Carmen GIGÂRTU: Rătăcire (3)

Fulgerele brăzdau cerul şi un tunet se aude în depărtare. Vasile Cernat sta în faţa calculatorului şi zâmbea.

Avea pe faţă o mină satisfăcută. Jocul îi reuşise din plin. Punct ochit, punct lovit, două dintr-o lovitură! Premeditase totul. Ştia că soţia lui va veni acasă şi lăsase intenţionat mesajul celeilalte la vedere. Era un tip inteligent căruia îi plăceau jocurile.

„Nevastă- mea în ultimul timp face ce vrea. De, este o femeie emancipată. Mâncare numai face, fiindcă ea e la cură, iar de mine nu-i pasă.De spălat numai vorbesc, îi este lene să bage şi rufele în maşină.  Să le bag eu, că ea are alte priorităţi.

Aşa că i-am făcut-o! S-o văd acum ce face, cum reacţionează. Geloasă a fost toată viaţa şi mereu mi-a făcut scandal, că mă uit după una, după alta. Doar sunt bărbat şi ce este frumos şi lui Dumnezeu îi place, nu?

 Hm, îi arat eu ei. Trebuie s-o îmblânzesc pe scorpia de nevastă-mea. Până acum am fost bărbat de casă. I-am curăţat ceapa, morcovul i l-am tăiat, am făcut piaţa, am dus gunoiul, am bătut covoare, am dat cu aspiratorul, nici nu mai ştiu câte nu am făcut. Am ajuns eu femeie în casă, pentru că doamna mea, ba are programare la salon, ba la dentist, ba  la ginecolog, ba la dracu în praznic…. M-am săturat! Îmi ajunge! Cine dracu m-o fi pus să mă însor, să-mi iau năpastă pe cap? Nu ştie decât să zică: „Vasile, ai făcut ceaiul? Vasile, e gata cafeaua?

Vasile, îmi trebuie bani. Vasile nu mai avem ceapă, nu mai avem carne, nu mai avem….

Vasile, trebuie să mâncăm ecologic. Nu te duci tu la ţară să pui nişte arbagic, roşii, usturoi, pătrunjel, ardei…..Ştii, eu nu pot să vin cu tine la ţară. Am o întâlnire impotantă, cu nişte colege.”

Şi eu mă duc, unde zice ea. Dar, acum  s-a terminat! Gata!

Cealaltă care-mi scrie că mă iubeşte e o nebună şi jumătate. Auzi, că mă iubeşte, dar nu vrea să mă vadă.

Cum vine asta, că eu nu înţeleg nimic? E clar  că e dusă  rău cu capul. Ei, dar mesajele ei de iubire sunt ale naibii de bune pentru a o oftica pe a mea nevastă. Tot zice ea că sunt un fustangiu, măcar să-i arăt că sunt.

Dacă vreau în fiece seara găsesc una. Nu e greu deloc. Lumea e plină de femei dornice de partide de amor . E deajuns să intru într-un club că găsesc nu una,ci zece.

 Sunt băiat deştept ! Cum ziceam, două dintr-o lovitură! O oftic pe nevastă-mea şi scap şi de nebună să-mi mai scrie. Îi spun că a dat a mea nevastă de mesajul ei şi mi-a făcut un scandal de au auzit toţi vecinii. Oricum mă plictisisem de ea. Dacă o relaţie nu evoluează, nu duce la nimic, la ce bun să o continui?

Bravo,Vasile! M-a făcut mama isteţ!”

După o săptămână.

„Să nu fi citit mesajul pe calculator? A trecut o săptămână şi nu zice nimic. De ce? Ori nu l-a citit, ori l-a citit şi nu-i pasă. Păi, dacă nu-i pasă, atunci, înseamnă că are ea pe vreunul. Să aibă Mariana mea un amant? Nu, nu se poate. Ea nu e ca celelalte femei.  Dar, naiba ştie! Orice sac îşi găseşte petecul. Te pomeneşti că are vreunul.”  Pe uşă intră soţia lui vorbind la telefon.

„Da, Octav. Da. Ne întâlnim joia viitoare”.

-Ia ascultă nevastă, cine-i Octav ăsta?

-E  un om deosebit.

-Deosebit? Cum adică? Fii mai explicită!

-Cum să-ţi spun?

-Spune odată, femeie! Cine-i individul?

-De ce ţipi la mine?

-Cum să nu ţip?Tu ai un amant şi vrei ca eu să mă fac că nu văd?

-Ha-ha-ha! Eu am amant? Dar tu crezi că eu sunt ca tine? Crezi că nu am văzut?

-Care din ele?

-Oi fi având mai multe. Dar eu am văzut pe una care-ţi scrie că te iubeşte, că te adoră ca pe un zeu.

-Da, vezi, ea mă adora ca pe un zeu, iar tu mă ţii ca pe un sclav. De asta, noi barbaţii, ne ducem după altele. Muncim din zori şi până seara şi tot nu  suntem apreciaţi de neveste.În schimb, altele ce nu ar da să aibă un bărbat ca mine.

-Lasă asta ! Cum îţi scria? Să-mi amintesc. A, da: „Tu eşti singurul om pe care l-am iubit……..Te acoper cu o ploaie de sărutări. Majestate, te iubesc!”

-După cum ai văzut  e atât de îndrăgostită de mine, că mă vede ca  pe un rege, ca un zeu. Ea mă apreciază, pe când tu mă vezi un destrăbălat, un afemeiat, un pierde-vară, un flecar care stă toată ziua pe net.

-Şi ce, nu eşti aşa?

-M-ai văzut tu cu vreuna în pat? Nu am voie să glumesc cu nimeni, că tu crezi că  toate se pun cu fundul în sus la mine.Vrei să ştii adevărul?

-Bineînţeles.

-Dar nu te superi?

-Nu.

-Bine, tu ai vrut-o! Mă duc prin cluburi, mă fac că nu ştiu să dansez şi invit  una care-mi place, să mă înveţe. Mă dau pe lângă ea, o invit la o cafea,un pahar două de şampanie şi alte alea… După aceea, ştii şi tu  ce urmează, nu ? O partidă fierbinte de amor.

 Le-am făcut un site celor de la  R.  şi mi-au dat un abonament gratuit pe un an, fitness, saună şi jacuzzi. Am şi cameră gratuită, tot un an. Mă duc acolo, găsesc femei şi mă destrăbălez cum vreau. Şi nu numai cu una,ci două, trei, patru. Îmi place să fiu înconjurat de mai multe, să am harem. Îmi plac foarte mult femeile. Nu pot să mă limitez doar la tine. Sunt atât de multe, încăt nu rezist. Înţelege-mă, nevastă! Mai vreau şi fasole nu numai friptură!

Ce te uiţi aşa la mine?

Cred că minţi. Spui asta ca să mă enervezi. Mai bine mă duc să-mi fac baie, decât să-ţi ascult aberaţiile.

Vasile se întoarce cu spatele la ea şi zâmbeşte gândind:”Femeile astea! Când le spui adevărul, niciodată nu te cred.”

Mariana era în cadă şi se juca cu spuma când Vasile intră în baie. O priveşte lung şi zice:

-Arăţi ca o sirenă care iese din valurile mării. Se apropie de ea şi îi priveşte sânii mari acoperiţi de spumă.

Ştii ce mi-a placut cel mai mult la tine?

-Nu, nu mi-ai spus niciodată ce te-a atras.

-Ăştia. Şi îi atinge uşor un sân . Îl mângâie înlăturând spuma şi se apleacă, sărutându-l tandru.

-Te rog, încetează!

-Nu vreau. Şi intră în cadă peste ea.

-Puteai măcar să te dezbraci…

-Vreau să o faci tu. Dar începe cu pantalonii că explodez.

După sărutări, îmbrăţişări şi amor nebun

-Doamne, cum arată baia noastra! Sper că nu s-o fi dus apa la vecini.

-Nevastă, ai uitat că  stăm la parter! Sub noi nu e decât beciul. E posibil să se  fi udat conservele tale, dar nu-ţi fă probleme, face Vasile curat!

-Te ador, zeul meu!

-Vezi, ai învăţat şi tu ceva de la nebuna aia.

Îţi jur că nu e amanta mea. Nici măcar…

Mariana, doar pe tine te iubesc.

Nu ţi-am jurat iubire pentru totdeauna?

-Ai vrea să înghit minciuna.

-Nevastă, îţi jur pe icoană, pe Biblie, pe ce vrei. Tu eşti singura femeie pe care o iubesc.

Adevărul era că omul îşi iubea nevasta, dar gelozia îi rătacise mintea Marianei şi îi otrăvea sufletul.

  Stelele străluceau pe cerul negru-albăstrui. O muzică lenta se auzea în surdină. Camera unde era Mariana Cernat era luminată doar de razele reginei nopţii. Demonul geloziei o îmboldeşte să caute prin mesajele soţului. Citeşte ce-i scria cealaltă:

” Sufletul meu drag, aş vrea ca iubirea mea să te ocrotească, să-ţi dea forţă, putere şi energie.

Aş vrea ca dragostea mea să-ţi dea încredere, siguranţă, să-ţi aline dorurile şi să-ţi vindece ranile. Aş vrea  să te pot privi, mângâia şi săruta.

Aş vrea să simt atingerea mâinilor tale . Cât aş vrea să-ţi aud vocea, să te îmbrăţişez şi să mă cuibăresc la pieptul tău. Uneori, aş vrea să pot face o magie şi să mă transform într-o rază a soarelui pentru a te mângâia, într-o picătură de ploaie pentru a te săruta sau într-o adiere blândă de vânt pentru a te îmbrăţişa. Fără tine, iubire, mă simt atât de pierdută  şi rătăcesc la întâmplare negăsindu-mi locul. Aş vrea să-ţi pot spune cât de mult te iubesc, iubirea mea, privindu-ţi ochii.Încep să cred că nu eşti decât un vis  al minţii şi inimii mele. Exişti cu adevărat? Te voi întâlni vreodată?……..”

Se aud paşii soţului. Mariana închide repede laptopul şi se urcă în pat gândindu-se: ” E ceva ciudat în mesajele astea. Pare-se că nu s-au întâlnit. E vorba de altă femeie şi nu de cea care credeam eu. Câte naiba sunt?”

Vasile intră în cameră spunând:

-Draga mea, nu a curs nici măcar un strop de apă în beci. Dar ce miroase aşa de bine? Ai făcut vreo prăjitură?

-Eu sunt prăjitura.

Vasile se apropie de Mariana şi o sărută lung şi apăsat. Era îmbrăcată într-o cămaşă de noapte roşie, vaporoasă şi foarte scurtă.

-Cu ce ţi-ai dat? Miroase a vanilie de la o poştă.

-E o cremă de corp. Nu vrei să-ţi fac un masaj, iubire?

-O! Nu te mai recunosc, nevastă! Ce se întâmplă cu tine?

-Azi am fost la o conferinţă a unei asociaţii, unde lider este Octav.

-Şi care a fost tema?

-S-a vorbit despre cultura egipteană, iar într-una din imagini arătau cum vestalele din templul lui Isis îi iniţiau pe bărbaţi în arta dragostei.

