Gheorghe Pârlea : In memoriam Nicolae Daija (la un an de la plecarea la Cer)

„TEMA PENTRU ACASĂ”, DE NICOLAE DABIJA, ROMANUL ÎN CARE EMINESCU E DEPORTAT ÎN SIBERIA

Ecoului clopotelor care au strigat plecarea la Cer a scriitorului-tribun Nicolae Dabija încă se zbate între pereții inimii mele. Un clopot dintre cele câte vor fi slobozit, cu un an în urmă, dangătul de plecare pentru ilustrul basarabean a fost cel al Bisericii „Sf. Treime” din Miroslovești. Și a răsunat acest glas metalic al bocetului mirosloveștean în armonie cu versurile poetului de peste Prut: “De vii o dată la Mirosloveşti,/ la apele Moldovei te încearcă bucuria/ că tu, basarabeanul, singur nu mai eşti,/ că e cu tine toată România”. (Nicolae Dabija, Membru de Onoare al Academiei Romane, a fost Cetățean de Onoare al comunei mele.)

În zilele acestea triste, pe rețelele Google a fost evocată personalitatea scriitorului, cu faptele sale literare si cultural-civice care i-au clădit panteonul. S-a postat mult despre opera sa poetică dar și despre romanul „Tema pentru acasa”, un bestseller românesc – după unii literați, demn de un Nobel, spre iritarea altora. Un roman tipărit în opt ediții, tradus și citit în Franța și SUA.

Am citit romanul în ediția a doua a acestuia, în 2009. Când mi-a fost înmânată cartea, autorul, cu o ironie fină, convertită în glumă, aluzie la snobii care percep cărţile cu autograf doar ca trofee de bibliotecă, a adăugat: “… dar s-o citeşti!”… Și l-am citit, dar nu ca pe celelalte cărţi de literatură, ci cu un zel aparte, ca îndeplinind o misiune specială, primită de dascălul de şcoală rurală de la scriitorul-academician. Ba, mai mult, am îndrăznit să și fac publică dovada lecturii, printr-un exercițiu care mi-a devenit familiar – desigur, în legea mea de cititor de rând.

Și iată cu ce-am rămas eu în urma lecturii primului roman al unui poet devenit deja liderul generației sale, dar cu monadă ascunsă de mare povestitor, dezvăluită nouă târziu.

Înainte de a trece sârguincios la lectura propriu-zisă a romanului, nu mi-am putut reprima obiceiul de a sonda cartea, un fel de automotivare tematică, răsfoind-o pe sărite şi selectând pasaje la întâmplare. Am recunoscut îndată tema romanului, contextul istoric în care se derulau faptele, spaţiul geografic, de o întindere extracontinentală, şi nucleul acestuia, limitat la un spaţiu concentraţionar, familiar – ca eşafod al execuţiei lente – cititorului de literatură scrisă după căderea comunismului. Încet-încet, începusem să simt o uşoară dereglare de ritm respirator, ceea ce era reflexul condiţionat pe care îl aşteptam pentru a trece la lecturarea firească, disciplinată.

Am citit cartea confruntat, şi de data asta, cu problemele urgente ale slujbei dăscăleşti, încă neîntreruptă de pauza vacanţei de vară, şi cu cele ale gospodarului rural, adică chemat mereu afară, tras cu arcanul dinlăuntrul cărţii în care eram cufundat de îndemnurile disperate ale soţiei, aflată, din pricina mea, mereu cu ochii pe ceas sau, mai ales, pe cer. Pe cerul, ca niciodată, parcă, potrivnic intereselor mele lăuntrice.

În ceasurile smulse pe apucate celor trei zile, cât a durat sporadica parcurgere a cărţii, n-am fost deloc eu însumi atunci când mă aflam în afara încăperii în care se consuma actul cititului. Fiindcă treburile mele erau acum făcute cu jumătate din mine, cealaltă jumătate însoţind solidar eroul romanului fie în infernul de la Kolâma, participând la caznele condamnatului la muncă silnică doar pentru că existenţa lui avea sens cu Eminescu – şi nu cu Stalin –, fie hălăduind prin sălbăticiile îngheţate sau dezgheţate ale Siberiei, hăituit de câinii-gardieni, întru mântuirea prin libertate. În această perioadă a lecturii – recunosc, la vârsta mea ar fi trebuit să fiu mai detaşat de lumea plăsmuită de scriitor –, mi-am reactivat şi mecanismele reumatismului, fără ca factorii meteo din lumea reală să aibă o contribuţie majoră.

Aici, trebuie să fac o paranteză. Soţia mea, Ortansa, o “devoratoare” de beletristică la tinereţe, un lector cu un câmp vizual rarisim, citise romanul chiar la câteva ceasuri de la primirea lui. Autorul ar putea înregistra, prin cititoarea deja numită, două recorduri probabile, vizavi de cartea sa: performanţa de a i se citi romanul în cel mai scurt timp de la primire şi, al doilea record, cea mai rapidă lectură a volumului – aproximativ cinci ore, cu o singură pauză. A se lua în calcul şi forţa motivaţiei induse de subiectul cărţii, fluiditatea şi accesibilitatea narării. Pentru că fac paranteza în contextul stării de spirit induse cititorului în timpul şi în perioada proximă lecturii, am s-o prelungesc cu o secvenţă de inducţie psihologică ce stă în forţa artei literare.

La o zi după terminarea cărţii soţia era încă subjugată de subiectul lecturii. Gerurile Siberiei, în corelaţie cu empatia faţă de cuplul de eroi, i-au produs celei abia desprinse de carte dereglări senzoriale – evident, psihologic – care pot defini un exemplu demn de cazuistica în domeniu. În dimineaţa menţionată, la prima ora a zilei, soţia ieşise afară să-şi vadă tufa de scânteioare abia înflorite, de care se ataşase în mod deosebit. Le-a mângâiat cu afect feminin, ca apoi să tresară, într-o stare de panică pe care mi-a împărtăşit-o cu o explozie de mirare: “Au ingheţat scânteioarele! Ai mai pomenit asta în iunie?!”. Ripostez, asigurând-o că e vorba de o eroare: “Ai o problemă de natură…literară, eşti încă sub efectul cărţii lui Nicolae Dabija”. Insistă să mă convingă că scânteioarele ei sunt îngheţate. A durat asta până am privit, amândoi, termometrul adus cândva de ginerele nostru, meteorolog la Staţia Meteo de pe Ceahlău, aparat care arăta exact treisprezece grade, plus. Asigur cititorul că “victima” acestui incident “literar” e un om perfect sănătos şi că “fenomenul” accidental a fost favorizat şi de asprimea bazei cupei florale a scânteioarelor, flori pe care admiratoarea nu le mai pipăise până atunci, cât şi de coborârea bruscă a temperaturii în ziua cu pricina. Dar fără conjunctura provocată de proaspăta lectură, cu induceri siberiene, florile din curtea noastră n-ar fi “îngheţat” niciodată în iunie.

