MOTTO: În definitiv, nu anii din viață sunt cei care contează, ci viața din anii tăi. (Abraham Lincoln)

Abraham Lincoln (n. 12 februarie1809, Hodgenville, Kentucky, SUA – d. 15 aprilie 1865, Petersen House, SUA), a fost avocat și om politic american, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil – cel mai sângeros conflict al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică. Prin aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.

FRUCTUL OPRIT

Când te-am văzut întâia oară dezbrăcată,

dezvăluindu-te misterioasă-n fața mea,

am tresărit cuprins d-un tremur deodată

și-o teamă ireală-n mine se năștea.

Ai apărut în viața mea fără de veste,

învăluită-n aură de înger izgonit,

care s-a rupt din taina dogmelor celeste

pentru-a gusta din pământescul fruct oprit.

Nu îndrăzneam să te ating, măcar cu gândul,

căci îngerul trădat în tine încă mai trăia,

ci am rămas pe loc încremenit privindu-l

cum dintr-un înger sfânt în demon se schimba.

În ochii tăi creșteau dorințe ne-mplinite,

mă răstigneai, fără să știu, pe trupu-ți în delir,

prin timp ne rătăceam pe nefirești orbite,

gustând îmbrățișați zeescul elixir.

Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato,

supus te-aş fi urmat fără să-ţi cer nimic,

iubirea mea de-a pururi  ţi-aş fi dat-o

ca-n sferele cerești din nou să te ridic.

Te-ai risipit însă ca neaua-n primăvară

pe trecătoarele iubiri ce-n zare ți-au ieșit

și m-ai trădat, urmându-ți calea ta precară

de înger detestat și veșnic răzvrătit.

Tatiana Doina Popovici:  În trei strofe polimorfe, autorul reiterează păcatul originar. În prima strofă, Eul liric descoperă o Eva misterioasă care-i produce fiori, dar și teamă. Aceasta a apărut pe neașteptate „învăluită-n aură de înger izgonit”. Ruptă din „taina dogmelor celeste”, vrea să guste „din pământescul fruct oprit” (Mărul care sugerează păcatul originar).

În fața „îngerului trădat” Eul liric rămâne „încremenit”. Starea de sfială – „Nu îndrăzneam să te ating / măcar cu gândul” – dispare treptat pentru ca „dintr-un înger sfânt în / demon se schimba”. Dorințe „ne-mplinite” se reflectau „în ochii tăi” și, ca un adevărat demon „mă răstigneai… pe trupu-ți în delir”. Astfel, rătăciți „pe nefirești orbite”, cei doi gustau „zeescul elixir”.

În strofa a treia, Eul liric trăiește dezamăgirea de a fi trădat în ciuda faptului că „Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato”. Acest neologism în Vocativ subliniază durerea (suferința) provocată de trădarea acestui „înger detestat și veșnic răzvrătit”.

Deși trădat  Eul liric n-a uitat iubita, cu chip de înger, dar cu comportament demonic pe care, prin devotament și iubire veșnică, ar fi ridicat-o din nou „în sferele cerești”.

S-ar putea spune că, după ce a gustat „din / pământescul fruct oprit” Eva și-a urmat „calea… precară/ de înger detestat și veșnic răzvrătit”.

Prezența Eului liric este marcată de verbe la indicativ: am văzut, am tresărit, nu îndrăzneam, am rămas pe loc etc și prin formele neaccentuate ale pronumelui personal, persoana întâi „mă”. Eul dual apare în strofa a doua – „ne rătăceam”.

Reamintind păcatul originar, autorul prezintă o experiența personală pe care nu o poate uita, poate și pentru faptul ca a fost trădat.

La realizarea artistică a poemului contribuie, pe lângă imaginile vizuale și motorii, un șir de epitete: misterioasă, ireală , de înger, celeste, oprit, sfânt, zeescul. Cuplul adamic este relevat de Eul dual „ne”. Este de semnalat și locuțiunea verbală „am rămas pe loc” care subliniază uimirea Eului liric fermecat de apariția „în aura de înger”.

Corneliu Neagu: Ne aflăm în fața unui poem de dragoste al cărei miraj atinge culmile „zeescului elixir”, risipindu-se, până la urmă, „ca neaua-n primăvară”. Eul liric ne conduce prin meandrele acestei povești de dragoste adolescentină, reușind să transmită cititorului emoții foarte puternice.

Prima strofă ne introduce în atmosfera primei întâlniri, marcată de surprindere si chiar de o teamă ireală: „Când te-am văzut întâia oară dezbrăcată,/ dezvăluindu-te misterioasă-n fața mea,/ am tresărit cuprins d-un tremur deodată/ și-o teamă ireală-n mine se năștea”. Surprinderea și teama sunt explicate în următoarele patru versuri: „Ai apărut în viața mea fără de veste,/ învăluită-n aură de înger izgonit,/ care s-a rupt din taina dogmelor celeste/ pentru-a gusta din pământescul fruct oprit”.

Surprinderea și teama ireală a Eului liric atinge cote maxime la începutul strofei a doua: „Nu îndrăzneam să te ating, măcar cu gândul,/ căci îngerul trădat în tine încă mai trăia,/ ci am rămas pe loc încremenit privindu-l/ cum dintr-un înger sfânt în demon se schimba”. În următoarele patru versuri ale strofei a doua dorințele iubitei ajung la apogeu. Preia inițiativa actului de iubire fizică: „mă răstigneai, fără să știu, pe trupu-ți în delir…”. Îmbrățișați, cei doi „rătăceam pe nefirești orbite,/ gustând îmbrățișați zeescul elixir”.

