Luca Benassi: Asediu

Pictură de John Hacking, Olanda

 

Asediu

Ce este acest asediu,
această încercuire lugubră de oștiri
sub zidurile Troiei?
E vorba despre nave în flăcări,
despre cerul înnegurat
ca râul acoperit de sânge
în urma bătăliei.
Însă războiul începe acum
cu creștetele negre de bărbați, ai tăi,
care își întind spre casa noastră spada
și tu, femeie,
numeri sunetul,
sunetul pietrei
ce ascute tăișurile.

Luca Benassi, Italia

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg
din „I fasti del grigio”, Edizioni Lepisma

***
Cos’è questo assedio,/questa cinta lugubre d’armati/sotto le mura di Troia?/dicono di navi in fiamme/e del cielo nero/come il fiume coperto di sangue/dopo la battaglia./Ma la guerra inizia adesso/con le teste nere

degli uomini, i tuoi/che tendono le spade alla nostra casa/e tu, donna/conti il suono/il suono della pietra/che affila le lame.

María Auxiliadora ÁLVAREZ: SUNET AL EXISTENȚEI

Sunet al existenței

pentru Diana

 

rostește-ți gingaș numele peste al meu

repetă-l
noapte după noapte
în pragul fiecărui cântec
din vis

astfel numele meu va dispărea treptat
sub al tău

iar glasu-ți
fi-va unicul
sunet al existenței.

 

María Auxiliadora Álvarez (Venezuela, 1956)
Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din“Poesía soy yo
Selecție de Raquel Lanseros și Ana Merino
Colecția Visor de Poesía, Visor Libros

***
di tu nombre suavemente sobre el mío // y repítelo/cada noche/antes de cada canción/del sueño //
de modo que mi nombre se vaya borrando/bajo el tuyo //y tu voz/sea el único/sonido de existir.

Lo Ching: Rouă

Picture by Lo Ching, Taiwan

***

 

Rouă

Ei spun

că n-ar trebui să sălăjuiesc

în munți așa de înalți

să nu trudesc

prin prăpăstii așa de adânci.

 

Ei spun

că n-ar trebui să mă retrag

izolându-mă prin multiplele, diversele mele-ncăperi

cu ramurile mele moarte pe post de degete

pictând nori albi, fantezii onirice

pe toată podeaua și pe pereți.

 

Dar ei nu știu

când întunericul revine

de unde mă-ntorc eu.

Acei splendizi-numeroși nori

plutind silențioși peste ținuturile cele mai aride

converti-se-vor în sunete

de intermitente, torențiale ploi.

Lo Ching, Taiwan

 

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din “Poezie fără frontiere
Editura Tiparg, Pitești, 2020

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: EXPOZIȚIE INTERCONTINENTALĂ DE ARTĂ: O.N.U. SIMBOL AL VIEȚII, LIBERTĂȚII ȘI FERICIRII

Împlinirea a 75 de ani de la înființarea Organizației Națiunilor Unite este un motiv de sărbătoare nu doar în sens politic, ci și artistic. Așa a gândit artistul, curatorul și promotorul Ștefan Balog, președinte al Fundației Inter-Art din Aiud, atunci când a lansat o invitație neobișnuită artiștilor de pe șase continente, din cele 193 de țări membre ale ONU: dedicarea unei expoziții în premieră mondială absolută acestei aniversări.

Organizatorii au optat pentru tablouri în format 21 x 21 cm. La finalizarea procedurii de selecție, 24 de artiști, reprezentând un bogat spectru multietnic, care simbolizează diversitatea artistică a umanității întregi, au fost desemnați să  reprezinte prin operele lor idealurile care au stat la baza constituirii Organizației Națiunilor Unite. Lucrările lor urmează să fie expuse la sediul ONU din New York, respectiv la Palatul Națiunilor din Geneva.

Manifestarea este organizată cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe și al Institutului Cultural Român. Preluând patronajul expoziției, Președintele României, Klaus Werner Johannis a apreciat în discursul său de inaugurare intenția participanților de a promova și menține pacea lumii (discursul integral este publicat în catalogul expoziției).