-Pe vremurile acelea se făceau adevărate orgii în temple.

-Presupune şi tu că sunt o vestală din acele timpuri mitice.

-Începe să-mi placă ce spui. Tipele cu care mă duc la hotel, la pensiuni, se joacă de-a pisicile, asistente, torţionare, vampiriţe, diavoliţe….

-Văd că vrei să mă enervezi, dar nu ţine.

Vasile se trânteşte în pat râzând,  iar soţia îl priveşte languros şi cu mişcări lascive vine lângă el şi îi desface nasturii de la cămaşă, de la  pantaloni, lăsându-l  în costumul lui Adam. Îşi pune cremă de corp în podul palmei şi începe să-l maseze foarte uşor, de la degetele picioarelor până la cap. Îşi plimbă mâinile, mângâindu-l pe  tot corpul şi, din când în când  îl sărută.

-Nevastă, nu ştiam că te pricepi atât de bine la masaj erotic.

-Azi am învăţat. Îţi place?

-Cui nu i-ar place? Vasile gemea de plăcere la atingerile delicate ale mâinilor, părului şi buzelor Marianei.

Femeia  desenează cu vârfurile degetelor cercuri concentrice pe abdomenul soţului, mângâindu-l cu părul ei. Îl sărută pe buric continuând în linie dreaptă pâna la bărbie. Se opreşte şi îi prinde uşor între dinţi buza inferioară …. Omul nu mai rezistă, o îmbrăţişează şi fac amor.

Într-un final adorm zâmbind şi epuizaţi unul în braţele celuilalt, mângâiaţi de razele lunii.

                                                         *

 După  zece zile,Vasile Cernat mergea grăbit spre casă gândindu-se:

“Încep să cred că multe femei sunt nebune, dar  pe toate le întrece în nebunie Crina, o fostă colegă din şcoala generală. Ea îmi trimitea acele mesaje, dar acum nu a mai scris nimic. Te pomeneşti că nebunei i-a venit mintea la cap. M-aş mira! Am văzut că a mea nevastă iar a cotrobăit prin mesajele mele, dar din nefericire nu a mai găsit nimic, că cealaltă a amuţit. S-o fi îndrăgostit de vreun spirit şi am scăpat. Îmi spunea că lumea noastră e supravegheată de la începuturi de spirite înalte şi că alte civilizaţii mult mai evoluate ne monitorizează în permanenţă. Ele  au provocat mutaţiile genetice  strămoşilor. Mai zicea că omul e un program  şi că ea a reuşit să vadă  materia noesică, enisică şi supernisică. Gândurile omului nu sunt în creier, ci într-un câmp electromagnetic, iar de multe ori gândurile nu sunt ale omului, ci ale altora (spirite, demoni). Omul ca fiinţă de nivel structural noesic, reprezintă abia treapta a treia a dezvoltării, din cele şapte sau opt posibile. Femeia asta chiar e pe altă lume, spune doar tâmpenii. Mulţi nebuni  sunt pe lumea asta!

În universul feminin găseşti tot ce vrei şi ce nu vrei. Indiferent cum sunt, mie îmi plac toate când sunt dezbrăcate.

Nu mai mă gândesc la femei că încep să devin misogin. Adevărul e că  am avut noroc de o femeie cuminte, inteligentă, puţin geloasă, iar de când se duce la conferinţele acelea a devenit expertă în arta amorului.Tare sunt curios ce-i mai trăzneşte prin minte acum.”

Vasile deschide uşa şi simte un miros puternic de parfum. Intră în cameră şi acum înţelege de unde venea mirosul. În  sufragerie erau aprinse în formă de inimioară multe lumânări parfumate. În mijloc,  pe o masuţă frumos aranjată erau două tacâmuri, doua pahare de cristal pentru şampanie, trei lumânări aprinse, într-un frumos suport din argint, pe care-l cumpărase de la Paris şi un aranjament floral din trandafiri galbeni.

Din bucătărie se aude vocea Marianei:

-Ai venit, regele meu?

Mariana apare cu un platou plin de bucate aburinde, iar Vasile zâmbeşte. Era îmbrăcată într-o rochie albă, simplă, scurtă şi foarte decoltată, lăsându-i sânii mari şi frumoşi  jumătate pe afară.

Pune platoul pe masuţă şi Vasile nu rezistă tentaţiei de a o mângâia .

-Nu vrei întâi să guşti din ce ţi-am pregătit?

-Miroase tare bine!

-E foarte bun. Azi am încercat o nouă reţetă.

-Şi tu eşti tare bună. Parcă eşti altă femeie, de la un timp. Şi se apropie de ea, sărutand-o între sâni.

-Te rog, se răceşte!

-Bine, draga mea nevastă. Îmi place la nebunie când mă răsfeţi. De când te duci la cursurile acelea nici nu te mai recunosc.

Barbatul savurează delicatesele pe care le pregătise  cu dragoste a lui nevastă. Femeia se ridică şi vine cu o frapieră plină de gheaţă, în care era o şampanie franţuzească.

-Iubito, sărbătorim ceva şi eu am uitat?

-Sărbătorim începutul unui nou stil de viaţă .

-Hm, mi-ar place să fiu mereu aşa aşteptat şi răsfăţat. Şi eu m-am gândit azi mult la tine şi ţi-am cumpărat ceva. Se asortează cu costumul tău cel roşu pe care l-ai cumpărat din Spania şi cu bluza din Brazilia.

Bărbatul scoate din buzunar o cutiuţă mică roşie din catifea şi o întinde Marianei spunându-i:

-Sper să-ţi placă, iubito.

Mariana deschide cutiuţa şi-n interior era o pereche de cercei şi un inel cu diamante şi rubine.

-Mulţumesc, zeul meu drag! Sunt minunaţi! Şi îşi prinde cerceii, iar Vasile îi pune inelul pe deget .

-Ha-ha-ha! Tu chiar nu poţi să uiţi de nebuna aia? Ai început să foloseşti expresiile ei. Acea femeie chiar e nebună. Eu nici măcar nu am văzut-o.

Gandeşte-te şi tu, dacă aveam o relaţie cu ea, crezi că eram aşa de naiv, încât să las mesajele ei la vedere? Adevărul e că am facut-o intenţionat. Am vrut să te fac geloasă şi văd că am reuşit. Hai spune, nu ai suferit un pic?

Se apropie de ea şi o sărută pe gât urcând în sus până îi acopri buzele într-o sărutare lungă şi apăsată.

 Vasile fericit desface şampania, toarnă în două pahare şi îi intinde unul soţiei spunând:

-Pentru un nou început, iubito! Te iubesc, dragostea mea.

-Pentru o căsnicie perfectă, iubitul meu. Te ador, iubirea mea.

Mai multe picături de şampanie sar pe sânii Marianei, iar el se apleacă şi soarbe acele picături. Încep să-şi smulgă hainele de pe ei aruncându-le de-a valma. Ea îl trage spre baie, convenind tacit că se cerea un duş. Sub stropii de apă gurile lor se întâlnesc lacome şi trupurile se unesc pline de dorinţă. Mâinile le erau ocupate,fiecare săpunind delicat corpul celuilalt, încât duşul lor semăna cu un ritual de împerechere.

Corpurile le miroseau a fragi, iar dupa îmbrăţişări, sărutări erau în pat şi se dezmierdau unul pe altul. La un moment dat Mariana îi zice:

-Vasile, ai ceva împotrivă dacă calculatorul pe care nu-l mai foloseşti, îl donez asociaţiei?

-Aş fi vrut să-l dau nepoţilor, dar dacă tu vrei neapărat…

-Nu te superi?

-Nu,iubito.

-Stii,Olga mi-a dat o carte foarte interesantă.

-Da? Ce carte?

-Căsătoria Perfectă. Este scrisă de un gnostic. Ascultă ce zice autorul:

„A iubi, cât de frumos este să iubeşti! Doar sufletele mari pot şi ştiu să iubească…….

Căsătoria Perfectă este unirea a doua fiinţe care într-adevar ştiu să

iubească.

Ca să existe cu adevărat Iubire, e nevoie ca bărbatul şi femeia să se adore în toate cele şapte mari Planuri Cosmice.

Ca să existe Iubire e nevoie să fie o adevarată comuniune sufletească în cele trei sfere ale Gândirii, Simţirii şi Voinţei.

Când cele două fiinţe vibreaza în comun în gândurile, sentimentele şi

voliţiunile lor, atunci Căsătoria Perfectă se realizeaza în cele Şapte

Planuri de Conştiinţă Cosmică.”

-Draga mea, nu prea înţeleg cu planurile alea, dar ascultă ce zice  Ionel Teodoreanu(Lorelei):

“Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să-ţi limitez viaţa numai la mine. N-aş avea nicio bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber a trăi cum vrei.”

                                                                   *

Era o seară frumoasă cu lună plină. În aer pluteau miresmele verii. O dulce adiere de vânt se juca prin părul Marianei şi al lui Vasile, care mergeau ţinându-se de mână ca doi adolescenţi.

Veneau de la teatru.

-Dragule, ţi-a plăcut?

-S-a vorbit atâta despre lumină, culoare, iar în oameni e întuneric, umbră… Actorii au jucat bine, dar nu-mi place viziunea acestui  scriitor apărut peste noapte.

-Tu eşti mereu cârcotaş. Îţi  aminteşti  când ne-am cunoscut? Nici măcar nu ştiam ce este iubirea, dar eram atât de fericită. Simţeam o bucurie imensă când erai lângă mine, parcă atingeam cerul. Nu ai fost tu vreun Făt-Frumos, dar pentru mine erai. Ce fericită eram când credeam că eşti doar al meu!

-Şi acum nu mai sunt ?  Mereu am fost  doar al tău. Tu te-oi fi îndrăgostit de Octav!

-Nu vreau să-mi mai amintesc. Cicatricile sunt aici, în interior. Sentimentele tale au fost nestatornice, dragule. Eşti o fire tare schimbătaoare şi alunecoasă.

-Vrei să ne certăm?

-Nu. Dar m-ai înşelat şi mă doare sufletul când îmi amintesc.

-Draga mea, în lumea asta sunt tot felul de femei. Unele sunt făcute pntru plăcere, distracţii, jocuri, iar dacă faci greşeala să cazi în capcana lor, sunt capabile să scoată şi sufletul din tine şi tot nu se satură. Altele vor bani şi huzur. Femei serioase găseşti foarte rar, iar eu am avut noroc cu tine. Recunosc că am mai călcat strâmb, dar nu pentru că m-am îndrăgostit de vreuna, ci am făcut-o din curiozitate.

-Iar curiozitatea s-a transformat într-un viciu de care nu poţi să mai scapi.

-Nu am nici un viciu, dar ţie ţi-a intrat asta în cap şi nu pot să ţi-o mai scot nici cu cleştele. Dacă vrei să ştii toată viaţa am fost complexat.

-Da, nu ştiam! Acum înţeleg de ce alergi după altele. Vrei să-ţi demonstrezi …

-Eu ştiam că eşti economistă şi nu psiholoagă. De când pasiunea asta a ta nouă?

-Octav mi-a recomandat o carte interesantă…

-Nu ştiu de ce, dar tipul ăsta începe să mă calce pe nervi. Mă, asociaţia asta, nu e cumva vreo sectă şi Octav e guru?