În strofa a treia este relatat deznodământul acestei frumoase povești de dragoste, datorită trădării iubitei. Preludiul acestei trădări este marcat prin declarația, fără echivoc, a Eului liric: „Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato,/ supus te-aş fi urmat fără să-ţi cer nimic,/ iubirea mea de-a pururi  ţi-aş fi dat-o/ ca-n sferele cerești din nou să te ridic”. Însă ea a ales altă cale, explicată în ultimele patru versuri: „Te-ai risipit însă ca neaua-n primăvară/ pe trecătoarele iubiri ce-n zare ți-au ieșit/ și m-ai trădat, urmându-ți calea ta precară/ de înger detestat și veșnic răzvrătit”.

După cum se poate deduce, chiar dintr-o primă lectură, FRUCTUL OPRIT este un poem de dragoste de un realism zguduitor. Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. A fost publicat, de asemenea, în revistele on-line CONFLUENȚE LITERARE și LOGOS & AGAPE, primind comentarii elogioase din partea cititorilor.

TRENUL

Cândva, demult, la început de vară,

tu te-ntorceai cu-n tren necunoscut,

te așteptam, dar nu te-am revăzut,

căci trenul tău nu mai oprea în gară,

se îndrepta către un alt ținut.

Ploua și noaptea se lăsa afară,

iar eu călcam peronul abătut,

din zări venea un cântec de fanfară

în urma trenului, deja pierdut.

Și ani de-a rândul, așteptând în gară,

fără să cred, deodată te-am văzut –

am tresărit și te-am privit tăcut,

venea din zări un cântec de fanfară,

tu mă-nrobeai c-un zâmbet absolut,

iar eu, rămas în urma ta afară,

am plâns până târziu și m-am zbătut

căci trenul a rămas pe veci în gară,

dar tu erai doar visul meu pierdut.

Tatiana Doina Popovici: Depozitar și practicant al subiectelor din poemele sale, Corneliu Neagu este un izvor nesecat de amintiri reale sau imaginare. Cu o imaginație bogată, poetul se simte confortabil în expresionismul-oniric, așa după cum  s-a văzut în mai toată creația sa lirică.

„Trenul” este, cred, expresia unui vis imaginat într-o gară, loc atât de familiar autorului. Trenul, gara, fanfara sunt obiecte reale în care autorul țese „visul” ce pare atât de real.

Alcătuită din două strofe polimorfe (9 versuri fiecare – procedeu neobișnuit la acest autor), poemul plasează întâmplarea „la început de vară” când Eul  liric aștepta „un tren necunoscut”. Adresarea către o iubită (reală sau imaginară) „tu te-ntorceai”, te așteptăm, dar nu te-am revăzut” lasă impresia unei întâmplări reale. Ca așteptarea să capete dramatism „Ploua și noaptea se lasă afară, / iar eu călcăm peronul abătut”. Starea de neliniște este acompaniată de „un cântec de fanfară” care venea „în urma trenului, deja pierdut”

Așteptând în gară „ani de-a rândul, până la urmă „deodată te-am văzut-/ am tresărit și te-am privit tăcut” în timp ce „din zări venea un cântec de fanfară”. Chipul „c-un zâmbet absolut” a stors lacrimi, cu toate ca „trenul a rămas pe veci în gară, /dar tu erai doar visul meu pierdut”.

Ca de obicei, în creația lui Corneliu Neagu, visarea este motivul care țese realitatea cu visul în versuri ce creează impresia unor întâmplări adevărate.

Pronumele personal, persoana a doua singular accentuat sau neaccentuat sugerează ca Eul liric se adresează unei iubite cunoscute care „se îndrepta către un alt ținut” în timp ce „eu rămas în urma ta afară, / am plâns până târziu și m-am zbătut”.

Eul liric este marcat prin verbe la indicativ: așteptam, am văzut, am tresărit, am privit, am plâns (toate având subiect inclus „eu”) și pronumele personal, persoana întâi, accentuat sau neaccentuat: eu, ne-.

Corneliu Neagu: Amestec de realitate și vis, poemul TRENUL ne pune în fața unei povești de dragoste în care femeia iubită trebuia să se întoarcă „la început ce vară […] c-un tren necunoscut”. Cu ajutorul simbolurilor deja consacrate în lirica autorului – gara, trenul, fanfara – poetul ne introduce în atmosfera unei așteptări eșuate. După cum aflăm chiar din prima strofă, „trenul […] nu mai oprea în gară,/ se îndrepta către un alt ținut”. Afară ploua, „din zări venea un cântec de fanfară”, se lăsa noaptea, iar poetul se plimba „abătut” pe peron. Cântecul fanfarei, care se auzea „în urma trenului deja pierdut”, sugerează zădărnicia așteptării.

În strofa a doua, Eul liric ne spune că așteptarea a durat „ani de-a rândul”. Iar într-o seară chiar a crezut că a văzut-o (pe ea, iubita) coborând din trenul fantastic. A tresărit și a privit-o tăcut, în timp ce „din zări” venea același „cântec de fanfară”, care nu prevestea nimic bun. Cu toate acestea, Eul liric părea convins că ea a coborât în gară și că-l subjuga „c-un zâmbet absolut”. Dar aflăm, la finalul poemului, că  „trenul a rămas pe veci în gară”, iar ea nu era decât „un vis pierdut”.

Amestecul acesta de realitate și vis, despre care vorbeam la început, în care simboluri precum trenul, gara și fanfara apar de mai multe ori, ne îndreptățește să încadrăm acest poem în categoria simbolist-onirică.

Poemul TRENUL a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De asemenea, a fost publicat în revista on-line CONFLUENȚE LITERARE, având o primire favorabilă din partea cititorilor.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (18)” →

MOTTO: Trăieşte ca şi cum ai muri mâine; învaţă ca şi cum ai trăi la infinit. (Mahatma Gandhi)

Mahatma Gandhi (n. 2 octombrie 1869 – d. 30 ianuarie 1948), cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi, a fost părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

ACORDUL

Povestea fără seamăn rămasă-n așteptare

sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit,

îmi tulbură uitarea cu zvonuri trecătoare

care-mi aduc în cuget un vechi acord rănit.