Revenind la cititorul care semnează aceste rânduri, pe tot parcursul lecturii m-am sforţat să realizez disjungerea întregului între realul şi imaginarul acţiunii, între istorie şi literatură. Intuisem – dar şi ştiam, într-o anume măsură, mai ales din textele ce umplu de conţinut rubrica editorială “La est de vest” din “Literatura şi arta” – că Nicolae Dabija cunoaşte şi trăieşte în tot tragismul ei istoria smulgerii Basarabiei din trupul Ţării şi, implicit, ororile stalinismului, context în care se desfăşoară acţiunea romanului “Tema pentru acasă”. Mi-era clar, din prefaţa cărții, că subiectul este expresia literară a experienţelor trăite (sau aflate şi arhivate) de autor, de prietenii, cunoscuţii sau necunoscuţii care i-au fost alături, la spital, în timpul cumpenei dintre viaţă şi moarte hărăzită autorului romanului într-o etapă a vieţii sale. Dar la fel de clar îmi era şi faptul că arta poetului convertit în prozator ar putea codifica realul în metafore mult prea ermetice pentru înţelesul meu imediat. Şi cu toate acestea, sau poate tocmai din cauza asta, n-am încetat în a mă frământa să desprind fantezia de faptul istoric, metafora de informaţie. După ce am terminat romanul, am ajuns la concluzia că nici nu era necesar să recurg la polarizarea râvnită. Pentru că măiestria artistică a prozatorului-poet acoperă cu desăvârşire cruzimea concretului istoric şi că, integral, urâţenia şi frumuseţea care plăsmuiesc artistic, în antiteză, caracterele eroilor balansează natural între frumos şi urât, între bine şi rău, între om şi monstru. Că orice tip de rău pe lume îşi are contraponderea în bine, că forţa intrinsecă a iubirii şi a libertăţii e mai presus decât orice “virtute” malefică – întocmai cum, artistic şi etic, ne convinge autorul romanului. Şi că, făcând o analogie cu ce s-a afirmat în legatură cu aceast gen de disjungere în opera sadoveniană, cred sincer că în romanul „Tema pentru acasa”… “totul se infirmă, totul se confirmă”. Sau, recurgând la o speculaţie inspirată de literatura patristică, romanul „Tema pentru acasa” e întreg – istorie şi întreg – literatură.

Desigur, cititorul care îndrăzneşte aici a găsit romanului, cu instrumentele sale empirice, multe virtuţi artistice. Spre exemplu, mijloacele literare care au creat contextul peisagistic al acţiunii, într-o corelaţie absolută cu faptele şi cu starea de spirit ale eroilor, m-au condus la concluzia că tablourile siberiene desenate prin cuvânt, în roman, pot concura serios tehnica desăvârşită a imaginilor fizice din aceeaşi regiune geografică realizate de National Geographic. Apoi, matricea stilistică a cărţii – în genere, în nota familiară experienţei mele de consumator de literatură – constat, este tuşată, ca să zic aşa, de liniile proeminente ale unor ingenioase elemente de ficţiune. Mă refer la cele uşor de desprins, cele care induc surprinzător punctele culminante ale conflictelor, sau eliberarea de tensiune prin deznodăminte neaşteptate. Probabil că, graţie lor, am avut adesea senzaţia, în timpul lecturii, că citesc un basm, un “basm modern”, în care, cum ar spune Monica Spiridon, ficţiunea are rolul “să dea sens istoriei fiinţei”.

La performanţele artistice asupra cărora, în percepţia mea, s-ar putea zăbovi mult, aş putea adăuga şi pe cele etice. Între ele remarc, aşteptându-mă la asta, reţinerea prozatorului de la tendinţa (generalizată în literatura de azi) de a uza, având de-a face cu un roman de dragoste, de reţetele ieftine de “amor”. Delicateţea, bunul simţ în alegerea modului subtil, deductibil, prin care eroii principali – într-o firească raportare la mediul natural al acțiunii și socio-cultural din care provin – îşi împlinesc trupeşte dragostea din care se va naşte mobilul vieţii aproape întrerupte a eroului au dat satisfacţie cititorului pe care îl reprezint.

Romanul “Tema pentru acasa” e un alt fel de roman de dragoste. Accentul acestei laturi dominante a cărţii e pus pe iubirea spirituală, pe forţa şi filosofia acestei trăiri superioare a omului, romanul fiind chiar un veritabil “tratat de iubire spirituală” între un barbat şi o femeie. Iar îndreptarul acesta e presărat dibaci cu ingrediente deja consacrate, ca valoare, în sensul ideii menţionate. Mă refer la extrasele-citate care prefaţează, distilat, secvenţele romanului.

În acelaşi context al iubirii, iubire extinsă la subiecţi aflaţi dincolo de bărbat sau femeie, observ raportarea personajului principal şi a celorlalte personaje pozitive la starea de libertate a omului, la relaţia lui cu Dumnezeu, acest din urma aspect oprindu-l categoric pe om de a trece hotarul care-l desparte de bestie. Şi, aici, îndrăznesc să am credinţa că romanul „Tema pentru acasă” a fost anume conceput, ca autorul să “descarce” în el o sinteză a filozofiei sale despre lume şi viaţă, în contextul istoriei. În acest scop a creat personajele extreme, de forţa lui Ulmu şi Kudreavţev. Panoplia personajelor negative – sadici, paranoici, perverşi – i-a oferit scriitorului posibilităţi facile de a se opune acestora, de a-şi exprima crezul său de viaţă, disimulându-se, pe rând, în Mihai Ulmu, în înţeleptul Mendelstam, în părintele Florenski. Probabil, chiar şi Maria Răzeşu e un vehicul pentru autor în a transporta către cititor idei personale, între acestea, convingerea sa cu privire la anvergura lui Eminescu. Apropo, cine a mai avut ideea unui Eminescu prezent, spiritual vorbind, chiar şi în Siberia, unde Maria l-a dus cu ea (evident prin cartea împrumutată de la profesor, în timp ce-i era elevă!

În sfârşit, în acelaşi câmp etic, să remarcăm că bătrânul matusalemic Iuiun, ultimul vorbitor în graiul unei etnii siberiene, în asociere cu profesorul basarabean – conlucrare asumată generos de către eroul principal – reprezintă, prin misiunea de a salva limba unei minorităţi etnice milenare, deja asimilate, un exemplu impresionant şi edificator pentru ceea ce şi autorul săvârşeşte, în fapt, la o scară mai puţin dramatică, dar totuşi alarmantă, în contextul militantismului său publicistic, civic în Basarabia cea smulsă samavolnic din trupul Ţării-Mamă.

