa să zâmbească. Eu știam să apreciez un zâmbet promițător. Amândoi nu mai eram tineri. Și totuși… E greu de explicat cum ajungi la concluzia asta, dar o simți imediat! O numesc dorință de la prima vedere. Ochii mi se opreau mai mult pe formele-i încă pefecte. Ea își aranja mereu părul și-și scotea ochelarii crezând că o dezavantajează. Fără ochelarii ei și eu eram mai bine, mai frumos! Avea în jur de 50 ani, deși mi-am spus mai de mult că a aprecia vârstă unei femei e cea mai mare prostie. Oricum ieși prost din asta. Diferența de vârstă e neinteresantă cât timp e în marginile decenței. Și în sus și în jos. O chema Margaret. Mi-a spus într-o engleză nesigură: „Vă dau camera cea mai bună, dă spre munți și are o terasă splendidă”. Camera avea o terasă atât de îngropată în munte, încât puteai intuiești o altă intrare în vilă prin pădure. Era splendidă. „Puteți lua dejunul (plătit deja) aici… E splendid” mi-a șoptit Margaret.
Contele Antoine de Rivarol, scriitor impus în perioada Revoluției Franceze, susținea că „Memoria stă totdeauna la ordinele inimii”, adică elementele afective dirijează procesele complexe ale memoriei. Citind recenta carte de memorii a Titinei Nica Țene, Drumul spre suflet, se observă felul în care rememorarea este subordonată iubirii – iubirea de Dumnezeu, iubirea față de familia în care s-a născut și față de cea pe care și-a constituit-o, dar mai cu seamă iubirea pentru sufletul-pereche, Florin. Din acest motiv, consider că ar fi fost mai potrivit titlul Două suflete într-unul; exceptând perioada copilăriei și a anilor adolescenței (perioada căutării de sine), autoarea nu se surprinde în memorii ca individualitate, ci doar ca parte a întregului reprezentant de cuplul marital. Cu o excelentă prefață semnată de inimoasa târgmureșeană Mariana Cristescu, cartea apărută la Editura Nico, păstorită de Nicolae Băciuț, se încheie cu un album de suflet ce prezintă protagoniștii alături de colegi, prieteni, colaboratori în instantanee definind o existență ardentă dusă pe altarul culturii.
De simți suflul răcoros
„Una din pedepsele pentru refuzul de a participa la viața politică este aceea că vei ajunge condus de inferiorii tăi”.
Poezia îşi are propriul univers, ireductibil la cel real. Iată o aserţiune cunoscută degustătorilor de poeme, acelora care nu vor întreba de fiecare dată „ce vor să spună versurile astea?”, iar cine va întreba, ridicând din sprâncene, care va să zică să facă bine, pentru indolenţa lui, să citească romane de dragoste sau proză fantasy&science fiction sau gazeta sporturilor. Mi-a plăcut de când mă ştiu provocarea dificilului, a obscurităţii mallarméene, a preţiozităţii gongorice, a artificialităţii limbajului poetic. Acum ţin în mână o carte care îmi place mult, ca de la matematician la matematician, cartea doamnei Doina Drăguţ, Gânduri de lumină, Ed. UZP, 2019. Versurile sunt întotdeauna o sfântă mistificare, a zis cineva. Versurile acestea nu sunt intertextualiste, nici postmoderniste, dar pot fi categorisite la rigoare ca postsuprarealiste, da, enigmatice, prin „jocul interesat al gândirii” (Breton). Iată: „Cât echilibru poate să fie/ pe o sferă/ care se rostogoleşte?/ cât echilibru poate să fie/ pe un triunghi sprijinit/ pe unul din vârfurile sale?/ cât echilibru poate să fie/ într-o privire aplecată de vânt?/ (cât echilibru…). Altele simulează inocenţa: „să fie arcul/ ne-mplinirea unui cerc?/ să fie zidul/ semnul epuizării?/ să fie floarea/ uitarea frigului din urmă?” (să fie…?). Dar sunt şi unele tânguind disperarea: „Cartea destinului s-a deschis/ paginile s-au răsucit/ ca nişte frunze,/ vântul s-a oprit,/ crucea s-a prăbuşit,/ umbra s-a alungit/ până la marginea abstracţiei/ ultime./ (Poetul şi arta lui). Registrul poetic nu se opreşte aici. Aş spune că nota dominantă este a unui „concetism ritualizant şi emfatic, de extracţie asianică, propriu promoţiei şaptezeciste” (Claudiu Komartin). Poeta debutează într-adevăr în anii ’70, în revista Luceafărul. Iată o mostră de concetism asianic, patetic, ritmat, preţios, afectat: „Ochii verzi prelungesc câmpia în spaţii tremurate, totul este neaşteptat, umbra şi lumina se joacă, aripile se adaugă una câte una, regnul se mişcă plin de fantezie, iar pornirile trec ritmându-şi nepăsarea… Cuvintele răspândesc în ritm năvalnic tăcerea, draperiile se mulează dând mărginire fiecăruia, privirile fulgeră vedenii, veşnic deschis sufletul destramă călătorii, iar cel ce îmbrăţişează tot, abandonându-şi forma, cu picioarele străpunse de fugă, aluneca tot mai adânc prin noi vecinătăţi”. (Relaţia cu timpul). Exerciţiul analizei critice întâmpină efort tocmai în acele poeme ample, care mă trimit la Elegiile lui Nichita, sau la Căderea lui Cărtărescu, sau la unele poeme ale lui Daniel Turcea: ultimele două titluri mai sus amintite, Poetul şi arta lui şi Relaţia cu timpul, la care aş adăuga antologicele, cred, Trecere fugară şi Iluzii si speranţe Aş alege ca pol al admiraţiei ultimul poem citat. Mă întreb cum a fost scris: dintr-o suflare, sau printr-o îndelungată elaborare, cu un plan sau după modelul matematic al zgomotului alb, în care paşii procesului, aici cuvintele, survin fără minimă predictibilitate. Poate cheia se află în cascada nesfârşită de (cvasi)antonime, început-sfârşit, bine-rău, nelinişte-nădejde, iluzie-speranţă, tot-nimic etc. etc, dar şi în eşafodajul discret pus la dispoziţie de formaţia matematică a autoarei: formatare, margini, extreme, aproximare, dezarhivare, raport spaţial, distanţă, infinit, Zenon, temporar, drum, convergenţă, circumscris. Şi, la mijloc de codru des de obscuritate, de ermetism al sensului, această inserţie parcă din Anton Pann: „bogăţie de sărac strecurată-n haină veche”. Este sigur că metaforele sunt foarte puţine în această poezie a doamnei Drăguţ. Şi este sigur că, aşa cum afirmă undeva Nicolae Manolescu, metafora nu face poezia, în sensul că nu neapărat. Şi că, în slaba colecţie de metafore ale poemului, poemul în sine devine o metaforă sui-generis.