Vasilica Grigoras despre Ziua Lecturii

15 februarie – Ziua Națională a Lecturii

LECTURA – FARUL DIN MAREA CUNOAȘTERII

Văzând că de la o vreme știrile din țară sunt cât se poate de triste, urâte și nimic pozitiv și constructiv nu se mai întâmplă în țărișoara noastră și în lume, am fost plăcut surprinsă anul trecut (2022) când Parlamentul României a adoptat proiectul de lege privind instituirea zilei de 15 februarie ca Ziua națională a lecturii. A nu se înțelege că-i laud pe parlamentarii noștri, nici pe departe. Când mă gândesc la faptul că mulți dintre cei care au ajuns pe treptele cele mai înalte ale administrației de stat și se fălesc în fața tuturor cu lucrări de diplome (facultăți, masterate, doctorate) dovedite a fi plagiate, nu-mi inspiră niciun respect. Dar, asta este altă poveste. Revin. Fiind vorba de instituirea Zilei naționale a lecturii, gândul mă duce spre mijlocul veacului al XV-lea, când prin descoperirea tiparului de către Gutenberg, omenirea a intrat într-o nouă „Galaxie” care a deschis drumul spre autocunoaștere, autoperfecționare, autodepășire. Începând cu tipărirea primei cărți din lume (fragment din Judecata de apoi, 1445), s-au publicat treptat cărți cu subiecte și informații din toate domeniile cunoașterii umane: spiritualitate, istorie, filosofie, științe…

A scrie este un act creativ și este cunoscut și unanim acceptat faptul că SCRISUL este o artă. În scris se aștern pe hârtie gândurile, ideile, trăirile, sentimentele oamenilor, cunoștințe, informații, descoperiri… Cunoașterea a evoluat și va evolua continuu, lucru ce presupune o muncă susținută de a ține pasul cu tot ceea se întâmplă în lume. Și cum altfel, decât prin lectură, dar nu orice fel de lectură, ci una atentă, temeinică, focusată pe bună înțelegere, pe conexiuni între diferite domenii, perioade istorice, țări, popoare… Cu alte cuvinte, personalități de marcă ale culturii și civilizației umane au ajuns la concluzia că și cititul (LECTURA) este artă.

Nimeni nu se naște cu toate informațiile necesare viețuirii în societate, și nu oricine poate să scrie, să transmită semenilor cunoștințe noi, însă este absolut necesar ca întreaga populație să citească, să se informeze. Cititul, ca și scrisul conține idei cu un puternic rol și impact uman și social. Face posibilă acumularea și transmiterea a tot ceea ce a dat la iveală gândirea umană. Prin citit selectăm ceea ce ne este de folos pentru învățătură, cunoaștere, împlinirea viselor și realizare profesională. Cititul este liantul dintre generații. Lectura este o necesitate a omului, este oxigenul rațiunii, dar și jocul care ne delectează. Este un exercițiu al gândirii și un antrenament în arena cunoașterii cu reguli bine stabilite. Lectura presupune prudență în selecția surselor din noianul celor existente, presupune profunzime și concetrare, reflecție asupra a ceea ce am citit și alegerea a ceea ce ni se potrivește. Pe de altă parte, prin lectură ne putem acomoda la anumite principii viabile în timp. Doar astfel putem ajunge la o cunoaștere elevată, la o înțelepciune chibzuită. Doar astfel ne putem forma viguros din toate punctele de vedere (intelectual, fizic, profesional…).

Cunoașterea umană este temelia culturii universale, civilizației și vieții omenilor, iar farul mării cunoașterii este lectura. Deprinderea de a citi are nevoie de o perioadă de inițiere, de mentori, modele și instrumente adecvate. E nevoie și de efort. Interesul pentru lectură se cultivă treptat, cu blândețe, tact, seriozitate, și de ce nu, prin exemplu personal. Lipsa lecturii duce la ignoranță, oroare de cultură, de artă, spiritualitate, de cunoaștere, în general. Nu reușim să ne cunoaștem țara, neamul și limba, renunțând astfel la tradiții, obiceiuri… Nu cunoaștem adevărata noastră evoluție și prestanță în lume. Unii ar spune că știința acestor lucruri nu ne ține de foame… Ba da, ne ține și de foame – foame a minții, foame a inimii, foame a întregii ființe. De ce? Organismul are nevoie de hrană sănătoasă, iar creierul are nevoie de un anumit tip de nutriție și vitamine cu beneficii vitale pentru om și omenire. Totalitatea acestor elemente formează ceea ce numim CUNOAȘTERE. Cum putem obține această hrană? În primul rând prin studiu, informare și documentate, iar cel mai la îndemână mod să facem acest lucru este lectura cărților întrucât „Cărțile sunt albinele care poartă polenul însuflețit de la o minte la alta.“ (James Russell Lowell)

Așa cum există o istorie a scrisului, există și o istorie a cititului din care aflăm că pentru a ne forma deprinderi constante, de lungă durată și să ne fie de folos ceea ce citim, trebuie să începem acest proces de la vârste fragede. Doar astfel, cititul devine o artă prin care ne putem hrăni din izvoarele învățăturilor înaintașilor și contemporanilor noștri. Un rol important îl au lecturile particulare, dar și cele de grup pe bază de recomandări de la persoane educate, instruite, acreditate să facă acest lucru. Noi, adulții să luăm în serios acest lucru și să-i obișnuim pe cei mici să citească. Pentru a le stimula dorința de lectură, să le citim cărți de când sunt foarte mici, să le povestim ceea ce citim, să le facem recomandări de lectură, iar treptat (foarte important) să le dăm libertatea de a alege ceea ce doresc să citească și de a înțelege trecând prin propriul filtru informațiile respective. Adică, să devină independenți în ceea ce vor să citească și să înțeleagă conform dotării lor intelectuale și a cunoștințelor acumulate în timp, să le folosească în funcție de pasiunile lor sau în interes profesional. Să cumpărăm și să oferim cărți copiilor, să-i obișnuim să dăruiască la rândul lor cărți. E adevărat că s-au scumpit cărțile, însă din fericire în România există un sistem echilibrat de biblioteci: școlare, universitare, publice (județene, municipale, sătești) care au colecții cu caracter enciclopedic, din toate domeniile cunoașterii.

Vă recomand ca din când în când să jucați împreună cu copiii rolul lui Habarnam pentru a-i proteja să nu ajungă ei de-adevăratelea Habarnam. Jocul este o ghidușă improvizație, o mică speculație… În primele clase ale copiilor mei, când au început să citească, întâlneau cuvinte noi, al căror sens nu-l cunoșteau. Veneau repede la mine și mă întrebau ce înseamnă cuvântul: x, y, z… Mă prefăceam că nu știu. „HABARNAM”, mă cheamă – era răspunsul la întrebările lor și le arătam spre bibliotecă, unde era așezat pe un raft un dicționar, pe care l-am numit – cartea „ȘTIE TOT”. Îi sfătuiam să ia cartea în brațe, să caute cuvântul respectiv, rugându-i să-mi citească și mie ce descoperă, ca să învăț și eu. Au acceptat acest lucru și ne-am bucurat că s-au acomodat foarte repede cu „interogarea” dicționarului. Când au mai crescut și și-au dat seama de „trucul” meu, ne-am distrat grozav. Le-am spus de când erau micuți că „Un copil care citeşte va fi un adult care gândeşte.” (Sasha Salmina) O dată formată deprinderea, va citi toată viața, va învăța continuu și va conștientiza că „Citim ca să aflăm că nu suntem singuri.” (C.S. Lewis) pentru că: „Cititul ne ajută să călătorim atunci când suntem nevoiţi să stăm într-un singur loc.” (Mason Cooley)

Prin fixarea ideilor, gândurilor descoperite prin lectură și transmiterea lor urmașilor sporește evoluția intelectuală, culturală, științifică… Omul, în sine devine mai bogat. Acest lucru este dovedit și de faptul că țările în care a pătruns devreme cultura și civilizația au avut o evoluție pozitivă. Așadar, este mare nevoie de voință și dragoste pentru a ne îmbrăca în seninul cunoașterii prin toate fațetele artei de a citi – arta de a gândi, arta de a ne comporta, arta de a ne descoperi și dezvolta, arta de a evolua… „Se înțelege, deci, că a ști să citești e o artă și există o artă de a citi.”, ne spune Emile Faguet. Citind cărțile care „sunt porți deschise asupra altor suflete și altor popoare.” (A. Maurois), devenim proprii noștri creatori și pregătim noile generații pentru un parcurs ascendent al dezvoltării sociețății. „Orice deschidere, orice informație nouă duce la dezvoltarea creierului. Deschideți cărți, așa aflăm cu toții pe ce lume suntem… Cât de frumoasă este această lume, pe care facem tot posibilul s-o distrugem! Informația nouă duce la activarea creierului. (prof. univ. dr, neurochirurg Alexandru Vlad Ciurea) Continuând ideea, pot spune: omule, indiferent de vârstă și îndeletniciri iubește cărțile și „Citește. Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filosofia vieții.” (Mihai Eminescu)

Atât Cunoașterea cât și Lectura trebuie scrise cu majusculă pentru că ele nu pot fi trecute cu vederea, puse la index sau la și altele, așa cum s-a întâmplat și se mai întâmplă chiar și azi. Ele nu sunt nici nume comune și nici nume proprii, ci mai degrabă sunt numele LUMINII care ne călăuzește pe căile timpului și ale existenței.