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VII)

Rănile edificiului mortuar al Valeriei (Micle) Sturza aveau o cauză inițială de înțeles: războiul. Din primăvara lui 1944 și până la 23 august al aceluiași an satul Boureni era părăsit de localnici și ocupat de sovietici. Zona era un segment fierbinte din linia Frontului Moldovei. Din luptele desfășurate în acest spațiu restrâns au rezultat două cimitire ostășești care încadrează satul: unul la nord, al rușilor (în pădurea dinspre Moțca) și celălalt, al românilor, în satul vecin Soci.

Nu avem certitudinea că soldații ruși nu vor fi fost ispitiți să ridice lespedea de marmură a criptei, cu gândul la vreun închipuit profit, dar știm sigur că un tractorist din Moțca, reședința comunei, a profanat mormântul, scotocind după… bijuteriile cucoanei, sau după cine știe ce îi mai născoci mintea-i bolnavă. Atunci, în 1963, s-a făcut anchetă la fața locului și proces profanatorului.

Una din cele două însoțitoare localnice ale vizitatoarei i-a făcut acesteia mărturisirea că, la anchetă, a văzut cu ochii ei, în criptă, trupuri îmbălsămate. Probabil, în anul acela rămășițele pământești ale celor trei persoane au fost strămutate. Se crede că au fost duse în cimitirul în care mama Valeriei (și totodată bunica celor doi copii) își avea mormântul, sub buna rânduială a vieții de obște din Mănăstirea Văratec. Există însă menționat și un an al expatrierii osemintelor acestora, respectiv 1980.

Și ca o concluzie tristă la întreprinderea sa expediționară pe urmele Valeriei (Micle) Sturza, doamna Elena Vulcănescu își încheie peregrinajul pe dealul Boureniului, la capela unde s-au aflat o vreme osemintele Valeriei, prin a deplânge postumitatea acestei femei demne de memorie, starea în care a ajuns ceea ce a fost „…materialitatea unei existenţe pline de vise, poveri, căderi şi măriri.” Un contrast izbitor cu peisajul auroral al locului. „…Am ajuns din întâmplare, poate, într-unul dintre cele mai romantice locuri ale Moldovei, care mărturiseşte însă despre cele mai sinistre întunecimi ale sufletului uman. La Boureni, comuna Moţca, judeţul Iaşi – unde legenda şi cronicile spun că descălecătorul Dragoş Vodă a ucis bourul, iar râul care identifică o ţară întreagă şi-a luat numele de la Molda –, mormântul fiicei Veronicăi Micle zace într-o neagră profanare. Dacă la Mănăstirea Văratec mormântul Veronicăi Micle este loc de pelerinaj, la Boureni cavoul fiicei acesteia îndură cele mai aspre vitregii. Demnitatea datorată unui simplu om trecut la cele veşnice ar impune un minim respect!”

Darămite – am putea adăuga noi – demnitatea unei persoane care a exaltat publicul iubitor de operă din Europa, ca exponentă a națiunii române, când România încă nu avea înființată instituția Operei. În plus, legat de atitudinea față de edificiului acesta mortuar care a adăpostit o vreme osemintele Valeriei (Micle) Sturza, se impunea a se cinsti memoria unei poete cu filiații istoriografice eminesciene, ea fiind fiica celei mai poetizate femei din literatura română, muza care care a determinat „ epoca orfeică” a poeziei lui Eminescu, “perioada veroniană” (1884-1887), încununată de cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.

Așadar, prin această „prințesă fără cântec” (Elena Vulcanescu) care și-a ales Boureniul ca pe o Golgotă a ei, duhul eminescian ne atinsese meleagul. Iar noi rămasem… impasibili, mai precis neștiutori și reci. Păcat! Dar să nu deznădăjduim totuși. Sunt dovezi că din păcat te poți ridică chiar până la sfințenie. Vom încerca măcar?

———————————–

Gheorghe PÂRLEA

Foto: (Dr. V. Șoimaru) Capela funerară de la Boureni a Valeriei (Micle) Sturza (Osemintele au fost strămutate.)

Notă: Aduc mulțumiri exprese Dlui Prof. Ion Ionescu-Bucovu (poet, romancier si istoric literar, membru USR, promotor on-line de istorie literară), care, aflând de preocupările mele monografice cu referire la locul unde și-a petrecut aproape jumătate de viață Valeria Micle Sturza, mi-a trimis formatul electronic al cărții dumnealui (menționată la „Surse…”). Generozitate rară!

Surse bibliografice:

Ion Ionescu Bucovu, „Veronica Micle – Îngerul blond al lui Eminescu”, 2016

Christina Zarifopol Illias, „Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit”, Corespondență inedită – Mihai Eminescu, Veronica Micle, Scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea, Editura „Polirom”, 2000

Elena Vulcănescu , „Valeria Micle Sturza”,”Convorbiri literare”, An. 143, Nr. 8 (aug. 2009)

Grigore M. Sturdza, „Pygmalion. Un jurnal declarat”, București, 1932,

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VII)”

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VI)

Boala fiului preferat, Mihai (Coca Mițu), îi acutizase Valeriei suferințele fizice asociate obezității. În zilele ei mai bune îi poruncea șoferului s-o ducă pe dealul Boureniului, la pinii ei dragi care-i umbreau micul edificiu bizantin cu funcție de „casă de veci”. De acolo privea cu binoclul spre Mănăstirea Văratec, unde scumpa ei mamă, Veronica, îşi doarmea somnul etern în mormântul din curtea Bisericii „Sf. Ioan”. Sau medita lângă un izvor umbrit de un stejar secular, locul ei preferat întru cugetare. Poiana în care era hotărnicit acest spațiu romantic se va fi numit Poiana Doamnei sau a Cucoanei (după cum Drumul Cucoanei, despre care știm cu mărturie că s-a numit o vreme).

În 1928 petrecu Craciunul cu privilegiul de a-i avea la Boureni pe cei dragi ai ei, pe Graziella cu Ana-Maria, fiica din prima căsatorie și nepoata. Nici un semn al ursitei, legat de apropierea sfârșitului, pentru cea care își avea gata pregătit sălașul eternității. La nici două luni, în ziua (sau poate noaptea) de 14 februarie 1929 „…volburi otrăvite întunecă cerul și apa Moldovei… O viziune a pinilor netăiați strigă dezghețul, cu toată puterea pămîntului!”. Lirismul vizionar, purtător de verdict, al accestei citări după măestrul condei al Elena Vulcănescu, se traduce prozaic astfel: Valeria Micle Sturza muri subit. La trei luni după ce împlinise 62 de ani. Muri singură sau, poate, asistată de de vreo femeie din vecini, care îi va fi ținut lumânarea. Costică Tarcan, vecin și om de curte al boierului Sturza știa și cauza morții: “Doamna Valeria a murit pe iarnă în ’29, după o săptămână de inimă rea, de făcătură, de ursită (farmece, vrăji)… A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropată cu capul spre sat… deşi satul îi înspre apus…” Ultima ei dorința încălca o cutumă creștină. Cu ce taină oare?