Manifestarea se constituie ca omagiu adus ONU, însemn de respect pentru tot ceea ce reprezintă acum această organizație ajunsă în al 75 de an de existență, afirmă Ştefan Balog. Curatorul expoziției dorește să conecteze prin artă toate națiunile lumii. Scopul expoziției este acela de a demonstra că, prin artă, putem construi „o lume mai bună, o lume a libertății și conviețuirii, a cooperării și înțelegerii și a unității dintre oameni, dintre națiuni și culturi” (extras din comunicatul de presă al Fundației Inter-Art).

Ținând cont de restricțiile impuse în perioada pandemiei, expoziția poate fi vizitată numai virtual la adresa http://www.inter-art.ro. Urmează ca tablourile să fie expuse în spațiul destinat lor deîndată ce va fi posibil.

Reprezentând Principatul Liechtenstein, artista Barbara Walder, cunoscută publicului român prin mai multe expoziții organizate în diferite orașe ale țării, a acordat interviuri mai multor publicații din Germania, exprimând admirație pentru inițiativa fundației din Aiud. A apărut între noi un puternic sentiment de unitate, a remarcat artista care-și semnează operele cu pseudonimul Luzena. Noi, artiștii lumii, suntem unul singur în această operă mare de artă, constituită din mai multe părți individuale. Acest fapt ne dă un puternic impuls, cumulând dorințele noastre de bine, pe care le adresăm atât ONU, cât și întregii lumi. Covid-19 ne poate separa fizic, dar în interior, se simte cum crește în noi o solidaritate strânsă. Mintea omului este capabilă să creeze unitate și armonie.

În imagine apare lucrarea Barbarei Walder – Luzena (http://www.luzena.art/) intitulată Omagiu lui Dag Hammarskjöld (2019, artă concretă: pictură-colaj, hârtie dublu stratificată de ziar, foiță de aur 24 carate, 21 x 21 cm). Dag Hammarskjöld a fost al doilea secretar general al Organizației Națiunilor Unite.

Ideile sale, dragostea sa pentru natură, practicile de solitudine, lecțiile deduse din religia naturii, atașamentul său, simplitatea, modestia și fidelitatea sa față de formele cunoașterii spirituale, pe care le-a valorificat tacit în activitatea sa politică extrem de eficientă, trăgându-și sevele din experiența spirituală similară a unei largi comunități de oameni însuflețiți de aceleași idealuri, au exercitat asupra artistei Barbara Walder, alias Luzena o fascinație deosebită. Prin el i s-a deschis o nouă perspectivă asupra spiritualității unei întregi serii de demnitari de prim rang din domeniul politicii de înaltă clasă.

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: EXPOZIȚIE INTERCONTINENTALĂ DE ARTĂ: O.N.U. SIMBOL AL VIEȚII, LIBERTĂȚII ȘI FERICIRII”

Germain DROOGENBROODT: Întrebare

 

Întrebare

 

Pământule, ești oare mai mult
decât simplă scânteiere din lumina dintâi,

 

copil orfan și schilodit
rătăcitor prin Infinit?

Vițel cu trupul aurit
ce-a-mprumutat aripi de înger

 

în vreme ce stăpânul lui, de zor
se înveștmântă-n straie de profet
tot propăvăduind minciuni drept adevăr

De-abia se mai aude lin, departe
știutul fâlfâit de-aripă
al inimii ce bate.

Germain Droogenbroodt

Traducere Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din: “Contraluz”, Point Editions

Germain DROOGENBROODT: Traversare

Pictură de Ho Huai-shuo, Taiwan

***


Traversare

 

Iarna își așterne frigul
biciuind crivăț și piatră
și decembrie înghețat
se strecoară printre ramuri

 

luna palidă, albită
agățată în zidul nopții
pare oglinda unui timp
licărind din ochi sleiți
de argint abandonat
printre aștri:

 

creițari de dat arvună
pentru o trecere de an.