Chiar clipele ajunse în ceasul cu pendulă

se zbat fără speranță, pe albul secundar,

când orele barbare, pe-o margine credulă,

încearcă să dezlege înscrisul legendar.

De-ar fi să dăm crezare ursitei nevăzute,

prezentă-ntotdeauna în astfel de povești,

nici n-ar fi fost înscrisul în actele trecute

pe opisul legendei cu pagini nefirești.

Dar noi voiam desigur să fi avut acordul

măcar într-o poveste marcată pe contur

cu vrăjile rescrise pe umbra din fiordul

unde lăsam regrete, să plângă prematur.

Poate-ai crezut că ele, trezite pe tăcute,

vor readuce-n cuget un simplu dezacord

din margini de legendă, rămasă pe redute,

când vara-ntârziată trecea peste fiord.

Dar nu-i așa, iubito, acordul existase –

în clipele eterne noi doi l-am conceput,

să ducă peste vreme însemnele rămase

pe umbra neuitării din visul convolut.

Tatiana Doina Popovici: Încă o poveste de iubire trăită în „fiordul/ unde lăsam regrete sa plângă prematur”. Titlul se referă la un document (Acordul) conceput pentru a  păstra  „Povestea (de iubire) fără seamăn rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”.

 Prima strofă sugerează că Eul liric nu uită acest „acord rănit” de „zvonuri trecătoare”. Însă nici măcar timpul nu  „dezleagă înscrisul legendar” pe care ursitoarea nu l-ar fi trecut în „opusul legendei cu pagini nefirești”. Cu toate acestea, „noi visam […] să fi avut acordul / măcar într-o poveste”, care să valideze iubirea legendară „rămasă pe redute/ când vara-ntârziată  trecea peste fiord”. Eul liric este sigur că acordul existase. Adresându-se iubitei prin vocativul „iubito”, Eul liric amintește ca „noi doi l-am conceput (acordul) să ducă peste vreme însemnele ramase / pe umbra neuitării din visul convolut” (întors aspra lui însuși).

„Acordul” este un poem în cinci catrene cu rima încrucișată în care Eul liric  retrăiește o iubire legendară „marcată pe contur /cu vrăjile rescrise pe umbra din fiord”. Participarea afectivă a Eului liric este marcată de formele pronumelui personal neaccentuat „îmi”, „mi”,  din prima strofă. Pe parcurs, apare Eul dual : „să dăm”, „noi”, „noi doi”.

Realitate și visare se împletesc într-o poveste de iubire răscolitoare, asemenea legendelor. Obiectele reale care capătă expresivitate artistică sunt: înscrisul (document), opisul (lista de acte), fiordul (golf maritim), vara (anotimp).

 Pe de alta parte, visul (cel cu ochii deschiși, nu cel din timpul nopții) secondat de „umbre” și dorul întors asupra lui însuși (convolut) dau valoare onirică acestui poem de o frumusețe tulburătoare

 Din punct de vedere al realizării artistice sunt de semnalat câteva metafore: „înveliș de umbre”, „timp nedefinit (sugestie a dăinuirii)”, „zvonuri trecătoare”, „margine credulă”, „margini de legenda”, „umbra neuitării”. Vocativul „iubito”, împreună cu metaforele dau expresivitate poemului, făcându-l  pe cititor parte din poveste.

Corneliu Neagu: Poemul aduce în fața cititorului dilema existenței unui acord legendar scris, încheiat de poet cu propria muză. Întregul discurs liric, derulat pe parcursul celor șase strofe, de tip catren, cu rima încrucișată, este marcat de atribute specifice expresionismului oniric.

Din prima strofă aflăm că „povestea” acestui acord, „rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”, „tulbură uitarea” Eului liric „cu zvonuri trecătoare”. Chiar clipele din ceasul cu pendulă (strofa a doua) „se zbat fără speranță” […] „când orele barbare” […] „încearcă să dezlege înscrisul legendar”. Dar iată că, în strofa a treia, apare o ursită (ursitoare) care pune la îndoială existența acestui înscris legendar (adică acordul).

În strofa a patra Eul liric precizează faptul cei doi (poetul și muza) ar fi dorit să existe „acordul”, întrucât acesta ar fi redat povestea lor „din fiordul” unde lăsaseră „regrete, să plângă prematur”. Mai adaugă Eul liric, în strofa următoare, adresându-se  muzei: „Poate-ai crezut că ele (regretele), trezite pe tăcute,/ vor readuce-n cuget un simplu dezacord/ din margini de legendă, rămasă pe redute,/ când vara-ntârziată trecea peste fiord”.

Dar, în ultima strofă, Eul liric accentuează, cu tărie, că acest acord existase. Fusese conceput de cei doi (Eul liric și muza) pentru a duce „peste vreme însemnele rămase/ pe umbra neuitării din visul convolut”. Să reținem cele două metafore originale cu impact emoțional foarte puternic: „umbra neuitării” și „dorul convolut”.

Poemul ACORDUL a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019. A fost republicat, un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. A fost publicat, de asemenea, în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a adunat numeroase aprecieri favorabile din partea cititorilor.

LA CEASUL UITĂRII

E toamnă târzie – aud la fereastră

doar ploaia venită pe aripi de vânt,

garoafele puse de ieri într-o glastră

desfac din corole un vechi jurământ.

La ceasul uitării, ieșind din petale,

cuvintele scrise cândva în trecut

aud la fereastra cu geamuri ovale

rafale desprinse din vântul pierdut.