Soțul Valeriei, boierul, om ocupat cu afaceri, era mai mult prin străinătate. La nici zece kilometri la nord de Boureni era moșia fratelui său Constantin, cu telegraf și tren care făcea legătură, la Pașcani, cu expresul de Berlin. Relația prințului Dimitrie cu soția era compromisă de mult timp, dar boierul avea onoare și le-a arătat oamenilor locului respectul său pentru defunctă, mama copiilor lui. I-a făcut înmormântare după rangul ei de soție de prinț și, poate, după dorința ei expresă de prețuitoare a datinilor locului, pe care le-a cunoscut și poetizat în cartea sa de versuri mai sus numită. În urma sicriului de cristal, comandat de boier din străinătate, „…au condus-o pe ultimul drum şi au jelit-o mii şi mii de oameni, din toate satele din jur, pentru bunătatea ei, dar şi pentru soarta ei tragică”. Și mare parte a acestei mulțimi a zăbovit apoi la un praznic „cum nu s-a mai văzut” prin această parte de țară. (prof. dr Constantin Partin). După înmormântare, o vreme, sătencele din Boureni o simțeau pe Cucoana Valeria în noaptea de Rusalii, „…când scăpa de strânsoarea veciei şi poftea cireşe”.

Cât despre singurul fiu (din trei) aflat în viață la moartea mamei sale, dar departe de ea (scriitor și traducător, decedat și el prematur, la zece ani după moartea Valeriei), iată o frază a sa care-i măsoară povara filială după moartea mamei: „Din noaptea de grai a trecutului, fiu alintat al doamnei Vanozza am vegheat, ca un vrăjitor blestemat, să însufletesc cu viată din viața mea, silueta tragică, pierdută în vraful colbăit al istoriei…”(Grigore M. Sturdza).

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (VI)”

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (V)

Scrisorile celor doi îndrăgostiți celebri, Eminescu și Veronica Micle, parte din câte vor fi fost, au ajuns însă a satisface curiozitatea publicului. Dar cele păstrate de Valeria – în număr de 93 ale lui Eminescu și 15 (probabil, rezultat al unei selecții riguroase) ale Veronicăi – vor fi dezvăluite târziu, după moartea celei care păstra comoara epistolară. Asta s-a întâmplat prin intermediul unei reprezentante a familiei Valeriei de peste două generații. Graziella Nanu, fiica din prima căsătorie a Valeriei preluase scrisorile de la mama sa spre a le transmite, ca într-o ștafetă genealogică, fiicei sale Ana-Maria Grigorcea Messeri. Cu legământul sacru de a le tăinui celor doi amanți intimitatea. Nepoata Valeriei, respectiv strănepoata Veronicăi, în sfârșit, se lăsă convinsă de fosta ei profesoară Maria Economu să le publice sub auspiciile editoriale ale Cristinei Zariofopol-Illiaș, fiica profesoarei. Iată argumentul hotărâtor al celei care a produs nepoatei Valeriei ruperea jurământului de taină purtat de patru generații de femei: „Draga mea, copiii tăi sunt italieni, nu știu română. Suntem în vârstă amândouă. Într-o bună zi ei vor găsi după tine un teanc de scrisori și o să le arunce că nu pricep nimic. Ai o datorie față de cultura română. Trebuie!” (după Christina Zarifopol-Illias).

Ceea ce e cert, legat de activitatea Valeriei la Boureni prin intermedierea propriului condei, e că a finalizat un volum de versuri, „Din preajma mea”, publicat la Fălticeni în 1920, cu scopul de a facilita, prin difuzare, strângerea de fonduri pentru înălțarea unui monument închinat eroilor căzuți în războiul ce abia se sfârșise. Aflăm însă (din însemnările învățătorului A. Grigoriu) că preconizata difuzare a întâlnit impedimente (neclarificate) și, în consecință, finalitatea filantropică a rămas neîmplinită, spre dezamăgirea generoasei autoare.

Cât despre caracteristicile poeziilor din acest volum, să extragem o frază sintetică dintr-o fulgurație exegetică târzie a scriitoarei Elena Vulcănescu: „Abundentă în compoziție și mai puțin în imagini, atrasă de transcrierea polifonică, mezzo-soprana de odinioară umple dealul Bourenilor, din valea cu stejari pînă în coama cu imaș de stînă, de un ronron cosmic.”

Poeta cu traiul la Boureni își făcuse debutul la Iași, încă de la tinerețe și în companii celebre. La vârstă de 19 ani primise botezul literar în „Convorbiri literare” (15 februarie 1885) cu poemul „La șezătoare”. În acea ediție apăreau și cîteva poeme ale mamei sale, primul act al „Scrisorii pierdute” de I. L. Caragiale și „Moș Ion Roată și Unirea” de Ion Creangă. Iată un fragment din „La șezătoare”, poezia Valeriei: „Vîntul suflă cu tărie și izbește în fereștri,/ Iar în casă lîngă vatră șede lumea la povești/ …Și tăcerea cea mai mare în căsuță-acum domnește,/ Nu s-aude decît fusul fetelor cum sfîrîește”. Aceeași voce de peste timp, rostește despre versurile de debut ale Valeriei următoarele: „În timbru robust și aer de prospețime, expresia simplă, fluentă și cantabilă are firescul oralității versului popular al inspiratelor prelucrări alecsandriniene.” (Elena Vulcănescu). La Iași, Valeria Micle mai publicase în revista periodică „Natura”.

Învățătorul A. Grigoriu, sau mai probabil Gheorghe Grigoriu (tatăl lui Adrian, tot învățător), transcrisese un caiet întreg din poeziile Valeriei, câteva dintre ele inserate și în manuscrisul monografiei lui A. Grigoriu, document aflat în custodia rudelor din Cristești, urmași care manifestă un deosebit afect pentru memoria dascălului contemporan și vecin, la Boureni, cu Valeria Micle Sturza. Acesta era un admirator fervent al poetei care i-a istoricizat meleagul prin traiul generoasei și distinsei doamne în sânul obștii lor sătești, prin actele filantropice și prin versurile sale dedicate vieții comunității, naturii și istoriei locului. Rară, putem constata și noi (cei care aflăm despre asta), această asociere extremă, bazată pe empatie reciprocă, între exponenții unei microsocietăți arhaice, cu oameni rudimentari și cvasianalfabeți, și exponenta unei lumi emancipate, cu studii în școlile europene, cu preocupări contingente cu arta și cultura elitei vremii.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (V)”

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (IV)

În satul de pe valea Moldovei, viața de familie a Valerie (Micle) Sturza căpătă meandrele unui râu tumultuos. I-a murit, de copil, Fănică, băiatul născut în prima căsătorie. Probabil, evenimentul acesta nefast a fost motivul construirii capelei mortuare dintre pini, aflată în apropierea Schitului, care, într-un final imprevizibil și irevocabil, avea să prefigureze locul de veșnică odihnă și pentru Valeria. Coniferele, rare în pădurea moșiei, ar fi fost iertate de la tăiere atunci când s-a făcut defrișarea pentru construirea preconizatului palat, pinul fiind arborele preferat al Valeriei. În legătură cu motivul apariției criptei-mausoleu mult mai devreme decât ar fi fost necesar, universitarul Constantin Partin considera că existența ei timpurie e consecința „…stărilor premonitorii morbide, a anxietății generate de firea ei [a Valeriei] hipersensibilă de artistă, care se simțea, poate, persecutată de soartă şi împinsă spre condiţia tragică a prăbuşirii”.

