Iubire ascunsă
Acum mă mângâie tăcerea,
Nu reuşesc să-ţi dau un semn
Să simţi că-n mine e plăcerea
Să ard ca ruga-n untdelemn.
Tu să mă stingi c-un semn discret,
Să-mi dai speranţă de iubire,
Să tot plutim către concret
Din toamnă către-ntinerire.
Te pup în gând, te-aşez mereu
În inima-mi de vis supusă,
Tu eşti zeiţă , eu sunt zeu,
Într-o iubire doar ascunsă!
Contopire
Ochii mei, sufletul meu, inima mea,
Caută mirul poeziei din înflorirea ta,
Te văd frumoasă, inteligentă, tenace,
Cerul se despică, de steaua ta îmi place.
Pe şea de vis , de rouă, în fiecare clipă,
Te-aş aşeza frumos pe-a calului aripă,
Şi am intra în lume prin porţile din rai
Să îmi dai lumină din viaţa ce o ai.
Să fiu şi eu ca tine, o rază de lumină,
În lumea-nfloritoare unde eşti regină,
Să am suflul inimii cât un curcubeu,
Contopiţi în iubire să fim tineri mereu.
Despădureşte-ţi privirea
Despădureşte-ţi privirea şi mă primeşte-n ea,
Voi fi frunză de nufăr sub razele de stea…
Prin lacul de-argint, risipitor de valuri,
Vom regăsi intrări în pline idealuri..
Ne-om cocoţa cu franjuri, de norii peste munţi,
Vom atinge cerul marmoratei frunţi…
Vom arunca o cârjă pe-o mătură de paie
Să şteargă-n infinit trecutul plin de ploaie…
Un tunet să se-audă, prin cea despădurire,
Unde pictăm pe flori, buchete de iubire…
Stropind cu apă sfântă
La bătrâneţe migălim a toamnă,
Pe umbre de-ntuneric o cârjă sprijinim,
Ne amăgim durerea, mai ales dorinţa,
Că vrem, că încă, putem să ne iubim.
Aşa e preţuirea pe buze de mormânt,
Se aşază-o cruce sub cucuvele-albastre,
Ele sunt magia alcătuită-n gând,
Sunt moştenirea îngenuncherii noastre.
Revista de cultură universală „Constelaţii Diamantine”, editată sub egida Ligii Scriitorilor Români și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, în an aniversar. Cu o prezentă notabilă în spaţiul cultural românesc, Constelații Diamantine este publicația lunară care promovează și valorifică în mod distinct arta scrisului – activitate intelectuală care produce neîntrerupt valori estetice cu caracter multidimensional, având la bază creația literară exprimată prin genul liric, proză, articol de analiză, cronică de actualitate etc. Fondatorul şi redactorul şef al acestei prestigioase reviste este neobosita scriitoare și jurnalistă Doina Drăguţ, care de-a lungul anilor s-a realizat cu mult succes și măiestrie în disciplina criticii literare, a versului liric și a prozei. Prin conținuturile sale revista în cauză, de la începuturi și până în prezent, și-a avansat imaginea cu multă considerație în cultura națională, promovându-și cu stăruință produsul literar de calitate al scriitorilor consacrați, dar, în același timp, dând posibilitate pentru afirmare și scriitorilor începători. Așa fiind, în palmaresul acestor zece ani de activitate editorială în paginile revistei au semnat remarcabili scriitori și personalități de vază ai neamului românesc, conținutul literar fiind completat mereu cu lucrări originale, de actualitate și pline de pondere. Pe parcursul a zece ani de activitate revista Constelații Diamantine a reușit cu mult succes să-și promoveze imaginea atât în spațiul cultural național, cât și în spațiul cultural universal, autorii creațiilor literare fiind din întreaga lume și de diverse origini, personalități și scriitori care, la rândul lor, contribuie în mod onorabil la valorificarea culturii și literaturii române.
Patul tău,
Dacă vom privi în jur cu minimală atenţie vom bagă de seamă că tot ce este în fiinţă este de fapt unic sau, mai bine zis,are o personalitate unică. Lucrurile sunt grupate de către oameni în categorii tipologice,deci asemănări după înfăţişare, din necesitate, pentru a putea purta discuţii cu rost. Dar în final această fascinantă diversitate arata mereu existenta unui plan, a unei viziuni unice.