Sosite acum din fiorduri stâncoase,

cu vechiul vapor andocat lângă port,

ajung la fereastră spre seară să lase

un alt jurământ pe un mitic suport –

o floare de gheață, demult rătăcită,

purtând în petale înscrisul cel nou

cu versuri rescrise de-o mână rănită

la masa tăcerii de lângă hublou.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (17)” →

MOTTO: „Un visător este cineva care își poate găsi calea numai sub lumina razelor lunii , iar pedeapsa lui este ca zărește zorile înaintea restului lumii.”

                                                                                                     (Oscar Wilde)

Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin – d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză. Cea mai importantă operă a sa este romanul „Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), în care găsim o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.

TABLOU CU MOV, ALBASTRU ȘI MARO

Aproape adormit eu te-am visat,

iar gândul mi-a rămas îngemănat

cu gândul tău, pierdut pe undeva,

într-un apus întârziat de catifea.

Din margine de somn, pentru o clipă,

priveam mirat cum trupu-mi se ridică

într-un văzduh ce devenea neclar

în maroniu amurg de chihlimbar,

iar tu pluteai deasupra mea udată

de-o ploaie ce pica defragmentată.

Te-aș fi adus spre mine, mai aproape,

dar te pierdeai prin nevăzute ape

dintr-un tablou pictat de Picasso

cu mov, albastru și puțin maro…

Iar trupul tău se legăna pe pânză

ca un văzduh ascuns după o frunză,

și movu-n roșu se schimba treptat

pe fondul de albastru răsturnat

când chipul tău din umbră mă privea

turnând din ochi luciri de peruzea.

Dar într-o clipă-ai dispărut fugară

în năluciri ce se suceau afară

sub norii negri adunați pe cer

din străvezii apusuri de arcer

ce replicau imaginea-ți pictată

pe pânza cerului, neterminată.

Erai sau nu erai, nici nu mai știu,

c-afară se făcuse prea târziu,

iar chipul tău prin mine se scurgea

ca raza ruptă dintr-un ciob de stea.

Tatiana Doina Popovici:  În patru strofe ale căror versuri au rima împerecheată, autorul face radiografia unui vis. În prima strofă „aproape adormit eu te-am visat” și „din margine de somn” Eul liric simte îngemănarea gândului său cu al iubitei. Imaginile relevă starea de halucinație a Eului liric care „pentru o clipă, / priveam mirat cum trupu-mi se ridică / într-un văzduh…” Acest „văzduh neclar” este pictat în culorile specifice lui Pablo Picasso – „maroniu amurg de chihlimbar” în care iubita „plutea”, fiind udată de picături de ploaie.

Cea de a doua strofă corespunde perioadei suprarealiste în care Picasso  picta cu „mov, albastru și puțin maro” Se pare ca Eul liric are în minte tabloul lui Picasso „Femei din Alger”. Chiar și trupul femeii iubite „se legăna pe pânză / ca un văzduh ascuns după o frunză”. Ca și în  picturile lui Pablo Picasso, „movu-n rosu se schimba treptat/ pe fondul de albastru răsturnat” /Când chipul tău… mă privea… cu luciri de peruzea”.

 În strofa a treia, Eul liric revine la realitate căci „Într-o clipa-ai dispărut” lăsând „sub norii negri… imaginea-ți pictată / pe pânză cerului, neterminată”. În aceasta strofă, autorul folosește regionalismul „arcer” (gresie) pentru a reda coloritul străveziu al apusului.

Dacă primele două strofe au câte zece versuri, a treia este cu șase versuri, iar ultima (a patra) are doar patru versuri. În această ultimă strofă, Eul liric își pune o întrebare cu reverberații hamletiene: „Erai sau nu erai”? Abia ieșit din starea halucinație simte doar cum chipul iubitei „se scurgea” prin el. . Ultimul vers este o comparație sugestiva „ca raza ruptă dintr-un ciob de stea” la a cărei expresivitate contribuie chiar metafora „ciob de stea”.

„Tablou cu mov, albastru și maro” este o poezie al cărei titlu trimite la perioada suprarealistă a lui Picasso. Eul liric, explicit încă din prima strofa „eu te-am visat”, subliniază ca visul aparține poetului. Stările premergătoare visului „aproape adormit”, „apus întârziat de catifea”, „din margine de somn” surprind mirarea Eului liric  că totul devenea neclar. Aluziile la suprarealismul lui Picasso, ca și la întrebarea hamletiană, nu fac altceva decât sa pună în evidență starea de halucinație a Eului liric

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește imagini vizuale a căror cromatică este în concordanță cu starea de visare. Sunt prezente în text epitete (pierdut), metafore (apus…de catifea), comparații (ca raza ruptă dintr-un ciob de stea). În acest text se îngemănează expresionismul-oniric cu suprarealismul. Autorul dovedește o bună cunoaștere a acestor noțiuni de teorie literară.

Corneliu Neagu: TABLOU CU MOV, ALBASTRU ȘI MARO este un exemplu de poem în care visul domină realitatea de la primul până la ultimul vers. Din punct de vedere arhitectural este conceput în cuprinsul a patru strofe de dimensiuni diferite, conform conținuturilor care le diferențiază prin mesajul transmis cititorului.

Din prima strofă aflăm că Eul liric, aproape adormit (între stare de veghe și somn), își visează muza (iubita), iar gândurile lor se îngemănează „undeva/ într-un apus întârziat de catifea”. Eul liric are impresia că trupul său „se ridică/ într-un văzduh ce devenea neclar într-un „amurg” ce părea „de chihlimbar”, iar muza lui plutea „udată”/ de-o ploaie ce pica defragmentată”. Decor oniric pe tot cuprinsul primei strofe! Starea de visare se menține și în strofa a doua, numai că are loc o schimbare de decor. Muza se pierdea „prin nevăzute ape/ dintr-un tablou pictat de Picasso/ cu mov, albastru și puțin maro…”  „Iar trupul (ei) se legăna pe pânză/ ca un văzduh ascuns după o frunză”. În această stare de visare totală, „movu-n roșu se schimba treptat/ pe fondul de albastru răsturnat”.