Cum e bine știut din popor, arar un necaz vine singur. Sensibilitatea Valeriei căpătă accente agravante în relațiile conjugale. În anturajul soților Sturza apăruse o tânără nemțoaică din Bucovina, pe care sătenii o identificau prin sintagma „țiitoarea boierului”. Stăpâna moșiei fusese așadar înlocuită la un moment dat în viața conjugală. Va fi contând, poate, că Valeria era cu câțiva ani mai în vârstă decât soțul ei, sau că sechelele căsătoriei anterioare a Valeriei au început să tulbure al doilea mariaj. Sătenii, atenți la asta, îi erau solidari cucoanei Valeria. De altfel, legătura afectivă a localnicilor cu dânsa era deja consolidată pe altă cale. Cucoană Valeria avea o compasiune puternică pentru cei care duceau greul vieții, ca unii să huzurească. „A trăit în mijlocul țăranilor și pentru țărani”, consemnează învățătorul Adrian Grigoriu în demersul său monografic (manuscris) dedicat satului Boureni. Din aceeași sursă, aflăm că Valeria era receptată ca fiind o ființă blândă și generoasă, o mamă dedicată care inducea etalonul de model maternal.

Trebuie spus că, în inima sa de mamă, Valeria a fost lovită de două ori. După ce-i murise băiatul din prima căsătorie, cel de-al doilea născut al familiei Sturza, Mihai (Coca Mițu, după numele de alint din pruncie) se îmbolnăvi de tuberculoză. Băiatul avea și el, ca și mamă-sa, înclinații muzicale, pe care le dezvolta prin intermediul unei viori Stradivarius. Valeria știa însă că boala îi va limita fiului perspectiva evoluției artistice. Mițu muri prematur, spre a împărți (vremelnic) cu fratele Fănică și mama sa cripta cavoului din poiana cu pini, edificiu mortuar pe care Valeria îl comandase meșterului străin ca pe un preludiu premonitoriu la drama sa familială.

Legat de vioara Stradivarius a lui Mițu, onorabilul profesor C. Partin, a cărui copilărie s-a petrecut în preajma Boureniului, știe de la bunicul său că fiul Valeriei ajunsese, din cauza bolii, dependent de morfină. La un moment dat boierul, tatăl băiatului, consideră că se impunea întreruperea finanțării medicamentului cu pricina. Fiul însă nu renunță la pomada suferinței sale și amanetă vioara învățătorului satului, spre a-și putea continua alinarea. Învățătorul, care compătimea cu suferința familiei tânărului Sturza, a acceptat să conspire la această soluție „de necesitate”, în speranța că timpul va fi în favoarea unui deznodământ pozitiv pentru fiul Valeriei. Dar soarta a fost potrivnică. Iar în privința viorii, se crease în sat o poveste a cărei verosimilitate rămânea pe seama arbitrariului. În timpul ultimului război „comoara” a fost tăinuită într-o groapă săpată cu discreție de învățător. La întoarcerea din evacuare învățătorul află că Stradivarius-ul din ascunzătoare dispăruse. Dar, cei care povestesc asta mai adaugă (cu vădită insinuare) și că, după război, un violonist celebru (cu numele Ion Drăgoi) le vizitase de câteva ori satul.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (IV)”

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (III)

     Valeria moștenea frumusețea și înclinațiile artistice – în speță, muzicale și poetice – ale mamei sale. Veronica, mama, își ducea greu frustrările în privința ratărilor personale, căci vocea ei, unanim apreciată la probele ocazionale, atrase atenția unui reprezentant al Operei italiene, care îi propusese un contract pentru o perioada nedeterminată, urmând să colinde cu trupele celebrei Operei Occidentul și Orientul, pentru deplina sa formare și recunoaștere. Mamă-sa a decis însă că alternativa cea mai bună era măritișul precoce cu reputatul profesor, rectorul Universității ieșene, și sedentarizarea în urbea lor adoptivă. Veronica insistă așadar să compenseze regretele legate de propriile aspirații, nu fără a gusta și ea din bucuriile acestor așteptări, prin împlinirile Valeriei. La 20 martie 1886, Veronica îi scria lui Titu Maiorescu, cerând sprijin pentru studiile de canto în străinătate ale Valeriei. Îl ruga să intervină la regina Elisabeta, sperând în solicitudinea acesteia, căci regina era recunoscută pentru mecenat. Veronica și fiica au fost chemate la București, spre a profita, pentru Valeria, de venirea în țară a celebrei cântărețe de operă Elena Theodorini.

        Devenită studentă la Conservatorul de Muzică din București, Valeria debuta la sfârșitul anului 1886 în rolul titular din „Fra Diavolo”, opera în trei acte a compozitorului francez Daniel Auber. I se remarcă frumusețea și întinderea impresionantă a vocii, ceea ce a contat în a accede la Școala De Belcanto din Paris, ca elevă a reputatelor profesoare Rosine Laborde și Caroline Pierrot. Timp de cinci ani, Valérie-Nilda (numele de scenă) a fost asociata celebrei Elena Theodorini, prima divă a liricii românești, evoluând în distribuții și turnee pe marile scene ale Europei.

        A avut prima căsătorie la 26 de ani (1892) cu Nicolae Gh. Nanu, avocat, 34 de ani, domiciliat în Iași str. Carol nr. 33, fiul lui Gheorghe (Iordache) Nanu, fost senator liberal în Colegiul II, și al Mariei Nanu, de profesie „liberi”, domiciliați în comuna Siliștea, județul Neamț. Până la divorțul celor doi soți (1896), Valeria naște doi copii, pe Graziella și pe Fănel/ Fănică.

       Căsătoria cu Nanu intrase într-o discretă criză, perioadă în care Valeria îl cunoscu pe Dimitrie-Mihai (Popovici) Sturza, devenit în ianuarie 1895, din fiu nelegitim (mama fiindu-i Aglaia Popovici), fiul cel mare al prințului Grigore M. Sturza (Beizadea Vițel), naturalizat și înfiat fiindcă singurul moștenitor legal al prințului (Grigore, și el) se sinucisese din eșec în dragoste.

        Între timp, Valérie-Nilda revenea pe scenă, interptetând rolul titular din „Carmen”, de Gerges Bizet (aprilie 1900), la La Grand Théâtre din Versailles, primind elogii generoase: „…excelentă mezzo-soprană, interpretare ireproșabilă, temperament violent, perfect pentru dramatismul rolului, jocul unei experimentate actrițe de comedie…”.