Vasilica Grigoras

edit Hususan Mioara

Vasilica Grigoras despre : REFLEXIA ADEVĂRULUI ÎN OGLINDA SUFLETULUI

„Cărțile sunt oglinzile sufletului.” Virginia Woolf)

Viorel Birtu-Pîrăianu debutează în anul 2015 cu volumul de poeme „Lacrimi”, urmat în scurt timp de mai multe titluri. Ultima carte a poetului-medic, intitulată „Oglinzi de suflet” a apărut la Editura Liric Graph, 2020. De la lectura primelor poeme ale volumului se observă o pânză de melancolie ce învăluie întreaga lume, ceea ce sugerează starea sufletească a autorului dezamăgit de adevărul vremurilor în care trăim. Se îndoiește de tot și de toate, chiar și de sine însuși pentru că: „Omul dinafară nu este decât o oglindă a celui dinlăuntru.” (Sfântul Macarie) O carte cu sentimente și trăiri plumburii, cu treceri, zbateri și alunecări conștiente spre orizonturi triste, uneori anevoie sau imposibil de controlat. Scepticismul merge până într-acolo încât pune la îndoială și existența zilei viitoare. Și, „Dacă lipsește ținta, viața e o rătăcire.” (Seneca)

Poetul, trăitor pe țărmul mării recurge la nararea stărilor sale sufletești, plasându-le pe malul mării, în largul mării, în murmurul acesteia, dar, adesea în zbuciumul valurilor, pe care le îngână cu propria voce. O comunicare pe aceeași lungime de undă a valurilor mării și a gândurilor autorului. Are loc un schimb de vibrații și o contaminare reciprocă cu virusul tristeții. O transpunere a receptării lumii și atitudinii față de aceasta după legile naturale ale mării, greu de comensurat, greu de supravegheat, cu atât mai mult, greu de stăvilit: „umblu, ca o apă sub ape/ atunci cuvintele se dezbracă de sensuri și gonesc spre alte zări cu sufletele goale și pustii/ vom pune pe tron nepăsarea și nesimțirea/ vom lega apoi cuvintele în lanțuri/ poate a fost o zi începută prea devreme/ soarele nu mai curge aici, s-a așezat un pic, să plângă/ dacă aș mai vorbi, aș împleti duios cuvintele cu sângele sufletului/ v-aș spune povești nespuse din alte dăți, din alte lumi/ într-o zi, de va mai fi…” (Într-o zi, de va fi)

Răzvrătit pe tot ce-i iese în cale, neagă totul. Spiritul său se împrăștie și hoinărește la întâmplare printre obiecte fără consistență, fără reguli, într-o curgere haotică, fără început și fără sfârșit: „este frig și uit/ umila existență a unui poet rătăcit între poeți/ ce partitură dureroasă/ tot scrijelind cuvinte pe coaja unui gând/ despre acuta mea absență/ știi, nu e ușor să scrii cu aripi frânte/ mă apropiam în verb de tine/ uitând adverbul la final/ tot căutam în efemera existență/ un început, la un sfârșit de drum” (Ultima frunză) Un poem în care fiorul nostalgic al iubirii plutește pe râul învolburat al timpului său. Decepționat de realitatea în care trăiește: „eram statui sfârâmate/ rătăcite prin înghețul total”, deplânge soarta omului, doar o „frunză-n vânt”, dornic să întâlnească, să cunoască și să cânte iubirea; în timpul scurt dedicat acestui măreț vis constată că rochia albă a iubirii mult visată și dorită este croită după chipul și asemănarea amăgirii și suferinței, iar trena vaporoasă a acesteia are culoarea fumului care iese în urma unor arderi puternice și pustiitoare. Lovindu-se de această înfățișare abruptă și plină de asperități, poetul fuge de lume, se-ascunde de el însuși, obosit și fără vlagă se lasă în voia amintirilor.

Viorel Birtu este un peisagist al stărilor sufletești, iar din fundalul tablourilor conturate țâșnesc trăirile și sentimente personale, al căror ecou răsună și navighează spre orizonturi încărcate de vise obscure și nedeslușite fatalități. Aici coexistentă laolaltă îngeri și demoni, binele și răul… Într-un asemenea spațiu înflorim și ne ofilim, plângem și râdem, ne înălțăm și cădem; totul este o nebunie, în care iubirea moare. În asemenea circumstanțe, soarta omului este imprevizibilă pentru că aripile zborului său se atrofiază treptat ori sunt rupte fără milă, ceea ce declanșează râuri de lacrimi: „eu sunt nebunul lumii/ azi râd și plâng pe cioturi goale// mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou/ între perfecte și imperfecte clipe// e lumea oarbă și iubirea crudă/ pe chipul meu, demoni înfloresc// aicea toate nu mai au vreun rost/ pe drum mai picur stranii picături de ploaie/ din cornul ce-am băut pelin în zori cu morții” (Aripi arse)

Acest du-te-vino de umbre îmbălsămate în felurite tăceri, tălmăcește confuzia unui suflet pe care-l chinuie propriul mister proiectat în nenumărate oglinzi ale sufletului. Destinul, viața, iubirea, toate se descompun și se risipesc precum cioburile oglinzilor lovite cu putere de factori duri, nemiloși și nimicitori. Și toate acestea, în opinia autorului, se petrec în prezentul care este încastrat în carapacea unei singure clipe de tăcere, cu un timbru personal gol și rece lipit pe suflet: „ploua în cer și era frig / în tine, în noi/ se scurgeau tăceri printre mâini obosite// noaptea mă zbăteam între vise proscrise/ prin acoperiș cădeau picături de lumină/ se spărgeau apoi zgomos de pereți/ atât de reci, atât de goi// (Clipa)

Prin imaginile create din cuvinte inspirat alese, poetul își exprimă stările sufletești, sugerând atmosfera intimă a unui nostalgic și pătimaș călător purtat de nenumărați pași pe drumul rătăcirii și destrămării unității sufletului: „am mâinile pline de ceață/ urme de humă pe buze/ închise în adâncuri de suflet// țip într-o noapte/ să sting uitarea ce vine/ trezindu-mă în ape ce oglindesc necuprinsul/ uneori plăsmuiam din tăceri întrebări// pașii mai pleacă, pașii mă dor/ strivind în iarbă privirea” (Pași)

Poetul aruncă și o privire la confluența între viață și moarte și descoperă o tăcere înăbușitoare, colorată în nuanțe țipătoare și cu miresme fatidice, adevărate otrăvuri letale. Consideră această scenă de teatru dramatic, un ultim joc muribund care-i străbate coloana vertebrală sub forma unui țipăt, a unui bocet declanșat de durerea eului interior: „azi țipă agonic ochii în orbite/ văd urme între lacrimi și mă plâng/ pe frunte am coroană/ din cioburi, sticle, spini și cale/ aici trăiesc cu morții vii/ și drumul n-are cale/ eu am găsit în moarte esența vieții/ și scriu la toți cu lacrimile morții// m-am lepădat de lume, de păcate” (Ultimul joc)

Într-un joc dezordonat, fără un liant vădit, parcă și iubirea ne singularizează în loc să ne apropie. Nu-i cale care să ne apropie, iar imaginile lirice create de autor sunt compoziții cu tușe disparate și dispuse în mozaic: „eu plecam pe un drum/ tu veneai pe ape/ printre atâtea valuri, nu ne întâlneam/ a trecut o zi/ iar la întâmplare/ nu găsisem calea, tu pășeai pe ea/ pun pe răni cerneală, să astup un verb/ mă sufocă lumea/ unde astăzi merg/ la cumpene de ape” (Ultimul vers)

Uneori, în interiorul poemelor apare o rezonanță a unor halucinări lucide; în banalitatea cotidiană, poetul visează cu voce tare fapte diverse, detalii care impresionează. Puținul de culoare ce însuflețește acest decor apăsător este o teamă severă, cu momente de râs fad, fără strălucire: „camera era rece/ fior de gheață m-a pătruns// privesc clipele ce vin/ cu teamă, cu disperare/ e prea târziu/ să stau, să plec, să vin/ să cer, să sper/ pe masă am pus/ o bucată de pâine și o cană de vin/ pentru sufletele ce mâine vin” (Fiorul)

Poetul și-a lărgit viziunea până la a îmbrățișa totalitatea contradictorie a realului. Înfiorat și, totodată copleșit de starea realității cotidiene blocată într-un pustiu între pământ și cer, dar și de propriile trăiri, autorului nu-i mai rămâne decât să mediteze și să stea de vorbă cu sine: „în orașul rătăcit între cer și pământ/ trist era parfumul cuvintelor/ ce mor suav pe câmpuri de dor/ nu aveam liniște, nici idei/ deci, nu gândeam/ nici nu aveam la ce/ pășeam aiurea pe alei/ mă dureau cumplit lacrimile cerului// zăceam pe treptele părăginite ale lumii/ apoi am aprins un rug/ să ard rănile sufletului” (De vorbă cu mine)

În această stare deplorabilă a lumii de azi, totul este de neînțeles. Nu-i loc de aruncat cu piatra, nu-i timp de judecată și condamnare. În acest amestec de sensibilitate acută, de mută deznădejde și de ironie dizolvată în fiecare celulă a existenței și trăirii omului, autorul sugerează să ne concepem fiecare un autoportret mărturisitor, cu nădejdea iertării: „iartă-mă Doamne,/ mă cațăr spre cer/ pe picioare de lemn/ sunt suflet de humă/ murdar de gânduri, frică, păcate/ iartă-mă Doamne,/ că plâng pe brațele crucii/ pășesc către El și pașii se pierd/ printre cruci frânte de suflet/ azi pier în stropii de sânge/ căzuți de pe crucea fiului Tău/ zac la marginea lumii/ în șuvoaie de lacrimi/ la cap mi-au pus bolovani/ să nu mă ridic și să sper/ iartă-mă Doamne/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/ iartă Doamne,/ fiul tău, umil și stingher” (Rugăciune)