La sfârşitul anilor 70, poetul Nichita Stănescu, care era considerat de critica literară şi de către marele public deja un clasic în viaţă, spunea prietenilor şi celor care-l vizitau că apreciază poezia unui „oarecare” Traian Dorz şi că este prieten cu acesta. În presa literară din perioada comunistă nu a apărut absolut nicio poezie a „acestui” Traian Dorz, despre care spunea elogios Nichita Stănescu că îi este prieten. Doar Ioan Alexandru ştia să recite din versurile limpezite de cristalul suferinţei ale poetului Traian Dorz (1914 – 1989), un ţăran dintr-o familie săracă de moţi din Livada Beiuşului, un cătun care purta pe vremuri numele de Râturi, posibil o toponimie a unei păşuni pentru porci. Există o poză color (o raritate în acele vremuri) de la începutul anilor 80, cu un Traian Dorz îmbătrânit de tristele însemne ale trecerii prin puşcării şi încercări spre revelaţie, dar cu ochii surâzători ce luminează iarna montană şi înveşnicită a Apusenilor, ca o promisiune a primăverii ce va veni cu siguranţă după vremurile polare ale comunismului şi necredinţei. Lumina din ochii lui Traian Dorz este solară, preluată şi prelucrată în versuri candide şi năvalnice ale unei credinţei adevărate, care a devenit o promisiune împlinită, o isagogie a aşteptării mântuitoare în noaptea totalitară. Viaţa lui s-a împletit ca destinul hristic, în sensul adevărului creator, cu origini sărmane, în stil dostoievskian, dintr-o iesle similară ca cea din Betleem, cu care a tins să se asemene, cu credinţă şi umilinţă, după Chipul Omului. Pentru Traian Dorz, „călugării civili” ai Oastei Domnului au fost epifanii ale eului interior cu care s-a identificat pentru o viaţă dedicată trăirii creştine autentice, originare, în care cuvântul evanghelic era mărturisit şi trăit ca al primilor creştini doar spre înălţare. Acest curaj de a promova trăirea evanghelică a deranjat preajma, nu numai regimul comunist ateu, dar chiar şi capii unei biserici ce dorea să facă un compromis trecător pentru a se salva instituţional.
Traian Dorz a identificat „peste toate lumină şi balsam”, care este credinţa iertătoare ce ne pregăteşte spre ceea ce va veni la a doua judecată. Acolo, „căzut în raiul” de la Livada Beiuşului, după zbaterile unei lumi prea materialiste şi prea ignorante în faţa revelaţiei, scăpat de lanţuri şi cătuşe, pe dealurile cu livezi şi fân cosit, Traian Dorz a stat mereu cu faţa la Dumnezeu, ca la un izvor de la care a băut cu sete şi ardoare apa vie a unei poezii atinse de geniu. Reconsiderarea liricii lui Traian Dorz, nu trebuie să cadă doar pe umerii unei comunităţi creştine ce a revenit la sânul bisericii mamă după 1990, ci pe talerul criticii literare şi pe paginile manualelor şcolare, care sunt prea schematice şi neiertătoare ignoranţe cu ierarhiile valorice. În centrul creaţiei lui Traian Dorz nu este Gogota, cum interpretează facil unii critici literari, ci anunţarea miresmei de tămâie a Învierii. La Înviere se ajunge doar prin eschatologia iubirii aproapelui, în care-L găseşte pe El. Poezia lui Traian Dorz este o elegie modernă, cu instrumente clasice, a manifestării dragostei faţă de viaţa îmbrăcată în adevăr. Oastea Domnului este doar turma care îl urmăreşte pe păstor spre un loc liniştit cu verdeaţă şi izvoare cu apă vie. În acest tablou metaforic s-a încadrat cu seninătatea dragostei curate poetul Traian Dorz, şlefuind un fluier de os ancestral şi neaoş, cu care ne-a chemat pe toţi în turma poeziei autentice. Ne-a lăsat ca testament taina sa plămădită din versuri frumoase, ce scânteiază feţele unei alte lumi minunate pe care doar o bănuim şi în care încercăm cu ardoare să credem. Şi în ultimii ani ai comunismului a fost arestat pentru crezul său: poeziile creştine, atunci când nu se mai arestau poeţii, fiind eliberat după câteva luni în urma protestelor internaţionale. A fost eliberat, iar Traian Dorz s-a reîntors „Spre ţara dragostei” (titlul primului volum publicat în 1947), acolo în Livada Beiuşui, de fapt la raiul său care transcede vremurile de atunci, vremurile de azi sau vremurile de apoi şi unde a plecat înainte de revoluţia din decembrie 1989 să se aşeze pe „genunchii lui Iisus”.
Astăzi se împlinesc 80 de ani de la neagra zi de „legiferare” a raptului Basarabiei de la 28 iunie 1940 de către ocupanții sovietici. La 2 august 1940 conducerea lui Stalin înființa așa numita RSS Moldovenească.