        La conacul de la Boureni se va instala în 1903, puțin înainte de căsătoria cu numitul moștenitor al Sturzeștilor. Valeria îi născuse acestuia (la București, în 1902) pe Grigore Căpitan Dimitrie Sturza (din relația încă neoficializată). Căsătoria s-a legalizat în 1904, conform Actului de căsătorie Nr. 35/24 oct. 1904 din Registrul Stării Civile aflat în arhiva Primăriei din Cristești, jud. Iași. Cei doi copii din prima căsătorie sunt recuperați de mamă de la tatăl lor și crescuți la moșia de la Boureni. Îl naște aici și pe Mihai, al doilea copil al familiei Sturza.

        Stabilirea familiei Sturza la Boureni, se pare, a fost dorința expresă a fiicei Veronicăi Micle de a fi într-un areal de proximitate cu mormântul mamei sale. Poate va fi contat și faptul că meleagurile acestea moldave îi erau familiare din copilărie, când revenea la căsuța de sub Cetatea Neamțului, locuință înstrăinată târziu, când Valeria avea douăzeci de ani. Viețuirea urmă să se deruleze la conacul aflat pe locul Școlii Generale de azi. Aici e de luat în seama și probabilitatea (susținută de scriitoarea Elena Vulcănescu) că, încă înainte de căsătoria cu Dimitrie Sturza, Valeria era deja proprietara moșiei de la Boureni, cumpărând-o la o licitație impusă de grevările prințului Grigore M. Sturdza, zis Beizadea Vițel (tatăl viitorului soț), decedat la 13 ianuarie 1901.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (III)”

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (II)

Să urmărim așadar cum s-a „interpus” satul legendar Boureni în această încrengătură de nume cu parfum eminescian. Trebuie început însă cu istoricul deja consacrat al satului Boureni, sat aflat în nucleul Moldovei medievale. Cronicarul Grigore Ureche amplasa în arealul acestei așezări sătești legenda Descălecatului moldav, care-l avea ca protagonist pe Dragoș-Vodă. Frații lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, intelectuali basarabeni de marcă, au creditat cronicarul și au închinat satului Boureni (n-am putut identifica, între cei doi, care e autorul) o poezie contextualizată legendei cu bourul cel fioros și cățeaua Molda, tovarășa de vânătoare a lui Dragoș și totodată tributul victoriei vânătorești asupra cornutei uriașe. Prin locurile acestea, înțesate de toponime cu vocabulele Descălecatului voievodal, Sadoveanu îi „aduce” pe căpitanii lui Nicoară Potcoavă la o vânătoare de mistreți, spre a reedita vânătoarea lui Dragoș, alegând ca spațiu central „Piscul Bourei” (cititorul localnic al romanului știe sigur că e vorba de „Dealul Căpățânii”, care se interpune între satele Boureni și Soci).

Spațiul satului Boureni și al localităților din proximitate, locuri cu rezonanță toponimică în Istoria Românilor (Războieni, Baia, Cetatea Neamțului), păstrează în țărâna lor urmele oștilor vremii, ale moldovenilor și cotropitorilor, căci în acest spațiu istoric din proximitatea Boureniului au fost ariile centrale ale unor mari bătălii contextualizate războaielor pe pământul Moldovei. Ungurii învinși la Baia (parte din cei pe puțin 25 de mii de oșteni) au fost împrăștiați după înfrângere prin satele mărginașe de pe Drumul Băii până spre Roman și, hărțuiți de săteni, siliți să-și abandoneze bombardele lor trase de boi și cai șubreziți de frig și foame. Armata otomană, la 1476, cu puhoiul ei de osmanlâi, abia încăpea în lărgimea luncii Moldovei, iar oamenii acestor meleaguri au văzut atunci luciul sabiei lui Ștefan cel Mare strălucind în mâinile Voievodului. Cu un veac mai târziu, în vara anului 1600, Mihai Viteazul, aflat la Roman în fruntea unui corp expediționar format din 20 000 de oșteni, din care 8 000 de călăreți, trecea pe aici, pe valea Moldovei, spre Cetățile Neamțului și a Sucevei, cu rosturi legate de săvârșirea vremelnică a primei Uniri a românilor. Cu un alt veac mai târziu, la întoarcerea de prin părțile Bugeacului (dintr-o expediție împotriva turco-tătarilor), cei 30 000 de oșteni polonezi ai lui Ioan Sobietski, până a cunoaște legendarul eroism al plăieșilor de la Cetatea Neamțului, au prădat și pârjolit satele Moldovei, între care și Boureni. În Primul Război Mondial, divizii și regimente aparținând milionului de soldați ai armatei țariste aflați pe pământ românesc, inițial aliații armatei române, dezertaseră și împânziseră satele și pădurea din vecinătatea Boureniului, silind unități ale armatei române să le opună rezistență zile la rând. Maiorul Butnaru, comandantul Batalionului 2 al Regimentului 16 Suceava (din Divizia a 7-a română), aflat în ianuarie 1918 pe poziții la Miroslovești, este ucis mișelește între satele Soci și Boureni, în timp ce își executa o misiune de negociere cu rebelii armatei destrămate sub impulsul Revoluției bolșevice din Rusia.

Dar să urmărim acum și valoarea adăugată acestei istorii cu oșteni și arme a satului Boureni, anume prezența duhului eminescian în spațiul acesta restrâns de pe valea Moldovei, atât cât de subțiat va fi ajuns el aici prin Valeria (Micle) Sturza, fiica muzei poetului-Luceafăr.

Anna Antonia Câmpan (fiica Anei Moldovan și a lui Johann Mischinger) trecu Carpatii în 1849, oprindu-se la Târgu Neamț, ca refugiată ardeleană în urma persecuțiilor post-pașoptiste. Avea cu ea doi copilași, pe abia născuta Veronica, cu numele oficial Ana Câmpeanu (Ana Câmpan, în documentele parohiei năsăudene; numele „Veronica” și-l luase copila în școala primară), și un băiețel de doi ani (Radu), fratele Veronicăi. Soțul femeii, Ilie Câmpan (Câpeanu, în demersurile istorico-literare), înrolat în miliţiile româneşti din Munţii Apuseni sub flamurile lui Avram Iancu, a fost împușcat mortal înainte de a i se naște fiica. Cele două refugiate, mamă și fiică, au locuit o vreme în căsuța de sub Cetate, acum casă memorială, cumpărată de ardeleanca de la Năsăud în 1850, cu 100 de galbeni. Cei doi copii aveau aici traiul asigurat prin calificarea de moașă a mamei lor, profesie dobândită si practicată la Năsăud.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (II)”

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni

I-am auzit adesea pe consătenii mei cei mai bătrâni vorbind nostalgic de vremurile tinereții lor. Și între acele teme rememorate nu lipsea cea legată de starea de pălmași a părinților și bunicilor lor pe pământul Sturzeștilor. În sat, mai precis în „Deal la Curte”, erau hambarele boierești pe care, în 1907, țăranii erau gata să le incendieze. Nu s-a întâmplat asta însă, deși plănuiseră să o facă răzvrătiții din Verșeni, satul Profirei Ursachi, mama „Ceahlăului literaturii române” din secolul al XX-lea (și din veacurile care vor urma). Răsculații au fost arestați înainte de a apuca să se răzbune pentru condiția lor de umiliți ai sorții.