Germain Droogenbroodt

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Imersiune fulger într-o Românie decembristă aproape contemporană

Fugă scurtă-n România. Tata e internat de urgență. Cândva, acum puțini ani…

 

E decembrie în România. Am aterizat în miez aniversar de Zi Națională. Ai noștri agită stegulețe și se felicită reciproc că sunt români, de parcă ar fi avut vreo influență intrauterină asupra acestei acestei întâmplări. Pentru gustul meu exagerează cu patriotismul panglicard și cocalard. Se pare că nu l-au citit pe Caragiale, e generația facebook. Dar asta este. Sper să nu devieze în naționalism și mai fundamental, ca pe la alții (știm noi cine).

Ieri, după ce am plecat de la Otopeni, am cotit prea devreme spre Pitești, uitând că în România nu albastrul ci verdele e culoarea autostrăzilor. Așa se face că am avut ocazia să discern prin bezna amiezii (da, da, era ora patru, ziua!), în lumina zgârcită a Opelului meu de închiriat, într-un slalom la ralenti printre animale domestice, gropi și interesante personaje de epocă, nume de localități precum Răcani, Lunguțu, Potlogi, Găești și chiar Odobești (iată, finalmente, ajung și eu pe acolo). Acum, ajunsă acasă,  beau o fetească de curte, de la vecina noastră, Jana, o vădană bătrână. Recunosc că mi-e bine (sper că e voie). Dar lung a fost drumul spre casă…

Fiindcă pomenisem personajele rustice, nu știu sigur dacă nu am greșit ieri, când, coborând geamul din dreapta mașinii, am dat peste un chefliu care devansase sărbătorile. A fost amuzant. Zic eu acum, după ce am scăpat de la strâmtoare. Am vrut să-l întreb unde anume în Potlogi este intersecția la care se bifurcă drumul spre kilometrul 45 al autostrăzii. Când m-a întrebat dacă vreau să ajung în Militari (menționez: rulam cam de o oră DINSPRE București, în ideea de a mă ÎNDEPĂRTA de capitală) s-a atârnat cu jumatate din torso-ul lui apăsător în geam (m-am felicitat că am ascuns poșeta cu actele și banii pe bancheta din spate, dar numai la insistențele telefonice isterice ale mamei, care după părerea mea e paranoidizată de știrile de senzație, ca mai toate mamele de vârsta ei). Tipul mi-a zis vesel să-l iau încet, că el e cam luat, dar știe unde e autostrada, e pe-aproape, numai că trebuie să se adune un pic ca să-mi explice în vorbe. Și mă întreba mereu dacă n-am doi lei mărunți…

Bonhomme-ul era evident cherchelit și n-avea nicio problemă în a recunoaște asta. Mi-a și zis din prima, în timp ce-l bombardam cu întrebări, că e cam luat și nu vrea să să se-agite, dar că îi face plăcere să facă cunoștință cu mine. Apoi a enumerat câteva indicații clare (erau bune, pe bune!), dar apoi s-a scuzat inutil pentru eventuala lor neconcludență, repetând că e plăcut amețit, atârnând și mai greu pe mașina mea. Am rulat încetișor mai departe, sperând literalmente să nu-l calc pe bombeu….

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Imersiune fulger într-o Românie decembristă aproape contemporană”

Elena BUICĂ: Așteptând gloria care n-o să vină niciodată

TRADUCERE ÎN LIMBA GERMANA DE GABRIELA CĂLUȚIU-SONNENBERG

Când amintirile mă duc în zariștea altor timpuri, la anii mai fragezi din zorile tinereții,  cea trăită ca-ntr-un vârtej, cu acel avânt asemenea unei furtuni în piept, purtându-mă în zbor pe aripile visării, azi mi se arată înaintea ochilor un licăr de lumină și de căldură. Retrăiesc cu bucurie toate amintirile năzbâtioasei tinereți, când bâjbâiam între real și ficțiune, perioadă care dăinuie cel mai viu de-a lungul vieții. Acei ani rămân vii prin propriul lor univers, ireductibili la realitate, capabili să ne facă a crede că putem atinge cerul cu mâna sau că ar fi posibil să ne iasă în cale minunății, chiar și măreția gloriei.