Lirica lui Viorel Birtu este un produs, o consecință a lucidități gândirii sale, a unui spirit de observație cerebral, discret și fin. Într-o atmosferă oneroasă, într-o lume plină de priveliști mohorâte, doldora de anxietăți deconcertate, autorul, atras spre inedit, întrevede o fărâmă de speranță: „aștept să mă dezbrac de gânduri/ să ascund în palme doruri de viață/ razele soarelui să atingă inimile noastre chinuite// aștept să înflorească sufletele noastre/ într-o zi, de va fi/ atunci, vom ști ce am fost/ de va fi, mâine, o zi” (Pe țărmul sufletului)

Nu se situează deasupra lumii, omenirii și trăirilor acestora ci este parte, este atom din substanța acesteia, cu numeroase coeziuni implicite, trainice și durabile. Percepția se condensează în imagini de o sinteză evocatoare de vaste perspective sau realități. Lumea se simplifică și ia aspectul fantomatic al unui vis lucid: „caut în noapte, visător printre șoapte/ o cale, un drum, printre timpuri uitate// aștept un val, ultimul val/ să mă poarte peste gânduri înspumate/ cuvântul l-am scrijelit pe nisip/ cu degetele rănite de anii ce-au curs// știi, pescărușii se întorc pe țărm/ de drag, numai de drag/ bat clopote a moarte în cetate/ mi-e frig, mi-e teamă și plâng” (Ultimul zbor) „visez să aprind iarăși pământul/ cu un cuvânt și o floare/ ca o lumină ce sfredelește necuprinsul” (Sub lacrima Ta)

Poet al monotoniei cotidiene, al plictiselii depresive se exprimă cu autoritate și cu detalii exacte. Izbutește admirabile tonalități, care impresionează prin accentele unei sincerități subtil așezate. Excelează în imagini realiste, dar și scene afective în care sufletul, ba se ascunde în sine, ori în alte locuri tainice, ba se oglindește în multiplele oglinzi ale inimii, toate la vedere. Însingurare, dezamăgire, îngândurare, dar și așteptare cu dor: „încăperea s-a năpustit peste mine/ strivindu-mi sufletul de pereți/ erau uscați și atât de reci/ când m-am trezit, am țipat/ eram acasă/ tu…/ în altă casă/ absența ta mă ardea adânc/ pășeam tăcut prin încăperile goale/ în sunetul mat al sufletului deșirat pe tocul gândului/ căutând viitorul în timpul trecut și petrecut/ sorbeam secundele în bătaia surdă a orelor așteptând clipa/ obosit, m-am așezat pe prispa sufletului și am plâns/ îmi era dor de tine” (Așteptarea) Prin acest peisaj liric, sufletul și gândul autorului se îndreaptă către hotarele neantului, unde domnește tăcerea muzicală a veșniciei, în care și dorul este o cruce de dus: „sunt bardul tăcut/ sunt pasul trecut între noi/ ceream doar un strop/ și astăzi mai mor/ că nu pot iubi/ acest chin ce vine într-o zi/ astăzi trăiesc la marginea sorții/ pasul mi-e chin și gândul durere/ că mândra mea/ a plecat la o stea/ trec cai albi pe țărmuri de dor/ copitele mă lovesc și mă dor/ plâng, mă regret/ că mi-am pierdut aleasa/ unde să plec, unde să fug/ mă arde dorul în cruce/ că am iubit/ și am pierdut o fată minunată/ dă-mi Doamne ochii/ să văd necuprinsul/ te rog, dă-mi lumina/ să găsesc nevăzutul” (Crucea dorului)

Poetul beneficiază de formația sa profesională. Sensibilitatea rațională îi permite construcții literare solide, fără a răsturna înțelesurile expresiei lirice și stilistice. Aserțiunile sale poetice produc senzații de o prospețime fără seamăn și o adâncime comparată cu cea a mărilor, dragi domniei sale. Reușește să zugrăvească sufletul omului printr-o multitudine de imagini paralele, care se intersectează în chip minunat, la timpul și în locul potrivit. Actul creator este unul consumator de energie, dar temeinic, a căror tulpini au ramuri sub formă de linii drepte și curbe, unghiuri ascuțite, drepte și obtuze, puncte (noduri) și cercuri (corole). Muza, bună prietenă, la fiecare întâlnire îmbracă haina unui murmur discret și sobru, timp în care pana poetului prinde forța și vigoarea cuvântului pentru a-l picura în vers: „murmura întunericul/ offf, ce lungă’i depărtarea/ mă cățăram spre stele / și iar cădeam în haos/ mai picurau cuvinte/ pe câte o coală goală/ scriam, scriam/ nebun de spaimă/ ca într-o tristă zi de toamnă/ mă întorceam în lut, mereu ca la început/ și în noaptea neagră/ băteam stele în boltă/ pentru o nouă eră” (Poetul)

Un lirism așezat în parametri spirituali. Poezia este un răspuns al simțirii inteligente a marelui cosmos, a universului uman și a eului interior. Această abordare nu este întotdeauna întemeiată pe psihologie, ci mai ales pe metafizica existenței. Prin reflectarea acestora de eul liric în poemele sale, autorul de bună credință încearcă să identifice frumosul și adevărul aflate într-o deplină interdependență, ceea ce dă un sens profund introspecției și dorinței de a face posibile și cele mai mărunte nuanțe ale unor idei.

Lirica poetului este expresia fidelă a lumii de azi, o contemporaneitate samavolnică, formată din egouri care se zbat în „valurile mării” multiplicând la infinit „vaietul durerii”, plânsul mut al unei tragedii postmoderniste. Strădania autorului de a readuce totul la unitate și de a impune un echilibru elementelor contrarii este un fir de nisip pe plaga extinsă a organismului lumii. Prin acceptarea vecinătății albului cu negru, a mizeriei cu puritatea, a puroiului cu mireasma de orhidee, a iubirii cu ura se poate înțelege extrema tensiune a stărilor sufletești.

Volumul „Oglinzi de suflet” abundă în figuri de stil, metafore eclactante prin formă, însă, unele întunecate prin conținut: bezna luminii, țipătul cuvintelor nerostite, palma vieții, tocul gândului, prispa sufletului, genunchii planetei… Întâlnim „Oglinzi…” în: „Coperțile sufletului”, „La picioarele sufletului”, „Pași în palma sufletului”, „Prin ochii sufletului”, „Pe țărmul sufletului”, „Ramuri de suflet”… Nici oglinzile gândului nu duc lipsă de propagare: „Pulberi de gânduri”, „Țipătul gândului”, „Gânduri”, „Ultimul gând”…

Atât oglinzile de suflet cât și cele din gând sunt ținute de Viorel Pîrăianu în palmă, la vedere. Ele sunt asemenea oglinzilor retrovizoare care ne ajută să vedem lesne ce se petrece aici și acum (prezent) și în față (viitor); iar pentru acest lucru, este bine să cunoaștem ceea ce este în spatele drumului parcurs. Poate cele petrecute în trecut sunt atrocități care-și lasă amprenta asupra minții și inimii, declanșează, amplifică, propagă durerile, tristețile și depășind un anumit prag pot avea consecințe dintre cele mai nocive pentru om. Este acceptată sintagma că viața este un joc, însă jocul cu mintea și sufletul este doar chin, amărăciune și întunecime. Și astfel, se rupe filmul (pagina): „cad, mă ridic/ obosit, mă așez trist în neputința cotidiană/ privind obsedat în jur/ în căutarea unui sens într-un deplin nonsens/ în jur, o lume aleatorie/ rătăcită în propria inexistență// m-au căutat atunci furioși mai departe/ nu m-au găsit niciodată/ de secole mă caută disperați/ pe cărările murdare ale lumii/ uneori, apar într-o carte de istorie/ la pagina ruptă” (Pagina ruptă)

„Când citești poeziile distinsului nostru poet Viorel Birtu Pîrâianu parcă ne cuprinde o furtună tăcută ca lacrimile noastre ce rătăcesc ca lupii, singuri și săraci, prin pădurile înghețate unde-și odihnesc tăcerea oasele bunicii sub umbrele frunzelor căzute peste suflet. Sub stele, ramurile noastre, lung îndumnezeite, adăpostesc păsări oarbe din plânsetul planetei.” (Trandafir Sîmpetru)

VASILICA GRIGORAȘ

Text publicat în revista ORAȘUL, număr 3-4 (57-58), editată de Fundația culturală CARPATICA, aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Universităților clujene.

Vasilica GRIGORAȘ: Dincolo de nori, dragoste de cuvânt

Norii plutesc în văzduh
năpădesc azurul armonic
plouă cu nemiluita
și-mi tulbură pacea cugetului.

Sub cerul biciuit de fulgere
resortul sensibilității tremură
trăsura inimii geme
și inspir cu putere vădită
vibrația dialogurilor celeste.

Apusul întunecat se destramă timid
stelele zvelte cu un aer binevoitor
îmi călăuzesc intenția
de a urca treptele interiorului
spre lumina divină
din adâncul înaltului.