În strofa a treia muza dispare „într-o clipă”[…] „în năluciri ce se suceau afară/sub norii negri adunați pe cer / din străvezii apusuri de arcer”. De reținut superbele metafore din aceste versuri: „năluciri ce se suceau” și „apusuri de arcer”! Apusurile de arcer „replicau imaginea (muzei) pictată / pe pânza cerului, neterminată”. Ajungând la strofa a patra, aflăm despre starea de nedumerire a Eului liric: „Erai sau nu erai, nici nu mai știu,/ c-afară se făcuse prea târziu,/ iar chipul tău prin mine se scurgea/ ca raza ruptă dintr-un ciob de stea. Superbe figuri de stil în ultimele două versuri!

Starea de visare continuă, fără limite, împletiri originale de idei, pe tot parcursul discursului liric, cuvinte noi (defragmentare, arcer etc), figuri de stil cu vibrații emoționale puternice, iată trăsăturile definitorii ale acestui poem de factură expresionist-onirică.

Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului poemul a fost publicat și în diferite reviste on-line (LOGOS &AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE), primind comentarii elogioase din partea cititorilor.

PE MUCHII DE DILEME

Avem prea multe nefirești probleme

de rezolvat în fiecare zi,

s-au adunat pe muchii de dileme

și ne-ntrebăm: „A fi sau a nu fi”?

Iar magica-ntrebare ne pătrunde

în sufletul rămas neprotejat

pe un tărâm străin care ascunde

un vast război, cu scop nedeclarat.

Ne rătăcim în căutări sterile,

bătând la porți lăsate cu-mprumut,

în dosul lor stă Kafka, nevăzut,

să scrie-n taină ultimele file

dintr-un roman rămas neînceput.

În timp ce așteptăm deznodământul

pe un crenel ce trebuia zidit,

Bacovia se-ntoarce osândit

ca, pe ascuns, să-si caute mormântul

în miticul Castel neconstruit.

Aștept în van minunea nesperată,

pe zidul dărâmat de sub crenel,

și parcă văd în față, deodată,

cum Kafka se ridică din Castel.

Tatiana Doina Popovici:  Poezia este alcătuită din cinci strofe cu rimă combinată,  încrucișată și îmbrățișată, măsura versurilor fiind de 11/10 silabe. Titlul, alcătuit din doua substantive comune în cazul acuzativ dintre care unul este complement, iar celălalt atribut, pune de la început linia de intersecție între două situații contradictorii, dintre care trebuie să alegem una.

Încă din prima strofă autorul se referă la dilema prințului Danemarcei – „A fi sau a nu fi” – aceasta este întrebarea  la care și poetul caută răspuns. Alternativa care îl pune pe autor în încurcătură devine „magica-ntrebare” ce pătrunde în sufletul „rămas neprotejat”, devenit „un tărâm străin” (strofa a doua).

Strofa a treia face trimitere la Kafka, în luptă cu propriile frustrări, prin intermediul personajelor fără putere și al straniilor incidente care se abat asupra lor, reușind să creeze un simbolism convingător. „Căutările sterile” (neproductive) i-au strecurat îndoieli lui Kafka cu privire la receptarea operei  sale. De aceea, înainte de moarte, a cerut executorului său ca toate manuscrisele nepublicate să fie distruse. Dar Max Brod (executorul) nu a ținut  cont de această dorință și așa au fost publicate trei romane importante prin care Kafka a devenit cunoscut în toată lumea: Procesul, Castelul și America.

Strofa a patra aduce în prim-plan un alt scriitor dilematic. „Bacovia se-ntoarce osândit/ ca pe ascuns, să-și caute mormântul/ în miticul Castel neconstruit”. Bănuiesc ca autorul face aluzie la sursa de inspirație a poeziei „Plumb”, cavoul Sturzeștilor din cimitirul  băcăuan, unde, în urma unei vizite, Bacovia a fost profund impresionat de sicriele și florile de plumb care dădeau interiorului o notă stranie. Sau poate se refera chiar la „Castelul” lui Kafka ce nu fusese încă publicat.

Ultima strofă găsește „zidul dărâmat” și Eul liric are  în fața, fantoma lui Kafka care „se ridică din Castel” întocmai fantomei regelui Hamlet.

Atâtea dileme, cu ajutorul magiei, pun față în față un print, un romancier  și un poet. Toți aceștia au avut îndoieli existențiale pe care doar timpul le-a rezolvat.

În acest text sobru, enigmatic, autorul folosește epitete : magica, străin, vast, sterile, miticul, dar și metafore: muchii de dileme, căutări sterile, minune nesperată prin care dă expresivitate poemului.

Amestec enigmatic de real și fantastic, „Pe muchii de dileme” aparține curentului expresionist-oniric.

Corneliu Neagu: Poem de factură neo-expresionistă, PE MUCHII DE DILEME ne conduce, pe parcursul celor cinci strofe, prin meandrele multiplelor provocări ale lumii de astăzi.

În prima stofă, Eul liric ne avertizează că „Avem prea multe nefirești probleme/ de rezolvat în fiecare zi”. Aceste probleme nefirești „s-au adunat pe muchii de dileme”. De aceea Eul liric se confruntă cu magica întrebare hamletiană: „A fi sau a nu fi”? După cum aflăm din strofa a doua, „magica-ntrebare”[…]  „pătrunde

în sufletul rămas neprotejat”, definit ca un „tărâm” pe care se desfășoară „un vast război, cu scop nedeclarat”.