-Nu, nu este sectă. Ce-ţi venii?

Stii, atunci când credeam că mă iubeşti, eram  tare fericită, şi aveam în mine o voinţă nebună de a mă înalţa, ca tu să fii mândru de mine. Când am descoperit că nu mă iubeşti îmi doream să mor.

Vasile se opreşte, o priveşte în ochi, îi cuprinde capul în palme şi îi spune şoptit:

-Mariana, te iubesc!  Numai şi numai pe tine te iubesc. Te rog, nu mai spune prostii, şi o sărută lung .

-Şi eu te iubesc.

-Nu vrei să mergem într-un bar?

 -Unde te duci tu de obicei cu amicele tale.

-Da, acolo mergem.

Vasile a dus-o pe Mariana într-o cafenea şi i-a făcut cunoştinţă cu tânăra scriitoare, cu prietena acesteia  şi cu alţii din anturajul lui. Oamenii erau veseli, puţin ameţiţi şi au primit-o ca pe o veche cunoştinţă. Cafeneaua era în centrul oraşului cu un bufet intim, rezervat oaspeţilor. Vasile se simţea foarte bine, zâmbea plin de amabilitate şi sinceritate. Făcea conversaţie, spunea anecdote picante, glume îndoielnice şi aluzii necuviincioase, după câteva pahare de bere. Încet, încet Mariana descopereă toate micimile, meschinăriile, făţărniciile şi vulgarităţile acelei mahalale intelectuale. Beau, bârfeau, dansau, să treacă timpul. În faţa lui Vasile s-a aşezat prietena scriitoarei, femeia pe care Mariana o bănuia că e amanta  soţului ei. Ştia că nu cultura îl atrage pe Vasile în acel loc, ci acea femeie scundă, cu cercei lungi, cu tocuri foarte înalte şi fusta scurtă. Paharele mereu se umpleau cu bere rece  şi oamenii prinseseră limbariţă. Bănuiala Marianei se transformă în certitudine. Vasile o sorbea din ochi pe femeia tânără. Aceasta simţind privirile lui insistente, devenea tot mai amuzantă, spunea bancuri şi vorbea tare. Râsul devine molipsitor. Râdeau toţi, până şi Mariana. La un moment dat se ridică şi se duce la baie. Acolo se întâlneşte cu o femeie care lucra în acel loc. O abordează  spunându-i că vrea să ştie mai multe despre aventurile lui Vasile Cernat .

Femeia îi spune:” Vasile Cernat este un inginer cam ofilit, cam stafidit, care o distrează pe fătuca aia care lucrează la televiziune. Îi face declaraţii, cadouri, se duc mereu împreună prin multe locuri, în scopuri „culturale”, „umanitare”, iar al ei bărbat ştie, dar nu zice nimic. Am auzit că îl minte spunându-i  că Vasile ar fi amantul secret al scriitoarei. Dar de unde! Scriitoarea are alţii mai tineri şi mai musculoşi. De fapt, ea acoperă relaţia lor. Astea două se întâlnesc cu mai mulţi şi fac orgii. Le-a filmat un băiat care a lucrat aici,cu patru bărbaţi în piscină. Ăstora  nu le ajunge unul, ci vor mai mulţi.”

Mariana nu a vrut să mai ştie nimic. Îi multumeşte şi pleacă. Simţea că-i fuge pământul de sub picoare şi i se face rău. Parcă era prinsă într-o plasă de păianjen şi nu putea să se mai elibereze. Se îndreaptă spre masă şi vede cum femeia îşi plimba vârful piciorului în sus şi în jos pe piciorul lui Vasile, iar acesta o sorbea din priviri şi râdea cu gura până la urechi.

„Doamne, cât îmi doream să mă înşel şi ceea ce mi-a spus acea femeie să fi fost doar nişte bârfe pe la colţuri, dar ceea ce văd spune chiar tot. Soţul meu e îndrăgostit de femeia asta şi sub masca culturalismului, a dragostei de lectură el ……….

 Mi se face greaţă. În realitate îi leagă pasiunea pentru sex, dezmăţ şi nu altceva.

Acum totul este clar!” Îşi spune Mariana aşezându-se la masă şi impunându-şi să fie calmă.

Se apleacă spre Vasile  şi îi şopteşte că vrea să plece. S-au ridicat amândoi împrăştiind zâmbete în stânga şi în dreapta. Afară cerul era înnorat şi adia un vânt rece. Mariana nu se simţea bine şi ar fi vrut să fie singură.

Vasile o ia de mână, iar ea îşi retrage mâna cu o mişcare bruscă, de parcă ar fi muşcat-o un şarpe.

-Ce-i cu tine, femeie?

Mariana se opreşte în loc, îl priveşte în ochi  spunându-i:

-Mi-i se face greaţă. Cum poţi fii atât de perfid?

-Nu înţeleg nimic! Ce ai? Ai înnebunit?

-De asta m-ai adus aici? Îţi era dor să te vezi cu ea? Crezi că nu am văzut ce făcea cu piciorul pe sub masă? Dacă pe bărbatul ei l-aţi îmbrobodit, crezi că poţi să mă prosteşti şi pe mine? Şi tu participi la orgiile lor?

-Mariana, te rog, calmează-te! Ţi-am zis că pe lumea asta sunt mai multe tipuri de femei….

-O! Da, ea face parte din categoria celor care le plac sexul, dezmăţul, cu bărbaţi care i-ar putea fi taţi, bunici.

-Eu sunt nevinovat. Alţii  sunt cu ea şi nicidecum eu.

-Cum poţi să minţi în halul ăsta? Am văzut cu ochii mei cum vă priveaţi! Nu vreau să te mai văd! Te rog, pleacă!Dispari din viaţa mea!

-Mariana, te rog! Nu merită să te enervezi !

-Acum chiar ai spus şi tu un adevăr! Într-adevăr, nu se merită să mă enervez din cauza unor mizerabili.

Un tunet se aude în depărtare. Cerul începe să fie brăzdat de fulgere şi picături mari de ploaie încep să acopere totul.

-La urma urmei fiecare om are dreptul la iubire, la fericire. Dacă tu crezi că ea e fericirea ta şi o iubeşti şi te iubeste, ce cauţi lângă mine? Du-te la ea şi lasă-mă în  pace!

-Te rog, termină cu scenele astea! Pe tine te iubesc. Tu eşti sotia mea. Aia e o nimfomană.

-Nu mă intersează cum sunt altele. Simt că nu mă iubeşti. De nimfomane şi nebune pământul e plin, dar văd că atunci când apare câte una în calea ta,tu fugi repede în braţele ei. Ce fel de om eşti?

De m-ai fi iubit… şi lacrimile îi inundă obrajii.

Nu vreau să mă minţi. Nu vreau minciuni. Nu vreau să ne iubim minţind. Eu am fost sinceră, fidelă, dar tu?

Mai bine o ascultam pe Olga, dar eu am zis să mai încerc. Am ştiut de mult, de relaţia ta cu femeia asta. Am văzut că i-ai pus pozele pe facebook, că i-ai dedicat articole pe blogul tău,  că v-aţi dus împreună  în vizită la ziarista aceea, care s-a mutat la ţară. De ce te-ai dus? S-o rogi să o angajeze pe pitică la ziarul ei, pentru că au dat-o afară din televizune? Şi aţi zis să profitaţi de ocazie, să faceţi amor în natură, pe dealurile alea, iar copilul ei de 5 ani a dat de voi prin tufişuri. Ce scenă! S-a năpustit cu pumnii şi picioarele la tine văzându-te peste mama lui.

-Asta a fost mai demult. Nu o cunoşteam bine. Aparenţele sunt înşelătoare.

-Încep să cred că degeaba am trăit împreună 25 de ani, fiindcă în realitate suntem necunoscuţi unul altuia. Suntem doi străini singuri care se mint frumos. Încep să cred că iubirea adevărată este o himeră. În sufletul meu mereu a existat dorinţa unei iubiri eterne, dar acum înţeleg că aşa ceva nu există.Între noi a apărut un zid de netrecut.

-O să escaladez acel zid şi o prinde de mână. Iartă-mă, Mariana! Nu lăsa întâmplarea asta nenorocită să strice tot ce a fost între noi. Nu vreau să se destrame căsnicia noastră din cauza unei uşuratice.Cu ce sunt vinovat că-şi plimba piciorul… Bine!

Am greşit! Sunt  un om slab ! Nu am rezistat ispitei! A fost o slăbiciune de moment. Regret din tot sufletul ce am făcut. Dar, înţelege, că doar pe tine iubesc, dragostea mea.

O îmbrăţişează şi o sărută cu pasiune.

Lacrimile ei şi ale ploii curgeau peste sărutul lui.

De la acea întâmplare nefericită trecuseră  trei săptămâni. Peste Mariana se aşternuse tăcerea ca o manta, ce o acoperea şi vindeca. Era în pat şi citea ceva. Dintr-o dată devine gânditoare, iar Vasile o întreabă:

-Ce-i cu tine ?

-Ştiai că omul e un microcosmos alcătuit din patru corpuri?

Un corp material.

-Da, trupul.

-Un corp eteric care penetrează corpul material şi-l depăşeşte puţin, dar invizibil ochilor noştri.

-Ce rol are?

-El animă,  întreţine  corpul fizic.

-Un fel de fantomă.

-Un corp astral de formă ovoidală care îmbracă  cele două corpuri.

-Ăsta ce face?

-Aici e câmpul sentimentelor, pasiunilor, dorinţelor.

-Interesant! Eu credeam că sunt în inimă.

-Şi mai este corpul mental unde este sediul gândirii şi acesta este mereu  în formare.

-Normal ca este în formare, în fiece zi mai învăţăm câte ceva. Deci omul e un microcosmos cvadruplu. Asta înveţi tu la cursurile acelea?

-Am învăţat multe lucruri interesante.

În om există o scânteie-spirit nemuritoare care locuieşte în inima omului şi e în legătură cu  divinul.

-Oare de ce eu credeam că acesta scânteie -spirit e pe undeva prin creierul omului?

-Te rog, fii serios!

-Sunt.

-Asupra omului acţionează mai multe forţe.

-A, deci e vorba de o dialectică a forţelor.

-Da, de unde ştii?

-Dar nu crezi că e logic? Există o unitate, dar şi o luptă a contrariilor: bine-rău, lumină-întuneric.

-Auzi ce zice aici:” Omul nu trăieşte, ci se trăieşte prin el. El rămâne sclavul fiinţei sale aurice”.

-Ce e fiinţa aurică?

-Este un fel de stăpân al omului.

-Diavolul.

-Când apăsarea întunericului devine foarte grea, omul începe să se trezească şi răspunde la chemarea scânteiei spirit devenind conştient că în lumea aceasta totul e deşertăciune şi vânare de vânt.

În urma unor experienţe dureroase repetate, în conştiinţa omului începe să se desluşească adevărata cunoaştere şi îşi ridică ochii spre cer.