Descopăr fascinanta
aură a cerului de borangic
emblemă iconică
a îmbrățișării seninului
brodat îngerește
în ghergheful trăirii
cu dragoste de Cuvânt.

Vasilica Grigoraș

Ioan POPOIU :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

MARIANA GURZA – EVOCARE
Pe Mariana, am cunoscut-o
oarecum pe neașteptate, nu-mi
amintesc exact împrejurările (nu, nu
am cunoscut-o direct, nu am mai avut
răgazul…), când anume s-a
întâmplat…
Eram deja pe facebook, în
primăvara lui 2017, iar după câteva luni, prin vara-toamna aceluiași an,
m-am întâlnit cu acest nume, indirect, prin intermediul unei reviste,
LOGOS și AGAPE, și al unui post de radio, ROMANTIC! Concret,
Mioara Hususan, din partea acestui post, mi-a vorbit despre o antologie
lirică, PRINTRE RÂNDURI, PRINTRE GÂNDURI, PRINTRE
OAMENI!

Mi-a plăcut această denumire metaforică, am trimis niște
poeme pentru această antologie și, tot atunci, m-am înscris în Grupul
Romantic, am început să ascult emisiunile de sâmbătă ale acestui post
de radio, unde erau citite inclusiv poeme de ale mele și ascultam muzică
frumoasă, după gusturile noastre romantice…

Intrând în antologie și în

grup, sub genericul ,,Romantic cu armonie și bucurie”, am devenit de-
al casei și am fost imediat adoptat, am cunoscut rapid o serie de nume,

în afară de Mioara, precum Camelia Cristea, Doina Spilca, Tamara
Tomiris Gorincioi, Vasilica Grigoraș, Adriana Popa… Am lăsat-o la
urmă, pentru că, prin mijlocirea ei, am ajuns în paginile Antologiei și în
rândul membrilor Grupului Romantic! De fapt, Adriana Popa m-a
condus în rândul colaboratorilor revistei Logos și Agape, unde am
început să public poeme (citite apoi la radio Romantic), și ea este aceea
care i-a vorbit Marianei Gurza despre mine.
Publicam frecvent în Logos și Agape, (eram în fiecare sâmbătă
pe Romantic), eram activ, comentam textele publicate aici,
eram prezent, sociabil, frecventabil… Mai mult decât atât,
grație relațiilor sale, Mariana a publicat poeme, texte (interviuri)
semnate de mine, în diaspora, în bloguri din SUA, Saltmin
Media și Miorița, și Canada, ca și în Australia, în
Confluențe literare.

Astfel că, la scurtă vreme, Mariana

mi-a propus (mie și Adrianei Popa) să devin redactor de literatură al
revistei Logos și Agape, trebuia să identific poeți și să-i promovez în
paginile revistei. În această calitate, am promovat o serie de poeți tineri
sau în curs de afirmare, precum Daniela Bălăuță, și am realizat
numeroase interviuri cu poeți și scriitori, Ioan Pop, Mariana Grigore,
Tamara Gorincioi, Doina Spilca, Vasilica Grigoraș… Eram prezent
săptămânal cu aceste lansări și interviuri, primite cu interes de cititori,
materialele erau bine cotate în diaspora, îmi plăcea ceea ce făceam,
descopeream în mine calități de jurnalist, autor de reportaje, înclinație
spre dezbatere și polemică.

Am continuat astfel mai mult de jumătate
de an, încât, în primăvara anului 2018, când la Chișinău se organiza
Marșul Centenarului (100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România),
la 25 martie 2018, am fost trimis de Mariana Gurza, la Chișinău, în
calitate de corespondent al revistei Logos și Agape. La scurtă vreme
după ce-am revenit de la acest eveniment, am publicat un articol
răsunător, cu acest titlu (Marșul Centenarului) în revista Logos și
Agape, reluat ulterior și în revista ASLRQ (Canada).

Publicarea articolului în Logos și Agape a provocat controverse și,
în această împrejurare, s-a vădit fermitatea caracterului Marianei, care
s-a opus schimbării articolului, apărând dreptul la opinie și la
exprimare liberă! Am continuat să public materiale literare interesante
(grupaje și interviuri) și, în același timp, am început să public materiale
diverse, studii istorice și teologice, care apăreau săptămânal în paginile
revistei, grație generozității ei. Era un fapt notoriu că era foarte
înțelegătoare și căuta să-i ajute pe toți, să promoveze pe cât mai mulți
în paginile revistei sale. Publicase multe volume, era o poetă
cunoscută, profundă, dar nu se gândea la ea, nu se promova pe sine, ci
urmărea să facă cunoscuți pe alții, să fie alături de tinerele talente,
pentru afirmarea lor. La toate solicitările mele, ale colaboratorilor
revistei, ale celorlalți în general, Mariana se dovedea mereu receptivă,
era specială, prin această empatie totală față de cei din jur.

Avea un suflet deosebit și de-aici izvora totul… Era originară din
Bucovina pierdută, făcea parte dintr-o familie prigonită de soartă, de
dușmanii neamului românesc, se refugiase în țara rămasă liberă, după
1940, vorbea cu durere, marcată, de aceste întâmplări triste… Era o
natură etică, morală, profund credincioasă, împărtășea valorile
tradiționale, iubea biserica, mănăstirile, tot ce era sacru, lucrurile
frumoase, sensibile, vorbea puțin, era interiorizată, tristețea sau

nemulțumirea o părăseau repede, îi plăcea să-și arate bunătatea. De multe
ori, vorbeam cu ea, o ascultam, îi percepeam vocea (timpul n-a mai avut
răbdare, n-am ajuns să o cunosc…), transmitea ceva special, avea o
vibrație anume a sufletului, scriu aceste rânduri și îmi dau seama că mi-e
greu să vorbesc despre ea la trecut…

Acolo unde se afla, în conducerea revistei Logos și Agape, era
puternică, inegalabilă, era cunoscută, prețuită, admirată, reușea să facă
mult bine și să-și arate astfel frumusețea sufletului. Ființă morală, fermă,
tradiționalistă, credea în valorile perene, vibra la neamul acesta, la cerul
și pământul lui, trăia într-un univers familiar alcătuit din frumusețe,
credință, ethos, se opunea relativizării valorilor și principiilor! În
interviuri, își dezvăluia sufletul, ideile și principiile îi erau foarte clare,
nu-i plăceau jumătățile de măsură și se ferea de compromisuri, era o
luptătoare, știa când să fie vehementă, activă, neînduplecată, plină de
energie și dinamism!

Era o persoană deschisă, spontană, vie, autoare a
unui mare număr de volume, valoroase, substanțiale, era mai curând
modestă, nu vorbea de persoana ei, foarte greu publica ceva, dar îndemna
pe mulți să fie activi, creativi, să scrie, să publice, să intre în uniunile de
creație, să se dedice scrisului! Avea vocație de ctitor, era neobosită,
doritoare să facă ceva, să inițieze, să conducă, să fondeze, să lase în urma
ei lucruri frumoase și durabile, să antreneze și pe alții într-o activitate
constructivă, să-i ajute să-și descopere vocația.

Ca poetă, autoare a numeroase volume apreciate, și director al unei
reviste cunoscute și prețuite de cititori, Mariana Gurza și-ar fi putut construi
un nume răsunător, o platformă publică de afirmare personală, dar nu a
făcut-o, iar acest lucru denotă o particularitate a sufletului ei ales, a
caracterului ei deosebit. Multe persoane roiau în jurul revistei, intelectuali
din țară și diaspora, poeți tineri sau consacrați, iar radio Romantic, tutelat
de ea, era deschis practic tuturor, doritori să-și asculte propriile creații pe
undele acestuia. Mariana, detașată, interiorizată, era activă și făcea multe,
dar aproape nu-i simțeai prezența, fiind foarte discretă, rezervată chiar.
Avea această capacitate rară de a uita de sine, pentru a se deschide
celorlalți, convinsă că aceasta se aștepta de la ea, practic, voind să facă cât
mai mult bine, nu se mai gândea la persoana ei.

Generozitatea sufletească și atitudinea dezinteresată proveneau dintr-
o calitate aparte a personalității ei, credința puternică în Dumnezeu,

trăirea și fapta creștină, aceasta era temelia caracterului său! De-aici îi
provenea forța interioară, motivația actelor sale, de-aici se năștea și

slăbiciunea, în sensul bun al cuvântului, căldura și bunătatea care îi erau
proprii și o defineau atât de bine. S-a spus despre ea (Mariana) că este
,,poeta cu suflet de înger”, iar aceasta se referă la persoana și
sensibilitatea ei, dar, în același timp, este definitorie și pentru poezia ei,
care atingea inefabilul, universul ei poetic nu era caracterizat doar de
lirism, de estetică, ci și (mai ales) de finețe spirituală, de rațiuni înalte,
de dimensiune religioasă. Un volum al său se intitulează, nu
întâmplător, ,,Dumnezeu și umbră”! Scriind o poezie aleasă, cu ținută
estetică și spirituală pregnantă, Mariana era receptivă la tot ce era
valoros în creațiile poeților și scriitorilor, pe care îi stimula, în
publicațiile literare periodice, pe care știa să le prețuiască și aprecieze
(avea cuvinte calde de apreciere pentru revista noastră, Ofranda literară,
la care colabora cu plăcere).