Pe atunci, și eu, conform etapei de viață pe care o trăiam, credeam în existența unei realități despre care nu știam că nu există. Visam în mare taină la scaunul măririi. Nu-mi dădeau târcoale dorințele înavuțirii, dar mi se părea posibilă întâlnirea cu laurii victoriei. Îmi doream împliniri spirituale, să fiu ca nimeni altul, să nu mă număr printre mărunții oameni nevolnici. Acum, amintindu-mi de Don Quijote, privesc cu duioșie și cu înțelegere acea nestăvilită, dulce zădărnicie în speranța împlinirii năstrușnicului vis.

Pentru că zilele treceau și la orizont nu se iveau semnele gloriei visate, începusem să scâncesc. Simțeam strâmtoarea clipelor prea repede curgătoare, dar încă mai speram la împlinirea marelui vis, fie chiar și într-un timp nedeterminat. Mă încrâncenasem muncind ca să mă împlinesc profesional, să-mi conturez personalitatea, să-mi cresc copilul ca să ajungă pe o treaptă mai sus decât mine, dar succesele obținute nu mă mulțumeau, chiar dacă erau remarcabile și strigam în interiorul meu: Cum, numai atât? Asta este întreaga mea măsură? Ce mai urmează? Când și cum?

Apoi a venit și timpul să las în voie lacrima care curgea pe dinăuntru pentru a spăla cenușa gândului care a ars în așteptare îndelungată. Anii au trecut așa cum știu ei să treacă, strecurându-se printre zilnicele noastre treburi. Treptat, am învățat să pun în traistă doar atât cât încape. Conform legilor firii, și eu am trecut prin toate cele omenești, prin ploi și soare, prin vânt și ceață, prin lumini și întunecimi, prin frumuseți și urâțenii, prin spaime și candori, prin noroc și nenoroc, prin șanse și neșanse, prin împliniri și eșecuri, prin cumpene ori mângâind sfințenia icoanelor și, uneori, alunecând în greșeli și în păcat, astfel, gustând din plin viața. Și iată că, acum, mi se arată la orizont deceniul care începe pentru mine cu cifra 9. Ce știam înainte despre această etapă a vieții? Că e timpul când dăm vama neputinței, suferințelor fizice, că gesturile aprige ale voinței de odinioară se reduc… și că trebuie să privim totul cu compasiune.

Ce meditez despre vremelnica noastră existență acum, când mă aflu departe de fiorul existențial al acelei etape de viață? Acum, în viața mea întomnată, adunând mierea de învățătură a anilor trăiți, dau trânta să dezleg semnele încifrate ale scurgerii timpului. Privind spre mișcările interioare, am observat cu deplină satisfacție, că ceea ce credeam cândva despre senectute, nu se confirmă întru totul. Un bob de speranță și o licărire de noroc mai dau culoare acestei etape de viață. Trăirea interioară rămâne vie, dorința de a trăi după propria voință e neschimbată, nu încetăm a lupta împotriva clipelor prea repede fugare, dar, instinctiv, ocolim schemele austere de altădată și ne auzim cuvintele cum cad în cascade blânde, cu aer meditativ.

Acum știu că Domnul a rânduit ca toate să vină la timpul lor și că în toate e o măsură. Nici nu ar fi frumoasă tinerețea fără visare, nici bătrânețea fără înțelepciune. Am înțeles că gloria se poate găsi și în fapte mici, făcute din iubire. M-am împăcat cu acest gând când am înțeles că și liniștea poate fi fecundă, oferindu-ne taine de negrăit, învăluite în deosebite frumuseți. Și, astfel, s-a luminat în mine scânteia unui gând, să continui a scrie și a-mi publica trăirile stârnite de frumusețea și miracolul lucrurilor înconjurătoare, potențând, în felul acesta,  împlinirea ființei mele interioare. Poți visa la glorie și pe acest tărâm al scrisului, dar acum știu că, luptând în acest scop, poți deveni vanitos și primejdia e mare. Meschina vanitate, când ți-a atins ființa cu degetele ei catifelate, nu te mai scapă din mână, nu te mai poți salva.