                                                                         *

Zilele treceau şi Mariana devenea din ce în ce mai atrasă  şi mai preocupată de cursurile lui Octav, îndepărtându-se şi detaşându-se tot mai mult de soţul ei. Încet, încet, între ei îşi face loc înstrăinarea. Nu-i mai reproşase nimic până aseară, când din senin i-a spus: „Ştiu că eşti foarte bun actor. Tu, întotdeauna porţi pe faţă o mască, încât am ajuns să mă întreb: care eşti  cel adevărat?

Tu eşti omul gânditor şi trist cu vocea caldă?                                              Tu eşti bărbatul plin de sarcasm care face farse ?

Tu eşti cel care ţipă şi trânteşte?

Tu eşti omul orgolios şi autoritar?

Tu eşti amantul  care joacă foarte bine rolul amicului?

Tu eşti …..?

Ţi-am văzut atâtea feţe, atâtea măşti,că mă întreb care din ele eşti ? Ce fantomă se ascunde în spatele acestor măşti? Ce suflet e în tine? Ce demon interior te chinuie? Ai iubit vreodată în viaţa ta? Esti capabil de iubire? Pe tine te iubeşti?”

Aşa îi spusese, iar el a privit-o lung şi trist. A tăcut. Nu a scos nici măcar un cuvânt. Era foarte obosit, nu se simţea deloc bine, iar la servici totul mergea prost.

S-a întors cu spatele la ea şi-a tras plapuma peste cap încercând să doarmă.

„Viaţa nu a fost deloc darnică cu mine. Ce ştie Mariana! Ea nu a suferit de foame, de frig, nu a fost umilită. Când a fost copil nu a auzit suspinile şi strigătele de durere ale tatălui din camera alăturată. Nu a văzut lacrimile şi disperarea mamei, că nu are bani să ne  cumpere o pâine sau cu ce să ne încalţe, pe mine şi pe fraţii mei. Nu a fost privită….şi ochii i se umezesc de lacrimi. Uneori, amintirile sunt foarte dureroase. Tare aş vrea să uit toate umilinţele, toate cuvintele, toate durerile.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Rătăcire (3)”

Carmen GIGÂRTU: Rătăcire (2)

Mariana Cernat privea cerul înnorat gândindu-se: „Da, o iubeşte. Acesta este adevărul. De mine şi de copilul nostru nu s-a îngrijorat  niciodată. Dar de ea……

Ce griji îmi făceam pentru el!Ciudată e viaţa!

De ce un bărbat ar pune pe facebook pozele altei femei şi nu pe ale soţiei sau ale copilului?

Cred că numai acest gest spune mult. Dar cum poate să fie atât de neruşinat? Femeia asta e măritată.

Dar când omul e îndrăgostit numai judecă. Dragostea îi ia minţile. Acesta este adevărul crud: soţul meu e îndrăgostit.

M-am convins că  o iubeşte, chiar mai mult  decât pe propriu fiu.

Asta e! Vorba lui Olga, mai bine îl las în plata Domnului! Să fie liber şi să facă ce vrea. Dacă el asta simte, nu are decât să-şi tatueze numele ei şi pe frunte.

Nu-i poţi comanda inimii.

Greşeala mea a fost că m-am îndrăgostit de el şi l-am iubit prea mult. Mult prea mult.L-am sufocat cu dragostea mea.”

                                                                              *

După o săptămână Mariana era în clădirea unde se ţineau acele conferinţe foarte interesante. Ajunsese înaintea Olgăi şi privea pe fereastră cerul şi tremurul uşor al brazilor, în bătaia blândă a vântului.

–Bună, Mariana. Mă bucur că ai venit.

–Bună, Olga. Nu puteam să lipsesc. Am fost încântată data trecută.

–Mi se pare mie sau eşti puţin tristă?

–Am avut un vis tare ciudat. Vedeam un pod uriaş din blocuri mari din piatră care se întindea peste o apă  şi peste strada pe care mergeam . Dintr-o dată l-am văzut prăbuşindu-se în faţa mea. Mă gândesc că aşa cum s-a prăbuşit acel pod în vis, tot aşa s-a prăbuşit încrederea mea în Vasile.Am crezut cu toată fiinţa mea în iubire, în puterea dragostei, dar acum am învăţat că iubirea nu este în celălalt, ci doar în mine.

–Ţi-am spus că această lovitură, în realitate, este o lecţie de viaţă.

–Crezând în iubire nu am descoperit fericirea, ci abisul dezamăgirii şi suferinţei.

M-am prăbuşit în prăpăstii adânci şi întunecoase. Am cunoscut tenebrele şi întunericul, dorindu-mi moartea.

Atunci când ai apărut tu, gândeam să mă sinucid.

–Nu, nu pot să cred că ţi-a trecut aşa ceva prin cap.

–Asta vroiam să fac, dar cerul s-a îndurat de mine şi mi te-a trimis. M-am ridicat şi m-am trezit la realitate. Durerea, suferinţa m-au purificat..

Sufletul meu este plin de cicatrici, în urma războiului cu mine însumi. Am reuşit să înving demonul fricii, de a fi singură, şi demonul ataşamentului faţă de soţul meu. Toată viaţa, soţul meu a fost un bărbat uşuratic, ahtiat dupa celebritate, bani, distracţii şi femei.

Acum se învârte în cercul unei tinere scriitoare, cu un talent îndoielnic, arogantă, vulgară, dar plină de sine şi de bani.

–Ea este amanta?

–Nu. Prietena ei.

–Dragostea întunecă raţiunea omului. Relaţia lor durează de mult?

–De vreo trei ani. Relaţia lor nu mai este un secret pentru nimeni de multă vreme. Numai eu am aflat acum o săptămână.

–Aşa se întâmplă de obicei. Nevasta sau soţul înşelat sunt ultimii care află.

–Soţul ei nu bănuieşte nimic. Crede că Vasile al meu este un bun amic, un prieten de familie .

–Ai putea să-i spui.

–De ce? De ce să sufere şi el ? De ce să sufere un om nevinovat ?

–Îmi place cum gândeşti, Mariana. De multe ori se întâmplă ca băieţii buni, cuminţi, muncitori, să cadă pe mâna unor astfel de femei.A venit Octav. Să mergem.

Olga a luat-o de mână pe  Mariana şi s-au aşezat pe două fotolii de lângă fereastră. Afară un fulger brăzda cerul înnorat şi picături mari de ploaie şiroiau pe  geamul de lângă ele. Cineva trage draperiile şi stinge lumina.

Se aude o muzică lentă şi într-o lumină difuză apare Octav, însoţit de un bărbat în vârstă, un renumit profesor universitar, care începe să vorbească despre cultura egipteană.

 În timp ce povestea  despre civilizaţia care a zămislit o cultură spirituală  strălucitoare, pe care grecii  şi romanii o admirau, pe un ecran se derulau imagini din Egipul antic. Acele imagini arătau temple, piramide, obeliscuri, simboluri.

Pune un accent deosebit, în expozeul său, pe arta egipteană care a avut un profund caracter religios. Imaginile care se derulau arătau desene, picturi, în culori vii,de pe pereţii mormintelor, templelor.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Rătăcire (2)”

Carmen GIGÂRTU: Rătăcire (1)

Era o zi frumoasă de mai. Sta pe o bancă în parc şi privea în gol. Se simţea singură şi străină de tot şi de toate. Descoperise un adevăr foarte crud: soţul nu o iubea.

Acum realiza că se căsătorise cu ea pentru că era singură la părinţi şi avea o bună  situaţie materială.

„Cum de m-am lăsat amăgita de el? Cum de am putut strânge la pieptul meu un şarpe? Ce s-a întâmplat cu mine? De ce am fost atât de oarbă?” Astfel de întrebări îi invadau mintea Marianei, în timp ce lacrimile-i curg pe obraji. O femeie blondă, placută, cu forme rubensiene se aşează lângă ea şi îi întinde un şerveţel.

–Mulţumesc.

–Ce vi s-a întâmplat?

–Nu pot să vorbesc.

–Iertaţi-mi indiscreţia. Mă numesc Olga Ionescu şi cred că nu este nimic întâmplător în viaţă. Dumneazeu mi-a îndreptat paşii spre dumneavoastră, fiindcă aveţi nevoie de ajutor. Mă doare sufletul când văd oameni trişti. Presupun că aveţi probleme în căsnicie.

–Da, dar nu vreau să discut despre problemele mele.

–Uneori e bine să-ţi descarci sufletul, să te eliberezi de durerea care te macină, care-ţi frânge inima. Şi eu am trecut prin furcile caudine ale dragostei. Tu îl iubeşti, îi eşti devotată, iar el pleacă la munte, la mare cu amanta. Vine acasă seara târziu sau spune că pleacă în delegaţie  şi, de fapt, el este la Braşov cu alta.

În timp ce-i vorbea, o studia cu atenţie pe femeia brună cu forme rotunjoare de lângă ea.

Era o femeie frumuşică, cochetă, părea  cultă, dar tare nefericită şi singură. Se pricepea foarte bine la oameni. Ştia dintr-o privire cu cine are de-a face.

–Doamna?

–Mariana Cernat.

–Doamna Mariana, am ajuns la concluzia că cel mai bun profesor este viaţa însăşi. Ea m-a învăţat o mulţime de lucruri şi mereu continuă să mă înveţe. Uneori,e bine să înveţi şi din experienţele altora.

Nu fiţi tristă! În urma unei astfel de experienţe,de durere profundă vă veţi schimba  şi veţi vedea câtă energie aveţi.

– Îmi vine să mor. Nu înţeleg de ce Dumnezeu m-a părăsit?

–Ceea ce vi se întâmplă nu este o pedeapsă, ci o lecţie de viaţă pe care trebuie să o învăţaţi. În urma durerii, în urma suferintei, omul devine mai înţelept.Important este să nu te gândeşti la ea, ci la orice altceva. Odată cu trecerea timpului durerea se va atenua.

–Vă puteţi închipui  un bărbat  să-i spună nevestei că ea este duşmanul lui?

–Da, toţi bărbaţii adulterini îşi văd nevestele ca pe nişte duşmani. Nu este o noutate sub soare,ceea ce-mi spuneţi. Şi fostul meu soţ mi-a spus acelaşi lucru.

–Dacă el crede că eu sunt duşmanul lui, atunci el  într-adevăr îmi este un duşman.

–Nu, nu-i adevărat. Pe el puteţi să-l ignoraţi, să-l lăsaţi în plata Domnului. Continuând aşa vă autodistrugeţi.

Nu-l veţi putea schimba niciodată . Cum albina doreşte mereu alte flori aşa şi un bărbat desfrânat va dori, va fi avid după alte femei. Un bărbat nestatornic nu poate fi stăpânit de nimeni. El umblă şi caută mereu altele. De multe ori suntem înşelate de măştile pe care le afişează, dar în spatele lor s-ar putea să descoperi o adevărată fiară a junglei.

Stiţi ce zicea Balzac?

–”A simţi, a  iubi, a suferi, a se devota  va fi totdeauna sensul vieţii femeilor”.

–Ca să atingem fericirea avem nevoie de multă  înţelepciune. Nu credeţi?

–Epicur spunea:”Un corp lipsit de durere şi un suflet netulburat”sunt bunurile din care e alcătuită fericrea.”  Fericirea este efemeră. Am văzut oameni nedrepţi fericiţi şi oameni drepţi tare nefericiţi.