De ce toponimul numit conține sintagma „la Curte” m-a mirat o vreme, căci curțile boierilor Sturzești, prinți de pe urma a trei domnitori ai Moldovei (doi cu numele Sturdza), n-au fost la noi, la Miroslovești, ci în satele vecine. La reședința de la Cristești, domnitorul Mihail Sturza ținea uneori divanurile, iar la Cozmești și Miclăușeni există și azi palatele boierești ale înaintașilor și urmașilor domnitorilor Ioniță și Mihail Sturdza. Dicționarul consacră termenul „curte”, între altele, ca fiind spațiul aferent locuinței, dar probabil că reședința moșierului presupunea, prin excepție, și „transferarea” acestui spațiu – de regulă atașat locuinței – în zonele proxime moșiilor, acolo unde spațiile erau mai generoase pentru funcțiile specifice „curții”. Iar Sturzeștii, se știe, abundau în asemenea posesii. Grigore M. Sturza, poreclit Beizadea-Vițel, testatorul direct al Sturzeștilor cu moșii pe valea din avalul Moldovei și, simetric, pe valea Siretului, era cel mai mare latifundiar din Moldova, având în jur de treizeci de moșii.

Despre acareturile „rezidențiale” de la Cristești ale Sturzeșilor știm că nu mai există, de asemenea și despre reședința lui Dimitrie-Mihail Sturza de la Boureni aflată în spațiul în care se află Școala Generală de azi. Pe valea Siretului însă, la Miclăușeni și Cozmești, palatele există, dar cu funcții improprii. Cel de la Cozmești e un așezământ social, iar palatul de la Miclăușeni e totuși într-o explicabilă relație cu ceea ce a fost: e muzeu.

În legătură cu soția unuia dintre boierii Sturdza, cel cu moșie (și) la Boureni (sat aflat în proximitatea satului meu, Miroslovești), s-a vorbit și s-a scris despre existența unei filiații a acesteia cu poetul Mihai Eminescu. Și s-a mers până a se invoca o legătură de prim grad familial, cum eronat au publicat unii gazetari cu pregătire profesională precară, sever „puși la punct” de academicianul Constantin Ciopraga (firește, pe acei din timpul vieții eruditului cu origini pășcănene). Respectivii condeieri o recomandau pe Valeria (Micle) Sturza, consoarta prințului Dimitrie-Mihai Sturdza de la Boureni, drept fiica „din flori” a „poetului nepereche”. Acordându-le credit acestora, chiar și localnicii satului Boureni trăiau în această confuzie. Din păcate, eroarea este perpetuată (chiar și în presă) și în prezent. Și, culmea, o fac chiar persoane care par a avea legături cu literatura, istoria.

Încerc așadar, în cele ce urmează, să țin cât mai precis făgașul natural al fluxului informațional care atestă totuși o conexiune, nicidecum însă atât de directă, între Valeria (Micle) Sturza și Eminescu. Dar asta nu ca scop în sine, ci colateral intenției autorului întreprinderii de aici de a prezenta notorietatea acestei personalități feminine, devenită prin căsătorie Sturdza și care prin numele de domnișoară, Micle, incită la asociere cu numele geniului poeziei noastre.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni”

Gheorghe PÂRLEA: La doi ani de la plecarea la Cer a lui Valeriu Rață, basarabeanul care, ca și alți câțiva coregionali, mi-a relevat însușirile „omului frumos”

       Au trecut doi ani de când a plecat subit la Domnul, la vârsta de 67 de ani, un frate basarabean, frate întru românism, pe care l-am prețuit și care, în generozitatea sa înnăscută, mi-a răspuns la rându-i cu mult peste puterea mea de a oferi.

        În contextul unei fericite întâmplări, uneltite de „cel mai tainic și mai iscusit meșter al lui Dumnezeu” (Sadoveanu), am cunoscut direct și indirect oameni aleși de pe cel mai nedreptățit meleag românesc: Basarabia.

        Pe un asemenea flux al întâmplării am ajuns, pentru o perioadă, colaborator al revistei “BiblioPolis” din Chişinău şi co-participant la o serie de evenimente culturale din capitala R. Moldova, majoritatea fiind la Biblioteca Municipală „B P. Haşdeu”, editorul numitei reviste. Acolo am cunoscut persoane deosebite, fraţi adânc trăitori în românism. Între aceşti basarabeni frumoşi, cu puterea de a rezista la erodarea fiinţei lor originare chiar și în condiţiile de a se fi aflat sub o brutală influenţă străină, l-am întâlnit şi pe alesul om de carte Valeriu Raţă.

        În cazul lui Valeriu Raţă, starea de bun român în care mi s-a arătat are o particularitate care mi-a accentuat interesul de a mă apleca asupra acestui „om frumos” (sintagma lui Andrei Mureșan, adusă în prezentul nostru de Dan Puric). Valeriu Raţă e, ca în multe nuclee familiale din Basarabia, fiul unei familii mixte, mama dânsului fiind ucraineancă. Fiul acestei familii româno-ucrainene avea libertatea să îmbrăţişeze cultura mamei, care, fireşte i-a transmis limba maternă. Nu ar fi fost deloc nefirească această traiectorie cultural-spirituală a fiului, evident, în măsura în care ar fi lucrat în structura sa fiinţială şi zestrea românească a tatălui, în vatra căruia fiul urma să-şi împlinească viaţa.

        Nu ştiu cât de ucrainean a fost, prin mamă, Valeriu Rată. Ştiu însă aproape cu precizie, urmare a câtorva luminoase întâlniri directe şi indirecte (indirecte, prin intermedierea condeiului său), cât de bun român a fost basarabeanul Valeriu Raţă.

        Convingerea mea asupra românismului celui asupra căruia mă refer aici, neverosimil, la timpul trecut, ar putea fi întărită de un argument prioritar, acela că dânsul a fost, prin studii, licențiat în limba şi literatura română. Şi că, ca o curgere firească în albia profesională dată, a fost lector, corector şi redactor de carte şi revistă româneşti, el însuşi fiind autorul a şase volume demne de osârdia cititorului român, fie cititorul (cel în confuzie aflat) şi… moldovean.