De atunci, tot cioplesc la această împlinire și trăiesc cu bucurie fiecare succes pe acest plan, oricât de mic ar fi. Mă las furată de frumusețea și de adevărul cuvântului bine cumpănit, de tăinuitele înțelesuri care, în tinerețe, treceau neobservate. Nici acum nu încetez să lupt pentru a învinge pizma, încrâncenatele invidii stârnite de câte un biet succes obținut cu multă trudă. Lupt să depășesc propriile-mi răvășiri și neputințe, inerente vârstei. Mă străduiesc să-mi păstrez bruma de candori, să rămân o ființă luminoasă. În fața urii, a nedreptăților, a lipsei de recunoștință  sau respect, astăzi am puterea de a sta drept și de a rămâne senină în interiorul meu. Dintre toate avariile, fie ele cele fizice, specifice vârstei mai înaintate, fie acele rele ce îmi stau în cale, așa cum sunt legile firii, am puterea să aleg cărămizile din dărâmături și să-mi reconstruiesc ființa interioară. Mi-e mai ușor acum să nu mă împotrivesc legilor înalte ale firii omenești.

Deși neliniștitul vuiet din mine s-a domolit, totuși vigoarea de altădată nu m-a părăsit total, am mai păstrat ceva din râvna împlinirii, căci întreaga viață a omului este o neîntreruptă speranță. Acum știu mai bine să las mai mult loc gândului mai bine cumpănit, iar clipele de odinioară care mă mai vizitează le primesc cu înțelegere și cu blândețe. N-am renunțat la visul împlinirii mele ca om.

Și, ca o concluzie, privind în urmă, știu că viața mea nu ar fi putut să se desfășoare altfel și, chiar de nu am întâlnit gloria cu laurii ei și oricât de firavă e urma lăsată de mine, știu că nu am trăit degeaba și sper să nu se stingă prea repede candela amintirii trecerii mele pe acest pământ.

–––––-

Elena Buică

Toronto, Canada

noiembrie 2020

***

WARTEND AUF DEN RUHM, DER NIEMALS KOMMT  

(Traducere Gabriela Căluțiu  Sonnenberg)

Wenn mich meine Erinnerung an dem Zenit verstrichener Zeiten führt, wandere ich durch die Gegenden meiner zarten Jugend, die ich wie einen Wirbel durchlebte, mit Sturm in der Brust und voller Elan. Auf den Flügeln des Traumes taumelnd, sehe ich dann vor gedanklichen Augen ein glanzvolles, glühendes Licht. Erfüllt von Freude durchlebe ich gedanklich noch einmal meine fröhlichen Jugendstreiche, aus Zeiten, in denen ich zwischen wahren und erdachten Tatsachen schwebte. Es ist der Lebensabschnitt, der jedem von uns hell in Erinnerung bleibt. Es sind die Jahre, die, dank ihrer ganz speziellen Weltprägung, niemals auf einen realitätsnahen Nenner reduziert werden können, Jahre in denen wir ernsthaft glaubten, den Himmel mit unseren Händen berühren zu können, Jahre, in denen wir uns selbst fast übernatürliche Kräfte zuschrieben und sogar das Erreichen des höchsten Ruhms auf Erden zutrauten.

Damals glaubte auch ich, meinem jungenhaften Elan entsprechend, dass es eine andere, unsichtbare Wirklichkeit gäbe, an dessen Existenz ich niemals zweifelte. Ich träumte heimlich vom Thron der Herrlichkeit. Nicht der Reichtum war mein Ziel, mir schwebte der Lorbeerkranz des Sieges in völlig anderen Bereichen vor. Ich wünschte mir geistliche Vollendung, unerreichte Erfolge, und wollte auf keinen Fall in der formlosen und bedeutungsleeren Masse gewöhnlicher Menschen untergehen. Heutzutage schaue ich mild gestimmt auf mich selbst zurück, ähnlich amüsiert wie beim Erblicken eines Don Quijotes. Ich bin zutiefst gerührt, voller Verständnis für meine damalige süße, gehaltlose Eitelkeit, aus Zeiten, in denen ich fest aber vergeblich auf die Erfüllung solch kühnen Ziele glaubte.