Despre Mariana, nu se poate vorbi conjunctural, fie și în paginile
unei cărți, despre ea trebuie să vorbim firesc, cald, uman și frecvent,
prin ceea ce a scris, prin ceea ce a făcut, prin faptele ei bune și
dezinteresate, ea este aici, alături de noi, printre rânduri, printre gânduri,
printre oameni…

În încheiere, aș dori să reproduc integral poemul pe care i l-am dedicat,
sub impresia copleșitoare a plecării ei neașteptate:
CA O BALTĂ DE SÂNGE
Motto: ,,nu știi ce strânsă mi-este inima
și-o viață-i doar
cât ai clipi din ochi”
(Shakespeare)

Poetei Mariana Gurza

știi tu ce mi se-ntâmplă acum în ce abis sunt scufundat ai văzut
vreodată apusul strălucind ca o baltă de sânge sunt clipe în care te simți
sfâșiat făcut bucăți nu știi dacă ești viu sau mort ființa ta prinsă într-un
imens malaxor de tocat vieți în ceasurile acelea de foc chiar nimic nu
contează vorbe vorbe vorbe nimic nu te poate distruge mai bine decât o
mare durere care te arde de viu pierderea unei ființe ce poate fi de
neînlocuit va ști cineva să ne spună ce-a simțit Ahile la moartea lui
Patrocle el care refuzase un rege nu știm nimic despre pierdere suferință

până când pumnalul ei nu pătrunde adânc în noi să simți moartea s-o
trăiești în viață fiind în strălucire iată ce nu se poate povesti este
neverosimilul însuși câte ceasuri infernale trăim zilnic să percepi sfârșitul
doar imaginar este cumplit înainte să fie aievea crede-mă prietene
cuvintele nu ne mai ajută vom înțelege cumva pe Alexandru cuceritorul
Orientului în singurătatea Babilonului strigătele sale de durere pentru
Hefaistion pe care-l iubea mai mult decât viața nu știm nimic despre
durere mental nu poți suferi cu creierul nu poți iubi din creier durerea
aceea care te arde te face scrum într-o clipită când pierzi pe cineva de
neînlocuit cine poate să-nțeleagă să descrie nu poți trăi prin procură ce
poate fi mai personal decât durerea acel cineva lipit de sufletul tău ce-a
simțit Horatio când îl plângea îmbrățișând pe Hamlet prieten ființă iubită
rațiunea sa de a fi să știi că ai o singură ființă în univers și să o vezi căzând
fulgerată de soartă să vrei să-i dai viața ta la schimb să primești moartea
în locul ei și să nu poți schimba voința neînduplecată a destinului poate
cineva înțelege trăi suporta sunt hotare de netrecut enigme de neînțeles de
neîndurat cum să-ți educi durerea încât să o-mblânzești când te privește
cu ochi de fiară
te-ntreb acum în ceasul acesta greu în plină noapte
când simt cum mă arde și miile de cărți citite și trăirile alese nu mă pot
apăra de această durere tăioasă care îmi sfâșie ființa de sus până jos…

Vasilica GRIGORAȘ: MARIANA GURZA – CETĂȚEAN AL RAIULUI CERESC

Astăzi, 26 martie 2022, se împlinește un an de la trecerea Marianei Gurza (poetă creștină, eseistă, editoare, fondator și director al revistei LOGOS & AGAPE) la viața cea veșnică. Un grup de prieteni și colaboratori au contribuit prin scrierile lor la apariția cărții omagiale „Comunicări celeste: in memoriam Mariana Gurza”, Timişoara, Editura Fundaţiei pentru cultură şi învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, 2022!

CLOPOTUL MUT

Limbajul incifrat

al clopotului personal

înfiorează necontenit

arborele vieții

transformându-l

într-o enigmă.

El este mut

dar îl ascultăm

cu atenție.

Ne spune mai multe

decât cineva cu grai.

Când vibrația se pierde

în bătaia vântului

și n-o să-l mai simțim

să știți că mutul

nu mai avea nimic

să ne spună.

MARIANA GURZA – CETĂȚEAN AL RAIULUI CERESC

Pe 26 martie 2021, prietena noastră Mariana Gurza, n-a mai simțit vibrația clopotului personal, ci doar un clinchet prelung și dangătul asurzitor ce anunța marea DESPĂRȚIRE. Despărțirile dor și nasc un DOR viu, înfiorător de viu, imens, adânc…

Comunitatea celor care au cunoscut-o pe poeta creștină, prozatoarea și editoarea Mariana Gurza au fost șocați la aflarea necruțătoarei vești. Cum să te consolezi cu acest gând? Nu credeam că un om dedicat semenilor, creativ, puternic și luptător nu va avea șansa învingătorului. De data aceasta, nădejdea nu i-a mai fost reazem și ghid pentru a-și continua călătoria și a traversa o nouă și cumplită încercare a vieții. I s-au smuls aripile mult prea devreme și i s-a frânt definitiv zborul, iar celor apropiați li s-au umplut inimile de tristețe, li s-au stors și golit ochii de lacrimi.

Amurgul său cernit a căzut peste inimile membrilor familiei și ale celor care au cunoscut-o cu greutatea unui întristat sărut de adio dat celei ce a adormit pe jilțul de piatră, odihnindu-și neprihănita trecere spre veșnicie. A răsărit în grădina RAIULUI ca o stea printre stele pentru a da mai multă strălucire cerului albastru, azurului poetic… Mariana ascultă respirația aștrilor care o îmbrățișează cu căldură; stau la povești nemuritoare despre oamenii pe care i-a iubit și-i va iubi pe vecie, rugându-se neîncetat pentru ei.

Rănile celor rămași sunt atât de adânci, încât tristețea s-a cuibărit în fiecare moleculă a inimilor și au nevoie de multă răbdare și mângâiere. Vorbele mângâie, dar nu vindecă, orice cuvânt este o lacrimă, orice cuvânt este o chemare la aducere aminte și pomenire. Doar iubirea este tămăduitoare. Pentru a o simți mereu aproape pe Mariana, să-i atingem sufletul cu o rugăciune, cu o candelă ori lumânare aprinsă… Să lăsăm amintirile cu și despre Mariana să ne atingă inima precum fulgii de nea, stropii calzi din ploaia de vară, petalele înmiresmate ale florilor și s-o vedem doar în lumină, în pace și liniște, în grădina TĂTĂLUI Ceresc.

Mariana, atașată și devotată valorilor neamului, a întruchipat „Cumințenia pământului”, a îmbrățișat „Poarta sărutului”, a atins „Coloana infinitului” (Coloana recunoștinței fără sfârșit) pentru a se ospăta la „Masa tăcerii”, întru dobândirea RAIULUI. Îngerii o poartă de mână ca pe un copil bun, îi veghează somnul, îi dăruiește tihna binemeritată, multă tihnă și lumină, multă lumină și somn odihnitor… Mariana a iubit România cu toată ființa. Cu dragoste nețărmurită și dor imens de Bucovina, nu și-a uitat niciodată înaintașii. Un asemenea om care nu a uitat, nu merită să fie dat uitării.

Mariana a fost speranța și universul familiei sale, călăuză și sfătuitoare celor care au ales să parcurgă pași pe calea scrisului, toiag și ajutătoarea celor în nevoie și a celor cu trebuințe neîmplinite. Ființa care a înălțat nenumărate vise ale semenilor spre împlinire și le-a dedicat necondiționat și cu bunăvoință clipe din viața sa, a plecat din sânul familiei, din ograda și livada cu rod bogat și a primit „pașaport” pentru ședere eternă în locul cu verdeață, dar ea va rămâne pururea în inimile noastre. Mariana, Mărturisitor de Hristos, cu siguranță și-a primit plata faptelor sale bune în Cer, întru mântuire.

Prin Mariana, Dumnezeu mi-a trimis un înger, atunci când am avut nevoie. Mariana a fost și rămâne pentru mine un dar primit în această viață. Și știu că darurile se păstrează în curățenie, la loc de taină, în odăița superioară a sufletului. De la început am înțeles amândouă că, nu tonul face „muzica”, ci o „coardă” interioară sensibilă care receptează întotdeauna mesajele transmise una alteia, dar întotdeauna cu cea mai bună intenție, cu respectul cuvenit și iubire de surori spirituale, întru duh.

Ne-am înfrățit prin cuvânt, prin gând și faptă. Ne-am trimis energii pozitive și am simțit cum le primeam înapoi… Și când aveam bucurii și când aveam supărări stăteam la o „cafea” imaginară și depănam prin firul întins al telefonului jurubițe de vers, de proză scrisă ori întâmplări trăite.

Spontană și săritoare în caz de nevoie, propunea soluții și urmărea împlinirea acestora asemenea unui sportiv de performanță. Sinceră cu ea însăși și față de ceilalți, dacă promitea ceva se ținea întotdeauna de cuvânt.

Când a fost în pelerinaj în Israel, mi-a trimis daruri sfințite, pe care le păstrez ca odoare dragi inimii mele…. Îndemnată și încurajată de ea și cu ajutorul bunului Dumnezeu, am ajuns și eu în Țara Sfântă. Ne-am rugat una pentru alta, pentru familiile noastre.