Din strofa a treia ne dăm seama că Eul multiplu (adică noi) se confruntă cu situații existențiale grave și neașteptate. De aceea, „Ne rătăcim în căutări sterile,/ bătând la porți lăsate cu-mprumut”.  Nu știm de către cine sunt lăsate cu împrumut, dar aflăm că „în dosul lor stă Kafka, nevăzut / să scrie-n taină ultimele file/ dintr-un roman rămas neînceput”. Neo-expresionism total, în aceste versuri, pe care îl regăsim și în strofa următoare. În timp ce Eul multiplu așteaptă „deznodământul” (romanului neînceput al lui Kafka), „Bacovia se-ntoarce osândit/ ca, pe ascuns, să-si caute mormântul/ în miticul Castel neconstruit”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (16)” →

MOTTO:

E timp la golful vechi să vii:

Tăcerea verbele sunt coapte.

Pe dunga zării arămii

Au fâlfâit fluturi de noapte

………………………………………..
Și n-ai să-ți amintești nimic

Decât cum cântă pentru tine

Înzorzonate pe tălpic,

Inimi de scoică în ciorchine.

                  (Leonid Dimov)

Leonid Dimov: (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia – d. 5 decembrie 1987, București) a fost poet și traducător român, unul dintre precursorii postmodernismului românesc, membru marcant al grupului onirist. A fost redactor al revistei România literară. În 1959 îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag, alături de care va teoretiza onirismul estetic. Grupul oniric îi va include pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu. În 1971, după Tezele din iulie, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel). Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securității, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS. Dimov a murit în urma unui stop cardiac, la vârsta de 61 ani; este înmormântat la Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu). (Sursa: internet)

TOAMNĂ VIOLETĂ

Refrene din cântări de altădată

revin din nou în parcul regăsit,

decorul toamnei pare adormit

lângă o margine de timp uitată.

Fanfara se aude mai aproape,

m-așez pe bancă și ascult tăcut

un vals care ajunge din trecut

pe lacrima ivită între pleoape.

Privesc în zare dalba-ți siluetă

plutind inert pe umbra unui vis,

venit cu valsul care-a fost rescris

pe-o pagină de toamnă violetă.

Se lasă liniștea în parc deodată,

soldații gărzii urcă pe crenel,

rămasă-afară noaptea sub drapel

o amintire plânge-ngenunchiată.

Tatiana Doina Popovici: Corneliu Neagu surprinde încă odată scriind o poezie în patru catrene cu rima îmbrățișată (până de curând a predominat rima încrucișată și chiar rima împerecheată). Măsura de 11/12 silabe și ritmul iambic conferă versurilor un ritm care este susținut de „fanfara ce se aude mai aproape”.

Citind atent poezia, vom găsi trăsături ale simbolismului: culori (dalbă, violet), armonii sonore (fanfara), dar și trăsături ale romantismului: factorul emoțional, al imaginației cu tendința de evadare spre vis.

 În prima strofă, Eul liric regăsește parcul în decorul toamnei. Comparația „decorul toamnei pare adormit/ lângă o margine de timp uitată” îl predispune la visare. Aflat pe bancă, ascultă fanfara care cântă „un vals […] din trecut” care ajunge „pe lacrima ivită între pleoape” (strofa a doua).

În strofa a treia, sub impresia acordurilor fanfarei, „Privesc în zare dalba-ti siluetă”. Imaginea iubitei (plecată în neant)  se arată „plutind inert pe umbra unui vis”. Evadarea spre vis îi amintește „valsul care-a fost rescris/ pe-o pagina de toamnă violetă”.

În strofa a patra, „se lasă liniștea” în timp ce „soldații gărzii  urcă pe crenel”. Doar „o amintire (rămasă-afară) plânge-ngenuncheată”. Aceasta ultimă personificare subliniază tonul nostalgic al întregului discurs liric.

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește metafore: „parcul regăsit”, „margine de timp”, „umbra unui vis”, „pagină de toamnă violeta”, „dalba-ți siluetă”, comparația – „decorul toamnei pare adormit” și personificarea –  „rămasă-afară… o amintire plânge-ngenuncheată”.

Amestec de țesături aparținând unor curente literare diferite: romantism, simbolism, expresionism-oniric, poezia  „Toamnă violetă” impresionează și prin aducerea în prezent a unor parcuri în care cânta fanfara, iar tinerii îndrăgostiți se plimbau pe alei, din când în când așezându-se pe o bancă. De data aceasta Eul liric se așază pe bancă și rememorează „acea margine de timp” când se plimba cu iubita devenită „umbra unui vis”.

Ca  de obicei, mărcile eului liric sunt evidente: așez, ascult, privesc (verbe la indicativ prezent) și „m-„, formă neaccentuată a pronumelui personal, persoana întâi singular care sugerează implicarea directa a autorului.

Corneliu Neagu: Decor de toamnă, între vis și realitate, cu „Refrene din cântări de altădată/ revin din nou în parcul regăsit”…Așa  începe poemul TOAMNĂ VIOLETĂ, titlul amintind, cumva, de toamnele lui George Bacovia. Autorul ne introduce, chiar din prima strofă, în atmosfera începutului de toamnă, ce pare încremenit „lângă o margine de timp uitată”. Final de primă strofă cu această superbă figură de stil care prefigurează  stilul neo-expresionist, deja consacrat, al poetului.

Strofa a doua aduce în prim plan fanfara, care „se aude” din ce în ce „mai aproape”. Eul liric (poetul) se așază „pe bancă” și ascultă „tăcut/ un vals care ajunge din trecut/ pe lacrima ivită între pleoape”. Apariția lacrimii „între pleoape” sugerează faptul că Eul liric este copleșit de amintiri. Această stare este descrisă, pe larg, în strofa a treia. Intrând în stare de visare, Eul liric privește „în zare dalba siluetă” a iubitei (plecate în neant, subînțeles!) „plutind inert pe umbra unui vis, / venit cu valsul care-a fost rescris/ pe-o pagină de toamnă violetă”.