–Fiecare din noi avem parte de durere, dar si de bucurii.  Trecătoare sunt atât fericirile, cât şi nefericirile, durerile, dar şi bucuriile. Nu mai plângeţi! Vă rog!  Nu  foloseşte la nimic. Nu  fiţi tristă! Încercaţi să vă liniştiţi. De cele mai multe ori întristarea  aduce la final bucurii şi răul e cauza binelui. Întristarea prea multă poate îmbolnăvi şi chiar înnebuni omul slab.Tristeţea, supărarea o să vă otăveasca corpul lent,dar sigur. Aşa apar bolile care au la origine probleme emoţionale. Emoţiile negative, stresul vă pot băga în spital. Omul este o unitate între fizic şi psihic. Acestea se influenţează reciproc. O suferinţă psihică produce una fizică. E ştiut că tristeţea afectează plămânii, grijile atacă stomacul, furia loveşte ficatul, iar frica, spaima îmbolnăvesc rinichii.

Gandiţi-vă că sunt o mulţime de oameni care au trecut prin rele  şi mai mari. Că soţul  v-a înşelat nu e chiar atât de grav, pe lângă alte lucruri, cu adevărat îngrozitoare, ce se întâmplă în lume.

Alungaţi întristarea ! Sunteţi o femeie inteligentă şi înţelegeţi că nu are rost să suferiţi.  Acest om nu vă merită.

Am citit undeva că un „om înţelept nu se mânie, nu se înveseleşte, nu se întristează, nici când se află în mare strâmtoare sau nenorocire; el îşi păstrează caracterul înnăscut, neclintit ca Himalaya”

Fiţi o femeie înţeleaptă! Ştergeţi-vă lacrimile şi zâmbiţi viitorului. Oficial, dragostea este o boală  psihică destul de gravă, o tulburare mintală ce dă dependenţă, durează patru ani şi nu există remediu contra acestei maladii. Bolnavii de dragoste au aceleaşi simptome, senzaţii şi comportamente ca dependenţii de droguri. Dragostea a fost înscrisă în registrul maladiilor OMS. Codul internaţional este F63.9.Simtomele  sunt gândurile obsesive, schimbările bruşte ale dispoziţiei, insomnia, acte negândite, impulsive.

Mulţi psihologi au studiat suferinţa din dragoste şi au descoperit ceva extraordinar.

–Ce au descoperit?

–Suferinţa din dragoste produce un potenţial creator uriaş. Forţe spirituale se dezlănţuie,  izbuncesc cu putere într-un îndrăgostit care suferă.Creatorii de artă  aleg  în mod deliberat suferinţa din dragoste, ca pe un stimulent. S-a ajuns la concluzia că un bolnav de dragoste, ca dumneavoastră, trece pin cinci etape.

În prima fază simte că relaţia îi este ameninţată. În a doua etapă, despărţirea devine concretă . Bolnavul se simte gol sufleşte, paralizat, totul se năruie, incapabil să mai raţioneze, acţionează ca un robot. Durerea provocată este groaznică, cumplită. Stendhal spunea: „Când dragostea moare, inima noastră zvâcneşte dureros, în fiecare fază a luptei cu moartea”.

 În a treia fază licăreşte speranţa, perioade mici de apropiere. În a patra etapă înţelegi că dragostea a eşuat definitiv, că celălalt nu mai are nevoie de tine. Din nefericire mulţi nu pot trece de această fază şi se sinucid.  Totuşi, din fericire sunt câteva metode de a scăpa din acest mare infern.

–Care sunt aceste metode salvatoare?

–Scrisul, pictatul, sportul, cântatul şi învăţatul. Eminescu, Puşkin, Goethe au fost bolnavi de dragoste şi ce opere au creat! Goethe a mărturisit că a iubit şi a suferit enorm, dar scrisul l-a mântuit.Unii se refugiază în muncă, detaşându-se de durere. Această alegere este mult mai bună decât consolarea în alcool, droguri sau sex.

În faza a cincea accepţi situţia că omul pe care-l iubeai a dispărut, devii lucid şi te orientezi spre viitor, chiar spre un alt partener.

 Draga mea, nefericirea poţi să o vindeci cu învăţătura. Când  spiritul omului e preocupat de ştiinţă, de căutarea adevărului absolut trece foarte uşor pe lângă nenorociri. De aceea, te invit la nişte cursuri pe care eu le frecventez şi unde am învăţat o mulţime de lucruri.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Rătăcire (1)”

Ștefan-Constantin ȘELARU: Un mistreț mai aparte

       Mă aflam la casa părintească din comuna Bălănești de Buzău, acolo unde, mereu mi-am dorit ca să rămân și să nu mă mai întorc la București deoarece, acolo am crescut și mă învățasem cu toate rosturile iar când ridicam privirile, imaginea dealurilor înalte și împădurite care mă înconjurau de fiecare dată de parcă mă îmbiau ca să mai vin și totodată, să mă pierd prin locurile dragi mie și atât de bine cunoscute.

         În timp ce tocmai tăiam lemnele pregătindu-le pentru foc iar  butucii îi scurtasem deja cu o zi înainte cu joagărul, m-am pomenit cu un tânăr din Bozioru, comuna alăturată, care tocmai venea de la Pârscov și se îndrepta spre casă și pe care, nea Ion Diaconu l-a trimis și la mine ca să mă anunțe că a doua zi era organizată o vânătoare la mistreți, sus la Băleanca așa că, mă aștepta și pe mine deoarece nu  avea vânători suficienți.

         Bineînțeles că, auzind invitația, am lăsat baltă lemnele din care tăiasem deja suficiente ca să ajungă pentru câteva zile așa că, în timp ce mătușa mea l-a așezat la masă pe curier ca să nu plece la drum fără să guste câte ceva d-ale gurii, timp în care eu mi-am strâns iute arma și ce mai aveam nevoie pentru vânătoare iar fremătând de nerăbdare    l-am așteptat să termine gustarea după care, am pornit împreună la drum.

         Pe înserat am ajuns și la Bozioru unde m-am despărțit de curier și am aterizat la casa lui nea Ion pe care l-am găsit lângă plita din bucătărie cinstindu-se cu un păhărel cu țuică de prună cum se face pe la noi:

         – Hai, că te așteptam. Eram sigur că vei veni cu zgâmboiul ăla mic al lui Manae pe care l-am rugat să se oprească și la tine pentru a te anunța de vânătoare pentru că tot trecea prin fața porții voastre.

         – Păi, foarte bine ai făcut pentru că, tot mă cam gâdilau tălpile și nu știam precis cum să le scarpin – i-am răspuns eu făcându-i cu ochiul în timp ce țața Smaranda trăgea cu urechea la vorbele noastre.

         – Poate de data asta îmi aduceți și mie ceva care să sfârâie în tigaie – ne-a completat iute țața Smaranda și clătinând din cap după care l-a mustrat mai mult în glumă pe nea Ion -, că ultima oară ai împușcat șarlele alea de câini care se tot dădeau la câinii lui Toderică ciobanul.

         – Păi, m-a tot rugat bietul de el ca să le fac felul deoarece îi era teamă ca nu care cumva vreunul din câinii ăia vagabonzi să fie ciupit de turbare iar astfel, să se muște cu ai lui iar astfel, să-l lase fără câini la oi – i-a explicat nea Ion după care mi-a făcut semn cu capul ca să-l urmez în bucătărie unde mi-a spus care-i planul de a doua zi – Mâine vreau să batem costișa pentru că nu avem decât patru sau cinci gonaci, mai mult copilandri, însă ne bazăm pe câini iar ieri am dat p-acolo unde am găsit câteva urme proaspete de mistreți și vreo câteva culcușuri, așa că, sper să dăm de ei că restul sunt duși la câmp unde ronțăie la știuleții oamenilor că încă n-au cules porumbul deoarece nu s-a copt.

         Și în timp ce țața Smaranda ne-a pus pe masă fundul de lemn cu mămăliga aburindă răsturnată pe el și bucăți de brânză cu ceapă, noi ne-am cinstit cu câteva păhărele cu țuică apoi am terminat rapid ce era de mâncat după care, am ieșit pe prispă unde nea Ion și-a aprins feșteleul lui de țigară răsucită din foaie de ziar iar la lumina lunii am mai stat la taclale:

         – Dacă împușcăm ceva, îi dăm iute afară mațele apoi i-l ducem lui Valerică pentru că are drum cu treburile lui pe la Buzău așa că, i-l poate lăsa la asociație, așa cum m-a rugat șeful care, odată cu autorizația mi-a trimis și vorbă că ar avea niscai obligații.

         Am mai zăbovit afară până ce nea Ion și-a terminat pufăiala apoi ne-am întins amândoi pe patul de lângă plită unde ne-a și luat somnul.

         Afară încă nu se luminase când țața Smaranda l-a smucit ușor pe nea Ion:

         – Scoală-te Ioane că acum apare și Sfântul Soare ! Hai, că v-am pus și ceva d-ale gurii ca să nu plecați cu burțile goale.

         Fără să mai pierdem timpul, am înfulecat câteva bucăți de carne scoasă de la untură, ceva brânză ciobănească cu mămăligă fierbinte făcută atunci iar apoi, am trecut gârla și am ajuns pe șosea unde am întins pașii ca să nu ne apuce lumina zilei pe drum.

         Ajunși la drumul care urcă spre Băleanca, lângă noi s-au mai alipit încă trei vânători având cu ei patru câini și care astfel ne așteptau  anunțându-ne că alți câțiva, având și ei vreo doi sau trei câini sunt deja pe drum în sus și ne vor aștepta la bordeiul lui nea Vasile deoarece se tot hârâiau prin gard cu câinii sătenilor pe când treceau prin dreptul caselor acelora.

         Când ne-am apropiat de bordeiul lui nea Vasile ne-au întâmpinat lătrăturile celor doi dulăi ai lui împreună cu cele ale câinilor vânătorilor ale căror lătrături i-au scos iute din bordei pe stăpânii lor împreună cu nea Vasile care ne-a făcut semn de drum bun apoi i-a slobozit pe câinii vânătorilor și a intrat înapoi în coșmelia lui.

         De acolo am luat în primire poteca pădurii iar la un moment dat, pe când tocmai se ițea Soarele pe după deal, nea Ion ne-a șoptit:

         – Fără zgomot, voi doi luați-vă câinii iar eu pe ai mei și tăiați-o pe valea aia iar jos la pârâu, peste vreo jumătate de oră, vă întindeți și le dați drumul câinilor ca să bată în sus la deal, că porcii sunt precis acolo jos la apă iar potrivit obiceiului lor, goana o vor face în sus așa că, noi ne vom întinde tocmai sus aproape de muche. Bine ?

         Oamenii au înclinat tăcuți din cap în semn că au înțeles ce au de făcut apoi, adunând sforile cu care erau legați câinii, au plecat spre locul stabilit în timp ce noi, ne-am înșiruit pornind tăcuți spre muchea dealului.

