Dansează  cu  mine

 

Dansează cu mine  de vrei  mai aparte
Dansează cum n-ai mai dansat,
Căci  eu  voi   dansa  și mai  departe,
Chiar de  iubire  nu mi-ai  mai  dat  !

 

Dansează  cu mine încă o dată,

Mână în mână și trup lângă trup,

Chiar dacă dragostea  pare că-i moartă,

Voalul  tău  negru, cu dinții îl rup…

 

Dansează  cu mine  ceva  nefiresc,

Ceva  ce va fi să rămână pe veci,

Ca  dansul iubirii venit din ceresc,

Adus  de  steaua  cu  razele-i  reci…

 

Dansează  cu mine fecioară  superbă,

Dansează  cum n-ai  mai dansat,

Că totul  în mine-i o luptă acerbă

Iar  dorul de  ducă,  l-am  anulat  !

26.01.2001

 

 

Diminețile  ne  aparțin

 

Aproape  toți

credem  în  destin,

În  ziua  ce  decurge

și-n  altele ce vin

Continue reading „Vasile MIRCESCU: Diminețile ne aparțin (poeme)” →

Patul  tău,

cu  flori  e  plin,

Tu  încă  dormi,

ai  somnul  lin,

Eu  vin  încet

și  te  sărut,

Așa  cum  zilnic

am  făcut…

Tu, te  trezești

și  miști  din  pleoape,

Apoi,  te-ntinzi

cât  mai  aproape,

De  partea

unde  stăteam  eu

Și  chiar  de  sunt

așa de  greu,

Mă tragi

în  patul  tău  cu  flori,

Puse  de  mine,

de cu zori

Și-ncepi  ușor

să  vii  spre  mine,

Cuibărindu-te

mai  bine,

La  pieptul  meu,

cel plin  de  dor,

Șoptindu-mi  tandru…

Vreau amor !

Atât am  vrut  s-aud,

făptură…

Era,

dorința  mea  nebună,

Să  facem  dragoste

în  zori,

În  patul,

care-i  plin  cu  flori !

——————————–

Vasile MIRCESCU

Ploiești

A  iubi,  iubire

 

E un verb ce se conjugă simplu,

dar care te ademenește,

Eu iubesc, tu iubești, ea iubește,

e  sinceră și nu greșește,

Noi  iubim,  voi  iubiți și ei,

la fel  de sincer și la fel de mult, iubesc…

De unde  vine  acest verb ?

Este  din  cer,  nu este pământesc !

 

Verbul  ăsta  e mirific,  e divin,

căci e venit dintr-o grădină,

De unde cei doi au greșit,

iar EL, le-a spus că sunt de vină…

Și  i-a  lăsat să plece pe pământ,

să  plece-n  lumea  mare,

Dar să nu uite a  iubi,

fiindcă  iubirea,  aduce  alinare !

 

De-atunci , ”A iubi, iubire”

s-a  răspândit  pe  tot  pământul ,

Căpătând  o nouă  formă,

împrăștiindu-se  ca  vântul,

Devenind  o frază  scurtă,

spusă-n  scris  și  în viu  grai…

TE IUBESC !  Aceasta-i  fraza,

ce   în  inimă  o  ai !

 

Când spui:  TE IUBESC,

parcă  reciți  din  poezii,

Și  purtat  de  a  lor  versuri ,

te  pierzi  în  multe  fantezii…

 

Devii  chiar  euforic,

îți tremură  tot  corpul,

Ai fluturi în stomac

și-n  jurul tău  se-nvârte totul…

 

Îi spui  iubitei,  TE IUBESC,

lăsându-te  purtat  de  val,

Iar  ea-ți  răspunde  îmbujorată,

cu un  sărut  pasional !

 

Ești  tulburat  de  sărutare

și-i  repeți  din suflet,  TE IUBESC,

Această  frază  scurtă,  minunată ,

cu   parfum  dumnezeiesc !

02. 02. 2018

——————————–

Vasile MIRCESCU (Vali M.)

Ploiești

 

Lasă-mă  să  te  iubesc

 

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum norul  alb  iubește  cerul,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum  iubește  vântul  zborul !

 

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum  iubește  marinarul  marea,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum  iubește pescărușul  zarea  !

 

Lasă-mă  să  te  iubesc,

spunându-ți  vorbe dulci  în  șoapte,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

în  drumul  meu  spre  tine-n  noapte !