Da die Tage vergingen, ohne dass am Horizont meines Lebens Zeichen der Erfüllung meiner Ideale aufstiegen, begann ich innerlich zu jammern. Ich spürte den festen Druck der rasch davon fließenden Augenblicke, aber ich hoffte immer noch auf die Erfüllung meines großen Traumes, wenngleich ich mittlerweile auch mit einem verspäteten Auftritt gut leben konnte.

Ich hatte mich fest darauf versteift, meine beruflichen Ziele durch harte Arbeit zu erlangen und meine Persönlichkeit abzurunden, konzentrierte mich darauf, mein Kind zu erziehen, um mich irgendwann zu überholen und eine höhere Stufe als ich selbst zu erreichen. Aber, obwohl ich bemerkenswerte Ziele erreichte, befriedigten mich all diese Erfolge nicht. Eine Stimme in meinem Inneren schrie immer weiter nach mehr: War das alles? Nur so wenig? Ist das mein höchstes Maß? Was kommt noch? Wie und wann?

Dann kam der Punkt, an dem ich den Tränen, die sich in meinem Inneren gestaut hatten, erlauben musste, nach draußen zu fließen und diese Asche des langen Wartens wegzuspülen. Die Jahre vergingen auf gewohnter Art, schlichen sich heimlich durch die alltäglichen Pflichten davon. Schritt für Schritt lernte ich, nur so viel Gepäck mitzunehmen, wie ich selbst tragen konnte. Widerwillig unterwarf ich mich den Gesetzen des Lebens, machte Menschliches durch, ging durch Sonne und Regen, durch Wind und Nebel, durch Licht und Dunkelheit, durch schöne und weniger schöne Abschnitte, durch Furcht und Unschuld, durch Glück und Pech, durch Chancen und Versäumnissen, durch Siege und Niederlagen, durch schwere Entscheidungen. Ich kostete das Leben in all seinen Facetten aus, mal betete ich Ikonen an, mal sündigte oder unternahm ich bittere Fehltritte.

So bin ich jetzt an diesem Punkt angelangt, unmittelbarer vor dem Jahrzehnt der mit der Ziffer 9 beginnt. Was genau wusste ich bisher über diese Alter? Dass es die Zeit ist, um die die leiblichen Kräfte dahinschwinden, wenn man der Machtlosigkeit Zoll leisten muss und die früheren leidenschaftliche Willensstärke aufgibt…und es ist die Zeit, in der man lernt, alles aus einem abmildernden Blickwinkel zu betrachten. Was denke ich jetzt, welcher Gedanke fällt mir beim Betrachten meiner verstrichenen Lebensjahre ein, nachdem ich mich so weit weg von der prickelnden Existenzfreude der Jugend entfernt habe?

Continue reading „Elena BUICĂ: Așteptând gloria care n-o să vină niciodată”

Miguel Alejandro Valerio: In Memoriam

 

In Memoriam

pentru Kevin, 1983-2012

Et copiosa apud eum redemptio
Psalm 130

Azi-dimineață, moartea

a venit după tine.

Cine a trimis-o?

Tu, Milostive Doamne?

Nici un clișeu sau vers

nu este în măsură să consoleze

atunci când moartea bate

la ușa greșită

la trei dimineața.

Miguel Alejandro Valerio (Republica Dominicană)

Traducere : Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg


***
Esta mañana la muerte/vino por ti. / ¿Quién la mandó? / ¿Tu, Dios misericordioso? //

No hay cliché o verso/que consuele/cuando la muerte/llama a la puerta equivocada/
a las tres de la madrugada.

 

Ivan HRISTOV: Bdin* XVI

Bdin* XVI

 

pentru prof. Simeon Yanev

Azi,

18 martie,

a fost o zi senină

de primăvară.

 

Azi

nimeni

n-a ucis

pe nimeni

n-a ocărât nimeni

 

pe altcineva.

Când am trecut pragul

 

bisericii

ca să mă rog

mi s-a părut c-aud

vocile

celor

duși.

Ploaia curgea

 

în lacrimi

din ochii

lui Dumnezeu.

Ivan Hristov Bulgaria (1978)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

* numele medieval al orașului bulgar Vidin