         Odată ajunși aproape de vârf, oamenii s-au răspândit tăcuți spre locurile bine știute de ei iar mie mi-au făcut semn ca să mă opresc lângă un prun de care m-am rezemat imediat și primul lucru pe care   l-am făcut a fost ca să mănânc o prună vânătă bine coaptă care mi-a spălat gura de gustul rămas după ceapa mâncată cu brânză și mămăligă la nea Ion acasă apoi, mi-am încărcat Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Un mistreț mai aparte”

Pr. Sebastian Cătălin HOGEA: Voință să fie!

Cu ceva timp în urmă, să tot fie câteva luni bune, discutam cu o bătrânică diverse chestiuni. Din una- n alta, mi- a mărturisit că toată viața ei nu a știut nici o rugăciune, fiind că nu a făcut școală prea multă și nimeni nu a stat să o învețe vreo rugăciune.

Nu că aș fi fost curios din fire, ci ținând de logica discuției, am îndrăznit să o întreb dacă, nu cumva i- a fost greu din cauza acestui lucru.

– Ei, părinte, greu mi- a fost, dar am zis și eu lui Dumnezeu cum m- am priceput: un „Doamne ajută!, un „Doamne iartă- mă!”, un „Doamne îți mulțumesc!”

– Și, te- a ajutat?!

– Păi, de ce să nu mă ajute?! Ce?! El ne ajută pe toți. Dar, știi ce părinte?!

– Ia zi, matale!!

– Eu am fost aia care nu prea L- am băgat în seamă. Acu îmi pare rău, dar m- am luat după unele sau altele și acu mă căiesc, maică, că dacă aveam și eu mai multă minte și carte, poate alta era viața mea.

– Auzi matale, nu ai vrea să înveți acum, măcar, „Tatăl nostru?!”

– Părinte, maică, la vârsta mea de 86 ani, crezi că mai am eu minți?!

– Știi ce?! Având în vedere că nu ești așa de bătrână, ci doar făcută de mult, eu zic să încercăm. Hm?! Ce zici?!

– Păi și cum facem că, eu nu mai văd bine și nici nu mai știu a citi?!

– Uite, zi după mine: Tatăl nostru …….

Am repetat de câteva ori rar, cu intonație și cu mult drag rugăciunea și am văzut multă bucurie smerită pe chipul bunicuței.

După câteva săptămâni, o zăresc iar și îmi face semn discret să mă aproprii.

– Părinte, săru mâna!

– Doamne ajută, maică! Care- i baiul?!

– Ai ceva timp să mai zicem rugăciunea aia de data trecută, că tare bine îmi este de atunci?!

– Da. Hai să o zicem împreună.

Ne așezăm amândoi în stil moromețian și zicem: eu primul, bătrâna după mine. Pe măsură ce ne rugam, chipul îi devenea luminos. Parcă întinerea viața în dumneaiei. Nu am mai întâlnit asemenea bucurie pe chipul unui om.

Astăzi, când merg să o împărtășesc și ajung la „Tatăl nostru” de la „Rugăciunile începătoare”, bătrâna îmi face semn:

– Acu zic eu părinte!

Încuviințez din cap și mă bucur pentru bucuria dumneaiei. Sunt convins că și Sfânta Împărtășanie are, pentru ea, alt gust: cel al bucuriei extinse, că a apucat clipa în care să vorbească smerit ca de la suflet la suflet cu bunul Dumnezeu.

Voință să fie!

––––––––

Sebastian Cătălin Hogea, preot păcătos

Continue reading „Pr. Sebastian Cătălin HOGEA: Voință să fie!”

Carmen GIGÂRTU: Incertitudini

Era prima duminică a lui martie 2020. Stam pe terasă şi mă bucuram de îmbrăţişarea caldă şi graţioasă a razelor soarelui, când îl aud pe Moş Mitică :

–Îţi place să meditezi la soare, nepoată ?

–Da, este o zi tare frumoasă.

–Aşa e, taică. Uite, parcă şi iarba se bucură de timpul ăsta frumos. Auraşii au început să înflorească, păsările se întrec în triluri, iar tu priveşti cu nesaţ cerul. Ai descoperit vreo navă extraterestră, vreo dronă cu viruşi sau ai zărit plasa de prins suflete?

–Doar contemplam imensitatea albastră şi mă gândeam la cât de repede trece timpul.

–O, taică! Timpul e tare nemilos! Uite-te la mine! An de an trupul se degradează, se ruinează şi îmi este milă de el, chiar dacă l-am simţit ca o închisoare, ca o carceră. Împins de necesităţile corpului, toată viaţa am muncit, am asudat ca un cal de curse, uitând că sunt un pelerin vremelnic pe acest pământ. Am avut o voinţă puternică şi nimicurile acestei lumi nu m-au amăgit, dar sunt conştient că nu ştiu nimic despre lumea cealaltă.

– În care o să ajungem cu toţii.

–Fiecare, în ziua, ora, minutul şi secunda rânduită. Taică, omul este o păpuşă mînuită de sfori nevăzute.

–Cine trage sforile să joace omul?

–Cei din umbră, din lumea invizibilă. Ei sunt păpuşarii.

–Sunt destui care trag sfori şi în lumea asta.

–Taică, nu scapă nimeni de sfori, nici sluga nici împăratul. Aşa e jocul făcut de ei. Noi doar jucăm cum ni se cântă, cum suntem sugestionaţi, manipulaţi. Când venim în lumea aceasta avem programul déjà implantat.

–Dumnezeule! Dar asta înseamnă că nu suntem liberi.

–Se pare că nu. Terra ar fi un fel de închisoare pentru spiritele rebele de pe alte planete.

–Ăsta să fie motivul pentru care nu reuşim să ne amintim nimic? De unde venim? Cine suntem­? Am citit undeva că Terra ar fi o fermă, o cloşcă care produce energie pentru ei, ca în filmul Matrix. Ei s-ar hrăni cu energia noastră . Adevărul nu-l ştim,îl vom descoperi când vom pleca.

–Eu nu mai am mult până să plec. Şi aştept cu nerăbdare clipa aceea, să mă întâlnesc cu Marina mea.

–Aveţi grijă! Am citit că acel tunel de lumină care apare în clipa morţii ar fi creat tot de ei, o capcană ca să atragă sufletele la o nouă încarnare.

  Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Incertitudini”

Carmen GIGÂRTU: Războiul hibrid

Era ultima duminică din februarie a anului 2017. Ninsoarea încetase, iar soarele umplea terasa, înveselind muşcatele din fereastră. Aşez pe masă ceştile cu ţuică fiartă şi cafea.

  Observ cum ochii orientali ai Vasilicăi învăluiesc halucinant pe Moş Mitică. Cine nu-i cunoaşte ar crede că între cei doi se înfiripă vreo poveste de amor sau e pe cale să se întâmple cine ştie ce magie. Femeia are părul în culoarea primilor ghiocei, iar obrajii palizi se coloraseră în roz şi părea purtată pe aripile îngerilor . Aşa credeam, dar mă înşelam. Aparenţele sunt tare înşelătoare. Duce cu sfială ceaşca de cafea la gură, sorbind încet, nu numai licoarea dulce-amăruie, dar mai ales vorbele bătrânului, care era cuprins de o vervă juvenilă.

–Suntem în pragul primăverii, dar sufletu-mi e plin de toamnă, Vasilico. Priveşte! Ce vezi în grădină?

–Timid au scos capul din zapadă primii ghiocei. Neică Mitică, nu ştiu ce să mai cred, sunt atât de confuză în ultima vreme. ..Nu mai înţeleg nimic din tot ce se intamplă în lumea asta. Sunt pe cale să fac depresie.

–De ce, Vasilico?

–Matale nu ai auzit pe ăştia la televizor cum vorbesc, că noi am fi la începutul războiului hibrid ! Ce fel de război e ăsta?

–Taică, e destul de complicat. Nu ştiu cum să-ţi explic ca să înţelegi. Eu nu te pot învăţa ce este razboiul hibrid, dar încerc să te ajut să găseşti singură răspunsul.

„Nimeni nu este mai sclav decât acela care crede că este liber”. Asta se întâmplă şi cu noi. Credem că suntem liberi, dar în realitate nu este aşa.

Taică, în acest război nu-ţi vezi duşmanul. El atacă din umbră. Numai este ca pe vremea noastră, când ştiai că te lupţi cu neamţul. Acum e invizibil şi ea mai multe forme, are mai multe feţe.

–Ca ucigă-l crucea?

­­–Cam aşa ceva. Apare de unde nu te astepţi. Poate să vină din frigider, din chiuvetă, din dulap, de pe horn, din pereţi. …Te trezeşti cu el în casă, în pat sub pat şi nu ştii de unde a apărut şi pe unde a intrat. Îşi schimbă mereu forma, mirosul si culoarea.

–Ucigă-l toaca ! Ăsta e necuratul.

–De la el cred ca au luat lecţii. El i-a învăţat strategiile şi tactile acestui război. Taică, când simţi că te apucă aşa o durere de cap din senin, că ai tulburări de percepţie, te simţi obosită, nu ai chef de nimic, ameţeşti, nu poţi să dormi noaptea, auzi voci, zgomote în creier, începe să te doară burta, o gheară strânge inima şi crezi că ţi-a venit sfârşitul, tot ei sunt în umbră.

–Neică Mitică, când ai simptomele astea înseamnă că cineva îţi face vrăji.

–Vasilico, ăştia fac lucrul acesta cu maşinării complicate, nu cu vrăjitoare. Îţi pot influenţa atât sănătatea fizică, cât şi pe cea mentală.

–Te pomeneşti că i-a atacat şi pe cei care ne conduc de se ceartă atâta între ei.

–Peştele de la cap se împute, Vasilico!

–Fotoliile lor or fi puse pe nodurile geopatogene ale pământului şi aşa s-au îmbolnăvit toţi la cap. Poate o fi devină reţeau HAARP sau armele astea psihotronice.

–Vasilico, dar văd că ştii. De ce mai mă întrebi? Te pomeneşti că tu eşti a doua Mata Hari…

Cine a zis că babele îl întrec şi pe dracu nu a greşit. Mai am acasă pe soru-mea Florica care ştie tot ce mişcă în sat şi în ţară.

–Era bună de şefă la serviciul de spionaj. Deci, în acest război nu se mai folosesc armele clasice.

–Uneori se folosesc şi acelea. E o îmbinare de metode, o multitudine de combinaţii tehnologice şi tactici diverse şi simultane, acţionând sinergic, derutând, creând haos pentru a îngenunchea sau chiar a lichida adversarul . Una din strategii e manipularea care se face prin mass-media şi internet, în folosul unuia sau altuia partid pentru a obţine victoria politică. Cei care sunt la putere într-o tară sau alta, trebuie să slujească interesele duşmanului din umbră.

–Dacă nu-l slujeşte îl dă jos şi-l pune pe cel care-i pupă papucul.

–Ai priceput­! Pentru asta se folosesc mijloace cibernetice şi tehnologii avansate. Ştii ce te face cel mai uşor prizonieră?

–Nu.

–Îndoctrinarea. De aceea nu este bine să crezi tot ce auzi, ci să-ţi iei un răgaz, să meditezi îndelung, să cauţi, să vezi ce se ascunde în spatele informaţiei respective şi mai ales cui slujeşte, ale cărui interese apără.