În strofa a patra, odată cu venirea nopții, „Se lasă liniștea în parc deodată”, iar „soldații gărzii urcă pe crenel”, conform cutumei de schimbare a gărzii. Poemul se încheie cu o personificare având o forță de sugestie copleșitoare: „rămasă-afară noaptea sub drapel/ o amintire plânge-ngenunchiată”.

Poemul TOAMNĂ VIOLETĂ a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN, Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului a fost publicat în mai multe reviste on-line, dintre care amintim LOGOS & AGAPE și CONFLENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a avut aprecieri elogioase din partea cititorilor.

DECOR AUTUMNAL

Frigul a venit cu un vagon

rătăcit pe șinele din gară,

vântul căuta lângă peron

notele fugite din fanfară.

A găsit întâi doar un bemol

în rugina scursă de pe roată

peste umbra singurului sol

izgonit din gama răsturnată.

Un diez, plecat de lângă do,

ajungea pe șinele uzate

și cu re, în pași de bolero,

alunga rafale destrămate.

Dar deodată gerul cobora

din vagonul fără garnitură,

vântul rece se rostogolea

cu brândușe ofilite-n gură.

Frigul peste vânt se așeza

să ajungă seara în câmpie,

pe peron un pui de cucuvea

aduna bemoli în veselie.

 Tatiana Doina Popovici:  În cinci catrene cu rima încrucișată,  frecvent întâlnită în poeziile autorului, poetul prezintă trăsăturile  unui anotimp – toamna. Ceea ce este deosebit la Corneliu Neagu este că fenomenele naturale, specifice anotimpului, devin personaje. De pildă „Frigul a venit cu un vagon” personificare ce-l introduce pe cititor într-o poveste în care trăsăturile toamnei sunt puse în evidentă și cu ajutorul semnelor muzicale. Astfel,  vântul căuta „notele fugite din fanfară”.

În strofa a doua, Eul liric găsește „doar un bemol […] peste umbra singurului sol/ izgonit din gama răsturnata”. Bemolul (și el personaj) se potrivește cu „rugina scursă de pe roată”, având în vedere că rolul său este să coboare o notă sau un șir de note cu un semiton. „Umbra singurului sol” sugerează estomparea sunetelor grave.

În strofa a treia apare „un diez” care înviorează tonalitatea fanfarei pentru că rolul sau este să ridice cu un semiton nota înaintea căreia este pus. „Do” împreună cu „re” însuflețește peisajul autumnal dansând „bolero” și astfel „alungă rafale destrămate”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (15)” →

MOTTO: „In toate poveștile de dragoste există întotdeauna ceva care ne apropie de eternitate si de esența vieții, pentru că poveștile de dragoste conțin toate tainele lumii” (Paulo Coelho)

Paulo Coelho este scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro pe data de 24 august 1947. Cărțile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde și pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Au fost editate în 150 de țări și traduse în peste 50 de limbi. Este consilier special UNESCO în cadrul programului Convergențe spirituale și dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase și importante premii, medalii și ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare din Franța (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor și bătrânilor din păturile defavorizate ale societății braziliene.

TAVERNA

Se pierde decorul în umbra străină

şi vorbele grele, venite-n surdină,

alungă perdeaua cu falduri astrale

din buza ferestrei cu geamuri ovale,

iar muzica rece ce urcă pe scară

în ritmuri năuce se pierde afară.

Din colțuri de stradă ajung santinele,

lovind cu pahare de vin în tejghele,

iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână,

mulţimi nevăzute din colţuri adună

sub luna ce bate tăcută-n firidă,

trecând peste chipuri cu faţa lividă.

Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară

scandalul iscat în taverna murdară

şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă…

Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică

priviri aruncate din umbra opacă

cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă.

Aştepţi oare prinţul din vis să apară,

în braţele lui să te urce pe scară,

amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă

cu gura nebună de patimă oarbă ?…

Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge

în visul brodat cu imagini nătânge,

desprinse haotic din fresce baroce

pictate orgasmic de mâini echivoce…

Și cauţi himeric, pe pânza străină,

doritul tău prinţ, sperând că-o să vină,

din trup să îţi soarbă cumplita ispită

în nopți nedormite, când luna te-agită.

Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…

Tăcută te rogi în taverna murdară –

nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele

lovind cu pahare de vin în tejghele…

Te rogi mai departe, cu faţa lividă,

când luna se pierde tăcută-n firidă.

Tatiana Doina Popovici:   „Taverna” este o poezie concepută în trei strofe de 12,18 și 6 versuri cu rima împerecheată în care autorul prezintă viața de noapte dintr-o cârciumă murdară și întunecoasă.

În prima strofa, autorul descrie interiorul acestei taverne: fereastra cu geamuri ovale, perdeaua cu falduri astrale, muzica rece, tejghea cu pahare de vin, mulțimi cu fața livida, interior luminat de razele lunii.

În acest local de noapte, murdar, Eul liric vede o tânără solitară care privește dintr-un colț scandalul iscat. Așa începe strofa a doua în care apar câteva gesturi ale tinerei: lasă rujul „pe paharul de sticlă”, zâmbește languros, înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă”. Deși trezește „pofte păgâne”, ea (tânăra) visează să vină un prinț care s-o țină în brațele lui până în zori.

 Cu o personificarea de mare expresivitate „Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge/ în visul brodat…cu imagini… de fresce baroce,” poetul reușește să dea la iveală visul tinerei. Avidă de dragoste, tânăra „caută himeric (fantastic)… „doritul prinț”. Visul continuă „în nopți nedormite, când luna te agită”. Dacă în prima strofă este redată veridic atmosfera unei taverne, în cea de a doua apare tânăra care, în mijlocul atâtor priviri pofticioase, visează la un prinț cu care să-și petreacă nopțile..