        Trei dintre aceste cărţi ale dumnealui mi-au fost dăruite atunci când m-am aflat la Chişinău, desigur, cu prilejul unor evenimente culturale, cele mai multe având loc în Cetatea cuvântului nemuritor unde Valeriu Raţă îşi exercita activitatea curentă, de lector şi redactor de carte în cadrul Serviciului editorial al Bibliotecii, secretar de redacţie al revistei “BiblioPolis” (inclusiv, publicist). Uneia dintre ele („Frământul sufletului meu”) am îndrăznit să-i dedic și o recenzie, în care mi-am exprimat receptarea emotivă, nicidecum exegetică, asupra frumoaselor sale versuri. Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: La doi ani de la plecarea la Cer a lui Valeriu Rață, basarabeanul care, ca și alți câțiva coregionali, mi-a relevat însușirile „omului frumos””

Gheorghe PÂRLEA: Ieromonahul cu origini mirosloveștene Vartolomeu Bodoașcă, martir al regimului concentraționar comunist

         

       Referitor la numărul slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române care și-au purtat crucea hristică în închisorile comuniste, aflăm de la Adrian Nicolae Petcu, istoric, cercetător CNSAS, că din miile de dosare studiate a extras și fișat peste 1000 de cazuri de clerici ortodocși. Acest număr impresionant, precizează cercetătorul istoric, “înseamnă cam o medie de 35-50 de clerici întemnițați pe județ”.

          Știind câte ceva despre această experiență de jertfitori împărtășită și de doi slujitori ai Bisericii meleagurilor mele, am căutat să aflu mai multe despre ei și să aduc prin asta obolul meu de contribuție la cinstirea memoriei lor. Despre unul dintre ei, preotul Neculai Filip, slujitor al obștii creștine din satul Soci, comuna Miroslovești, județul Iași (atunci obștea închinătoare era o “filie” a Parohiei Brătești, comuna Stolniceni Prăjescu), am reușit să aflu atât cât să  asigure  substanța unui segment al plachetei monografice “Satul Soci – La răscrucea verticalei cu orizontala”, Ed. “Thehnopress”, Iași, 2018.

          Acum am adunat câteva informații despre un alt slujitor al Bisericii Ortodoxe, originar de la baștina mea, anume ieromonahul Vartolomeu/ Bartolomeu Bodoașcă, protosinghel, starețul Schitului Boureni, comuna Moțca (jud. Iași), martirizat și el în închisorile regimului bolșevic al anilor ’50. Cele aflate ar putea constitui o părticică dintr-o altă proiectată lucrare monografică dedicată istoriei satului Boureni, proiect mult amânat, spre dezamăgirea mea cu privire la potențialul pe care mi l-am supralicitat.

          Informaţiile sumare din „Monografia Comunei Miroslăveşti – Despre oameni și locuri” (ediția întâi), al cărei coautor sunt, cu privire la destinul tragic al acestui fiu al satului, l-au determinat pe inginerul-inventator Cătălin Irinei, nepotul de frate al martirului, cu domiciliul în Franţa (acum, plecat la Domnul), să recupereze pe cont propriu o parte mai consistentă din memoria unchiului său. Întors în ţară în acest scop, a făcut demersuri la aşezămintele monahale la care călugărul a slujit, a cules mărturii de la conviețuitorii monahi ai unchiului său şi a realizat o plachetă dedicată celui dat pe nedrept uitării în comunitatea din care se trage și în obștile în care a păstorit. Tipăritura, editată fără înregistrarea ISBN, are 10 pagini cu fotografii alb-negru și texte aferente (sau nu) imaginilor. A fost scoasă de sub tipar la 14 august 2007, anume spre a fi dedicată comemorării a 50 de ani de la moartea unchiului său în închisoarea Văcărești. În ediţia a doua a Monografiei sus numite am putut insera aceste informaţii.

          Prin obolul inginerului Cătălin Irinei, la care adaug rezultatele unor căutări pe care le-am întreprins ulterior, iată ce știm deocamdată despre monahul Vartolomeu Bodoașcă, starețul Schitului Boureni.

          S-a născut la 11 iunie (sau 6 iunie, după o altă consemnare) 1900 la Miroslovești, ca primul copil (cu numele de botez Vasile) al lui Constantin (zis și Costache a’ Irinei) Bodoașcă și al Anei (fostă Munteanu), țărani cu stare socială mijlocie, având în proprietate 5 ha de teren agricol. A absolvit 4 clase în satul natal și și-a încheiat stagiul militar obligatoriu în 1922, cu gradul de caporal. Avea talie scundă, respectiv 1,58m.

          Și-a făcut ucenicia în monahism la M-rea Neamț, căci îl găsim acolo în perioada 1928 -1932, ca monahul Bartolomeu/ Vartolomeu. În 1930, aflăm dintr-o fotografie dedicată preotului Nicolae Sfrijan din Miroslovești, era deja ierodiacon (călugăr cu rang de diacon).

          Nu se cunoaște cu exactitate data venirii la Schitul Boureni, dar din corespondența lui Cătălin Irinei cu PS Gherasim Putneanu, viețuitor al schitului în perioada 1938-1942, aflăm că în 1938 ieromonahul Vartolomeu se afla deja la Schitul Boureni, an când se desăvârșea construcția bisericii noi, din lemn, sfințită la 8 septembrie 1939 sub oficiile arhiereului-vicar Valerie Moglan de la Iași. Dintr-un  „Certificat de Botez” din 20 ianuarie 1940, emis pentru pruncul Ioan al familiei Alecu și Catinca Tarcan, rezultă că monahul a fost și preot-paroh (probabil, suplinitor) al Parohiei Boureni.

          În primăvara anului 1944, când satul Boureni a ajuns teatru de război pe Frontul Moldovei, starețul a îngropat  clopotul cel mare al Bisericii Schitului, icoanele și odoarele de cult și a lăsat la Schit doar un singur călugăr, găsit la sfârșitul războiului ucis de bombardamente în beciul așezământului monahal.

          După 23 august 1944, monahul Vartolomeu trăiește experiențe, întâmplări – sau poate chiar decizii autoasumate – care aveau să-i deschidă o Via Dolorosa (Calea Durerii, Drumul Crucii) pe ductul căreia/ căruia avea să-și poarte crucea personală.

          Din documentele organelor de anchetă rezultă că monahul ar fi fost membru al unei organizații regionale “subversive”, Frontul Patriei. Știm că această organizație a fost constituită în zona Moldovei, ca mijloc de rezistență la regimul bolșevic abia instaurat. Fondatorii ei au fost preotul Neculai Filip din Brătești, învățătorul Alexandru Hrib din Războieni, județul Neamț și Constantin Mahu (zis căpitanul Mateianu) din Verșeni, județul Iași. Mai sigur e că monahul Vartolomeu Bodoașcă nu era membru al organizației, ci le asigura fruntașilor mișcării adăpost și hrană la Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Ieromonahul cu origini mirosloveștene Vartolomeu Bodoașcă, martir al regimului concentraționar comunist”