Alături de prietena mea de-o viață, Valentina Teclici, Mariana îmi era o prietenă adevărată, de suflet. Cu Mariana am comunicat și colaborat în „CUVÂNT și IUBIRE”, apoi în „LOGOS și AGAPE”. Sfătuindu-ne amândouă și cu alte personalități literare, am convenit asupra titlului revistei care exprimă o simbioză între rațiune și iubire, întrucât literatura, ca și celelalte domenii ale creației și culturii necesită atât minte cât și suflet. În toate discuțiile noastre, n-am observat la ea niciun strop de infatuare, niciun dram de mândrie, niciun pic de ambiție nelalocul ei ori manifestare fățarnică…

Prin Iubire și prin Cuvânt, Mariana a vindecat răni. Mai întâi le dezinfecta, spunându-și sincer părerea, chiar dacă atunci când dezinfectantul ustura un pic, era binefăcător și nu rămâneau niciodată cicatrici. Atunci când credea că ceva nu este tocmai în ordine, trăgea cu săgeata sincerității pentru a atrage atenția. Dacă observa oarece iritare, supărare, pansa și urmărea evoluția situației, a stării de fapt. Avea acest comportament asemenea vechilor geto-daci atunci când avea loc o eclipsă de soare, crezând că luna vrea să-l stingă și o amenințau verbal cu toată puterea lor. Nu mică le era bucuria când vedea că acțiunea lor era încununată de succes. Și, nu mică era bucuria Marianei atunci când vedea că intenția ei a fost înțeleasă așa cum se cuvine și lucrurile s-au așezat în matca lor firească. Și, acest lucru pentru că iubea necondiționat oamenii.

Cartea „COMUNICĂRI CELESTE : IN MEMORIAN MARIANA GURZA” închinată memoriei Marianei se dovedește a fi un „certificat” de autenticitate al unei ființei înduhovnicite, notificat prin semnătură veridică și durabilă de minți pricepute, inimi calde și suflete pline și dăruitoare de iubire.

Pentru toate acestea și multe altele, numele Marianei va rămâne pentru mine și, sunt convinsă că pentru toți cei care au cunoscut-o, PRIETENA de care ne va fi mereu DOR.

Bunul Dumnezeu s-o odihnească în RAIUL de-a dreapta Sa, întru nădejdea învierii!

Vasilica Grigoraș

Vasilica GRIGORAS despre : Hanul răzeșilor – Letopisețiul lui Marin Beșcucă

„Hanul răzeșilor – Letopisețiul lui Marin Beșcucă”

OROLOGIU ÎNTRU DEȘTEPTARE

Vasilica Grigoraș

Volumul „Hanul răzeșilor – Letopisețiul lui Marin Beșcucă”, publicat la Editura Papirus Media din Roman, 2021 este o lucrare de mari dimensiuni (1696 pagini). A apărut în Colecţia „2021 – Anul Garabet Ibrăileanu, 150 de ani de la naştere” – Poesis. Cartea este recomandată de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România – Filiala „Filip Brunea Fox” Roman & Societatea Culturală „Clepsidra” Roman. Adaug și faptul că despre „Hanul răzeșilor – Letopisețiul lui Marin Beșcucă” s-au exprimat și au emis importante aprecieri: Cornel Paiu, Doru Dinu Glăvan, Pompiliu Comșa, Ioan Constantin Rada, Gheorghe Pârlea, Marta-Polixenia Beșcucă. Am menționat aceste informații pentru că girează valoarea și însemnătatea acestei scrieri.

Știind că titlul unei cărți exprimă chintesența scriiturii, inevitabil gândul m-a dus la ceea ce înseamnă LETOPISEȚ; conform dicționarului explicativ al limbii române: „scriere veche cu caracter istoric, în care evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică, cronică”. Mergând mai departe pe această idee, mi-am amintit de opera marilor cronicari moldoveni – Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, și m-am întrebat: este posibil ca și-n zilele noastre să se scrie cronici ale timpului pe care îl trăim? Citind textul lucrării, pot spune că, din fericire, da, este posibil acest lucru. Și, da, avem cronicari de seamă, asemenea lui Marin Beșcucă. Dovada de netăgăduit este acest volum, despre care preotul poet Cornel Paiu ne spune: „Conceput în versuri, când lirice, când descriptive, „Hanul Răzeşilor – Letopiseţiul lui Marin Beşcucă” este o veritabilă frescă – culturală, istorică şi socială – a răstimpului în care a fost redactat, dar şi mai mult decât atât, datorită incursiunilor în istoria şi cultura română şi a unor largi popasuri în istoria universală, inclusiv în istoria biblică a umanităţii, întreprinse cu discernământ, cunoaştere, nestăvilit entuziasm şi vulcanic elan creator”.

Autorul corăbian (n.1957, Corabia, județul Olt) a orânduit LETOPISEȚIU pe 366 de zile, intervalul cuprins între 24 noiembrie 2019 și 23 noiembrie 2020, alcătuind o suită de tot atâtea poeme, prin care prezintă viața actuală a românilor, dar sondează și etalează cu vădit aplomb un îndelungat parcurs istoric, reușind cu brio să scrie o cronică veridică a prezentului cu incursiuni în istoria, religia, mitologia, cultura țării și poporului. Ne aflăm în fața unei lucrări de excepție, o creație literară scrisă în spiritul a ceea ce a afirmat Tudor Arghezi în „Despre arta literară”: „În limbă cuvintele nu stau izolate. Dicționarul le dă ordine și explicare. Comunicarea ideilor începe cu alegerea cuvintelor. Împrejurări deosebite cer cuvinte pe potriva lor.” Așadar, „Marin Beșcucă nu stâlcește limba română, cum ar afirma unii, ci o împodobește cu straie domnești, culege timpului perle din epoci diferite și făurește șirag nou, să știe românul ce grai avea muma mumei sale și câtă miere curgea în arhaic pe limba strămoșului.” (Marta-Polixenia Beșcucă)

Poetul, asemenea unui răzeș adevărat se apleacă, se înclină cu smerenie în fața vieții, simțind și afirmând că „Dumnezeu este! Nimic și Niciodată fără Dumnezeu!” Această formulă a mărturisirii credinței este un laitmotiv al întregii cărți, care începe astfel: „…da, Bunule DUMNEZEU, sunt eu, Marin, păcătosul Tău rob,/ acela atât de păcătos, că TU, Doamne, TU și numai TU mi-ai dat frâiele/ cu care să izbândesc în drumul îndemnului dinspre Tine/ și în zi de DUMINICĂ!”

Cu strădanie, Marin Beșcucă, asemenea țăranului liber „își clădește singur casa și-și făurește sufletul” nu pe un loc viran, nu în vid sau în van, ci se bazează în demersul său pe un sprijin stabil, puternic, rezistent în timp și spațiu, pe care îl invocă: „deja sângele meu simte strigătul de luptă al Sfântului Ștefan, Voievodul Cel Mare!/ iar răzeșii din mine se vor lupta cu orice opreliște scoată, din mine!, Poemul HANUL RĂZEȘILOR!// doar așa voi simți cum sufletul meu duce flamura-n scânteie/ peste ȚARA SUFLĂRII ROMÂNEȘTI, cuprinsă-ntre apele de dor românesc,/ Dunăre, Bega, Tisa și Nistru”.

Letopisețiul lui Marin Beșcucă este un tratat de istorie, de teologie, de cultură care ar trebui să fie studiat cu mare atenție pentru că astfel putem învăța adevărate lecții de viață, prin care putem zidi temelia de rezistență a construcției propriei vieți și a neamului. Originalitatea scrierii Letopisețiului este de netăgăduit, respiră prin toți porii versului și ai cuvântului bine plasat și rostit cu temeinicie. În această manieră, autorul realizează prețioase cuceriri în arta scrierii, a literaturii, vădind concepții și comportament specifice răzeșului român. Țăranul înstărit, stăpân în devălmășie al pământului moștenit de la străbuni a pierdut în timp calitățile și trăsăturile esențiale ale omului înfrățit cu pământul din care s-a născut. Autorul ne invită la o introspecție și la o revenire la adevăratele valori ale neamului. „eu mă conjug timpului din convingerea că MISIA mi s-a venit dintr-o,/ hai să zic, pregătire în prealabil, simțind vâltoarea ei din vâltoarea vieții/ care nu m-a lăsat, dar nici nu m-a scos izbeliște până-n cădere,/ când TU, Doamne…/ apoi poțiunea s-a venit din bobul de rouă, din firul de brumă și din fulg,/ vântul spulberând toate iluziile și toate ispitele până-n Pragul de acum știut,/ este o formulă nouă pentru mine, dar vechiul strigă!/ din tradiția lăsată în… vatra părintească, de unde m-am săltat/ adulmecând din neștiut-nepriceput Chemarea/ care nu mi-a lăsat spațiu gândului,/ ci mi-a frământat acest aluat din care m-a dospit…”.

Stilul riguros, uneori puțin transparent, nu se deschide spre facilitate, dar se adaptează foarte bine la o povestire a cărei vervă abundentă în informații și trăiri. O extremă spontaneitate a îngăduit autorului să scrie pasaje de o reală complexitate, ceea ce presupune un efort deosebit pentru a fi citite.

Cronica „Hanul răzeșilor…” este scrisă cu entuziasmul compunerii îndrăznețe, cu o râvnă intelectuală și creativă de admirat. Deși la prima vedere pare un vârtej de idei, scrierea este concepută cu distincție conceptuală, cu justă și profundă rațiune de înrâurire a vieții cu un suflu amplu de prospețime.

Compoziția textului se bazează pe o paralelă inspirată între acum și atunci, între aici și acolo. Pentru o corectă înțelegere este nevoie de atenție sporită în identificarea și interpretarea corectă a figurilor de stil, în mod deosebit: metafora, paradoxul, aliterația, repetiția… În acest scop, lucrarea trebuie citită pe îndelete, de revenit iar și iar asupra textului.