Cu mecanismele acestea electronice, de înaltă frecvenţă îţi influenţează gândirea, încât te pot face să iubeşti sau să urăşti la comandă. Îţi controlează mintea, îţi pot şterge memoria şi crea amintiri false.

–Neică Mitică, dar cea ce spui e foarte grav. Pot să facă din noi ceea ce vor.

–Ne transformă în zombi, în sclavi supuşi, într- o adunătură de idioţi sau criminali.

–Acestea sunt armele psihotronice, nu-i aşa ?

–Da. Au un generator care produce o emanaţie electromagnetică puternică care poate fi transmisă prin liniile telefonice, radio, televizor, calculator… Îţi pot induce o stare de transă, de euforie sau depresie. Te pot face să nu reacţionezi în niciun fel , chiar de îţi ia foc casa, sau din contră, să devii foarte agresiv. Unele au la bază ultrasunete, altele radiaţii….

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Războiul hibrid”

Voichița Tulcan Macovei: În căutarea tipului de literatură a scriitorului Dan Brown, cu referință la romanul său „Origini”

Fragment din cartea „Origini”- Romanul unei lumi moarte”, Editura Multimedia Internațional, Arad, 2018

Cap I

LITERATURĂ FICȚIONALĂ ȘI LITERATURĂ ȘTIINȚIFICĂ

         Omul este ființa înzestrată de Creator cu cele mai profunde și subtile calități: dorința de cunoaștere, capacitatea rațională de a analiza lumea și starea sa, dar și cu tendința ascensională, dorința de a ajunge mereu mai sus. Aici se încadrează și puterea sa creativă.

         De unde aceste calități speciale?

         De la Creatorul său, Acela care a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră: el să stăpânească (…) peste tot pământul.(…). (Geneza 1, 26)

         Doar omul are aceste calități care îl face invincibil între toate ființele Universului. El le exploatează la maximum, spre folosul său și al comunității.      Omul nu este, însă, întotdeauna conștient de faptul că, oricât de mari sunt șansele sale de înălțare și explorare a Cosmosului, nu i s-a dat șansa (puterea) de a ajunge în cel mai înalt punct al cunoașterii. Numai Dumnezeu, Ființa Supremă și Sursa întregii cunoașteri, are puterea de a cunoaște totul.

         Au rămas pentru noi, în istoria culturii (literatură și religie), foarte multe cazuri în care creaturile lui Dumnezeu s-au măsurat cu El, încercând chiar să-L egaleze. Minima rațiune că Supremul, Absolutul, este unic și nu poate fi egalat, nu funcționează întotdeauna în cazul omului. Din ce cauză? Din cauza mândriei, a orgoliului, despre care Dumnezeu spune în cuvântul lăsat nouă, că este sentimentul care duce la cădere. Putem explica acest lucru pe toate scările existenței.

         Lucifer, îngerul lui Dumnezeu, aflat în cel mai înalt rang printre îngerii Cerului, a fost cel mai aproape de Creator, bucurându-se de locul său privilegiat. Mândria l-a făcut să creadă că ar fi putea fi și el Dumnezeu. Pentru acest lucru a fost pedepsit, fiind alungat din Cer.

         La fel a pătimit și primul om, Adam, care, pentru că a nesocotit Cuvântul lui Dumnezeu a fost aruncat din „lumea edenică” pe Pământ.

         Foarte mulți creatori ai lumii au dezbătut în operele lor acest motiv al „neascultării”, al „barierei” dintre Dumnezeu și om. Marele poet al românilor, Mihai Eminescu, are în nuvela „Sărmanul Dionis” (1872) excelentul exemplu al unui tânăr explorator al timpului și al spațiului, care ajunge, prin visul său, pe Lună. Vrând să treacă barierele acestui spațiu paradisiac, zise unui înger: „<- Aș voi să văd fața lui Dumnezeu>, dar acesta îi răspunse:< -Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine și în zadar îl cauți>. Tânărul nu se oprește însă, căci gândul său vorbește singur: „< Oare fără să știu nu sunt eu însumi Dumne…>. Nu sfârșește însă cuvântul, căci < Sunetul unui clopot uriaș – moartea mării, căderea cerului- bolțile se rupeau, glazura lor albastră se despică și Dan se simți trăsnit și afundat în nemărginire. Râuri de fulgere îl urmăreau…,<O, gând nefericit! Aiuri el>”.

         Există, așadar, literatură ficțională care pune probleme de subiectivitate a cunoașterii, care evidențiază în chip romanțios căutările minții și ale psihicului uman. Din astfel de căutări s-au născut și operele de „science fiction”- o modă a sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX. Au fost scrieri cu un mare impact asupra adolescenților aflați în expansiunea oricărui tip de cunoaștere. Astfel de opere ficționale atrag prin construcția subiectului, prin problematica dezbătută, dar mai ales, prin suspansul și puterea influenței asupra sufletului. În egală măsură și prin nenumăratele întrebări pe care le nasc în mintea și sufletul cititorilor.

         Acest gen de scrieri literare au început să dispară odată cu înaintarea omenirii mereu mai mult în secolul XX, secol al modernizării, al tehnologizării și al cibernetizării, elemente care au dat împliniri cunoașterii umane.

          Există și o literatură ficțională speculativă (Speculative fiction), sau „hard science fiction” care depășește subiectivitatea și romantismul ca elemente de tehnică în construcția operei literare. Astfel de scrieri folosesc informații din diferite domenii ale științei, încercând să imagineze o istorie viitoare a omenirii pe baza notelor trecutului, dar și ale noilor informații ale științei. Amintim numele scriitorilor Robert A. Heinlein, John W. Campbell, sau George R. R. Martin, cunoscut pentru fanteziile din epica în cinci volume „Cântec de gheață și foc” (1996-2012), ecranizat de HBO în „Urzeala tronurilor”.

         Universul creativ al omenirii a așezat, însă, întotdeauna la loc privilegiat literatura științifică. Spre deosebire de literatura ficțională, aceasta cuprinde lucrările, descoperirile savanților, apărute în special, odată cu perioada Renașterii. Este vorba despre lucrări originale care au adus dovezi puternice, contribuind la schimbarea gândirii, provocând și susținând progresul și civilizația omenirii: Nicolas Copernic, Galileo Galilei, Johannes Kepler. Numele lui Albert Einstein, frații Lumière, Henry Coandă, John Logie Baird, au rămas în istoria umanității pentru că au sprijinit, prin eforturile lor, prosperitatea existenței omului.

         Secolul XX a însemnat o explozie a științelor, ducând, începând cu sfârșitul secolului și continuând cu primele decenii ale secolului al XXI, la apariția unor noi științe precum fizica atomică, astrofizica, chimia nucleară, biochimia, astrobiologia. Dezvoltarea științelor a asigurat și progresul tehnicii și microtehnicii. Era computerelor a luat amploare prin apariția și dezvoltarea microcomputerelor, a supercomputerelor, care au răspuns mereu mai mult nevoilor primordiale ale omului. Tendința de dezvoltare a informaticii, coroborată cu dezvoltarea sistemelor complexe ale tehnicii și microtehnicii a dus la apariția inteligenței artificiale.

TIPUL ROMANULUI ȘI SCOPUL CĂRȚII „ORIGINI” , DE DAN BROWN

         „Origini” este considerat un roman ficțional, cu ample infuzii din domeniul ultimelor descoperiri ale științelor și ale microtehnicii, care au sprijinit dezvoltarea inteligenței artificiale. Criticii literari, cronicarii, au stabilit deja, la câteva luni de la apariție, că este un best seller precum „Codul lui Da vinci” (2003), dar și „cea mai bună carte scrisă de Dan Brown până acum (2017)”. Prin cărțile sale (best sell-uri), Dan Brown a devenit unul dintre cei mai cunoscuți oameni de pe Planetă, revista TIME desemnându-l deja în 2005 „printre cei mai influenți 100 de oameni din lume”. Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: În căutarea tipului de literatură a scriitorului Dan Brown, cu referință la romanul său „Origini””

ZAMFIR ANGHEL DAN: Extras din memoria universului

            La început am zărit o Lumină, ceva alb  ce venea  de departe, un fel de voal ce se schimba în fel de fel de  nuanţe. Nestatornic, albul acela se transforma când în gry  cenuşiu înverzit pe la capete, când se păta de un albastru intens, ca în final să rămână o ceaţă roşiatică prin care  bâjbâiam căutând o ieşire.

          Afară totul era un amalgam de impulsuri, de culori  fără sens şi sunete fără finalitate. Parcă urcam o spirală unde culorile începeau să intre în forme, apoi în imagini,  zgomotul devenea semn, adierea  atingere.

          Străbăteam alunecarea aceea călduţă şi la capătul ei  se contura ceva cunoscut, în altă formă auzit şi văzut, mai bland şi mai bun decât tot şi de toate, ceva ce îmi lua şi oprea teama de plângeri.

                   Era Mama !

          Luasem deci forma Genomului Uman. Ea mă crease  din celulele ei şi acum m-a scos la lumină dându-mi un strop din suflarea eternă a vieţii al căruisecret iniversal doar ea îl cunoștea.

                  Ce orbitoare-i lumina !

                  Ce asurzitor este zgomotul timpului !                                                                                                                                                                    Gândesc, deci sunt viu ! Recunoscându-mi izvorul acopăr  deja o parte a necunoscutului din care veneam şi în care în  curând voi intra.

               Deasupra mea o altă imagine venea şi pleca învăluită într-o formă exuberantă a bucuriei stelare. Venise  şi a doua măsură a primului  impuls ce o ajutase pe creatoarea mea să-mi dea porţia ce îmi fusese  repartizată de univers din veşnicia genomului  uman.

                                     Era Tata !

               EI erau procreatorii mei, CEI ce m-au adus într-o  altă formă structurală a existentei, într-un spatiu şi timp cu  totul nou pentru mine, unde urmează să îndeplinesc rolul  unui umanoid stelar cu tot ce e bine şi rău în această  formă de organizare a materiei inteligente.

         Şi totuşi, pe aici, parcă am mai fost cândva.

         Ce-i drept erau alte imagini şi altfel de sunete, într-un cu totul alt timp şi într-un spaţiu total diferit. Doar că în structura anterioară a  amteriei am cunoscut o cu totul altă dimensiune total diferită de cea în care am evoluat acum.

          Luând un extras din MemoriaAnticipaţiei mi- am  amintit că; pe atunci eram un copac şi priveam totul din puct de vedere al frunzei. Lumea o vedeam toată în verde, sau în culorile adiacente născocite de minunata lume a naturii.

          Florilor ce creşteau sub crengile  noastre împodomindu- ne cărările în culorile lor. Aerul îşi schimba zilnic mirosul  în funcţie de ce flori îşi desfăceau petalele în perioada  aceea . Pe jos alergau necontrolat fel de fel de viețuitoare. Prin aer zburau o mulţime de păsări multicolore ce  înnobilau aerul cu cântecele lor ademenitoare spre visare a  tot ce e mai frumos şi plăcut când eşti viu, sănătos şi  fericit.

                          Umanoizii nu  existau.