În strofa a treia, ca în „Luceafărul” lui Eminescu, tânăra invocă prințul să coboare din vis și să devină realitate. De fapt, ca fiica de împărat, se află la vârsta când apar primii fiori ai dragostei. Fără să dea atenție zgomotului de pahare, ea se roagă  „cu fața lividă” până când „luna se piere tăcută-n firidă”.

 „Taverna este o poezie în care autorul, și de aceasta dată, alternează realitatea cu visul într-un mod magistral. Oprindu-se asupra unui destin nefericit, obligat să frecventeze taverna, poetul subliniază cu discreție sensibilitatea și puritatea unei fete care nu a încetat să viseze. Ea evadează din realitate și, cu ajutorul visului, trăiește împlinirea dragostei.

Elementele care se referă la realitate sunt: taverna, perdeaua cu falduri, fereastra cu geamuri ovale, pahare etc. De visare țin: umbra, opacă, visul himeric (printul este o himeră, o nălucă), luna. Luna element astral, dar și mitic – Selena, protectoare a dragostei, ia parte la tabloul imaginar.

Din punct de vedere prozodic, acest text este neobișnuit în lirica lui Corneliu Neagu, deoarece autorul construiește strofe inegale de 12, 18 și 6 versuri cu rima împerecheată și măsură de 12 silabe. Din punct de vedere stilistic, apar epitete ca: străină, astrale, lividă (personificator), languros, dar și metafore: umbra străină, muzica rece, amorul pribeag. Pe lângă aceste figuri de stil, autorul folosește invocația, construită cu un vocativ și un imperativ: „Frumosul meu print, din vis te coboară”. Figură de stil demnă de semnalat este personificarea „gândul plânge”.

Găsim în această creație lirică alternanțe de realitate, vis, realitate, care sunt trăsături specifice expresionismului-oniric.

Corneliu Neagu: Poemul TAVERNA este o creație lirică care rememorează una dintre experiențele de viață ale autorului. Aflat temporar într-o țară străină, cunoaște într-o tavernă o femeie abandonată de iubitul său. Întregul discurs liric din poem se întemeiază numai pe observații directe ale autorului. Acestea sunt puse în versuri, derulate pe întinderea a trei strofe polimorfe, de mărimi diferite. Fiecare stofă în parte are o anumită semnificație.

Prima strofă este redată la modul impersonal, fiind o prezentare generală a tavernei: „vorbe grele”, „perdea cu falduri astrale”, „fereastra cu geamuri ovale”, „muzică ce urcă pe scară” etc. Deodată apar soldații („santinele”), „din colțuri de stradă”. Ajung în tavernă obosiți, poate chiar nervoși, „lovind cu pahare de vin în tejghele”. Ca între soldați, își trec sticla unul altuia împingând-o pe tejghea. Zgomotul sticlei, târâită pe tejghea, creează oarece panică, cei prezenți retrăgându-se prin colțurile tavernei. Această atmosferă sumbră este îndulcită de apariția lunii. Lumina acesteia intră prin fereastra tavernei „trecând peste chipuri cu faţa lividă”.

În strofa următoare, discursul Eului liric are loc la persoana a doua singular: „Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară”…Această formă de adresare, rar întâlnită în relatarea unor fapte, dar foarte convingătoare, continuă pe tot parcursul strofei a doua. Comentariul, fiind un mod de povestire a faptelor, în cele ce urmează vom folosi modul indicativ, persoana a treia singular. Eroina privește „scandalul iscat în taverna murdară”. Părând netulburată, continuă să bea din paharul de sticlă, zâmbește „languros” și înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă/ cu pofte păgâne ce-n gând (o) dezbracă”. Aici intervine Eul liric care începe s-o interogheze (virtual): „Aştepţi oare prinţul din vis să apară,/ în braţele lui să te urce pe scară,/ amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă/ cu gura nebună de patimă oarbă ?…”Trecând, din nou, la relatarea stărilor eroinei, Eu liric ne spune cum „gândul (ei) plânge/ în visul brodat cu imagini nătânge,/ desprinse haotic din fresce baroce/ pictate orgasmic de mâini echivoce…” În această stare de halucinații ea cauă „himeric, pe pânza străină,/ doritul (său) prinţ, sperând că-o să vină,/ din trup să (îi) soarbă cumplita ispită/ în nopți nedormite, când luna (o) agită”.

Ultima strofă începe cu o invocație a femeii părăsite: „Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…”. Această invocație (făcută în gând) exprimă durerea covârșitoare a acestei femei părăsite. Petrecerea din tavernă continuă, dar femeii nu-i mai pasă de ceea ce se petrece în jur, ci se roagă „mai departe, cu faţa lividă,/ când luna se pierde tăcută-n firidă”.

Poem amplu, cu multiple valențe umane și estetice, TAVERNA a apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. Doi ani mai târziu a fost republicat, cu unele modificări, în volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI, la aceeași editură. A fost inclus și în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

MANSARDA

Revin în mintea mea, disimulate,

povești pe care le credeam uitate

sub scoarțe prăfuite de albume

păstrate în cotloane fără nume,

la ultimul etaj, urcând pe scară,

într-o mansarda rece si murdară

unde ajung mai mult pe dibuite

cu mintea încărcată de ispite.

Mă-așez pe canapeaua desfundată

și amintirile mă năpădesc deodată!…

Văd chipurile voastre neuitate

pe pânza timpului trecut pictate

în vagi culori de visuri adormite

prin amintiri care se întorc rănite.

Aș vrea ca pânza timpului, pictată,

să se destrame-n fața mea îndată,

când muzica ce vine dinspre scară,

dintr-o tavernă veche și murdară,

îmi rupe gându-n cugetări nătânge

pe corzile viorii care plânge

cu note stranii dintr-o falsă gamă

ce-anunță parcă-o iminentă dramă,

cu-amante părăsite-n prag de seară

și alungate-n frigul de afară.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)” →