 

Lasă-mă  să  te  iubesc,

așa  cum  soarele  iubește  luna,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

azi  și  mâine  și  întotdeauna…

 

Lasă-mă  să  te iubesc,

așa  cum  ști  că  pot  iubi  doar  eu,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

atunci  când  totu-ți  pare   greu,

 

Lasă-mă  să te  iubesc…

și  lângă tine, eu   voi  fi  de-ndată,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum  n-am  iubit  în  viața  mea  vreodată !

 

Lasă-ma  să  te  iubesc,

minune  de  fecioară,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

acum,  aici,  în  astă-seară !

——————————–

Vasile MIRCESCU

Ploiești

 

Găsește-mă  în  prag  de  zori,

Când,  în  cârduri  trec  cocori,

Spre  zări  albastre  cu  mult  soare…

Găsește-mă   prin   frunze  căzătoare !

 

Găsește-mă  și  în  amiaza  mare,

Când  soarele  se  pregătește  de  plecare,

Lăsând  pe  cer  o  dâră  vișinie…

Găsește-mă  în  tril  de  ciocârlie…

 

Găsește-mă  acum,  când  vine  seara,

Prin  frunze  galbene,  nu  verzi  ca  vara,

Căci  toamna  a  sosit  și  se  grăbește…

 

Găsește-mă  în  roua,  ce  frunza  umezește,

Găsește-mă  în  ploaie,  găsește-mă  în  vânt,

Găsește-mă  în  versuri,  găsește-mă-n   cuvânt !

 

 

Oare  cine sunt  eu

 

Oare  cine  sunt eu

și ce-aș  putea să spun,

Despre mine  și  încotro

acum o să  mă-ndrept ?

E grea-ntrebarea…

Despre  mine, ce-i mai bun,

Dar…obiectiv  aș fi ?

E drept, nu-i drept…

 

Totuși, cine sunt ?

Mă cunosc, atât de  bine,

Încât să am curajul,

să jur că sunt ca toți ceilalți ?

Continue reading „Vasile MIRCESCU: Găsește-mă-n cuvânt (poeme)” →

Printre  versurile  mele,

de-o  să-ți  treci  a  ta  privire,

O  să  vezi,  că  și  acolo,

scris-am  slove  de  iubire…

 

Slove  scrise  pentru  tine,

în  care  sufletul  mi-am  pus,

Ca  pe  un  altar  cu  flori,

din  care,  macii-s  mai  presus…

 

N-au  parfum,  dar  sunt  frumoase,

roșu-aprins,  precum  iubirea,

Ce  înfloreste-acum  în  mine,

și-mi  dăruiește  fericirea…

 

Citește  dar  și  printre versuri

și  vei  afla  cât  te  iubesc,

Din  slovele  scrise  de  mine,

când  doar  la  tine  mă  gândesc…

 

Ești,  a  mea  muză  prețioasă,

ce  mă  inspiră-a  scrie  slove,

Lăsate  liber  printre  versuri,

dar  strălucind,  ca  supernove !

 

 

Te  iubesc, Iubire

 

Mă  trezesc  mereu

din  somnul cel de noapte,

Rostind  numele  tău,

cu  ochi  inchiși,  în  blânde  șoapte…

Apoi, din  nou, ușor  adorm,

avându-te în  gând,

Visând  că  ne plimbam

pe  aleile din  parc, râzând,

 

Continue reading „Vasile MIRCESCU: Printre versurile mele” →

Căutând secretul nemuririi

 

Alergăm cu tălpile fierbinți,
prin sufletele pline de angoase,
Simțind durerea cum pătrunde,
prin vene, prin carne și prin oase…

Caii din lună

 

Caii sălbatici

ce vin de pe lună,

Coborând  în galop,

peste nori cenusii,

Tulbură somnul  pădurii,

ce urlă nebună,

Că  e  răvășită de  cai,

ce-i  provoacă  urgii…

 

Pământul vibrează

sub negre copite,

A celor ce sunt

herghelia Selenei,

Cu superbele coame

de vânturi  zburlite,

Sporesc hărmălaia-n

pădurile Terrei !

 

E jale și vuiet

în vârfuri de munte,

Că  herghelia venită

pe razele reci,

Spulberă totul

pe culmi  și pe pante,

Și  apa  din  vaduri,

inundă  poteci…

 

De-odată, tăcerea

se-așează  în  lume,

Când  luna își cheamă

armăsarii să pască,

Iar  soarele apare

semeț de pe culme,

Luminând tot pământul

și bolta cerească !

 

Ploiești, 01.10.2017

–––––––––––

Vasile MIRCESCU