           Genomul  uman încă nu avea definitivat un nucleu  din care să poată apărea embrionul viului său definitoriu. Doar animale imense ne cutreierau pădurile rupându-ne   crengile, luptându-se între ele pentru viaţa mereu nesigură, nehotărâtă cui să îi dea mai multă întâetate .

        La un moment dat au început să vină de sus un fel de Zburătoare care trimiteau spre noi raze a căror lumina era  atât de fierbinte că topea până şi piatra de sub rădăcinile  noastre. Nu după mult timp totul a dispărut într-un scrum  ars de focurile injectate din zburătoarele acelea.

       Noi, o parte a copacilor am rezistat. Parcă ne cruţau  special, semn că aveau nevoie în viitor de noi şi de  umbra noastră. Prin aer a plutit ani în şir cenuşa viului ars. Încet, încet s-a aşezat pe pămînt şi parcă hrana solului nostru a  devenit mai gustoasă şi noi, copacii rămaşi, puteam să  creştem mai  mari şi  mai repede.

       Era  clar, țintele lor au  fost animalele acelea imense care dominau atât de brutal spaţiul nostru existenţial împiedicând orice formă de dezvoltare a viului ce nu putea  fi dominat de forţele lor.

       Nu după mult timp, cei ce au tras cu focurile acelea ucigătoare au început să se apropie de vârfurile crengilor  noastre. Atâta ne mai priveau, ne cercetau, gustau din licoarea funzelor noastre, veneau şi plecau, pâna într-o zi când au coborât printre noi. Cu  paşii lor uriaşi au început sa ne cutreiere adâncurile pădurilor inițiale. Din loc în loc  se opreau şi începeau să se aşeze.

Ziua îi vedeam preumblând, făra temei, de colo colo. Noaptea intrau în maşinile lor zburătoare, sau în hăurile de  sub rădăcinile noastre. Ne urmăreu pas cu pas evoluţia şi când a venit  vremea seminței, au  început să încerce a ne  mânca din fructele noastre sălbatice ce creşteau până atunci  fără să-şi dorească un scop anume. Probabil le-a plăcut roadul  noastru  că au început să ne culeaga în mod ordonat  şi să ne pună deoparte.

        Nu erau aşa mulţi, doar cât au încăput iniţial în obiectele lor zburătoare. Difereau ca şi chip, culorile lor   variau de la negru la maroniu sau spre un galben de floare plăpândă.

      Mereu erau Doi. Unul era mai înalt, mai solid, mai puternic. Prin forţa lui reuşea să mute orice piatră le stătea lor în cale. Celălalt părea mai plăpând, mai firav, dar cu  trăsături aşa fin definite, desenate parcă de cineva priceput în sisteme précis  măsurate.

       Părea o EA și avea  ochi  coloraţi  într-un fel de lumini  emanate de unele din pietrele noastre albăstrit înverzite. Deşi era aşa de fin  şlefuită EA părea că dictează  tot ce trebuie să se întămple. Toţi o ascultau cu supunere  ordonată.

        După un timp au apărut printre ei unii mai Mici. Aşa  mici că toţi ceilalţi se purtau cu cea mai mare grijă să nu îi  calce, toţi voiau să îi ajute să meargă şi îi purtau în braţele  lor ca pe nişte comori venite cine ştie de unde.

        Treceau anotimpuri şi micii aceea se făceau mari, la fel de mari ca cei ce le purtaseră grijă atat de mult timp şi cu aşa mare răbdare. Unii creşteau chiar mai mari decăt semenii lor dar tot în culori şi puteri diferite.

        Peste un timp primi veniţi s-au urcat  în obiectele zburătoare si au săgetat aerul cu mişcările lor până au  dispărut dincolo de zarea ce noi o vedeam licărind zi de  zi. Restul au rămas cu creaturile lor şi au început să se aşeze   sub umbra noastră.

         Eu a trebuit să plec, îmi venise  timpul să trec  în Altă  Formă de Organizare a  Materiei Inteligente. Încărcătura energetică ce îmi fusese repartizată pentru a  fi un copac se epuizase. Am plecat undeva într un colţ al  universului şi am aşteptat liniştit să văd în ce ce formă a  materiei inteligente pot încăpea spre a lua structura unui  nou început.

         Spre marea mea surpriză şi bucurie am acumulat procesele necesare unui genom umanoid. Şi aşa m- am  trezit ca fiind una dintre ființele acelea la care eu mă uitam pe vremea când eram doar un copac şi le priveam pe cele din maşinile lor zburătoare.

           Când mi s-au stabilizat toate formele de energie circulatorie spre a trece într-o formă superioară de  organizare a materiei, m-am trezit direct în mijlocul unei  acțiuni Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Extras din memoria universului”

Ștefan-Constantin ȘELARU: Asediul dihorilor

               Casa bătrânească a familiei în care am trăit niște ani buni dar fără să mai și îmbătrânesc tot acolo, se află în comuna Bălănești din Județul Buzău, într-un loc binecuvântat de Dumnezeu datorită frumuseții cu care ne-a împodobit zona astfel că, este înconjurată de dealuri destul de înalte și împădurite la poalele cărora, pe fundul unei văi abrupte zburdă vesel un pârâiaș,  numit Sărățelul fără să știu pentru care motiv anume însă care, de câte ori plouă ”sus la deal”    – după cum explică localnicii – iar astfel, deodată, pârâiașul cel vesel cu unda cristalină  care de regulă, clipocește vesel, se transformă deodată într-un adevărat puhoi sălbatec care năvălește amenințător la vale prăvălind totul în calea lui și astfel, cărând cu el podețe, tocitoare ori butoaie uitate în apă la umflat, vite moarte, uneori și câte o căsuță și așa mai departe, în timp ce, vuietul amenințător al puhoiului de apă boncăite cu noroi umple valea până sus la drumul care unește Pârscovul cu Ulmetul. Astfel, cei aflați sus pe deal printre care ne aflam și noi, auzind mugetul nefiresc al pârâiașului, își fac cruci rugându-se pentru cei năpăstuiți de ape iar imediat ce acesta se potolește ca prin farmec, își fac alte cruci mulțumind Domnului că n-a fost mai rău și totodată, știind precis că, odată cu încetarea tumultului apei nebune puhoiul înspăimântător se subțiază văzând cu ochii și nu peste mult timp se limpezește devenind iarăși  cristalin de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat după care, cei cu picioare sănătoase, în lipsa punții pe care puhoiul nebun a smuls-o din proptelele care o țineau și a dus-o cu el la vale zbuciumând-o pe creasta valurilor furioase iar călătorii, de acuma pot urca tocmai sus până la Muchea Stânii după care, tot mergând așa, traversează muchea și pot ajunge liniștiți în partea cealaltă a dealului cam ursuz care coboară cam morocănos până la Siriu întâlnind în cale chiar și câteva pietre de hotar uitate de vremuri străvechi pe la marginea Țării.

               In spatele caselor noastre,  vis-a-vis de morocănoasa Muche a Stânii se află viile, livezile ori culturile de porumb aliniate pe o pantă destul de înclinată și terminată în partea de sus cu o pășune bogată numită Poduri, care și ea ține doar până la liziera Pădurii Bârza, pășune care, ani de zile este locul predilect de întâlnire al tuturor copiilor care se prezentau acolo însoțind  vacile și caprele pe care le aduceau la păscut iar dacă te întindeai cu  fața în sus pe fâneața proaspătă puteai admira cerul senin pe care, norii jucăuși înviorați și ei de adierea calină a vântului blând, modelau tot felul de figurine în timp ce, peste satul de la poalele pășunii,  se profila maiestuoasa Muchie a Stânii care, din totdeauna, străjuiește falnic depărtările  ferindu-i  parcă pe oameni împotriva necazurilor.

               După ce am adus văcuța acasă a odihnă, am asistat-o pe bunica mea la etapa mulsului iar odată plin cu lapte, înhățam imediat șiștarul și în grabă mă înființam lângă focul aprins deja pentru a fierbe laptele, pregătind între timp ceaunul cel mare pentru mămăliga de seară de care răspundeam iar după cină, potrivit obiceiului, ne retrăgeam cu toții pe veranda încăpătoare unde, obișnuiam ca să mai stăm la taclale și să ne organizăm astfel treburile zilei următoare iar, într-una din seri, la un moment dat, în liniștea nopții, am auzit cât se poate de deslușit niște zgomote ciudate produse undeva pe acoperișul de tablă al casei de parcă cineva mergea pe acolo ceea ce era exclus. Curioși, am dat ocol clădirii încercând să descoperim  originea zgomotelor iar la un moment dat am deslușit clar un zgomot de alergătură pe tabla casei care, de data asta am fost siguri că era produs de un animal fiind însoțit de un fel de scâncete, mârâieli ori un fel de mieunat imposibil ca să ne permită a-l identifica pe autorul sunetelor ori pe animalele care le produceau.

               La un moment dat, tropăiturile s-au amplificat instantaneu și orientându-se spre direcția de unde apreciam noi că s-ar auzi, am reușit ca, profilat pe lumina lunii pline a reușit să distingem cu mare surprindere mai multe siluete de animale care parcă zburdau sărind cu agilitate de pe acoperișul casei pe celălalt acoperiș al casei învecinate însoțindu-și acrobația cu mieunături sau mârâieli înverșunate ceea ce ne-a determinat ca să presupunem că asistăm la un fel luptă între două armate dar fără ca să-i putem identifica pe combatanți.

               Folosindu-ne de lanternele de care dispuneam am iluminat cât am putut de bine terenul de luptă iar când ”trupele” au revenit năvălind din nou pe acoperișul nostru, mulțumită iluminării, am reușit ca să-i identificăm și astfel stabilind imediat că era vorba despre niște dihori dintre care unii, de mărimea unei pisici mature, care se fugăreau pe acoperișul nostru. Inițial am intenționat ca să dau fuga în casă și să-mi iau arma de vânătoare pe care o aveam cu mine pentru a participa la vânătoarea ce urma să fie organizată la finele săptămânii însă mătușa mea m-a oprit speriată:

               –  Să nu tragi în ei că-mi găurești tabla de pe casă ! – și avea dreptate așa că, m-am limitat numai ca să-i urmăresc atâta cât puteam să-i zăresc iar deodată, i-am simțit îndreptându-se spre cealaltă parte a acoperișului aflat în apropierea unui tei gros și înalt moment în care am asistat la un inedit spectacol de circ în care, pe rând, dihorii  se apropiau în viteză de streașina casei de unde își luau avânt plutind prin aer și astfel plonjând pe tulpina teiului de care se prindeau cu ghearele și în viteză coborau cu spatele până la circa doi metri de pământ de unde își dădeau drumul după care au traversat grădina încolonați în șir ordonat iar odată ajunși la gardul acesteia l-au escaladat în viteză dispărând în noapte.

               Tot spectacolul n-a durat mai mult de câteva minute iar în liniștea care s-a lăsat ne priveam uluiții unii pe alții străduindu-ne ca să ne convingem că totul a fost ceva real.

               – Mâine, pe lumină, voi încerca să le caut urmele și să aflu în ce direcție s-au dus pentru că, în mod precis, cunoscându-le pasiunile, ăștia au pus stăpânire pe podul vreunei case din zonă Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Asediul dihorilor”