Evoluția poetului este una din cele mai limpezi, expresia chipului său lăuntric câștigă în consistență, pe măsură ce inspirația se adâncește. Descoperim un lirism strict personal, cu efuziuni de înalte și delicate calități scriitoricești, în care se împletesc armonios rațiunea și afectul, logica și sentimentul, cu efect muzical discret, perceptibil doar de cei care sunt pregătiți să asculte, să audă și să înțeleagă mesajul poemelor. Numai astfel, cititorul descoperă frumosul, binele și adevărul.

Maniera în care este scris LETOPISEȚIU degajă constante revelatoare ale personalității autorului cu reale șanse de a se impune în spectrul literaturii române la începutul mileniului trei. Prin creația sa, Marin Beșcucă se individualizează, iese în evidență și se înalță deasupra „proletariatului literar” de astăzi, care își înmulțește opera doar cantitativ, nu și calitativ. Și acest lucru, în condițiile în care societatea n-aduce intelectualului, scriitorului decât decepții, neajunsuri și înfrângeri. Oamenii, în general, slujitori ai cuvântului cu atât mai mult, se simt în largul lor doar singuri, față-n față cu ei înșiși și cu Cerul Cerului. Acest lucru poate fi o explicație a retragerii autorului, fie și doar pentru 366 de zile în HANUL RĂZEȘILOR pentru a medita și a descoperi, apoi prin noblețea interioară și iubirea față de semeni, să împărtășească și celorlalți, cu dorința-i învârtoșată de a reveni oamenii la viața în spiritul răzeșului: „Orologiul e frânt din mijloc/ și face un parșiv joc de creion pe pendular,/ curcubeul îmi cere funicular,/ e prea multă tarabă în indigo/ programul de țară e… un mișto!/ mulțumescfrumos,/ așa de lung mi s-a părut Poetule,/ timpul se rezema pe mine!/ pe obraz de timpan părea că-l aud și pe Doctor IFT…/ (poate, unde sunt nebărbierit, mi-am zis)/ Orologiul mă scormonea în trecut!/ Doamne ajută-mă-n Spirit de Răzeș!”

Aplecându-se asupra Revoluției de la 1989, a evenimentelor de la Timișoara și din țară neelucidate nici până astăzi sub aspect juridic și istoric, revoltat de toate nimicniciile din țară și nu numai, „dar Doamne, cât de scump timpul!/ i-am pus Acolade, să strâng în mine Timișoara/ pe care Mnieru mi-o pusese la talpa minții de PATRIA CEA DRAGĂ!/ Revoluție căutasem prin Revoluția Timișoarei,/ Revoluție din care să duc orbită universală peste un fapt istoric/ nereținut la plurivalența de reper pentru viitor…/ jocul, în cele din urmă, n-a urmat oamenii, a trecut Printre ei/ și le-a răpit dreptul de a răsturna bolovanul devenirii socio-umane,/ comunitare mai ales…”, Marin Beșcucă deplânge soarta răzeșului de astăzi oprimat de cozile de topor din țară și din afara ei: „Frate Răzeșule!/ domnule, efervescența asta nu o au toți eunucii lumii noastre/ acum suligați pe val, fără arcă însă!/ far din noapte, Steaua Polară a fost umilită de un cumpărător/ care și-a pus numele lui peste peretele ei,/ Doamne, dar până când?/ este ca la netotul cu MUIE pe Drapelul României!” Pe bună dreptate, regretatul Doru Dinu Glăvan, președinte UZPR, consideră că autorul: „Este un poet incisiv, în niciun caz nu vorbim de un poet al trăirilor pasive, visarea nu pare a fi un punct dominant în poezia sa, poemele sale își trag forța din trăiri vii, cotidiene. Este un poet analitic, un cercetător, dar și un luptător, reușește să transmită mult din ceea ce simte, poate mai mult decât este îngăduit.”

Într-un mod cât se poate de evident, autorul evocă prin vers atât realități grandioase ale istoriei cât și umile aspecte ale vieții contemporane. Întâlnim o varietate de perspective și o diversitate de traspuneri lirice în imagini și tonuri care răsfiră, degajă senzații și trăiri. Pentru generațiile de astăzi și cele viitoare, cartea este un autentic document istoric, o capodoperă a creației literare actuale.

Cronicarul Marin Beșcucă cercetează și constată, se interoghează și găsește răspunsuri, se destăinuie cu sinceritate, iar în momentele de adâncă tristețe, într-o cheie profetică privește cu sufletul spre Lumina Lumii, se îmbărbătează pentru că știe și crede cu adevărat că: „Dumnezeu este!/ Nimic și Niciodată fără Dumnezeu!”, nădăjduind întru DEȘTEPTARE.

Vasilica GRIGORAȘ: Cruce-ți sunt, Doamne !

CRUCE-ŢI SUNT, DOAMNE!

M-am nălucit

printre fapte rele,

răzmeriţa gândurilor

m-a prăvălit în pustie,

mi-a întinat sufletul

cu murdare cuvinte,

rătăcirile rebele

mi-au fost surori siameze,

zădărnicia îndrăzneaţă

plapuma care m-a încălzit,

grijile de tot felul

m-au împresurat năvalnic

doar cu voia mea.

Am adorat sminteala la tot pasul,

m-am scăldat în mocirla

hăului lumii

şi-am îmbrăţişat răul,

acceptându-l ca partener ideal

în dansul de societate,

apoi slobozindu-l mai deşănţat

cu turle şi trâmbiţe.

N-am înţeles, Doamne

că mi-ai dat doar pentru puţin timp

o cruce de dus

și m-am poticnit la fiece pas

fără să pricep că există

o Cale pentru a ajunge

la izvorul luminii.

Din dragoste

şi cu minunată blândeţe

mi-ai dat încercări

pentru ca eu să învăţ lecţiile lor,

dar n-am descifrat

alfabetul inimii Tale,

n-am înţeles Cuvântul,

cititul mi-a fost bâlbâit

şi n-am sporit în dulcea Ta voire.

Sunt repetent de ani mulţi

la capitolul iubirii de Tine şi de semeni.

Cruce-Ţi sunt, Doamne,

bat cu disperare la uşa Ta

şi Te rog, deschide-mi!

Vasilica Grigoraș

Vasilica GRIGORAȘ: NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ (versuri)

E toamnă în mine

îi simt îmbrățișările brutale

și privesc aievea

cum frunzele infidele

îmi dezgolesc trunchiul beteag.

În nopți lăbărțate

fără noimă

dau uitării dorul de fluturi

strâng la piept cheagul credinței

sărut ochii cerului

exersez numărătoarea inversă

și observ că abia dacă mai rămân

câteva frunze pe cea mai înaltă

dintre ramurile mele.

Când îmi va fi hărăzit

să cadă ultima frunză

care-mi va mângâia umărul

cu gheara plină de venin

învăluindu-mă ostentativ

într-un frig înfiorător și mut

mie-mi va fi imposibil

să continui a mai număra.

VINO, IUBITE !

Vino, iubite

să ne plimbăm

prin marele atelier

al cunoaşterii

inspirând vraja

aştrilor neadormiţi!

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: NUMĂRĂTOAREA INVERSĂ (versuri)” →

Vasilica GRIGORAȘ: GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII

„Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea este jocul. Tânărul cântă: Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea. Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”. (Lucian Blaga)

Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.

Oamenii sunt ceea ce învață în timp. În această cheie îl privim și pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învățat și învață, ci pentru harul și iscusința manifestate în arta scrisului.

Apariția volumului „Anaforisme…” nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului și criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale și spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creație a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera și-i conferă strălucire.

Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raționamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp și spațiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuțioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini și manifestări, variate prin culoare și lumină, intensitate și diluare, sonoritate și tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaște. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate și definite într-un context socio-uman. Nu se oprește însă aici. Analizează atent faptele și acțiunile care prezintă o anumită certitudine și pregnanță, le dă forme abreviate, miniaturizate și esențializate și după ce dă enunțului o formă coerentă, le oferă celorlalți. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staționări nepermise la mintea și sufletului cititorului. Ne pun în mișcare, ne provoacă să gândim și pe măsură ce înțelegem, simțim cu adevărat mesajul lor intrinsec.

Autorul se dăruiește pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecție. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire ne mirăm de măreția Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.

Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu și cititorul la o agapă, în care protagonistă este înțelepciunea. Fiecare participă cu tot potențialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citește, unul comunică, altul învață, unul pictează, altul pune în ramă, unul măsoară, croiește și coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primește… Filosoful stoic roman, Seneca afirma: „Multe persoane ar fi putut ajunge la înţelepciune, dacă nu ar fi crezut că au atins-o deja“. Cu certitudine, Girel Barbu este unul dintre cei care nu au crezut că au ajuns la înțelepciune. Cine îl cunoaşte pe poet şi i-a citit cărţile poate afirma că autorul a ajuns la înţelepciune cu modestie şi discreţie rar întâlnite astăzi. A atins acea înţelepciune, aşa cum este ea definită de dicţionar: capacitatea superioară de pătrundere cu mintea şi de judecare a lucrurilor, capacitatea de a gândi şi de a acţiona prin folosirea cunoştinţelor, a experienţei, a înţelegerii şi capacitatea de a aplica aceste calităţi în vederea găsirii de soluţii pentru probleme.

Înţelepciunea lui Girel Barbu este de fapt trăirea în acord loial şi profund cu legile firii, reconstituind sistematic atmosfera de viaţă de-a lungul timpului. Abordează o tratare raţionalistă în identificarea adevărului şi a dreptăţii desăvârşite ca valori certe ale umanităţii. Prin modul de a gândi şi meditaţiile asupra vieţii, prin imaginaţie şi logică, prin înţelegerea şi tălmăcirea comportării în acord cu esenţa felului de a fi al omului a ajuns la deprinderea descifrării treptate şi ierarhice a semnelor din natură şi din societate, implicit la cunoaşterea înţelesurilor acestora. Aforismele sale probează şi confirmă naturaleţe, autenticitate, distincţie şi forţă. Întâlnim în acest volum o tratare sapienţială, aforismele fiind destinate în special instrucţiunii morale. Fiecare aforism exprimă un adevăr, iar pe cale de consecinţă are adânci sensuri metafizice şi o certă valoare literară. Şi dacă intenţia autorului are motivare şi finalitate, rostirea enunţului este simplă, însă fără vorbe goale sau de prisos: „Un om cu scaun la cap nu se suie cu picioarele pe masă“.

Girel Barbu este un Mihail Sadoveanu din părţile Luanei, unde „De la Pinu până în rai, nu sunt decât doi paşi de Plai“. O lume de poveste, iar pentru autor este raiul pe pământ. Şi în rai este doar iubire. Astfel, cred că se explică dragostea sa nemărginită pentru meleagurile natale, unde înţelepciunea şi umorul s-au împământenit în lutul firii oamenilor. Adunate din lumea satului, din ograda gospodarului, ne reaminteşte: „Nu te da cocoş, dacă ai orbul găinilor!”, „Porcul rămâne porc, chiar dacă îi pui în rât belciug de aur…”, „Din pielea câinilor răi ies cei mai buni bocanci”, „Într-o ţară de capre, Ţapul ispăşitor e rege”, „E un fermier vestit. Are o herghelie de cai verzi pe pereţi”. Aici îşi găseşte echilibrul lăuntric bine aşezat în matca lui, aici armonia cântă pe strunele fiinţei sale, iar domnia sa îşi alege vocea cea mai potrivită pentru a glăsui în cuvânt.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII” →

Vasilica GRIGORAȘ: CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?

„CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?” face parte din volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Felicitări, autorului Teodor Sărăcuţ-Comănescu!

Cred că s-a întrebat şi scriitorul Teodor Sărăcuţ-Comănescu. Poate a şi răspuns unei asemenea interogaţii, iar rezultatul nu i-a plăcut. Aşadar a purces la a scrie proză cu oarece tâlcuiri, glume şi uşoare ironii. Meşter în ale scrisului, asemenea croitorului dibaci a ales acul şi foarfecele cele mai ascuţite, decupând cu atenţie din viaţa reală o bucată de material viu colorat, chiar strălucitor pentru a realiza un text plăcut, atractiv şi rezistent în timp.

Povestea din „O glumă… vindicativă“ se petrece în vatra satului, cu personaje dintre localnici, oameni harnici și cu multe alte calități, dar și cu oarece vicii, metehne (răzbunători și băutori…). De, nimeni nu-i perfect! Personajul cheie, în jurul căruia se urzește țesătura narațiunii este un musafir nepoftit și de temut, un „urs păcălit”, nu de vulpe, ci de data aceasta de poreclitul „Furcoi”. „Porecla o preluase oarecum de la bunicul lui, cel care îi lăsase vatra moștenire“, ne spune autorul.

Frumos prezentată şi argumentată este legătura dintre generaţii, transmiterea unor cutume, obiceiuri şi îndeletniciri. Autorul descrie cu mare atenţie şi delicateţe dorinţa părinţilor şi bunicilor de a-i convinge pe copii şi nepoţi să rămână în sat. Legarea de glie a acestora este o lege nescrisă în comunităţile rurale, urmaşii continuând să-şi trăiască viaţa în acelaşi mod cu cel al înaintaşilor. Să se bucure de agoniseala acestora, dar s-o sporească prin muncă şi să lase şi ei moştenire împlinirile lor. <Bătrânul îl îndrăgise de mic și îi ținea hangul când nepotul se da la șotii, ba oarecum îl și mai ademenea cu tot felul de lucruri ce-i plăceau copilului, îndepărtându-l parcă voit de școală. O făcea dinadins ca să fie sigur că nepotul îi va continua munca și nu va rămâne pustiu „furcoiul”>.

Lumea satului are o geografie spirituală aparte, previzibilă, dar şi insolită. Teodor Sărăcuţ-Comănescu ne spune chiar în titlu că uneori, gluma trăieşte alături de răzbunare. Povestirea este o înşiruire de întâmplări, autorul alegându-le pe cele mai relevante şi expresive. Dacă reacţiile par a fi cele fireşti, în toate există şi dedesubturi, care stârnesc ilaritate şi bună dispoziţie. Tendinţa de a se lua în băşcălie unii pe alţii se manifestă la cote înalte. Astfel, în monotonia satului, unde, de obicei lucrurile se întâmplă după ritualuri ştiute şi bătătorite de zeci şi sute de ani, apar evenimente ieşite din comun, precum intrarea unui urs în sat care aduce prejudicii unui localnic, distrugându-i câţiva pomi din gospodărie. Cumpătat şi cu scaun la cap, proprietarul livezii consideră că este de datoria lui să-l anunţe pe primarul satului. Astfel, acesta îşi caută identitatea, îşi caută locul care crede că i se cuvine ca cetăţean în viaţa satului, în jocul plin de sevă al existenţei. Cântăreşte bine şi decide să participe, să se implice activ. De data aceasta, îl preocupă identificarea unei idei, a unei soluţii, a unei rezolvări, sperând s-o găsească la cel care ţine în mână frâiele comunităţii. Onest şi serios merge şi anunţă întâmplarea cu ursul, dar este luat peste picior de către edil în faţa unor consăteni. Dându-i un sfat irelevant, stârneşte râsul celor prezenţi. Chiar dacă în suflet este supărat, Furcoi nu se exteriorizează. El nu consideră că iniţiativa lui de a cere ajutorul este un eşec, ci caută o soluţie pentru a-şi rezolva problema. Se gândeşte la un plan pentru a-l doborî singur şi fără incidente pe urs. „După ce a ajuns acasă, nici nu i-a trebuit mult să se gândească, cum să rezolve situația, oricum era cunoscut pentru hâtreniile și farsele pe care le făcea mai ales sătenilor care îl mai luau peste picior“.

Parcă printr-o ironie a sorţii, inspirat de sfatul incoerent şi stupid primit, el stabileşte metoda de a soluţiona problema. Şi care i-a fost cea mai la îndemână, din moment ce: „Furcoi era un om harnic, mereu cu zâmbetul pe buze, pus pe tot felul de glume, lucru ce îl făcea să fie plăcut sătenilor. Îl strica însă băutura, cu care era bun prieten încă de tânâr, dar atunci ținea la băutură, că adesea nu prea știai dacă era băut, numai dacă vorbeai ceva mai mult cu el, până să te dumirești“. Elixirul potrivit, care nu dă greş niciodată pentru a adormi pe cineva. Această combinaţie „dulce ca mierea şi tare ca ţuica“ îl atrage pe urs, îl turmentează imediat şi-l adoarme tun. În concluzie, punct ochit, punct lovit. De data aceasta, doborâţi doi dintr-o singură lovitură, ursul şi primarul. De la un posibil eşec la reuşită n-a fost decât un pas, realizat cu inteligenţă. Dar, a fost şi o lecţie pentru edilul care se considera superior, se vedea pe un soclu înalt deasupra concetăţenilor pe care-i reprezenta şi-ar fi trebuit să-i ajute în situaţii delicate, dificile.

Ineditul povestirii constă în maniera de prezentare a faptelor, însă autorul este şi un iscusit portretist, conturând portrete ale personajelor cu lumini şi umbre în proporţii bine stabilite. Calităţile şi defectele se completează în aşa manieră încât personajul este plăcut, îl are pe vino-ncoa, te face să empatizezi cu el şi să-l îndrăgeşti. În planul epic, personajele umane câştigă savoare prin existenţa ursului. Dialogul este ritmic, replicile cu nuanţe hâtre, uneori cu înţelesuri absconse. Într-o poveste cu evoluţie graduală, autorul descrie cu precizie fapte şi evenimente. Punctul culminat, în loc să incite, să provoace îngrijorare, aduce linişte în sufletul lui Furcoi şi putem vorbi chiar de un final fericit al încurcăturii în care intrase, însă relaxarea lui provoacă furtună în ograda inimii primarului. Furcoi ascultător a urmat sfatul edilului, şi-a făcut treaba cum s-a priceput el mai bine, dar a lăsat decizia finală să-i aparţină celui care i-a dat sfatul. Acesta neştiind cum să acţioneze, apelează la structurile locale ale statului, în speţă la poliţie; „cei doi polițiști și-au coborât involuntar armele de pe umăr, în timp ce Furcoi râdea cu gura până la urechi”. Şi cum să nu râzi de o asemenea ispavă?

Dacă la început se manifesta o lipsă de limpezime a situaţiei, o nebuloasă în rezolvarea unei probleme stridente, acest lucru se redresează prin lentoarea reacţiilor şi tihna interioară a lui Furcoi, asemenea croitorului care măsoară atent de mai multe ori materialul şi taie o singură dată, atât cât este nevoie pentru a-şi croi haina dorită în care să se simtă confortabil. Şi, trebuie să recunoaştem că i-a reuşit şi tare bine îl mai prinde!

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?” →